Quantcast
Channel: peromaneste™
Viewing all 315 articles
Browse latest View live

Sorin DUMITRESCU – Academia Română e pîndită de un grav impas axiologic

$
0
0

Text citit în Aula Academie Române, în ziua de 24.06.2016, în şedinţa membrilor reuniţi, ai tuturor secţiilor.

Distinşi colegi,

Calea istoriei recente a statului român beneficiază de două stele polare: Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi Academia Română (AR).

BOR şi AR – o ştie toată lumea – sînt cele două instituţii fundamentale ale României, cărora le revine uriaşa sarcină de a garanta, axiologic şi identitar, stabilitatea statală.

Dar prin puterea creativă de excepţie a personalităţilor care o compun – acum şi în trecut – AR îi revine în mod special transmiterea modelelor formative pe care le produce de-a lungul vremii o axiologie identitară în act. Potrivit regulamentului AR, excepţia personalităţii academice este dată de valoarea contributivă a creativităţii sale şi, implicit, a operei. Citez: „unicul criteriu de primire în AR este caracterul de excepţie al contribuţiei candidatului… într-un cuvînt excelenţa în creaţie". Nimeni nu explică însă la ce fel de contribuţie se referă regulamentul. Cel mai adesea se consideră, că pentru arte ca şi pentru cercetarea ştiinţifică, ar fi de ajuns ingeniozitatea mentală a autorului, caracterul „inspirat" al lucrării, splendoarea abilităţilor ei ştiinţifice sau artistice, talentul originalităţii sau gradul de înnoire tematică şi modală care, toate la un loc, ar reprezenta, valoarea contributivă. Experienţa dovedeşte că aceste calităţi native nu pot fi votate de jurii decît subiectiv, după cum unul sau altul din membrii juriului se încîntă sau se plictiseşte…

De aici decurg în mod inerent o seamă întreagă de erori de apreciere, care uneori ajung să pună la îndoială însăşi justeţea şi corectitudinea selecţiilor. Iată de ce, pentru a aprecia corect o operă sau o candidatură, este neapărat nevoie de un reper; un reper valoric autoritar şi maximal, în funcţie de care, poate fi rapid stabilită, destul de precis şi de obiectiv, valoarea contributivă. Or, adevărata valoare contributivă a unei opere artistice sau ştiinţifice nu poate fi decît fără precedentul în lume a exprimării ei,care de la sine pune capăt selecţiei subiective, votată superficial: candidaturi, opere, premii, distincţii ocazionale etc. Fără precedentul unei imagini, a unei viziuni ştiinţifice sau a unei cercetări poate să nu convină, unuia sau altuia, dar nimeni nu le va putea nega obiectivitatea valorii contributive. Dacă criteriile exclusiv subiective impun automat VOTUL secret, selecţia, prin raportarea la un reper autoritar (fără precedentul în lume), cere, ca şi în cazul juraţilor, ca stabilirea valorii contributive a unei opere sau a unei candidaturi, să se facă în biroul de secţie al AR., în regim deschis şi prin decizie comună a majorităţii. AR nu ar trebui să întîrzie explicarea şi familiarizarea publicului ţării cu criteriul solid al fără precedentului în lume, prin însăşi selecţia de personalităţi şi de lucrări pe care şi le asumă. Astfel contribuie încă odată şi nemijlocit la modificarea standardelor gustului public, şi implicit la potenţarea cotelor spirituale ale naţiunii.

Însă ceea ce deprimă este încăpăţînarea cu care continuăm, la indicaţia conducerii secţiilor, să facem, selectarea membrilor onorifici, corespondenţi şi titulari, servindu-ne de criterii subiective, periferice şi extrem de indulgente. Asta pe banii, şi aşa destul de puţini ai AR! Fără precedentul unei opere este foarte puţin luat în seamă de juriile secţiilor. Primirea în AR se rezumă, majoritar, la „talentaţi"şi la aplombul estetic al acestora, adică la valori laice modeste, care pretutindeni fac inflaţie.

Şi ca şi cum la noi acestea n-ar fi fost de ajuns, inflaţia axiologică coexistă adesea cu dăinuirea unor nenorocite peceţi lăsate de vechea aşezare politică a ţării.

Bunăoară, cui datorăm acele inepte prevederi regulamentare care, mimînd ordinea valorilor, insultă în serie întreg corpul membrilor AR: potrivit acestora, „onorificii" nu pot participa la selecţia „corespondenţilor" iar „corespondenţii" nu sînt vrednici nici ei să voteze „titularii"! O birocraţie ierarhică smintită, care se cere grabnic abolită, înainte ca AR, în mod justificat să intre în gura presei!

Potrivit aceloraşi habitusuri trist împămîntenite, posibili „onorifici postum" ca HORIA BERNEA, PAUL NEAGU, AUREL STROE, VASILE GORDUZ, EMIL BOTTA sînt sortiţi să aştepte decenii la rînd în subterana culturii, momentul confirmării valorii lor academice. Din păcate, aceste nenorocite sechele ale mentalităţii totalitare se află la rîndul lor în conjuncţie cu presiunile academiilor şi academioarelor nou înfiinţate şi zdravăn finanţate, care împresoară şi tind treptat să anuleze, prin uşurătate şi sufocare, prestigiul secular al AR.

Distinşi colegi,

toate semnalele arată că AR este pîndită de un grav impas axiologic şi de o scădere a eficacităţii publice. Bruiată abundent de clonele academice pomenite mai sus, credem că se impun două acţiuni urgente: obţinerea grabnică de fonduri necesare recuperării în justiţie a importantului patrimoniu motenit şi ridicarea imediată a ştachetei de selecţie a cererilor de intrare în AR, în aşa fel încît aceasta să fie treptat gazda de necontestat a adevăratei elite intelectuale a României. Acea elită, căreia, din pricini binecuvîntate, îi lipseşte răgazul şi ideea de a face presiuni pentru a intra pe orice cale în posesia unui mult rîvnit rang academic.

Trebuie pusă stavilă urgent arivismului cultural.

În fine, am lăsat dinadins la urmă dezastrul, aflat în plină desfăşurare, al colonizării în act a culturii identitare a României. În aceste zile, vînzătorii de pămînt românesc, veritabili vînzători de ţară, sînt dublaţi de intelectualii vînzători şi ei de valori, adevăraţi uzurpatori ai axiologiei identitare. În ordine spirituală, colonizarea axiologică se execută într-ascuns, la adăpostul vacarmului politic, generat de scenariul public al pedepsirii corupţilor. Ca urmare, colonizatorul poate umbla liniştit la tabloul de siguranţe ale sistemului de valori identitare, fără ca cineva să observe. „Grupurile Soroş" din România au fost special instruite şi finanţate pentru a numi şi implementa în posturile de conducere ale principalelor instituţii responsabile cu orientarea culturii spirituale, de persoane şi simpatizanţi, devotaţi „cauzei Soroş"!

MNAC, MŢR, ICR-urile, Uniunile de creaţie, Ministerul Culturii, ca să nu pomenim decît o mică parte, au devenit, peste noapte, adevărate centre de colonizare abuzivă, încît puţin lipseşte ca în curînd să ne trezim chiar şi cu un „Patriarh Soroş"!  Pentru naţiunea română fenomenul colonizării reprezintă astăzi un „secret al lui Polichinelle"! Am putut asista de curînd la mazilirea şanselor electorale a unuia din liderii politici proeminenţi, operată, în timp record, doar de zarva cîtorva fundaţii fidele „cauzei Soroş! „Lumea a tăcut şi tace mîlc! Mi-ar fi greu să cred că acest mizerabil asalt ideologic colonizator, ar fi rămas necunoscut actualei conduceri AR. Atunci de ce se tace? Rolul excelentisim statal, conferit illo tempore de ctitorii AR, o obligă să ia urgent atitudine publică. Altminteri riscăm să ne trezim împresuraţi cu modificări care, treptat vor reuşi să facă din AR o instituţie dezamorsată axiologic şi identitar, de nerecunoscut. Să nu fie!

Profit de împrejurare, pentru a cere respectuos Academiei Române, plenului şi actualei conduceri, să-şi exercite grabnic nobilele atribuţii pentru care a fost creată.

 

m.c. Acad., Dr. Prof. Univ., Sorin Dumitrescu, pictor,

Preşedintele Fundaţiei Anastasia, ONG de interes public.


vin alegerile, pleaca alesii, nu vor fi re/alegeri

$
0
0
Gabi Cretu
Yesterday at 4:42am · 
Popor roman, fii destept! Urmează vremuri grele!
Nu asculta doar ce ti se spune! Gandeste-te la ce ti se ascunde!
Deschiderea campaniei s-a facut cu o mare manipulare, am afirmat! 
Măiastră manipulare, recunosc!
Raspund celor care m-au întrebat de ce spun asta.
1. A încercat sa prezinte abuzatorul drept abuzat si viceversa! 
Un procuror incompetent sau rau intenționat trimite Senatului o sesizare - nefiltrată insa de superiori, care o creditează - privind suspiciuni de "ucidere din culpa", adica o infractiune de drept comun. 
Suspiciunea privește o persoana care nu are imunitate penală, deci începerea urmăririi nu necesita cererea Senatului. Constitutia prevede cererea parlamentului pentru începerea urmăririi doar pentru faptele in exercițiul funcției ministeriale (ordine, decizii, contracte, etc.); infracțiunile in trafic nu sunt.
DNA, ca parchet specializat, se ocupa doar de faptele de corupție si cele conexe lor; infracțiunile in trafic nu sunt in aceasta categorie. 
A venit cine nu trebuie, la institutia nepotrivita!
Pentru suspiciunea unei fapte in exercițiul funcțiunii, adica abuz in serviciu, cererea de începere a urmăririi in cazul Gigina era facuta din februarie si a fost votata cu cvasi-unanimitate.
2. A incercat sa-i prezinte drept corupti pe cei care citesc ce voteaza si sunt curajoși si integri - sau macar au una dintre calități; pe cei fricoși, controlabili si indiferenti la ce voteaza, i-a prezentat drept curați si corecți. Vedeti asta in felul in care au fost tratati cei presupuși ca au votat contra, respectiv pentru! Cine si cum a votat, nu știe nimeni, caci votul a fost secret.
3. Apararea legii si Constitutiei a ajuns sa fie considerata o eroare iar încălcarea lor, un merit. Mai mult, s-au facut presiuni pentru anularea votului, desi orice vot imperativ este nul! Scrie in Constitutie!
4. A incercat chiar sa-l spele oarecum pe Gabriel Oprea, devenit mai uman si responsabil; asta, pe seama instituției in care a jucat mereu strâmb, dupa cum ii cerea "interesul național", nu mandatul alegătorilor si alianțele. 
Demisia sa este absolut inutila; ca fost ministru, nu are imunitate penală pentru fapte care nu au ținut de exercitarea funcției. Ca senator, nu avea deloc.
Gestul de a le lua apararea celor care au respins cererea de începere a urmăririi - vedeti articolul de pe Hotnews - lasa sa se înțeleagă ca acestia au votat din mila, solidaritate omeneasca sau frica. Nu, s-a votat respectarea Constitutiei/legii, ignorând persoana! Sau in ciuda persoanei. Nu este obiectul de activitate al Senatului sa judece oamenii, ci sa reprezinte cetatenii in judecarea faptelor si legilor!
5. Președintele, care are funcția de mediator intre puteri, s-a poziționat explicit de o parte, si a fost laudat, desi reacția fireasca ar fi fost sa i se atragă atenția ca-si încalca mandatul.
6. A facut Senatul complice la toata manipularea din care el a ieșit prost, desi a decis bine. Acceptarea sesizării si punerea ei pe agenda plenului este rezultat al unei erori a comisiei juridice, care nu a respins sesizarea ca nefiind de competenta părților implicate din start, ci s-a supus automat. E de întrebat cum s-a analizat in comisia de specialitate, daca nu s-au vazut lucruri pe care le poate vedea orice persoana cu interes...
QED

Comments
George Serban
George Serban Corect! Am asistat la demersul unui procuror care, daca nu-i corupt politic, e categoric ... "bun de dat afara". Iar Senatul, cel putin de aceasta data, a procedat absolut corect, in ciuda primatelor care au votat "pentru" intr-o irationala si perversa foame de a ajunge la guvernare, cu aceleasi lichele, in frunte.

Andrei Cosmin
Andrei Cosmin Sunteti la putere din 2012, aveati toate armele cu care sa opriti aceste abuzuri. 

De ce ar trebui sa cred eu ca daca va votez acum - de data asta chiar le veti opri?

PSD-ul a tradat interesele romanilor in toate momentele importante, incepand cu suspendarea lui Basescu. In loc sa valideze referendumul in parlament si sa-l dea afara, Ponta s-a dus la Bruxelles si s-a intors cu foaia de parcurs de acolo.

Sigur, o sa spuneti ca "nu s-a putut". Pai si daca va votez, asa o sa spuneti si dupa alegerile astea ca "nu se poate".

Avem nevoie de o conducere nationalista. Ca in Rusia, ca in Polonia sau ca in Ungaria. Oameni de fier care sa se opuna intereselor straine.

Ciprian Danciu
Ciprian Danciu Iata de ce, in ciuda diferentelor de opinie pe multe subiecte, in ciuda faptului ca face parte din PSD, un partid pe care...sa spunem nu-l simpatizez, pentru a fi delicat in exprimare, o indragesc pe doamna Cretu. Inca o data imi exprim regretul pentru ca nu ati reusit sa accedeti la o functie de vice in PSD, fiind vorba, din punctul meu de vedere, de schimbarea ''fetei'' partidelor in general....

George Serban
George Serban Domnule, Andrei Cosmin, mi-e greu sa nu fiu de acord, cu scepticismul dumneavoastra. M-am gandit, de multe ori, la ceea ce ati scris acum. Gandindu-ma, avand in minte ceea ce s-a intamplat in noiembrie 2015 dar si cu doar cateva zile in urma, am inteles un lucru.
Am participat la toate manifestatiile de protest, incepand din 2012. Toate au fost manifestatii "contra" incalcarii democratiei. As participa, cu si mai mult entuziasm, la actiuni "pentru" sustinere a credintei mele. Ma gandesc ca oamenii aceia, dintre care am facut si eu parte odata, ar putea avea nevoie sa simta si sustinerea Strazii atunci cand echilibrul democratiei devine fragil.

Urkon Elemer
Urkon Elemer Acum vad la tv. ca un deputat a decedat de cancre,dupawww.noua-medicina-germanica.ro nici nu exista cancer,doar organizmul vrea sa-si rezolve o trauma emotionala printr-o boala fizica,daca omul nu a avut capacitatea sa-o rezolve dinainte altfel.

Babet Crenguta
Babet Crenguta Punctul 6. Nu e nimeni tras la răspundere pentru eroarea comisiei juridice? În alte zone s-ar numi neglijență la locul de muncă și persoanele vinovate sancționate...

Gabi Cretu
Gabi Cretu E comisie parlamentara. Deciziile se iau prin vot. Nu s-a pus problema inca pentru ca nu a mai fost plen de cand a izbucnit scandalul si au fost multe reactii la cald, negândite... De abia maine revine comisia in sedinta de lucru..


Dan Pachiţu
Dan Pachiţu Păi cum să se analizeze? Cu ochii închiși, cum trebuie să facă Justiția.

Katarina Schengen Del Rey
Katarina Schengen Del Rey Eu v-am spus ca acest eveniment nu a fost o eroare ci un cui gandit sa atraga asemenea reactii.

Mihai Calin
Mihai Calin Doamnă de ce nu ați vorbit înainte și nu după război ?

Gabi Cretu
Gabi Cretu Razboi?! Care razboi?! Un fapt nerecomandabil dar solutionabil a fost folosit de un grup de interese care voia putina destabilizare si sa lovească in parlament, dupa ce acesta s-a petrecut. Altfel, in linii mari, ca nu avea nimeni premoniții despre ce anume "acuzații" se vor formula, exact acest lucru s-a spus si la plen. S-a facut si propunerea sa fie trimis înapoi dosarul, fara supunere la vot, ca nu are competenta DNA... Președintele de sedinta a decis ca trebuie supus la vot, daca s-a ajuns la plen... Si a ieșit ce a ieșit.

Hurezanu Sabin Daniel
Hurezanu Sabin Daniel Buna ziua, distinsa doamna!
Nu stiu daca intentionat sau nu, nu vreti sa vedeti "realitatea" .
De 27 ani actualul PSD, a fost la conducerea acestei tari, ROMANIA....
Din ce a fost si ce à ajuns aceasta tara, este strigator la cer.
Partidul, condus initial de tradatorul Ilici, iar acum de penalul Dragnea, a pus tara pe butuci.
Acum vreti sa vina din nou la guvernare...
Pentru à face ce? Sa continue dezastrul tari?
Cred ca iubesc adevarul.
Nu am mai intalnit un parlament cu atatia penali in componenta sa si mai presus de lege ca la noi.
Apropo, singura institutie abilitata "in lumea civilizata", este justitia reprezentata de JUDECATORI.
 
Sever Avramoiu
Sever Avramoiu a fost la conducere mai putin perioadele cat nu a fost

Doina Sacareanu
Doina Sacareanu 27 ani a fost psd -ul la guvernare ??? In ce tara ati trait ???


Sever Avramoiu
Sever Avramoiu am avut aceeasi perceptie despre neincadrarea incidentului de trafic in fapte in exercitiul functiunii , m-am repliat ; practic , un ministru e e aproape tot timpul in exercitiul functiunii ; pentru restul LIKE


Gabi Cretu
Gabi Cretu E tot timpul persoana publica. Raspunde politic pentru toate faptele sale. Aici e vorba de răspunderea penală. Nu cred ca, daca-si maltratează soția sau conduce mașina personală cu 1oo de km in localitate si accidentează pe cineva, trebuie sa decida Parlamentul daca sa fie urmărit penal sau sancționat infracțional.

Sever Avramoiu
Sever Avramoiu In cazul savarsirii de catre membrii Guvernului a unor infractiuni in exercitiul functiei lor, altele decat cele prevazute la art. 8, se aplica pedeapsa prevazuta de legea penala pentru acele infractiuni. . Ieri am apucat si am postat aceeasi chestie cu implicarea de pomana a Parlamentului , am revenit .

Gabi Cretu
Gabi Cretu Articolul 23/2, va rog!http://www.dreptonline.ro/.../lege_responsabilitate...
Lege privind responsabilitatea ministeriala, legea 115/1999 republicata in 2007, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 200 din 23/03/2007
DREPTONLINE.RO

Sever Avramoiu
Sever Avramoiu nu sunt carcotas de profesie si am fost plecat , altminteri raspundeam pe loc :decizia 270/2008 a CCR

Gabi Cretu
Gabi Cretu Dar decizia este pentru fapte in exercițiul funcțiunii, nu pentru restul faptelor de natura penală pe care un om le poate face... Daca citim ca atunci cand majoritatea din Parlament refuza fugim la presedinte, care-i are alta opinie politica, justificam chiar riscul pe care garantiile tin sa-l previna...

Sever Avramoiu
Sever Avramoiu aici e problema ( nu in chestia cu presedintele , tra-la-la ) , ministrul in deplasare se afla in exercitiul functiunii E greu de departajat actiunile lui ca individ de actiunile functiei pe care o exercita . Suntem perfect de acord cu separarea puterilor ( de fapt checks and balances , dar nu e cazul aici ) Fara atari garantii , activitatea guvernului ar fi imposibila . Pana si amaratii aia de comunisti francezi au o imunitate ministeriala . E greu de explicat la giboni .

Gabi Cretu
Gabi Cretu Sever Avramoiu , nu! E in timpul activitatii. Funcția de ministru e definita, totusi... A te deplasa dintr-un loc in altul nu face parte dintre notele specifice funcției!!! E definitoriu ceea ce e specific, nu ceea ce e gen indepartat. Ca el poate sa mănânce, la un dineu, in timpul activitatii. Daca se îneacă, se îneacă in exercițiul funcției?! Toti comesenii, inclusiv chelnerii, se pot ineca... Dar nu vreau sa desfiintez garantiile, doamne ferește, zic si eu ca liber cugetatoarea... Dar garanția ministeriala era ca sa permită noul, schimbarea, adica sa facem distincție intre decizia de oportunitate (care trebuie luată, chiar daca se dovedește proasta, pentru o parte) si încălcările legii in vigoare deja. Sa inteleg ca trebuie păstrat filtrul si pentru actiuni strict personale, in ideea ca pot fi folosite ca presiuni politice, santaj?! Pai, suntem deja nebuni! Separarea si cooperarea loiala intre puteri au fost gândite pentru societati normale la cap. Parchetele sunt parte a executivului, in teorie! A statului, oricum. Nici nu e vorba de bătălie si pastrarea echilibrului intre puteri, ci daca puterile se autodistrug. Dar aici e o mare problema. Inseamna ca puteri nelegitime se afla in spatele părților din stat care ar vrea sa distrugă statul, declansand lupte ilicite.

Diana Popa
Diana Popa Atat timp cat beneficiaza de coloana oficiala, cred ca e clar in ce categorie il postam

Gabi Cretu
Gabi Cretu Și daca-i violează secretara în timpul programului de lucru, în birou, consideram ca e nevoie de cerere a parlamentului pentru ca e în exercițiul funcției! ? Funcția poate fi, eventual, circumstanță agravanta.
Diana Popa
Diana Popa Practic uciderea din culpa este un efect al abuzului de putere. De asta lumea se revolta. Ca astfel de efecte apar si vor aparea in viitor

Diana Popa
Diana Popa Iar in speta cu violul, depinde cine ocupa rolurile de autor, instigator sau complice

Silvia Dumitrache
Silvia Dumitrache Gabi Cretu: Cum admite si George Serban, lumea s-a saturat de lichelele, din orice parte ar fi ele, cu care Parlamentul este prea plin, oricum cu 200 exemplare peste "norma"; explodeza mamaliga de atata coruptie, minciuna, incompetenta, aroganta, subiectul Gabriel Oprea este depasit demult, iar guvernarea prin frica nu mai functioneaza. Alesii neamului se comporta de parca ar fi unsii lui Dumnezeu pe viata, norma plina in Parlament pana la pensia anticipata, mai egalii intre egali, rupti de realitatea Romaniei pe care nici nu o cunosc, dar o conduc.

Gabi Cretu
Gabi Cretu Câți aleși cunoașteți!? Cu nume și prenume și pe viu!? Am mai întrebat odată și nu mi s-a răspuns. Parlamentul nu guvernează. Sa nu încurcăm lucrurile. Sau erați solidara cu parlamentarii înfricoșați! ? Cu certitudine, compoziția parlamentului poate fi mai buna. Și cultura politica a cetățenilor. .. Am scris despre ăsta de m-am plictisit...

Silvia Dumitrache
Silvia Dumitrache Gabi Cretu Cunosc, din pacate, parlamentari de toata rusinea si cred ca si dv.; si eu m-am plictisit sa citesc atata despre Bau! Bau-ul! care sta sa ne manance pe toti sau ce-a mai ramas din noi dupa ce am fost luati la goana de cei care faceau legilesi de cei care le aprobau. Poate ar fi fost mai util sa va acceptati erorile si sa va asumati raspunderile, in mod sigur romanii ar fi fost mai putin dezbinati. Cum am mai spus, ce ati avut de demonstrat am vazut si simtit fara urma de bucurie si nu ne-a mai ramas mare speranta.

Gabi Cretu
Gabi Cretu Nume, prenume, vot impotriva. Dar de la asta, la campania împotriva parlamentului e treaba lunga. Și, dacă vor fi mai putini, și vor fi, rămân sau intra cei de toată lauda!?

Silvia Dumitrache
Silvia Dumitrache Gabi Cretu Daca ne uitam la fiecare copac, pierdem din vedere padurea in intregimea ei. Rezultatele conteaza. Sau dezastrul pe care l-au produs. Repet, cred ca ar fi fost mai utila onestitatea, recunoasterea erorilor si asumarea lor si renuntarea la reteaua de pile, cunostinte, relatii de care te impiedici prin toata Romania, unde meritocratia nu isi avea locul. Dar asta ar fi insemnat sa doresti sa faci ceva bun pentru romani, nu numai pentru casta/clica, iar aici nu ma refer la Dv

Gabi Cretu
Gabi Cretu Sunt mii de legi si reglementări bolul necesare si utile si bune! Si pentru cei multi. Dar daca ati lasat parlamentul captiv celor putini, de ce va plângeți?! Fara încredere din partea populației si cetateni care sa voteze masiv cu stânga, crede cineva ca e usor sa schimbi legi care-s impuse de cei care controlează si puterea economică si instrumentele de forța?! Mi se pare ca ne cam dam cu parerea de la televizor, iertare! Dar nu iese nimeni in strada cand Camera de Comerț Romano-Americana vine cu cele 240 de amendamente la Codul Fiscal pe care "mediul de afaceri" le cere.... Suntem rai, fricoși, lichele! Așteptam pe cei buni, curajoși si cinstiti sa -si promoveze interesele! Si sa ocupe (democratic) Parlamentul. Doar ca experiența mea imi arata ca orice inoire a mărit numarul celor îngeri, destepti, frumosi si care nu au nimic in comun cu interesul public!!! Il au bine cu cel al celor care i-au vârât in parlamnet.

Silvia Dumitrache
Silvia Dumitrache Gabi Cretu In parte, sunt de acord, insa de balastul partidului dv trebuie sa va scuturati singuri, iar acei putini ar fi fost util sa va sustineti unii pe altii, nu mai suntem in '89 cand ne-au plimbat de colo-colo sa aparam... Manipularile or fi ele mai fine in ultima vreme, dar si noi am mai crescut si mai ales ne-am sau/si neam saturat.


Gabi Cretu
Gabi Cretu Apropo de "norma". În orice democrație, sau măcar tara care mimeaza asta, se stabilește limita minima a numărului pentru ca parlamentul sa fie reprezentativ pentru diversitatea intereselor legitime și cetățenilor. Altfel, un număr mai mare îl face mai reprezentativ. Doar în dictaturi se cere un parlament mic și manevrabil, în care sa intre doar cei ce "trebuie". Al nostru, dacă cunosc puțin tara ăsta, nu e deloc surprinzător pentru cum funcționează societatea... :(

Silvia Dumitrache
Silvia Dumitrache Cantitate vs calitate, urmarile sunt vizibile pentru cine doreste sa le accepte asa cum sunt.

Mioara Petrescu
Mioara Petrescu Propun un parlament cu 19 milioane de parlamentari , asa fiecare vom fi reprezentati de noi insine , daca respectam criteriul de reprezentativitate enuntat :) :(

Gabi Cretu
Gabi Cretu Asta se intampla atunci cand sunt decizii fundamentale - schimbarea Constitutiei - si se organizeaza referendum. Nu vad de unde ironia. Doar ca pentru toate deciziile curente si pentru posibilitatea reala de lucru pe texte si dezbatere, o limita se stabileste. Ceea ce am spus este ca nu mărimea e problema. Si cum se stabileste "calitatea"!? Ca in democratie, sistemul de selectie este cel al alegerilor. Stabileste Mioara pentru Gheorghe, ca Gheorghe nu intelege ce inseamna oameni de calitate?!

Silvia Dumitrache
Silvia Dumitrache Opusul alesilor, iar meritocratia nu rimeaza cu Romania.

Gabi Cretu
Gabi Cretu Nu va iluzionati! Meritul se stabilește în funcție de criterii. Puterea nu e legata de merit, ci de stabilirea criteriilor... Altfel, întrebarea ar fi: ce fel de merite/calități ar trebui sa aibă un ales pentru a conveni alegătorului!? Și ce face alegătorul când alesul sau, deștept, frumos, harnic și seara devreme acasă, propune o lege prin care se desființează drepturi pentru care el a muncit o viață. Politica se face cu toți oamenii, așa cum sunt ei. Alegerea se face după valori și programe! Altfel, chiar devine puțin jignitor. .. Intre aleșii actuali sunt oameni excepționali și sunt lichele, sunt inovatori și persoane cuminți care își fac treaba. Mai sunt și unii ajunși din întâmplare și mulți infiltrati. Opusul cui sa fie!?

Silvia Dumitrache
Silvia Dumitrache Imposturii cocotate si cu mot.



Gabi Cretu
Gabi Cretu Si-a prezentat demisia Gabriel Oprea. Nu in plen , la microfon, regulamentar, ci a depus o hârtie la BP. Demisia e cu data de 1 Octombrie. Se mai mișca ceva pana atunci sau, ca un militar ce este, asteapta sa se termine luna?!

moartea parlamentarismului

$
0
0
Popor roman, ti se pregătește ceva! Sa nu cazi in capcana! 
Miza celui mai recent scandal nu e Gabi Oprea, care, cercetat penal, fara partid, fara doctorat, fara slujba in curând, nu mai inseamna ceva in jocurile de putere facute in si cu Romania.
Miza e Parlamentul. Forte neparlamentare si nedemocratice vor sa-l ocupe de tot. Dreapta neoliberalo/tehnocrata convinge putini, daca ies oameni multi la vot; daca insa cei care voteaza PSD-ul, sa zicem, sunt determinati sa nu mai iasă, creste procentul propriu!!! Asa ca, scârbește-i, doamne, nu conteaza ce minciuni se spun! 
Alte forte ocupatoare nu pot candida ele însele dar vor sa mai infiltreze inca putin actualele partide. Si asa, interesele se intalnesc! Sa nu mai ridice nimeni capul, caci acum mai erau cativa care o făceau...
Repet, pentru cei ce protestează la adresa imunității parlamentare: 
1. Sesizarea de luni nu privea imunitatea nimănui. Era vorba de a stabili responsabilitatea ministeriala pentru un caz (presupus) de ucidere din culpa in trafic! 
Conform 109/2 din Constitutie, doar Parlamentul poate cere urmărirea penală a unui membru al guvernului, daca considera ca in exercitarea mandatului a încălcat legea. E atributul Senatului! Procurorul nu poate sa ceara urmărirea șefului sau, caci se afla sub coordonarea Ministerului Justitiei; poate ii este frica, poate e subiectiv. O face Parlamentul, pentru protecția organelor de ancheta. Si pentru ca linia intre raspunderea colectiva (a guvernului, solidar) si cea individuala o trage tot el. 
Instantele de judecată au treaba cu cetatenii urmăriti pentru o fapta, carora li s-a facut un dosar si le-a fost trimis. Restul persoanelor sunt libere! Nu are justiția nimic cu ele.
2. Gabriel Oprea nu e "liber", in sensul ca se afla deja in cercetare penală dupa ce Senatul a cerut începerea urmăririi sale in februarie, pentru abuz in serviciu, in acelasi caz. In aceeasi calitate, de ministru! Daca e gata cercetarea, poate fi trimis la instanța, sa-l judece si condamne. Instanța poate sa schimbe si încadrarea juridica a faptei, daca asa considera. Pedeapsa maxima e de 7 ani. Senatul nu poate grăbi procedurile, nu mai are competente.
3. Parlamentarii nu au imunitate penală! Deloc! Au imunitate pentru vot si declaratii, adica au conditiile minime pentru exercitarea mandatului reprezentantiv. Ele exista in orice democratie! Nu pot fi desfiintate decat odata cu ea! Ele asigura ca saracul e egal cu bogatul cand intra in parlament! Altfel, ar vota putini si rar impotriva guvernelor abuzive, ca sa nu suporte represaliile; nici nu ar mai apara săracii impotriva bogatilor, din acelasi motiv! Nu ar putea sa critice serviciile de ordine si forța care încalca drepturile cetatenilor! Sau sa cheme la control BNR sau ASF. De frica! Chiar si cu aceste garanții, presiunile exista! 
Daca nu ar exista imunitate pentru declaratii, ar fi o tacere... :( Cei care dețin puterea economică si instrumentele de forța ii pot distruge imediat pe cei care deranjează. Nu e nevoie sa fie șantajați cu dosare, cum se intampla adesea; este suficient sa se plătească o campanie de presa impotriva lor. Nu mai conteaza ca e falsa total. E suficient sa alimenteze frustrări, prejudecăți dar sa apere interesele cui trebuie!
Aparati democratia si institutiile ei. Ele functioneaza doar pe încredere. Nu au alte arme! E singura cale de a va apara pe voi insiva si a fi reprezentați. De condus, se găsește cine sa va conducă si in dictaturi... Direcția nu e cea buna!


Comments
Constantin Gheorghe
Constantin Gheorghe Eu vă mai votez când o să scăpați de șobolanul ăla de Dragnea! Până atunci, pa!

Dragos Bora
Dragos Bora Şi eu la fel.

Marius Matei
Marius Matei Cu un discurs ca cel de mai sus, nu cred ca-si doresc sa se indrepte spre normalitate (respectiv sa scape de dragnea). Care discurs, as-propos, ma face sa vomit pe tastatura!


Silvia Dumitrache
Silvia Dumitrache Mai bine de 25 de ani, parlamentari care au imbatranit "la locul de munca" ne-au asternut neviata, milioane de cetateni ai Romaniei luand calea strainatatii in piept si in inima; nici vorba despre asumarea responsabilitatii, ci numai a beneficiilor nerusinate ale castei.#imposturaregina


Gabi Cretu
Gabi Cretu Nu-i asa. Singurele lucruri bune care s-au facut, chiar daca putine, de atenuare a râului, s-au facut in parlament si de parlament, cand erau majoritați care exprimau, de bine de rau, voința celor multi. Ca doar nu te așteptai de la Basescu sa voteze vreun cod al muncii pentru munca. El voteaza codul muncii pentru capital!

Gabi Cretu
Gabi Cretu Sunteti manipulați in fiecare zi! Ca sa nu va uitați la cine deține puterea reala (banii si forța); ii înjurați pe cei care mai au doar puterea sa va înjure înapoi, ca e liber la declaratii. Dar nu te mai asculta nimeni, ca parlamentar, pentru ca Parlamentul functioneaza cu un singur combustibil - încrederea! Eu nu pot sa-ti fac dosar penal, nu pot sa-ti dau amenda, sa-ti ascult telefonul si sa te șantajez ca ii spun sotului ca vorbesti cu fostul, nu pot sa-ti tai contractele, etc.

Gabi Cretu
Gabi Cretu Alte forte si instituții pot face asta! Si conduc prin frica si supraveghere! Si nu in direcția in care oamenii sa trăiască si sa le fie bine, ci in cea in care sa fie supusi si sa nu se revolte. E infiltrat si Parlamentul cu prea multi reprezentanti ai celor cu bani multi sau ai altor forte, netransparente. Nu-i mai alegeți pe aceia! Dar oricat de rai ar fi, exista speranța ca puteti alege altii, mai buni. Pe ceilalti nu-i alege nimeni! Si nici nu stiti cine-i numește si pe cine reprezinta!

Gabi Cretu
Gabi Cretu Eu mai stiu... :(

Silvia Dumitrache
Silvia Dumitrache Parlamentul, respectiv parlamentarii, ca oricare alt functionar public, au drepturi si responsabilitati. Daca la acest nivel lucrurile stau asa, cetatenii cum, ce si cu cine sa mai intreprinda ce? Despre ce incredere se mai poate vorbi? Politicienii & decidentii sunt compromisi si raspunzatori de dezastrul Romaniei si al romanilor. Contextul si actorii trebuie sa fie identificati de institutiile de drept, cetatenii suporta si platesc consecintele. Ar fi timpul sa raspunda fiecare pentru ce face si mai ales pentru ce nu face. Restul sunt vorbe.

Andrei Belous
Andrei Belous Silvia Dumitrache Dumneavoastra de cate ori v-ati interesat de legi, de PUZ-uri si alte chestii administrative, si daca nu v-au placut, de cate ori ati iesit in strada sa protestati contra deciziilor abernate?

Silvia Dumitrache
Silvia Dumitrache Andrei Belous Sunteti off topic

Andrei Belous
Andrei Belous Silvia Dumitrache Parerea dumneavoastra, ce pretentii aveti de la putere daca dumneavoastra si inca multi alti oameni nu o monitorizati? Dumneavoastra considerati ca in vest sunt niste ingeri adusi de pe marte in parlamentele lor? Deci de cate ori dumneavoastra ati protestat?

Mioara Neagu
Mioara Neagu Gabi Cretu Eu ma intreb si nu fara motiv, pana cand vom mai avea voie sa-i injuram?? Cei care ne-am exprimat deschis parerea, vom fi vanati dupa retelele de socializare?

Gabi Cretu
Gabi Cretu Silvia Dumitrache , parlamentarii nu sunt funcționari publici, Dumnezeule! Sunt ...voi! Cei pe care i-ati ales sa va reprezinte! De asta este si înjurat asa! Pe voi va înjura! inclusiv unii din parlament dar care ii reprezinta pe cei de la putere!!! Rolul parlamentului principal e sa controleze puterea!!! Si nu poate daca nu știe ca, la o adica, e aparat de cel pe care-l reprezinta! Risca unul, doi, cativa, dar nu se face majoritate! Si totusi, daca nu vreti sa faceți revoluție, parlamentul poate schimba toate legile, regulile, acelea care-i avantajează pe cei care au puterea nedemocratica. Si sa o împartă cu restul. Si nu se doreste asta. Daca ati dori voi, cei multi, s-ar putea. Si atunci se straduie sa va păcălească. Ii cunosc bine pe multi din parlament. Ma si mir cum de se mai scoala dimineața sa continue cand sunt înjurați atat si pe nedrept! Sau pentru vina altora!

Andrei Belous
Andrei Belous Gabi Cretu Mie imi este inteles ca acesti oameni care injura Parlamentul de fapt nu inteleg ce e aia democratie si cu ce ea se mananca.

Gabi Cretu
Gabi Cretu De asta le explic. In loc sa înjure capitalismul sălbatic care s-a instaurat si supravegherea generalizată, înjura singurul lucru bun - democratia. Si se mira ca vorbesc degeaba si nu-i asculta nimeni...

Mioara Neagu
Mioara Neagu Capitalismul salbatic,nu a fost vointa poporului ci a unor gasti de,, baieti destepti,, care au devalizat tara si nu sunt trasi la raspundere din cauza legilor facute de legislativ.

Silvia Dumitrache
Silvia Dumitrache Gabi Cretu Parlamentul asa ar trebui sa functioneze, noi vorbim, insa, despre acest parlament care si-a confectionat si aprobat legi care sa-i avantajeze si sa le inlesneasca furtul la drumul mare tuturor "alesilor" si unsilor cu toate alifiile. Romania lor nu este Romania noastra si invers. Ce ati avut de demonstrat ati facut-o intr-un nepermis de mult timp.#EnoughIsEnough

Gioacăş Marian
Gioacăş Marian Doamna Gabi Cretu mai lăsați prostiile astea!Oare nu vă este rușine???PSD-ul este cel mai corupt partid din România,partidul penalului de Dragnea și toate jigodiile de lângă el!!!Nu ne mai spălați pe creier cu postari pe care oricum nu le citește nimeni!Oare nu va e rușine că conduceți Vasluiul în familie,doar la rău..Suntem vai de noi,din cauza hoiturilor ce ne conduc,gen Buzatu,Bichinet,etc.Vreți voturi contra alcool,pentru că ați îndobitocit poporul!Rușine națională ce sunteți!

Ana Trif
Ana Trif Gabi Cretu Tu cu cine vorbeşti, Gabrielo?....Crezi că toţi suntem analfabeţi?....Ai vrea tu....Parlamentul ăla imund, căruia îi faci cinste, este cea mai detestată instituţie din România, tocmai pentru că e populată şi parazitată de cei ca tine, cu rare excepţii.Sunteţi un grup infracţional organizat de demagogi, hoţi şi şpăgari, care trăiţi ca nişte belferi din banul public, al populimii naive pe care o păcăliţi de 26 de ani.Voi sunteţi cei datorită cărora România e recunoscută ca fiind cea mai coruptă ţară din Europa.Să-ţi fie ruşine!

Marius Matei
Marius Matei Serios? Psd arata cu degetul si-ndrazneste sa pronunte cuvantul "manipulare"? Nu suntem la antena 3...

Ana Trif
Ana Trif Gabi Cretu Despre care "putere" scrii, madam Gabi ?Care e prima putere în stat? Pe cine vrei să abureşti aici ? Habar n-ai, dar ţii lecţii la greu, ca să ai "activitate".


Viorel-rafael Caramizaru
Viorel-rafael Caramizaru Ce vorbesti noi suntem prosti nu

Gabi Cretu
Gabi Cretu Parlamentul e imaginea voastra. E atat de prost sau de destept, cum il vedeti. Si invers! Ceea ce faceți, este ca va uitați in oglinda si scuipați! Mai bine ștergeți cu grija oglinda, puneți ochelarii, si vedeti realitatea. Nu-i dracu' asa de negru. Poate e chiar putin blond.

Mihaela Mazilu-Babel
Mihaela Mazilu-Babel Oamenii nu pot alege decât dintre imaginile puse în față de partide politice. Dar aceste imagini nu înseamnă neapărat că sunt imaginea poporului. Oamenii nu pot alege de dinainte cine să fie pe o listă parlamentară pe un loc eligibil, și cine nu. De aceea, majoritatea populației poate nici nu participă la alegere. Deoarece oglinzile puse în față nu le reflectă deloc a lor imagine. Sunt opace. Si atunci, deloc Parlamentul nu e imaginea lor când Parlamentul este ales de o minoritate, sau pe principiul ex malis eligere minima. Parlamentul devine imaginea răului celui mai mic dintre două sau trei variante de rău. Nu mai trebuie uitat că nu tot poporul are drept de vot, și din rândul celor care au drept de vot, nu toți aleg, sau chiar nici majoritatea, iar Parlamentul după ia decizii cu o anumită majoritate care de multe ori reprezintă o majoritate a unei minorități a poporului. În concluzie, Parlamentul nu e imaginea poporului (dacă prin voastră înțelegi popor), și de regulă doar o majoritate din Parlament ia decizii care pot fi negative. A scris Leon Duguit si John Stuart Mill despre ficțiunea asta a Parlamentului cum că ar fi imaginea poporului suficient de mult. Regret faptul că puneți atât de ușor semnul egal între deciziile pe care le ia o majoritate dintr-un Parlament (de multe ori fiind doar o majoritate simplă a celor prezenți), și imaginea poporului. În plus, chiar dacă să spunem că într-adevăr majoritatea unui popor ar alege o majoritate dintr-un Parlament, majoritate dintr-un Parlament ce apoi ar putea lua decizii în numele instituției Parlamentului, asta nu înseamnă că acea majoritate a poporului cu drept de vot nu poate, de-a lungul a patru ani, să se răzgândească, și să ceară astfel socoteală majorității acelui Parlament, și asta din cauză că există ficțiunea că Parlamentul ar fi imaginea lor.

Gabi Cretu
Gabi Cretu Ba da, Mihaela! Dar pentru asta trebuie democratizate real partidele. Dacă membrii nu au curajul sa-si asume poziții, sa susțină și apere pe cei mai buni dintre ei, se întâmplă așa cum spui. Ai mare dreptate. În loc sa strige jos parlamentul, nu ar putea striga "Alegeri primare în partide!" ?

Gabi Cretu
Gabi Cretu Câți consuma măcar juma' de ora sa se informeze real!? Sa se duca măcar în vizita la alesul luidirect, sa vadă ce fel de om e!?

Gabi Cretu
Gabi Cretu Știi ce cer cel mai adesea cei care vin!? Sa faci un grup infracțional pentru ei personal - sa te duci la cineva și sa pui o pila, sa sara un concurs... Și dacă îi dai sfaturi legale și bune, se supără. ..

Marius Matei
Marius Matei Oamenii nu aleg realitatea, din pacate. Oamenii aleg sa creada minciunile de campanie electorala. Ce-ati spus aici ar fi adevarat daca fiecare pesedist marcant ar spune, in campanie, "ma angajez sa fac aia, aia si aia si sa fur cam atat!"


Cretu Constantin
Cretu Constantin Stimate Domn- Suntem exact ceea ce votam....Romanul are o vorba"Rau cu rau dar mai rau fara rau".

George Halarescu
George Halarescu Pentru cine să apărăm democratia , pentru cei care au subminat-o ? Să apăr niste baroni locali care obstructioneză orice practică democratică in interiorul partidelor? Despre ce democrati vorbiti? Adevărata practică democratică trebuia să fie in interiorul partidelor, care s-au transformat in gaşti de inculti, penali si slugi. La bacău e o adunătură de smecheri care cu ceva timp in urmă mergeau împreună la băut si femei. După ce a fost distrusă orice credibilitate in politica si in parlament acum isi întorc politicienii fata către popor?


Silvia Dumitrache
Silvia Dumitrache S-au "transformat" in ceea ce sunt si se tin la putere pe sistemul cumetriilor de tip mafiot, subminand initiativele actualilor decidenti din ordinul capilor, din incapacitatea proprie sau din amandoua laolalta. Sa plangem de mila cui? Toate au o limita si pentru toate exista cel putin un raspunzator.

Andrei Belous
Andrei Belous Tind sa va dezamgesc dar in vest tot sunt ”baroni locali” ”moguli”...doar ca acolo propaganda unui partid impotent nu ii face PR negru lor, spre ex Soros la noi daca ar fi de partea PSD, propaganda l-ar fi demonizat....iar in SUA el este absolut OK, finanteaza campania electorala al Hillary Clinton. Asta este problema poporului, el stie putin, dar are pretentii mari.

Gabi Cretu
Gabi Cretu Dar pe astia ii stiti! Buni si rai cum sunt! Puteti vorbi cu ei. Multora, asemenea nenorociți de baroni, le-au facut bine. Au castigat alegerile de s-au mărit salariile, nu s-au tăiat, s-au garantat niste drepturi, nu s-au desființat. Dar pe ceilalti, veniți de nu știe nimeni unde, pe care nu puteti nici macar sa-i vedeti la ochi, de ce ii credeti mai buni pentru voi?!

Gabi Cretu
Gabi Cretu Căutați cumva oameni perfecti?! Nu exista! Sa fie de partea voastră! E mult!

George Halarescu
George HalarescuNu mă dezamăgiți sunt mult prea dezamăgit de ce am vazut si cunosc. Nici măcar baranoi nu poti să-i numesti pe acesti inşi care nu au niciun Dumnezeu. Mulţi dintre ei sunt obsedati de putere si fac orice pentru a se perpetua, dar sunt lipsiti de oriceviziune democratică , nu au niciun fel de viziune cu privire la dezvoltarea societății - singurul lucru pe care il stiu e să găsesca o soluție pentru a se mentine la putere si implicit să tină captivă populatia prin fel de fel de tertipuri. Dacă a ajuns niste oligofreni politici ca Nicușor Dan si care mai sunt să facă politică mare in romania e clar.

George Halarescu
George Halarescu Psd si-a eliminat o parte din elite, care au căzut în diverse capcane, iar acum e parazitat de foarte multe nulitati. Dvs . si alti câtiva sunteti exceptia, prea putin ca să constati. Stiti foarte bine că va prețuiesc , dar partidul e pe arătură. Cand veti avea sansa să puteți candida cu sanse reale la presedintia partidului atunci am să am cred că acest partid dă semne de normalitate.

Gabi Cretu
Gabi Cretu Mai mult decat cei din servicii?! Sau decat unii procurori?M sau decat capitaliștii lui peste?! Sau decat alte puteri din afara care vor sa ne transforme in marioneta?! Decat toti sunt ai nostri mai rai?! Atunci e grav. Avem noi o problema...

George Halarescu
George Halarescu Avem o mare problemă. Acest forte nu au apăru din senin, ci si-au pregătit din timp strategia. Cum a fost posibil? Ce a făcut parlamentul in tot acest timp? Am devenit victime pentru că suntem slabi. Nimeni nu ar fi îndrăznit să ne transforme in sluji dacă eram pregătiti si puternici . Restul sunt povesti. Ar trebui să luăm ex de la UDMR care este un partid de elite

Maria Mary
Maria Mary George Halarescu arătați un partid fara corupți ,nu doar criticati !

George Halarescu
George Halarescu Dna în primul rând mă interesează PSD-ul pentru că cel putin moral sunt legat de el .Ăstă este motivul pentru care il critic, pentru a corecta ceea ce eu cred că sunt greseli. Eu am apărat public valorile acestui partid cum nu au făcut-o mulţi, iar cei de la Bacău nu vor nici măcar adeziune să-mi dea să semnez. Si să vă mai spun un lucru exercitiul democratic presupune critica deciziilor care sunt perfectibile

Gabi Cretu
Gabi Cretu Nu auziți!/citiți ce spun!? E deja sub controlul ălora. Acum vor sa-l ocupe de tot. Și sunteți complici.

George Halarescu
George Halarescu Păi de ce este ocupat? De ce ati votat guvernul ciolos? Ati facut un compromis de dragul dlui Dragnea care acum compromite însăși parlamentul. Si ce putem face noi. Oamenii se dau mereu cu cei puternici. Ati fost slabi!? ...

Maria Mary
Maria Mary George Halarescu Nu va cred ca sunteți legat de acest partid ! Șunt sătulă de cei care spun ca sunt amici si te ataca în momentele grele ...

George Halarescu
George Halarescu Dna Maria Mary eu nu mă rog de nimeni să mă creadă . Un lucru e cert nu pot să mă las pe mâna oricui să mă reprezinte. Iar eu nu vorbesc ca să mă aud, iar dna senator mă cunoaste de câtiva ani de când fac rău psd-ului criticandu-l . Dacă dvs credeți că prin critică fac rău avem viziuni diferite despre paractica democratică

Gabi Cretu
Gabi Cretu Dar am votat eu guvernul Ciolos!?

Gabi Cretu
Gabi Cretu Cu cine vorbiți, fraților! ?

George Halarescu
George Halarescu Cu sprijinul cui a fost investit. Nu cumva cu al PDS? Nu incercati să spalati imaginea unui partid găunos prin interigatea dvs.

Maria Mary
Maria Mary Nu stiu ,ce ati facut pana acum ...Dar ,tare îmi plac amicii care ma ataca în momentele oportune ! Care sunt partidele imaculate ,ce au facut mai mult pentru aceasta tara ? Dărâmam tot ,dar cu ce înlocuim ?

George Halarescu
George Halarescu Să înțeleg că sunt și responsabil de starea parlamentului să a țării? Am dărâmat eu ceva? Faptul că eu critic direcțiile pe care le văd greșite ( iar timpul confirmă ca am dreptate, deoarece eu critic de multă vreme ) mă priviți ca pe un demolator ? D-nă veniți-vă în fire.

Maria Mary
Maria Mary Eleganta exprimare ! Eu nu critic doar un partid ,fac comparație ..

Gabi Cretu
Gabi Cretu Eu nu-mi fac colegii de partid găunoși! Ca sunt prea multi si ar trebuie sa spun ca țara asta e plină de găunoșii. Si nu as mai sti daca si cei cu care vorbesc sunt gaunosi sau nu! Pana una alta, aveti atat caras de a spune lucrurile cat am eu si poate amelioram putin situatia. Ca am fi mai multi. Dar nu inteleg unde era vorba de PSD. Ca eu vorbeam de parlament si atacul la el....

George Halarescu
George Halarescu Nu-i fac eu d-na senator găunoși pe colegii dvs și nu vă amăgiți că țara asta este social-democrată - din aproape 50 la sută cât vin ala vot vreo 30 sunt votanți de stânga și nu din convingere ci mulți din oportunitate. Dar când politicile adoptate de colegii dvs nu au temei, când o majoritate parlamentară formată ( nu știu din cine) aduce parlamentul la o cotă de încredere care se apropie de marja de eroare ce pot să spun ? PS Nu vă faceți colegii găunoși, dar bine că vă faceți alegătorii. Dvs aveți dreptate, dacă aveam un dram de minte nu aș fost în situația asta. Și acum stau și mă întreb: cetățeanul este în slujba demnitarului, ori demnitarul este în slujba cetățeanului? discuția despre psd o aveam cu dna Maria Mary care mă acuză că dărâm atunci când critic

Maria Mary
Maria Mary Critic si eu ,dar nu o fac în aceste momente ...E nevoie de corecție ,nu de manipulari ! O tara saraca are mare nevoie de o stanga puternica ...

Manifestul Revoluției Naționale

$
0
0
În 1935, Sorin Pavel, Petre Ţuţea, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu, Petre Ercuţă (tipografia Miron Neagu, Sighişoara, 1935) scriau Manifestul Revoluției Naționale. Textul este o analiză fără menajamente a devenirii României ca stat modern. Țuțea și ceilalți co-autori afirmă că România modernă este o creație a intereselor economice occidentale și a naționalismului românesc.

Aceștia fac o aprigă critică situației statului român modern, pe care-l numesc "o colonie". În volum sunt criticate liberalismul, bolșevismul, dar și conservatorismul. 
Iată prefața acestui volum:

Rostul nostru
Istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele Iui: banul occidental şi naţionalismul român

Banul occidental şi-a descoperit aici la gurile Dunării interese mari şi precise: interese politice: să împiedece înaintarea Rusiei către Constantinopole; interese comerciale: să cumpere produse agrare ieftine şi să vândă produse industriale scumpe, câştigând de la particulari numai diferenţa de preţ, iar de la stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct – prin personal superior străin şi slugi indigene – imensele bogăţii ale solului şi subsolului acestei ţări; interese financiare: să încaseze dobânzile pipărate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoe de un prim ajutor ca s-o ia din loc (instalări, inventar, aparat) – odată pentru România Mică, altădată pentru România Mare – cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimente grave pentru destinul ţării, războiul din 1877 (Independenţa), compania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară) războiul din 1916 (Întregirea).

Naţionaliştii români din secolul 19 nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al căruia act de naştere e columna lui Traian, despre a căruia copilărie prodigioasă – o mie de ani – nu ştim nimic şi a căruia vajnică adolescenţă ne-o povestesc cronicarii.

Utilizând cu măiestrie interesele banului occidental în părţile noastre, dar mai cu seamă asigurându-i câştiguri coloniale şi safisfăcându-i dorinţe privind însăşi forma de stat, regimul politic şi acordarea calităţii de Român – lucruri inacceptabile pentru un stat cu adevărat suveran – şi chemând în fruntea ţării o dinastie în stare să ne reprezinte prin strălucitele ei legături în diplomaţia europeană (noi fiind la vremea aceea prea neam prost ca să ne reprezentăm singuri) şi să ne organizeze în interior datorită incomparabilei pregătiri dobândită în sânul unei familii regale specializată în construcţii şi diriguiri statale, naţionaliştii români din secolul 19 au întemeiat şi au pus pe drum statul român actual, care e în zilele noastre obiectul de aprigă dispută al ursitoarelor lui: al cui e?
Un tânăr inginer român şomează în cafeneaua târgului natal cu diploma de la Charlottenburg în buzunar, întâlneşte un Ovreiu, fost coleg de liceu, tot inginer, dar nu şomer, căruia îi povesteşte din vorbă în vorbă durerea lui, ca să audă imediat exclamaţiile Ovreiului scandalizat de atâta lipsă de informaţie asupra bursei internaţionale a muncii: „De ce nu te duci, dragă, în Palestina? Acolo e de lucru acum! Un căpitan de artilerie cumpără nişte nutreţ pentru cai şi îl încarcă pe jurgoane. Rămânându-i un rest – cam o căruţă ţărănească – vrea să angajeze un sătean, să i-l ducă: „Nu merg, Domnule Căpitan, zău, nu merg, că… mi-am făcut suma".

Într-un stat, care politiceşte e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internaţională şi economiceşte o colonie, care îşi trimite – prin decalaj, concesii, dobânzi – peste graniţe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie să munceşti mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogăţiile ţării şi nu garantează munca naţiunii. Nu, pentru că nu e statul naţional al Românilor ci, statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea – statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor. Ca-n colonii. De aceia nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alergi – în plus? Pentru cine? Pentru ce? Lumina va fi tot opaiţ, drumul tot cărare, casa tot bordeiu.

Pentru că cu banii câştigaţi la noi, finanţa internaţională clădeşte oile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieţi naţionale intrate în fundac cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante. Aici e sursa adevărată a indolentei româneşti: în exploatare. Să nu ne înşele palatele bucureştene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înşele vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înşele o reţea telefonică, o linie ferată, o şosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebue nouă, ci pentru ei şi unde le trebuie lor. Să nu ne înşele forfota comercială, economică, financiară, politică: nu noi ne sbatem, ei – ca să ne sugă mai bine. Naţiunea română stă deoparte: deoparte de viaţa economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesneşte spolierea. Naţiunea e în rezistenţă pasivă. De aceea se vorbeşte în România numai cu jumătate de gură şi nici-o treabă nu e întreagă. De aceea ţara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie. De aceea suntem ţara lui „a-da, bine-bine, lasă-lasă".

Una dintre ursitoare – naţionalismul român – a fost înşelată: în loc de sfat propriu s-a trezit cu tejghea străină. Acest contuar al burgheziei apusene şi-al vechililor ei trebuie dărâmat fără zăbavă şi în locul, pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună, trebuie să se înalţe adevăratul stat al Românilor, un stat naţional în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al Românilor în România Mare. Ştim că munca aceasta nu va fi uşoară şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre români au intrat slugi la tejgheaua străinilor. Aceşti nemernici paznici politici ai contuarului trebuesc demascaţi şi naţiunea deslănţuită. Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluţiei naţionale. Ştim că ne aşteaptă o existenţă precară şi poate pe mulţi dintre noi o moarte violentă. Ştim că intrăm în toiul unei lupte, care va scutura ţara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici târguiala, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda.

Macht Euch gefährlich! Faceți-vă primejdioși!

$
0
0

Mircea PLATON – Kanonenfutter sau ce se întîmplă cînd românii nu sunt primejdioşi

Motto: „Sau noi suntem buni numai pentru Kanonenfutter [carne de tun], iar, cînd cerem respectarea drepturilor noastre celor mai sfinte, nu mai existăm în listele armatei chesaro-crăiești?”
(Anonim bucovinean, 1914)
”Guvernul austriac a trimis un informator ca să afle de ce fug în America țăranii bucovineni. Foarte simplu: de bine ce le e”.
(Neamul Românesc, 1912)

Se spune că generalul Traian Doda (1822-1895), unul dintre liderii românilor din Imperiul Habsburgic, i se plîngea Arhiducelui Albrecht, văr cu tatăl împăratului Franz Joseph, că românii sunt prigoniți și că, în ciuda loialității lor față de împărat, nimeni de la Viena nu le vine în ajutor. Răspunsul lui Albrecht a fost: „Macht Euch gefährlich” (”Faceți-vă primejdioși”).[i]
Masivul volum Deceniul limpezirii 1906-1916. Bucovina sub lupa Neamului Românesc a lui Nicolae Iorga(Iași: TipoMoldova, 2015, 1080 pagini) îi surprinde pe românii bucovineni exact în perioada în care, stimulați și de Nicolae Iorga, reîncepeau să devină periculoși pentru K.u.K.. Românii din Regat și din Bucovina de acum o sută de ani treceau, în deceniul premergător Primului război mondial, prin ceea ce neobositul editor și superbul istoric literar care e Liviu Papuc numește în prefața sa „deceniul limpezirii”.[ii] La fel de bine s-ar putea spune că treceau prin „deceniul ațîțării”, pentru că publicistica incendiară a lui Nicolae Iorga și a colaboratorilor Neamului Românesc, incluzînd numeroși corespondenți bucovineni, a căutat să îi țină pe românii de o parte și de alta a granițelor conectați la maximă tensiune naționalistă. Față cu apariția unor voci socialiste (Gh. Grigorovici), filo-rutene (Aurel Onciul), loialiste (precum bucovinenii mai în vîrstă care îi scriau lui Iorga pentru a anula abonamentul la Neamul Românesc făcut de fiii lor, studenți), Iorga și rețeaua de corespondenți locali bucovineni a revistei reiterau un neștirbit crez naționalist,
La momentul raptului, în 1774, Bucovina avea o densitate demografică mai mică decît a altor părți ale Moldovei, dar populația era în proporție de 5/6 românească. În „deceniul limpezirii”, populația era doar pe sfert românească, ca urmare a imigrației și a asimilării (rutenizării, germanizării) reale sau statistice a unei părți a românilor. Astfel, conform datelor oficiale austriece citate de Ilie E. Torouțiu în Poporația și clasele sociale în Bucovina (București, 1916), lucrare amplu discutată în paginile Neamului Românesc, în 1774 în Bucovina trăiau 63.700 de români, 8.400 de ruteni, 526 de evrei și 2.384 de alte etnii (armeni, greci, polonezi). În 1910, conform recensămîntului chezaro-crăiesc, în Bucovina trăiau 273.254 de români, 305.101 ruteni, 102.919 evrei și 113.655 supuși austrieci de alte origini etnice (p. 1014-1015). Așadar, între 1774 și 1910, populația românească sporise de aproximativ 4 ori, în vreme de populația ruteană crescuse de aproximativ 40 de ori, cea evreiască de 200 de ori, iar cea a altor naționalități de aproximativ 50 de ori.
Cu aceste cifre în față, românilor din Regat și din Bucovina nu le cerea niciun efort să tragă concluzia că neamul românesc din Bucovina era fie pe cale de dispariție biologică, fie pe cale de dispariție statistică, datele demografice măsluite ajutînd guvernului de la Viena să blocheze cererile legitime – de școli și universități românești, de justă reprezentare politică – ale românilor. Clasicistul bucovinean Dimitrie Marmeliuc, recenzînd pentru Neamul Românesc cartea Românii și rutenii în Bucovina (București 1915) scrisă de istoricul bucovinean Ion I. Nistor – care ajunsese să ocupe catedra de istorie sud-est europeană la Universitatea din Cernăuți în aplauzele lui Iorga și ale Neamului Românesc -, observa că Nistor „stabilește, pe bază de adevăruri istorice neînlăturabile, proporțiile dintre populația română și cea străină la 1776 și la 1910, arătînd cum prin diferite mijoace meschine elementul rutean s-a introdus, sub protecția guvernului austriac, tot mai mult în țărișoara noastră, cum, în cursul vremii, statisticele au fost mereu măsluite în avantajul rutenilor și cum s-a ajuns pe căi de teroare, de corupție și de părtinire, de la 52.450 de români și 15.000 de ruteni din 1779, la 273.254 de români și 305.101 ruteni, din 1910, cu toate migrările din Moldova și de peste munți”. Conform lui Nistor recenzat de Marmeliuc, precum și unor corepondenți aiNeamului Românesc, administrația austriacă s-a folosit de faptul că românii și rutenii erau ortodocși pentru a-i deznaționaliza pe români fie cultural, fie statistic (p. 289-90), înscriindu-i pe românii din anumite sate drept ruteni sau punînd ierarhi ruteni în fruntea ortodocșilor români: „În recenta d-sale lucrare Istoria Bisericii din Bucovina […] ne vădește prăpastia în care amenință să cadă întreg caracterul românesc al Bisericii bucovinene, întemeiată și înzestrată de Voievozi și boieri români, după ce, prin slăbiciunea și pofta de parvenire a unor reprezentanți ai ei, cum au fost Eugeniu Hacman și Arcadie Ciupercovici, și prin asalturile repetate ale rutenilor sprijiniți de forțele statului, ea este aproape deznaționalizată”. Marmeliuc aprecia că lucrările lui Nistor, deși scrise cu obiectivitate științifică, nu constituie doar un cîștig istoriografic, ci sunt și veritabile arme „de luptă în mînia nației noastre împotriva dușmanilor ei” (p. 1013).
”Mînia” e sentimentul care străbate cele mai multe dintre paginile acestui corpus iorghisto-bucovinean. Uneori, e mînia față de inamicii nației sau sfînta mînie față de neputințele și zavistia care măcinau comunitatea românească împiedicînd-o să se prezinte, la alegeri sau în fața abuzurilor autorităților, ca un bloc unitar. Din acest punct de vedere, cartea reprezintă, cu toate rezervele pe care le-am putea avea față de tipul de discurs vădit părtinitor al lui Iorga și al corespondenților săi, un uriaș semn de avertizare împotriva tentației miturilor benignității multiculturalismului habsburgic și virtuților administrației germanofone, mituri care bîntuie imaginarul EUromânilor de azi.
Cei scandalizați de modul în care corporațiile austriece și germane taie pădurile României de azi vor fi poate interesați să afle cum se proceda sub înțeleapta administrație austriacă de la 1910. În articolul „Dreptatea comitetului țării în Bucovina sub excelența sa G. Vasilco,” Balan Irimiță scria că orice primar „neamț” poate face fărădelegi fără teama de a fi pedepsit, deoarece ori nu i se întîmplă nimic, ori e „judecat de-abia în urma trăgănării, numai de formă, spre a astupa ochii lumii”. Ca exemplu, Irimiță citează cazul comunei românești Iacobeni care, deși curat românească, a fost alipită unei alte unități administrative unde fuseseră aduși coloniști „țipseri”, adică germani din regiunea Zips din Slovacia: „Prin cîrmuirea țipserească de astăzi, sub primarul Rudolf Brucker și comitetul său, se împrăștie averea comunală a românilor într-un mod îngrozitor”. Înre altele, în urma plîngerilor făcute de români și cercetării disciplinare au ieșit la iveală „toate chițibușăriile țipserești făcute în averile românești”. De exemplu, s-a aflat că vornicul Brucker era co-proprietar, împreună cu fratele său și cu un alt supus austriac pe nume Goldenzweig, al unei fabrici de lemn din Iacobeni: „Vornicul Brucker împreună cu comitetul său au vîndut pădure comunală fără licitație fratelui său Anton. Această pădure valora mai multe mii, iar dînșii au dat-o tot la ai lor, pe un preț de 120 coroane […] În urma acestei mari nedreptăți, a fost primarul Brucker pedepsit pro forma de către prefectură numai cu 40 coroane. Amenda aceasta a plătit-o primarul Brucker cu bani din lada comunei, cu toate că păcatele erau ale sale, și nu ale comunei; și, chiar de-ar plăti din al său, totuși nu-l doare, știind că pe de altă parte din pădurea care merge la tăiat în fierăstrăul său cîștigă mai mult” (p. 456).
Departe de imaginea idilică despre Mitteleuropa ca incubator al virtuților UE (regionalism, multiculturalism, paternalism germanic) pe care o proiectează pe pereții peșterii unii propagandiști, corespondența venită de la colaboratorii bucovineni ai Neamului Românesc ne arată o competiție acerbă între grupurile etnice ale imperiului pentru acces la resurse economice, culturale, educaționale și instituționale (magistratură, administrația statului). Un articol semnat „Un locuitor din Cîmpulung” semnala, de exemplu, faptul că, deși pădurile din zona lui erau ale țăranilor români, și deși la Cernăuți exista o școală de silvicultură unde mergeau români, silvicultorii din district erau nemți din Tirol și Boemia care nu știau românește și care nu puteau vorbi cu țăranii ale căror păduri le administrau (p. 350).
Românilor le era, de asemenea, greu să devină meseriași deoarece breslele de meseriași români existente în Bucovina la momentul anexării ei de către Austria fuseseră desființate de guvernul de la Viena în 1848 și atunci, după cum nota Vasile Lițu într-un articol din 1908, „meseriașii și negustorii români au rămas fără nicio ocrotire și sprijin din partea nimănui și au fost lăsați pradă înrîuririi străinilor, ce înaintau și-i copleșeau mereu”. În 1860, cînd s-au reînființat ghildele, breslele românilor nu au mai putut recupera terenul pierdut. Lițu scria că, începînd din 1892, liderii românilor bucovineni împreună cu studenții începuseră să colinde satele organizînd cabinete de lectură și, uneori, și bănci sătești. Următorul pas a fost crearea de condiții pentru educația negustorilor și meseriașilor români. Prin intermediul cooperativelor de consum de genul „Prăvăliei Românești” conduse de profesorul Leonida Bodnărescu, s-au deschis filiale ale cooperației în numeroase sate, unde uceniceau tineri români. De asemenea, mai mulți băieți din sate au fost ajutați de aceleași asociații să intre ucenici la meșteri și negustori români din Cernăuți. Asociațiile studențești și liderii românilor cernăuțeni au organizat și un internat „îndestulător pentru găzduirea și ospătarea a treizeci de băieți de la meserii și prăvălii” (p. 118). Breslașii români (zidari, cărămidari, dulgheri, cioplitori în piatră) erau, conform lui Lițu, „mai toți analfabeți, fiindcă în școlile primare toate obiectele se predau în limba nemțească și învățătorii sunt străini și fără nicio pregătire tehnică”. Mai mult încă, meșteșugarii nemți luau mai ales ucenici din neamul lor, primăvara, „pînă la începutul verii, cînd lucrul e mai bine plătit, iar vara iau români și toamna le dau drumul, așa că toamna și iarna aceștia trebuie să plece în altă parte și de multe ori rămîn fără lucru”. Lițu constata amar că: „Pe români îi iau și-i lasă cînd vreau și fără să le deie măcar un atestat de lucru. Tot meșterii străini fixează și plata. Pe români îi plătesc cu zece bani pînă la două coroane. Camera de comerț și meserii din Cernăuți, care capătă ajutoare bănești de la stat și din partea țării și ai cărei conducători și funcționari sunt cu toții străini, sprijinesc numai pe meșterii și negustorii străini” (p. 119). După cum anunța un alt corepondent în 1912, alarmați de progresele meseriașilor români din Ardeal, breslașii nemți adunați la congresul lor la Sighișoara hotărîseră excluderea românilor de la ucenicie, „de teamă că românii să nu-i prepondereze și astfel să nu-i nimicească în interesul lor național și social” (p. 704). Îm acest context, a trebuit ca statul român să acorde burse tinerilor bucovineni pentru a veni și a deprinde arte și meserii la școlile din Iași și București (p. 119-120, 695). Ceea ce e mai interesant e și că, departe de a fi preocupați doar de latura economic-utilitară a meșteșugurilor, liderii comunității românești din Bucovina vedeau deja în supraviețuirea meșteșugurilor tradiționale o formă de a rezista producției de masă, a cărei urîțenie împiedica exprimarea artistică a meseriașului autohton și corupea gustul cumpărătorului, adică acționa ca un inhibitor al frumosului național/artizanal la ambele capete.[iii]
Am insistat pe acest aspect, al breslelor, pentru a arăta cum dorința de propășire a bucovinenilor a fost blocată și de politicile centrului, și de competiția grupurilor etnice pentru resurse specifică atît imperiilor multiculturale cît și statelor tribale. UE e, în acest moment, un amestec exploziv din amîndouă, cu statele naționale erodate atît de ideologia centrului, cît și de realitatea periferiilor. Din acest punct de vedere, opul editat de Liviu Papuc ne poate servi ca îndrumar în acțiunea de a salva o comunitate națională în context fățaenic multicultural, adică imperial. Drumul spre dominarea unui popor trece prin deprofesionalizarea și urîțirea lui. Frumusețea poate „mîntui lumea” doar în măsura în care e frumusețe artizanală, rod al ascezei, cumpătarii, nobleții sufletești, dreptei cumpăniri a lucrurilor vremelnice cu adevărurile nepieritoare, într-un cuvînt al tihnei patriarhale de care are nevoie un meșter pentru a se desăvîrși profesional pe sine și pentru a-și desăvîrși artistic produsele. Din acest punct de vedere, frumusețea Bucovinei a constituit pe vremea lui Iorga un motor al mîntuirii României, al lepădării de sine, al generoaselor sacrificii pentru frații – necunoscuți, aflați la distanță – căzuți în robie.
Cartea mustește de anecdote, pilde și direcții de consolidare națională memorabile. Sosirea la București a unei delegații de țărani bucovineni aduși de guvernul de la București în vagoane de marfă și trimiși mai apoi, fără hrană, la Sinaia, ca să admire vilele protipendadei, e un moment antologic (p. 30, 32). Călătoria bucovinenilor la Iași, în 1908, unde au petrecut sub oblăduirea lui Iorga, care le-a servit drept ghid, și unde au fost călduros primiți de ieșeni e un alt moment de referință. Destinul bucovinenilor care plecau la lucru în America, „de bine ce le era în Bucovina”,[iv] comparat cu cel al bucovinenilor care veneau să lucreze ca sezonieri pe moșiile boierilor moldoveni, unde erau bine primiți și bine plătiți, și modul în care autoritățile austriece au oprit acest tranzit sunt de asemenea grăitoare pentru fățărnicia imperiilor „multiculturale”. Figurile unor apostoli ai satelor precum Grigore Filimon, care s-a istovit bătînd cu pasul satele românești din Bucovina pentru a organiza bănci „poporale” (p. 366-367), silueta Aspasiei Luția (persoană nu doar „foarte cultă, ci și bună româncă”, p. 261), care a obținut titlul de doctor în filosofie la Cernăuți în 1908, soarta studenților români bucovineni care mureau de foame în Viena, icoana Mitropolitului Silvestru Morariu și șarjele tinerilor I. E. Torouțiu și Ion Grămadă sunt doar cîteva dintre oazele de lumină ale unei cărți care se citește pe nerăsuflate (nu-i ușor, avînd în vedere dimensiunile, dar pescuitorii de perle trebuie să știe să-și țină respirația!). La fel de interesante sunt și întrezărirea unui A.C. Cuza mărturisind în 1910 că urmărește cu interes opera economistului J. A. Schumpeter, pe atunci profesor la Cernăuți (p. 415), sforăriile economico-politice ale fraților Fischer, operînd de ambele părți ale graniței româno-austriece sau descinderile lui Sadoveanu în Bucovina, pentru lecturi publice în folosul cauzei naționale.
Deși o carte închegată din articole și fragmente distincte ca scriitură, subiecte și unghiuri de atac, Deceniul limpezirii se citește ca o epopee care merge de la bătălia inițială dintre cele două partide ale românilor din Bucovina, naționaliști și democrați – primii, sprijiniți de preoțime, ceilalți, bizuindu-se mai ales pe învățători –, prin renașterea Mișcării răzeșilor și mazililor bucovineni, care pune surdină zîzaniei și ajută la închegarea unui front unit românesc (p. 713), pînă la Primul război mondial, cînd naționalismul bucovinean ia avînt. Ceea ce unește toate aceste etape e privirea lui Nicolae Iorga, duhul lui care veghează asupra bucovinenilor, căutînd să le mențină trează conștiința națională.
Ceea ce impresionează la Iorga e franchețea lui. Panașul. Refuzîndu-i-se permisiunea de a intrara în Bucovina din rațiuni politice, Iorga afirmă răspicat în ianuarie 1909, scriindu-i contelui de Bellegarde: „Vorbiți de iredentism. Nu știu ce e aceea. Știu însă că neamul meu are drepturi exclusive asupra teritoriului său național, din care face parte și întreaga Bucovină. Se pare că iredentism înseamnă a îndemna pe românii neliberi să încerce a-și smulge libertatea, atunci cînd ei nu au puterea să o facă și cînd noi, din libera Românie, n-avem puterea de a-i ajuta. Dacă e așa, n-am făcut niciodată politică iredentistă. Politica pe care o reprezint și o propag are un crez mai simplu și care e în domeniul realității: a ne păstra oriunde ființa etnică neatinsă, a nu primi colaborarea străinilor, nici atunci cînd ne-ar fi simpatică și, prin muncă, a ne aștepta ceasul, care va veni, dîndu-ne tot ce e al nostru și nimic mai mult” (p. 267).
Reflectînd, mai tîrziu, asupra acelor ani, în care, pe lîngă activitatea universitară, diriguia și revisteleSămănătorul, Neamul Românesc și Floarea darurilor, Iorga nota că izvoarele naționalismului lui erau complet diferite de cele statistice și sociologice ale lui A. C. Cuza. Curentul lansat de Iorga în acea epocă, nota el, nu trebuie „căutat la Sămănătorul și osîndit deci ca sămănătorism[v] pentru că el reprezenta niște permanențe ale culturii naționale românești „în legătură și cu tradiția lui Eminescu, lui Alecu Russo […] și a lui Kogălniceanu”.[vi] Naționalismul lui Iorga era rod al lecturilor lui de istoric: „Eu plecam de la ce văzusem cu ochii în hîrtia documentelor și în sufletul oamenilor în viață, cercetați de la un capăt al pămîntului românesc la altul. Desigur că aveam cea mai mare stimă pentru crezul unui Kogălniceanu și admirația cea mai absolută, nu numai pentru geniul politic, dar șí pentru puternicele convingeri ale lui Eminescu, și mă bucuram ca aceiași credință, acomodată cu vremile, poate trece de la o generație la alta. Dar nu legam o cugetare de azi cu concluziile cugetării de ieri numai pentru că aceasta fusese exprimată de așa de sus, cu atîta autoritate și într’o așa de captivantă formă. Se făcuse din nou verificarea asupra vieții naționale, și de acolo pleca gîndul mieu, a cărui exprimare îmi era mai mult decît o datorie: o obsesie. Veacuri întregi îmi aduceau învățăturile lor și în milioane de oameni găsisem un instinct ce corespundea pe deplin cu glasul lor, însemnat în slova veche, care era pentru mine ea însăși o încîntare. Trebuia ori să dispărem șí ar fi fost păcat șí pentru atîta luptă și suferință, și pentru comorile închise în sufletul nostru, ori să devenim, cu orice risc, noi înșine”.[vii]
Iorga încerca să își facă datoria ajutîndu-și neamul să devină el însuși. Nu e de mirare așadar că, în ogorul cultural cultivat de el, puteau răsări gînduri și îndemnuri precum acestea, adresate de diverși corespondeți bucovineni elitelor culturale românești din Bucovina și din România: „În orice privință, rușii ne întrec și se întăresc prin politica și munca lor stăruitoare, pe cînd intelectualii noștri, care nu reprezintă inteligența, ci numai ambiția și trufia, nu fac nimic” (Vasile Lițu, în 1909, p. 369). Și atunci, ca și acum, mulți intelectuali trăiau cu sentimentul că „oamenii noștri sunt proști, n-ai ce face cu dînșii” (Niță de la Carpați în 1911, p. 513), abdicînd de la menirea lor, concepută de același Niță de la Carpați astfel: „O, voi intelectualilor, care dormiți somnul indiferenței sau vă combateți unul pe altul, uitați-vă și vă fie milă de acest blajin țăran, care tremură înaintea fiecărui somnoros îmbrăcat în zdrențe nemțești. Deschideți-i ochii, să vadă adevărul; arătați-i calea dreaptă, să meargă la fericire. Ura și indiferența să dispară, iar solidaritatea și munca să intre la locul de cinste” (1911, p. 511).
La umbra marilor stejari nu crește nimic, spun mulți pe urmele lui Brîncuși. Dar la umbra marilor stejari se adună oamenii la sfat, horă sau hram. Iorga a fost deseori acuzat că nu a lăsat discipoli imediați de statura lui. Nu discut acum adevărul acestei afirmații. Dar românii au de ieșit de sub sulfuroasa modă, care a prins viteză în ultimele două decenii, a maeștrilor esoterici, a mentorilor sau antrenorilor culturali obscuri, la care are acces doar o elită, a cantităților intelectuale necunoscute sau modeste care există doar pentru că sunt celebrate de mai faimoșii lor ucenici. Iorga nu avea de crescut la umbra lui nimic în timpul vieții, pentru că Iorga, asemeni tuturor marilor figuri ale neamului românesc, continuă să formeze postum generații după generații de ucenici. Prin această carte, vedem că umbra lui Iorga era atît de mare încît a reușit să ocrotească, dincolo de vremelnice și criminale granițe, o generație întreagă de patrioți bucovineni.[viii] Și ne poate limpezi și pe noi, astăzi. Iorga și bucovinenii lui ne pot ajuta să devenim primejdioși.

[i] Mihail E. Ionescu, Petre Otu, ed., Românii în „Marele Război”, anul 1915. Documente, impresii, mărturii(București: Ed. Militară, 2015), 234. Nu înțeleg de ce volumul care urmează să acopere anul 1916 nu a mai primit anul acesta sprijinul financiar al AFCN. Suntem în anii centenarului Primului Război Mondial și astfel de proiecte, legate de participarea României la un război mondial care a dus la întregirea țării, ar trebui să aibă prioritate la finanțare.
[ii] Pentru a trasa procesul limpezirii, Liviu Papuc și Olga Iordache, editorii cărții, au adunat între coperțile acestui volum toate referirile la Bucovina apărute în paginile revistei lui Iorga, chiar și cele de un rînd.
[iii] „Cînd vedem blidare executate în modele mai frumoase decît felurite bufete moderne, cînd vedem lăiți împodobite cu felurite flori săpate și cu împiestrițările asemănătoare altițelor și covoarelor, cînd vedem furcile de tors ornamente cu intarsii de paie, trebuie să înîelegem că în țăranul român este născut un simț pentruy frumos și că meșteșugariii de odinioară au năzuit să satisfacă acel simț estetic care denotă cultura unui popor”, nota un corespondent anonim al Neamului Românesc comentînd o expoziție de artizanat vechi orgaizată în Cîmpulung (p. 709-710).
[iv] Vezi Vasile Pauliuc, „Din Bucovina. Vremuri triste” din 1911, în care notează că toți străinii sunt „boieri cu drepturi asupra românilor” din Bucovina: „pe cînd țăranii ăși lasă țara și familia ori pleacă în America spre a-și agonisi ceva pentru susținerea a ce este pe acasă, poporul nostru-și pierde dreptul și nu i se crede nicăiri, foe chiar și din partea unui român, cu toate că și el este din țărani. Dezorientarea și ruinarea poporului fac progrese uimitoare și nimeni nu caută să ne îndrepte. Iar cînd ne vom trezi și ne va părea rău de neglijența noastră, va fi prea tîrziu” (p. 612).
[v] E curios cum Sămănătorul, o revistă al cărei tiraj era de 300 de exemplare poate fi denigrată și astăzi, la un veac de la dispariția ei.
[vi] N. Iorga, O viață de om. Așa cum a fost (București: N. Stroilă, 1934), 2: 115.
[vii] Iorga, O viață de om, 2: 105.
[viii] „Mișcarea Sămănătorului se înțelege că a avut un ecou destul de puternic și în Bucovina și ne-a dat acea generație care azi e în plină vigoare bărbătească și spre care se îndreaptă nădejdile noastre” (Laascar Luția, 1913, p. 778).

În aşteptarea unui nou „Apel către lichele”

$
0
0


În definitiv meseria noastră, a celor care lucrăm cu ideile şi cuvintele, e să spunem adevărul pe cît e posibil şi să luptăm pentru „binele public” şi mai ales pentru cei mai puţin protejaţi în faţa abuzurilor politice, economice şi sociale ale puterii. Cîinii de pază nu trebuie să se transforme niciodată în cîini de companie. Asta aşa foarte succint.

Nu ştiu cum se face că la noi critica şi disidenţa este post-factum: după ce slujeşti Puterea sau o susţii tacit, cum ea dispare, începi o luptă aprigă împotriva ei. După ce ai slujit-o şi te-ai folosit de ea începi să lupţi cu ea cînd ea nu mai prezintă nici un pericol. Şi fugi să o susţii pe cea nouă. Acest lucru se cheamă impostură sau oportunism care urmăreşte doar profit. Risc zero şi efecte politice dezastruoase. Cum ar spune un intelectual de marcă: aceştia sînt nişte „lichele intelectuale”. Aici sîntem total de acord cu domnul Gabriel Liiceanu.

Autorul „Apelului către lichele” ne dă un exemplu perfect. Propriul exemplu. În timpul comunismului, nu se revolta ci doar „rezista prin cultură” şi în timp ce unii nu puteau  nici intra la Universitate, alţii aveau burse în străinătate. E ceva de judecat? Nu: aşa au fost vremurile. Cum spune un genial dramaturg rus: erau vremurile în care „om cumsecade este cel care nu face josnicii din plăcere”.  Dar după 90 dumnealui a devenit un disident feroce şi critic al vechiului regim. Dar şi asta e de înţeles. Se acumulase multă ură. Cu toţii am urît acel regim: mai ales profitorii lui. Şi regula la noi e simplă: cu cît am profitat mai mult de vechiul regim cu atît am devenit anticomunişti mai feroce. Dar după 90.

După care a început să predice despre „sfînta proprietate”. Mi-a recitat şi mie odată la NEC această predică. Am vrut să văd despre ce „proprietate sfîntă” e vorba şi am aflat: proprietatea statului „Editura Politică” a trecut prin ceva scheme în proprietatea domnului Liiceanu. Care e mecanismul prin care se trece o proprietate dintr-un regim în alt regim? Pe baza a ce se legitimează? Cine a sfinţit-o? Şi comuniştii au făcut la fel, doar că în sens invers. Unii au trecut proprietatea privată în proprietatea statului, alţii au trecut proprietatea statului în mîini private. Pe ce bază? Adică economia, proprietatea este o chestiune politică, de putere, de convenţie. Dar dacă e sfîntă, Dumnezeu cu mila, numai că nu ştiu  cum se face că această „sfinţenie” trage numai la unii cu mai puţine scrupule şi bine poziţionaţi? Dar nici asta nu e atît de deranjant: e pînă la urmă o bătălie de putere. Am citit şi noi nişte cărţi. Dar de ce să o tragem în regim sacerdotal? Doar că am prefera mai puţine predici de morală dacă se poate. Dar doar dacă se poate....

Ce a mai urmat? Editarea cărţii unui prim ministru care s-a valorizat în ştergere de datorii şi eşalonări de plată ale „proprietăţii sfinte” către stat. Cîte au fost nu sîntem în măsură să le numărăm. O fi asta corupţie? Nu foarte. Cînd e pentru „lumea bună” şi „valori” găsim justificări pentru orice. Dumnezeul proprietăţii sfinte cu mila...
A urmat Băsescu.
„Dumneavoastră aţi spus în cuvîntul pe care ni l-aţi adresat că nu ştiţi dacă aţi fost la înălţimea exigenţelor măcar a unei părţi din intelectualitatea română. Fac parte din acei cărora li s-a lipit eticheta de  `intelectual al lui ` şi aş vrea să spun cu această ocazie că aţi fost la înălţimea unei bune părţi a intelectualităţii din ţara asta. (...) Asta inseamnă tocmai că s-au recunoscut cu valorile lor în activitatea dumnavoastră”, „Timp de 10 ani cât aţi fost, sunteţi preşedintele României, nu aţi făcut decât să ne asezaţi pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele în chip matur al României, trebuia să ne aşezăm. Şi pentru asta vă mulţumim” (sursa).
Nu e din vechiul Omagiu, ci din domnul Liiceanu adresîndu-se preşedintelui Băsescu. Rezultatul: nişte decoraţii sau grade ce or mai fi. Adică privilegii. Cei care criticau argumentat matrapazlîcurile domnului Băsescu erau înfieraţi de cei decoraţi. Cum rămîne cu această situaţie?, se întreba pe bună dreptate unul dintre puţinii disidenţi autentici de pe la noi, Dorin Tudoran. Fireşte, erau împotriva „vectorului” şi „intereselor naţionale” etc. Cînd Băsescu iese din schemă şi mizeria iese la suprafaţă „ne dezicem”, „ne despărţim”şi devenim a cîta oară „critici şi disidenţi post-factum”. Criticăm doar după ce ne-am luat onorurile, am legitimat impostura şi abuzurile, am pupat  iar cel în cauză nu mai are ce oferi şi nu mai prezintă interes, dar nici pericol. Ca la carte.

Mai e ceva de spus? Nu. Asta e schema de succes a establishment-ului nostru  intelectual şi jurnalistic pe care „ucenicii” deja îl duc la un nivel superior. Cu mici excepţii.

În ultima perioadă am lucrat mult cu hoţii, interlopii şi bandiţii pentru partea a doua a micii mele trilogii a marginalilor, Bandiţii (prima Sectanţii), care apare la Polirom. În lumea hoţilor&bandiţilor am întîlnit mulţi peltici. Media era puţin prea mare pentru a fi doar un defect. Am aflat. Mi-a explicat unul din eroii cărţii mele: dacă un hoţ spune ceva despre cineva neacoperit sau dă o informaţie falsă plăteşte. Cum? În dependenţă de gravitate: ori i se taie limba (mai rar) ori doar i se taie vîrful limbii. Se crestează şi se pune puţină sare. Rămîne peltic pe toată viaţa şi cariera lui e terminată. Rămîne cu acest stigmat al ruşinii care nu poate fi ascuns. Cum a căscat gura, ceilalţi ştiu cu cine au de-a face. Şi cad în rang. Dar ei nu sînt intelectuali şi jurnalişti ca să-şi permită să se joace cu vorbele şi faptele. Sînt nişte bandiţi. Mă gîndeam doar că dacă s-ar aplica şi în „lumea bună” această tehnică am mai avea jurnalişti şi intelectuali finuţi cu limbi întregi? Oi cîte limbi ar fi smulse din rădăcină....

Nu judec, nu rîd şi nici măcar nu plîng. Încerc să înţeleg. E pînă la urmă strategia de viaţă a fiecăruia. Fiecare e responsabil de ce spune şi face. Unii din asta trăiesc. E dreptul fiecăruia cu toate că mai avem şi nişte responsabilităţi cînd vorbele şi faptele noastre pot influenţa multe vieţi. Însă cînd unii îşi aleg calea mercenariatului politic şi transformă critica doar înr-o luptă „post-factum” cu riscuri minime şi profit maxim predicînd valori, dînd lecţii de moralitate şi verticalitate  şi mimînd veşnica stare de disidenţă atunci chiar că mi se face dor de un nou „Apel către lichele”. Domnule Liiceanu, aveţi material. Îl aşteptăm. Cu toate că unii intelectuali nu pot trăi decît la curte. Exilul e străin de ei. Se caută o nouă curte?
Pace...


Vasile Ernu

“Nu am de ce sa regret executarea lui Ceausescu. El a platit pe merit, pentru ca era principalul vinovat pentru ceea ce s-a intamplat” Ion Iliescu

$
0
0

“Nu am de ce sa regret executarea lui Ceausescu. El a platit pe merit, pentru ca era principalul vinovat pentru ceea ce s-a intamplat”, afirma azi, Ion Iliescu, cel despre care Virgil Magureanu, fostul sau coleg de conspiratie, primul si cel mai longeviv sef al SRI, afirma ca era desemnat drept succesorul liderului comunist inca din anii ’70. Ani cand Ceausescu a decis marginalizarea lui Iliescu – considerat pana atunci un adevarat fiu adoptiv al cuplului dictatorial -, din motive legate de suspiciunea intemeiata ca ar deservi serviciile secrete sovietice. „Curentul” dezvaluie azi principalele nebuloasele legate de asasinarea lui Ceausescu in urma cu 22 de ani, de la operatiunea KGB-GRU la trucarea executiei si implicarea directa a lui Iliescu in crimele din decembrie 1989.

Gorbaciovistul

Nu este foarte clar daca referirea lui Iliescu la „tot ce s-a intamplat” priveste si traiectoria de nomenclaturist al PCR aigurata chiar de catre familia Ceausescu, pe care a decis sa o ucida, in urma cu 20 de ani, in baza unui „decret” ilegal. In decembrie 1989, afirmand ca „Ceausescu a intinat numele Partidului Comunist Roman si idealurile celor care si-au dat viata pentru cauza socialismului in aceasta tara” Ion Iliescu avea sa-si ucida tatal spiritual la ordinele lui Silviu Brucan, agentul sovietic care a coordonat „revolutia” KGB-GRU din Romania. Filosoful si militantul anticomunist Petre Tutea este sigur de asta. Tot ganditorul de dreapta mai confirma, hotarat, ca Iliescu a fost omul lui Gorbaciov si al rusilor (vezi Video mai jos). De altfel, prestigioasa revista TIME, in articolul ”Fosilele comunismului Europei de Est” din 28 aprilie 1986, titra ca, in ce priveste Romania, „Gorbaciov pare sa aiba deja un protejat in asteptare. Acesta ar fi Ion Iliescu, de 56 de ani, despre care exista rapoarte ca a studiat cu liderul sovietic la Moscova”.

Biografia secreta a „candidatului manciurian”

Trecutul lui Ilescu este mult mai tenebros decat si-l pot inchipui oamenii simpli. In realitatea, ura care il anima si astazi pe Ion Marcel Ilici Iliescu (numele real) impotriva poporului roman se datoreaza in mare parte si faptului ca insasi originile sale sunt anti-romanesti. Cosmetizarea biografiei este o operatiune specifica agentilor anti-Romania. In paranteza fie spus, un caz similar de falsificarea originilor bolsevice anti-romanesti este si vocalul presedinte al ICR, Horia Roman Patapievici, care simuleaza ca s-ar afla in „opozitie” cu vederile inaintasului sau Ion Ilici Iliescu.Conform biografiei secrete a lui Ion Iliescu, publicata de scriitorul si cercetatorul Vladimir Alexe sub titlul „Candidatul Manciurian” – pe care „Curentul” o pune la dispozitie in format PDF tuturor cititorilor –, unul dintre bunicii sai a fost bolsevic sadea, pe numele sau Vasili Ivanovici. S-a refugiat in Romania fiind urmarit de politia tarista pentru activitati subversive anti-nationale. Acesta l-a impins la lupta „proletara” si pe fiul sau, Alexandru Iliescu, casatorit cu o caldarareasa bulgaroaica, Maricica, care a dat nastere la Oltenita fiului lor, Ion Ilici, la 3.03.1930. Fugit initial din Regat, in 1935, Alexandru s-a intors din Rusia si a fost condamnat la trei ani de inchisoare, pentru tradare de tara (milita pentru dezmembrarea Romaniei si trecerea Basarabiei la rusi), inchisoare facuta cu intermitente. Vecinii banuiau ca era informator al politiei in inchisoare. Alexandru, kominternist si „ilegalist”, a fost inchis la Doftana, alaturi de Nicolae Ceausescu, printre alti. Aici, copil fiind, Elena Ceausescu, pe care avea s-o execute peste 60 de ani, il aducea pe Ionut de manuta ca sa-si vada tatal, aflat in conditii de semi-libertate, specifice tratamentului de care beneficiau detinutii politici in perioada Antonescu. Dupa ocuparea Romaniei de Armata Rosie, mama vitrega a lui Iliescu, Marita (sora mamei lui Ion Cioaba, primul „rege international al romilor”), a fost servitoare si bucatareasa la Ana Pauker iar unchiul sau, Eftimie, a ajuns adjunctul infamului Alexandru Draghici, Ministrul de Interne al lui Dej. Din aceasta combinatie – Pauker-Draghici – se trage si o parte din ascensiunea sa politica. Iata o particica din istoria reala:

Ceausescu l-a bagat pe Iliescu in CC al PCR in locul lui Draghici

Stenograma Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968 consemneaza propunerea lui Nicolae Ceausescu de destituire din CC a lui Alexandru Draghici. Precum si propunerea, facuta tot de Ceausescu, de numire in locul lui Alexandru Draghici a lui Ion Iliescu.

Asa cum se stie, Alexandru Draghici a fost ministru de Interne si sef al Securitatii in “epoca Dej”, in perioada “obsedantului deceniu”. In ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej, Alexandru Draghici devenise rivalul la functia suprema in partid al lui Nicolae Ceausescu, care a reusit sa castige cursa datorita sprijinului acordat de “baronii” lui Dej: Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Barladeanu, Paul Niculescu-Mizil, Ilie Verdet s.a.

Dupa preluarea puterii, urmand “modelul hrusciovist”, Nicolae Ceausescu a criticat “perioada de abuzuri si ilegalitati” din anii ’50 – in care Draghici fusese ministru de Interne. Cu toate ca Ceausescu facuse si el parte din conducerea partidului si votase cu sarg “abuzurile si ilegalitatile” pe care acum, dupa ’65, le critica, a reabilitat anumite victime ale acelei perioade si a cerut pedepsirea vinovatilor. Printre acestia, in special pedepsirea lui Alexandru Draghici, care a fost degradat de la gradul de general la acela de soldat si – asa cum sta scris negru pe alb in stenograma din 22-25 aprilie 1968 – a fost exclus din CC al PCR.

Interesant este ca, in locul lui Alexandru Draghici, Nicolae Ceausescu l-a propus ca “membru plin” tocmai pe… Ion Iliescu. In CC al PCR, Alexandru Draghici se ocupa cu problemele de Interne si de Securitate.

Propunandu-l pe Ion Iliescu in locul lui Alexandru Draghici, Ceausescu nu numai ca scapa definitiv de un fost rival – care stia cam prea multe despre el – dar il va propulsa si pe cel despre care credea ca ii era devotat si il va sustine.

Ironia sortii este dubla: Iliescu in locul lui Alexandru Draghici si Iliescu sustinator al lui Ceausescu!

Se stie ca, in decembrie 1989, Ceausescu a fost executat din ordinul lui Iliescu, care, ulterior, a sustinut public, si in scris, ca a fost un “disident” al epocii Ceausescu. Iata ca “disidentul” a fost propus membru plin in CC al PCR chiar de Nicolae Ceausescu. Stenograma din aprilie 1968 infirma afirmatia lui Ion Iliescu si explica unele din situatiile, cel putin ciudate, legate de dosarele fostei Securitati ale CNSAS.

Fragmentul din stenograma Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968

Nicolae Ceausescu: Punem la vot propunerea privind excluderea din Comitetul Central a tovarasului Alexandru Draghici. Cine este pentru? Este cineva impotriva, tovarasi? Se abtine cineva? Hotararea a fost luata in unanimitate (…) Avand in vedere ca Comitetul Central s-a descompletat, propunem ca sa alegem membru plin, sau sa trecem in cadrul membrilor supleanti, ca membru al Comitetului Central plin, pe tovarasul Ion Iliescu. Il cunoasteti tovarasi?

Toti tovarasii: Da.

Nicolae Ceausescu: E vreo obiectiune, tovarasi?

Toti tovarasii: Nu.

Nicolae Ceausescu: Sa nu spuna cineva ca a votat numai pentru ca s-a facut propunerea (sublinierea noastra). Atunci cine este pentru, tovarasi? Multumesc. E cineva impotriva? Se abtine cineva? Atunci, in unanimitate, tovarasul Iliescu a fost trecut in randul Comitetului Central al Partidului”.

La „studii”, in URSS

Inainte de a deveni membru al CC al PCR, Iliescu a fost membru al CC al UTM, calitatea in care a fost trimis la „studii”, la Moscova, unde a devenit Secretarul “Sovietului unional al studentilor si aspirantilor Romani” aflati la studii in Uniunea Sovietica, organizatie sovietica – asa cum o indica si titulatura – subordonata direct conducerii Komsomolului, asigurata la acea vreme de Alexandr Selepin, cel care, nu intamplator, va fi numit in 1958 in functia de presedinte al KGB. De aici pana la dorinta de ucidere a parintilor sai adoptivi a mai fost doar un pas si un ordin, pe care l-a asteptat, cu rabdare, aproape toata viata sa.

Executia, decisa de oamenii Moscovei, ca si la Antonescu

Intervievat zilele trecute, la 20 de ani de la asasinarea cuplului Ceausescu, de catre jurnalistul veteran John Simpson de la BBC, Iliescu evita sa-si asume intreaga raspundere a actului executiei. Simpson intreaba: „A cui a fost decizia? A fost decizia dumneavoastra sau a fost o decizie de grup?”. Iliescu raspune: „A fost o decizie luata in grup, sase-sapte oameni am decis”. „Deci in esenta a fost vorba despre hotararea de a-l executa?”, revine Simpson. „Hotararea tribunalului s-a dat in baza legislatiei lui Ceausescu”, sustine Iliescu. Ziarul „Curentul” va demonstra mai jos falsitatea totala a acestei afirmatii.Interesant ca, peste ani, istoria decapitarii conducerii Romaniei se repeta, prin aceleasi personaje aservite NKVD si, ulterior, KGB. In cazul executiei maresalului Ion Antonescu, sotia lui Silviu Brucan, Alexandra Sidorovici, a fost “acuzator public” al “Tribunalului Poporului”. Conform unor surse personale extrem de bine informate, Silviu Brucan s-a numarat printre putinii care s-au aflat la fata locului la momentul uciderii lui Antonescu si a colaboratorilor sai. In cazul asasinarii lui Ceausescu, avem urmatoarele declaratii edificatorii, de recunoastere a intentiei de ucidere cu sange rece, si chiar sadism ritualic, a cuplului Ceausescu:

Tartorul Brucan

Silviu Brucan la Comisia Parlamentara de ancheta a evenimentelor din decembrie 1989: „A fost o discutie destul de lunga, cu argumente politice, juridice si militare. Sigur ca am fi dorit sa fie un proces public sau deghizat, care sa fie educativ pentru populatie. S-a discutat si aspectul juridic, pentru ca nu era in regula. Era o chestiune facuta fara respectarea elementarelor reguli juridice, mai ales ca nu aveam nicio indoiala asupra sentintei. Pana la urma, considerentele militare au dominat. Ne dadeam seama ca toate aceste elemente care actionau impotriva Revolutiei, tragand asupra obiectivelor strategice, fac acest lucru in speranta ca Ceausescu va reveni la putere. Eu cred ca decizia a fost justificata, pentru ca, intr-adevar, dupa ce au fost aratate la televizor procesul si executia, grosul tragatorilor s-a predat si a lasat armele”.

Voican invoca „modelul” asasinarii lui Codreanu

Gelu Voican Voiculescu la Comisia Parlamentara „Decembrie 1989″: „In 24 decembrie a fost acel moment culminant al vietii noastre. Intram doi cate doi in baia lui Milea. Lasam apa sa curga, demente din astea. Susoteam diverse formule. Eu am spus: «Sa-i facem scapati de sub escorta, cum s-a facut cu Zelea Codreanu. Ii omoram si gata». S-au uitat la mine si am simtit ca au inceput sa ma considere ca pe un tip respingator. Si atunci, parca Mazilu a spus: «Presedintele poate infiinta, in situatii din astea, Tribunal Militar Exceptional…», si aici, atentie: «…ii va judeca si ii condamnam la moarte, ca faptele exista pentru aceasta condamnare»”.

Sergiu Nicolaescu vroia „metoda Mussolini”

Sergiu Nicolaescu pentru „Adevarul”: „Pe mine m-a intrebat cineva, Iliescu sau nu mai stiu cine, ce parere am de Ceausescu. Ca el trebuie omorat ca sa salvam vietile oamenilor, in conditiile in care se tragea in populatie. Si le-am zis: «E simplu. Mi-l dati mie intr-o masina. Eu opresc, parasesc masina, oamenii se ocupa de mine, iar altii il omoara pe Ceausescu. E simplu ca buna ziua». Adica «metoda Mussolini». Aia il spanzurau de picioare”.

Grupul ucigas

Conform datelor existente, grupul care a decis executia Ceausestilor este urmatorul: Ion Iliescu (supranumit „Iliescu-KGB”), Silviu Brucan (agent KGB dovedit), Nicolae Militaru (agent GRU dovedit), Dumitru Mazilu (fost colonel destituit din Securitate, dizident intretinut), Petre Roman (nomenclaturist, fiul kominternistului Walter Roman, suspectat ca fiind colaborator al unui serviciu secret strain), Mihai Montanu (reprezentantul FSN la Ministerul Apararii), Mihai Ispas (civil si fost sofer al lui Iliescu, ulterior ministru adjunct al Sportului), Dan Martian (absolvent al Universitatii “M. V. Lomonosov” din Moscova, decedat la Lisabona, ca ambasador, in al doilea mandat al lui Iliescu, din cauze necunoscute), Gelu Voican Voiculescu si Sergiu Nicolaescu (personaje complexe care au tangente cu structuri si societati secrete) si generalul Victor Atanasie Stanculescu (care a interactionat in perioada premergatoarea evenimentelor cu KGB si AVO, conform propriilor declaratii).

Iliescu, vectorul ocupatiei rusesti

Trecerea celor 20 de ani ii complica insa viata care i-a mai ramas de trait lui Iliescu, pentru simplul motiv ca prea multe elemente au inceput sa iasa la iveala iar actorii evenimentelor incep sa vorbeasca in afara scenariului stabilit de regizorii de la Moscova. Intrebat recent de „Adevarul” ce rol acorda implicarii serviciilor speciale sovietice in “revolutie”, Iliescu afirma, din scurt: „Total marginal”. Dar unele marturii vorbesc depre 20.000 de „turisti sovietici” in decembrie ’89, insista reporterul. “N-are importanţă!”, raspunde Iliescu enervat. Si totusi, 20.000 de agenti ai fortelor speciale (dupa unii mai multi) inseamna o armata. Cand o armata straina se deplaseaza pe teritoriul unui alt stat aceasta se numeste invazie. Daca acea armata nu agreaza modul in care se finalizeaza operatiunea – impunerea unui personaj si a unei organizatii la conducerea statului invadat – atunci il poate elimina. Dar cand scopul pentru care s-a aflat in misiune corpul de armata angrenat in actiunea militara este atins, operatiunea se poate numi, in cazul nostru, ocupatie. Ocupatie straina.

Ziua generalilor

Iata ca, chiar daca Iliescu crede ca este „total marginal” si „n-are importanta” faptul ca peste 20.000 de agenti sovietici inarmati au actionat in Romania in 1989-1990, exista generali responsabili, ca Mihai Caraman, primul sef al SIE, adjunctul sau, Gheorghe Dragomir, generalul SRI, Aurel Rogojan, fost sef de cabinet al generalului Iulian Vlad, si, acum, si un general al Armatei, Victor Stanculescu, ce sunt de alta parere. Ultimele marturii ale fostului actor principal in evenimentele din decembrie, generalul cu piciorul in ghips, desi sunt tardive au o mare valoare. Confesiunile lui Victor Atanasie Stanculescu, facute la instigarea istoricului Alex Mihai Stoenescu si cuprinse in volumul „In sfarsit, adevarul…”, coroborate cu alte date scoase la lumina de Vladimir Alexe – si pe care le prezentam, in exclusivitate mai jos – arata ca Ion Iliescu poate fi arestat chiar azi. Pentru crima si complicitate la crima. Cu o singura conditie: ca Parchetul sa doreasca sa-si faca datoria.

Stanculescu: executia lui Ceausescu a fost o operatiune GRU-KGB

Din marturiile inaltului responsabil militar al acelei perioade, general Victor Stanculescu, retinem claritatea cu care razbate informatia privind lovitura de stat sovietica, in urma careia au fost ucisi peste 1100 de romani. Redau in fragment din dialogul celor doi interlocutori citati mai sus:

VAS: Ma gandesc la urmatoarea treaba: grupul care a lucrat in spatele meu la minister ca sa provoace conditiile necesare pentru ca toata lumea sa fie convinsa ca Ceausescu trebuie executat.

AMS: Asta era un grup sovietic, dle general. Considerati ca decizia de suprimare a venit nu pe linia Gorbaciov, ci mai degraba pe linia serviciilor secrete sovietice, probabil GRU, ca astia au actionat?

VAS: GRU si KGB combinati.

AMS: In aceste conditii, scopul implicarii sovietice in evenimentele din Romania pare a fi fost penetrarea structurilor de forta ale tarii si, implicit, reintoarcerea Romaniei in sfera de influenta sovietica. Asa apare logic. (…)AMS: Dar diversiunea electronica aeriana, stiti bine, se foloseste pentru protectia si sprijinul unor forte aflate in lupta la sol.

VAS: Sau pentru a bruia sistemul de aparare de la sol.

AMS: Ati descoperit cine era autorul acestei diversiuni electronice aeriene? Putea fi facuta de forte romanesti, existau mijloacele?

VAS: Era prea complexa ca sa fie facuta de ai nostri.

AMS: Deci, din afara. Este posibil ca diversiunea electronica sa fi fost declansata in sprijinul trupelor Spetnaz (fortele speciale GRU – nota red) intrate in tara la inceputul lui decembrie?

VAS: Da, pentru a le facilita miscarile si pentru amplificarea panicii generale si actiunii impotriva regimului.”

„Clubul de la Moscova” al fostilor presedinti

In ciuda acestor evidente, un alt ex-presedinte al Romaniei cu origini in fosta URSS, afirma: “Ipoteza existentei unor ’teroristi sau agenturi straine’ in perioada Revolutiei Romane reprezinta o jignire la adresa celor care au avut curajul sa aduca democratia in Romania”, a declarat luna trecuta, Emil Constantinescu, cu prilejul reuniunii „Clubului de la Bucuresti” al lui Ion Iliescu. La aceeasi consfatuire la care s-a discutat, in van, si decapitarea actualei conduceri a Romaniei printr-o lovitura electorala la adresa lui Traian Basescu, Ion Iliescu a afirmat despre eliminarea Ceausestilor: ”Sigur ca ar fi fost avantajos, din punct de vedere politic, sa fi putut organiza un proces normal, in conditii adecvate. Dar nu ne aflam in situatie normala. Ceea ce a contat atunci a fost constatarea ca orice amanare insemna noi sacrificii de vieti umane, care se amplificau cu fiecare zi si cu fiecare ora care trecea. De aceea, ne-am asumat raspunderea de a organiza procesul de la Targoviste, in conditii exceptionale, cu multe improvizatii, pentru ca exceptionala era situatia in care se afla tara. Asa ceva s-a intamplat, nu odata, in istorie, in conditii similare. Ca premisa de la care s-a pornit in luarea acestor decizii a fost corecta s-a vazut prin efectele imediate: a doua zi, dupa proces si executie, a scazut intensitatea actiunilor armate, iar dupa doua zile, practic au incetat”. Inca o data, Iliescu s-a folosit de crimele Spetnaz pentru a-si acoperi actiunile conspirative de preluarea a puterii si ucidere a fostei sale familii adoptive. Noile marturii se pot adauga cu succes la voluminosul Dosar Iliescu, bine palmat, timp de 20 de ani, de complicele sau din decembrie 1989, „marele anchetator” militar al „revolutiei”, generalul Dan Voinea. „Intamplator”, cel care a realizat rechizitoriul in baza caruia sotii Ceausescu au fost condamnati la moarte. Sa revedem filmul Procesului Ceausescu (DOSAR 1/SP/1989).

Directorul unei Edituri infiinteaza un „Tribunal Militar Exceptional”

Pe 24 decembrie 1989, Ion Iliescu, la acea vreme inca directorul Editurii Tehnice, a redactat si semnat un decret prin care infiinta un “Tribunal Militar Exceptional” care sa-i judece pe Nicolae si Elena Ceausescu.

La punctul 1 din acest „Decret” se declara ca “urgenta este impusa de dorinta, in acest caz, a tuturor cetatenilor cinstiti ai Romaniei”.

La punctul 2 se stabileste ca acest “Tribunal Militar Exceptional” – infiintat de Ion Iliescu – va judeca cauza “in conformitate cu prevederile legale ramase in vigoare, in ceea ce priveste procedura si dreptul material penal”.

Iar la punctul 3 se preciza ca “acest tribunal va fi alcatuit in componenta stabilita de Legea pentru organizarea judecatoreasca“.

In incheiere, documentul este semnat de Ion Iliescu, care se autodeclara, pe 24 decembrie 1989, “presedintele Consiliului Frontului Salvarii Nationale”.

Cateva precizari sunt importante.

Iliescu a devenit presedintele CFSN pe 26 decembrie

Mai intai ca, pe 24 decembrie 1989, Ion Iliescu nu avea calitatea de presedinte al Consiliului FSN.

Consiliul Provizoriu al FSN si-a desemnat “presedintele” pe 26 decembrie 1989. Deci, mai tarziu. Mai exact, la doua zile dupa semnarea decretului de catre Iliescu si la o zi dupa ce cuplul Ceausescu fusese deja executat.

La data de 24 decembrie Ion Iliescu nu avea absolut nici o calitate juridica sau constitutionala care sa-i permita formarea unui “Tribunal Militar Exceptional” si nici sa se prevaleze de titulatura de “presedinte al CFSN”, cum singur s-a trecut pe decret.

Apoi documentul a ramas scris de mana pana pe 5 ianuarie 1990, cand a fost dactilografiat.

Tribunalul a fost ilegal

Gelu Voican Voiculescu – incercand sa acopere aceasta evidenta uzurpare de calitati oficiale ale decretului semnat de Ion Iliescu – a afirmat: “Acest decret a ramas scris de mana din ratiuni de protectie a secretului, neriscandu-se dactilografierea”. “Revolutionarii” lui Iliescu nu riscau nici macar “dactilografierea”, in schimb il condamnau la moarte pe cel care era inca seful statului. Cel putin oficial. Sa remarcam ca “decretul” a fost redactat integral si semnat de Iliescu, fara numar de inregistrare.

Ceea ce inseamna ca Ion Iliescu a semnat ilegitim, printr-o tipica uzurpare de titlu, un document ilegal, lovit de nulitate din punct de vedere juridic, care a condus la executarea a doi oameni.

Rezulta si ca “Tribunalul Militar Exceptional” care i-a judecat pe sotii Ceausescu la 25 decembrie 1989, la UM 01378 din Targoviste, a avut, la randul lui, un caracter ilegal.

Mai rezulta ca sotii Ceausescu n-au fost executati dupa o procedura legala, ci au fost, pur si simplu, asasinati. O seama de alte detalii, ramase secrete pentru opinia publica din Romania, trebuie aduse la cunostinta, dupa 20 de ani.

In dorinta de a-l exonera pe Ion Iliescu de orice responsabilitate in asasinarea sotilor Ceausescu, Gelu Voican Voiculescu a emis teoria “legitimitatii revolutionare”. Pe scurt, Voican Voiculescu sustine ca, deoarece evenimentele din decembrie ar fi fost o “revolutie”, nu se mai tinea seama de cadrul juridic si se proceda “expeditiv”.

Gelu Voican Voiculescu a amintit de Revolutia Franceza (1789), care a procedat similar. L-am fi inteles pe Gelu Voican Voiculescu daca sotii Ceausescu – prinsi de “popor” – ar fi fost spanzurati sau impuscati (cum se intentionase, tot in „cadru organizat”).

Dar chiar Ion Iliescu il contrazice pe Voican Voiculescu. Pentru ca – asa cum vedem – Ion Iliescu apeleaza la un “cadru legal”.

Ion Iliescu semneaza un „Decret”, pentru infiintarea unui “Tribunal Militar Exceptional”, care la punctul 2 stipuleaza foarte clar ca acest tribunal va judeca cauza “in conformitate cu prevederile legale ramase in vigoare, in ceea ce priveste procedura si dreptul material penal”.

Astfel incat nu mai este vorba de nici o “legitimitate revolutionara“ – inexistenta in Drept – ci de simularea unui proces asa-zis legal.

Mascarada de proces

Deplasarea la Targoviste a membrilor “Tribunalului Militar Exceptional” s-a facut cu doua elicoptere.

Intr-unul din elicoptere se aflau cele doua prelate verzi, in care urmau sa fie infasurate cadavrele sotilor Ceausescu.

Deci se stia – inaintea procesului – ca sotii Ceausescu urmau sa fie executati. V.A. Stanculescu a stabilit locul executiei, inainte de inceperea procedurilor legale.

Procesul care a urmat la Targoviste nu a fost decat o mascarada, amintind de “obsedantul deceniu” si de judecatile expedive.

Dupa ce a coborat din elicopter, Gelu Voican Voiculescu a solicitat ca procesul sa nu dureze mai mult de 10-15 minute. Desi decretul sustinea ca “aceasta cauza se va judeca cu prevederile legale in vigoare”, procesul s-a derulat in 55 de minute, fara depunerea de probe si audierea vreunui martor, cu avocatii apararii desemnati din oficiu, pe post de acuzatori ai clientilor lor (ca in epoca stalinista).

Fara ca acestia sa ceara macar recursul, desi in cazul condamnarii la moarte legea cerea sa o faca, cu sau fara voia condamnatului. In ultima clipa, Elena a spus: “Daca vreti sa ne omorati, ne omorati pe amandoi. Nelegati”. Executia a avut loc imediat. Controversele nu au lipsit.

Falsele capete de acuzare

Rechizitoriul intocmit de Dan Voinea si sentinta cu pedeapsa capitala consemneaza capete de acuzare ce nu au fost dovedite niciodata. „Genocidul” – nu au existat 60.000 de victime, asa cum se planuia si zvonea la data aceea, inclusiv prin intermediul lui Silviu Brucan si al postului de radio „Europa Libera”, pentru ca Securitatea nu a scos nici o arma din unitati. Dimpotriva: generalul Iulian Vlad, seful DSS, a dat ordin ca acestea sa fie inchise. „Subminarea puterii de stat”, numarul 2, cand Ceausescu reprezenta conducerea statului, este o aberatie. „Acte de diversiune”, punctul 3, se refera, astazi stim, la operatiunea KGB-GRU. „Subminarea economiei nationale”, punctul 4, ramane, credem, valabil, pentru a da socoteala asupra lui si toti succesorii lui Nicolae Ceausescu din ultimii 20 de ani. Hotararea pronuntata la 25 decembrie 1989 a fost executata pe loc.

Voican, Ceausescu si semnul lui Marte

Interesante sunt si concluziile profesorului legist francez Louis le Riboux, privind momentul si conditiile reale in care sotii Ceausescu au fost, de fapt, executati.

Din dimineata de 26 decembrie pana pe 30 decembrie 1989, cand s-a decis inhumarea, cadavrele sotilor Ceausescu au fost conservate in instalatia frigorifica de la Morga. De inmormantarea celor doi s-a ocupat Gelu Voican Voiculescu, in calitatea sa de viceprim-ministru. Ambele cadavre au fost acoperite cu panze de cearsaf. Mai intai, s-a pus capacul peste cosciugul lui Nicolae Ceausescu, pe care Voican a desenat cu creta semnul lui Marte.

Groparilor li s-a spus ca era vorba de doi colonei in rezerva, ucisi de “teroristi”. Ceausestilor nu li s-au pus, in ’89, cruci: fusesera uitate la Morga. S-au intocmit doua dosare care poarta acelasi numar: 1/SP/1989. Certificatele de deces s-au eliberat fara autopsiere si buletinele de identitate ale sotilor Ceausescu, de catre Vladimir Belis si notarul sectorului 1, Adrian Toma.

Din punct de vedere legal, cetateanul Iliescu l-a ucis pe presedintele Ceausescu

Cei doi aveau dreptul – ca orice cetatean – la un proces corect si drept, asa cum a avut parte Manuel Noriega sau Slobodan Milosevici. Era o ocazie unica si pentru romani de a afla secretele unei guvernari, care a condus Romania in ultimii 50 de ani. Si – poate – cu aceasta ocazie sa afle si unele informatii despre Iliescu si ai sai. Tocmai acest lucru nu convenea insa grupului Iliescu. Si altora.

Asa ca celor doi Ceausescu li s-a inchis gura: au fost executati imediat, dupa o mascarada de proces.

Procesul Ceausescu incepe insa cu un decret ilegal, semnat de cetateanul Iliescu, care se face astfel vinovat cel putin pentru “uzurparea de calitati oficiale”.

Video-executia trucata

Dupa dezvaluirea pilotului Vasile Malutan (decedat in conditii suspecte) privind existenta unei genti cu documente asupra lui Ceausescu in momentul fugii, iata ca depozitia colonelului Baiu, omul care a filmat executarea cuplului, aduce in atentie felul in care s-a trucat videocaseta procesului si executiei.

Pe 25 decembrie 1989, la TVR s-a prezentat o prima versiune a procesului si executiei.

Cu acea ocazie s-a putut observa un prim aspect frapant: banda se intrerupea brusc, fara justificare, in clipa cand soldatii legau mainile sotilor Ceausescu.

Urma apoi, printr-o saritura in montaj, o scena in care, pe fundalul unor impuscaturi, se distingea cu greu, intr-un nor de praf, un zid. Fara sa se poata observa si cine erau cei executati. Conform unor surse de la fata locului, aceasta parte a filmarii ar fi fost realizata ulterior executiei, folosindu-se capse pirotehnice introduse chiar in zid.

Ulterior aparea un doctor, examinand cadavrele sotilor Ceausescu.

Iata insa ca, la 22 aprilie 1990, televiziunea franceza a prezentat o banda de 90 de minute cu procesul si executia lui Ceausescu, banda despre care se sustinea ca includea versiunea integrala, necenzurata, a evenimentului.

Asadar, a doua videocaseta!

Doua executii

Examinand-o cu atentie, un grup de experti francezi, condus de doctorul Loick le Ribault, director al Centrului de Microscopie Electronica din Franta, a ajuns la o concluzie surprinzatoare, necunoscuta cititorilor romani.

Expertii francezi au sesizat pe videocaseta, in clipa cand doctorul a ridicat capul Elenei Ceausescu, imediat ce praful starnit de gloante s-a imprastiat, ca sangele de sub cap era deja coagulat, iar gatul devenise teapan. Ceea ce era imposibil, daca executia avusese loc cu cateva momente mai inainte.

S-a conchis, fara dubii, ca Elena Ceausescu era moarta de cel putin cateva ore inaintea filmarii “executiei”.

Tot pe baza videocasetei, grupul de experti francezi a mai semnalat si ca, desi cadavrele cuplului Ceausescu purtau urme de gloante, nu existau – in mod ciudat- urme de sange in jurul gaurilor provocate de acele gloante iar in ce-l priveste pe Ceausescu nu exista nici sange scurs in jurul cadavrului sau.

Expertii francezi au stabilit, in aceste conditii, ca – „deoarece cadavrele nu prezentau vreo urma de sange pe piept si pe fata imediat dupa executie si intrasera chiar intr-o anumita rigiditate” – nu ramanea decat ca cei doi fusesera “executati”, cu cel putin cateva ore inaintea filmarii executiei, in mod separat, cu un singur glonte tras in ceafa. Zvonurile parvenite de la Unitatea lui Kemenici arata ca responsabil cu uciderea celor doi ar fi fost Gelu Voican Voiculescu.

Apoi, pentru filmare, cei doi au fost proptiti de perete pentru stimularea executiei.

Exhumarea interzisa

Potrivit grupului de experti ai doctorului Le Ribault, executia cuplului Ceausescu fusese, in mod evident, trucata. Francezii solicitand (in martie 1990) exhumarea cadavrelor si autopsierea lor de medici straini, pentru confirmarea verdictului lor.

Guvernul de la Bucuresti nu a dat insa nici un raspuns: nici expertizei, nici propunerii de exhumare si investigatii.

Aceste fapte raman, asadar, in continuare neelucidate.

Se pune insa si o alta problema: Nu cumva exista si o videocaseta – a treia! – completa, cu procesul si executia?

O alta moarte misterioasa

Sa ne reamintim si un alt fapt ciudat: prima cursa Bucuresti-Belgrad de dupa evenimente avea un singur pasager la bord – un reporter britanic – care, conform marturiilor, transporta numeroase videocasete, filme si fotografii legate de evenimentele din decembrie 1989.

Avionul cu acest singur pasager la bord, a fost doborat cu o racheta, nu se stie de cine trasa.

Era la cateva zile de la executia cuplului Ceausescu.

Evident, videocasetele, filmele si fotografiile “au disparut”.

Operatiunea „Plecam pentru a ramane”

In “Libre Journal”, Paris, septembrie-octombrie 1990, pagina 30, Vladimir Bukovski scria sub titlul “L’Empire du moindre mal”: “Niciodata rolul KGB-ului in interiorul tarii (URSS – n.n.) si in strainatate nu a fost atat de important. Serviciile secrete sovietice sunt cele care au vegheat la rasturnarea lui Ceausescu in Romania, cele care au lansat “revolutia de catifea” in Cehoslovacia, cele care au luat masuri pentru rasturnarea lui Erich Honecker in Germania Rasariteana, producand circumstantele favorabile distrugerii Zidului Berlinului”.

Asadar, inca din 1990, Vladimir Bukovski a declarat public rasturnarea lui Ceausescu drept o operatiune a KGB.

Strategia urmarita de URSS fusese pusa la punct anterior de Andropov si KGB, si urmarea salvarea comunistilor intr-o situatie de criza a sistemului.

Alexandre de Maranche (fostul sef al SDECE-ului francez) l-a citat in acest sens pe un apropiat al lui Gorbaciov, Ghiorghi Arbatov, cel care a afirmat: “URSS va va face cel mai mare rau cu putinta: va va lipsi de dusmanul vostru” (“Le Figaro”, Paris, 10 ianuarie 1990).

Aceasta strategie sovietica, initiata de Iuri Andropov si transpusa apoi in practica de Mihail Gorbaciov, a fost expusa clar de Jean-Francois Deniau, membru al Consiliului Europei, care a precizat: “Uniunea Sovietica isi propusese drept scop acela de a pleca pentru a ramane” (vezi “Les marches lointanes de L’Empire: partir pour rester”, in Jean Marie Benoist, “Apres Gorbatchev”, Paris, 1990, pag. 137 si urmatoarea).

Si mai explicit asupra scopului urmarit de strategia “partir pour rester”, a “schimbarii la fata“ din 1989-1990 si ulterior prin “puciul lui Potemkin” (august 1991) a fost Lev Nevrozov, care a avertizat:

“In partida sa de sah pentru dominatia mondiala, Kremlinul si-a sacrificat stapanirea asupra Europei de Est, a efectuat un schimb de piese, pentru a-si asigura o mai buna penetrare a economiei si tehnologiei Europei Occidentale” (“The Kremlin and the Western Politico-Cultural Establishment, Midstream, 1900, pag. 1).

Lucrurile se vad cu mult mai clar astazi, in 2009, daca tinem seama de puternica revenire a Rusiei pe plan mondial si de ampla “restaurare” ce are loc in Rusia lui Vladimir Putin.

Vaclav Havel recunoaste aportul KGB la „revolutia de catifea”

Cand i s-a cerut lui Iliescu sa spuna ce stie despre lovitura de stat din decembrie 1989, Iliescu i-a catalogat imediat pe cautatorii adevarului drept „dezaxati” si “lichele”. Asa cum o facuse si in primavara anului 1990, cu manifestantii din Piata Universitatii. Iliescu ramane ultimul dinozaur comunist beneficiar al „revolutiilor” KGB care nu recunoaste acest lucru.

Iata ce scrie Havel despre “revolutia de catifea” din 17 noiembrie 1989. Potrivit lui Havel, complotul din Cehoslovacia – “un complot pentru abolirea regimului comunist” – a fost organizat si declansat chiar de KGB.

Marturia lui Havel a fost facuta la BBC si reluata de presa germana, daca ar fi sa amintim numai prestigioasa publicatie “Die Welt”.

Spetnaz in actiune

Generalul Viktor Grusko, adjunctul lui Vladimir Kriucikov (presedintele KGB), a sosit in ajun la Praga impreuna cu un grup de “visautniki” (ofiteri “Spetnaz” ai GRU, operatiuni speciale, care actioneaza, de regula, in civil).

Generalul Grusko impreuna cu generalul Ghenadi Teslenko (insarcinatul KGB la Praga) si Alois Lorenc (seful STB-ului, securitatea cehoslovaca) au condus intreaga desfasurare a “revolutiei de catifea” dintr-un apartament conspirativ din Praga. De remarcat ca Lorenc vizitase anterior Moscova, fiind instruit la sediul KGB asupra desfasurarii evenimentelor.

Evenimentele de la Praga au fost “starnite” – cu ajutorul ofiterilor sovietici “visautniki”, de “transformarea” unei manifestatii de comemorare a unei victime a militienilor praghezi, intr-o manifestatie de protest.

Ofiterii “Spetnaz”, sustine Havel, care de la aeroportul “Ruzine” se imprastiasera in toata Praga, conform planului, l-au tinut permanent la curent pe generalul Grusko, seful lor, cu”mersul revolutiei”.

In noaptea de 17 noiembrie 1989, generalul Grusko si echipa sa au parasit Praga la fel de discret precum aparusera.

Iliescu era pentru KGB “candidatul potrivit”

Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii lui Gorbaciov, a oferit detalii despre rolul KGB-ului in Romania: “Ion Iliescu avea la vremea aceea legaturi destul de stranse cu PCUS si era desemnat drept candidatul cel mai potrivit pentru a-l inlocui pe Nicolae Ceausescu”. Toporovski adauga: “Pentru operatiunea propriu-zisa noi am ales momentul cand Ceausescu se afla la Teheran, deoarece altminteri actiunea ar fi prezentat dificultati”.

Despre “turistii sovietici” prezenti cu miile la Timisoara si apoi la Bucuresti si in intreaga tara – consemnati in rapoartele Securitatii si, ulterior, in cele speciale, ale SRI, dedicate evenimentelor – nu mai are rost sa vorbim.

Practic, rasturnarea lui Ceausescu s-a produs in doar cateva ore, in dimineata de 22 decembrie 1989, cand Ceausescu a fost parasit in mod subit de toti colaboratorii si arestat chiar in sediul Comitetului Central al partidului. Din 22 decembrie, orele pranzului, Ceausescu era deja lasat in mana complotistilor.

Si Erich Honecker recunoaste

La 21 noiembrie 1990, Erich Honecker, liderul comunist est-german, a acordat ziarului “Berliner Wachenpost” un interviu in care a afirmat: “Destituirea mea ca sef al partidului si al statului este rezultatul unor manevre de anvergura, ai carei instigatori continua sa ramana in umbra. Cei care astazi se lauda cu aceasta actiune nu sunt decat plevusca. Ne aflam in prezenta unor miscari de maxima importanta, care n-au aparut de la o zi la alta, ci au fost planificate de multa vreme, la scara europeana si chiar mondiala. Reunificarea Germaniei trebuie sa fie considerata ca o contributie la construirea Casei Europene si, data fiind situatia, lucru acesta nu putea fi atins decat printr-o transformare a sistemului politic din RDG”.

Cat despre timpul in care s-au pus la punct marile mutatii din Europa de Est, Honecker l-a evocat intr-un alt interviu: “O scurta vizita a lui Sevardnadze pe tarmul Marii Negre, in toamna anului 1984, adica chiar pe timpul lui Cernenko, in cursul careia s-a cazut de acord ca totul trebuia schimbat in Uniunea Sovietica si in alte parti” (interviu acordat canalului german DSF pe 10 octombrie 1990, ora 20.15).

Sa reamintim doar ca Erich Honecker era “stapanul” suprem al STASI. Asa ca stia ce vorbeste.

“Moscova si KGB-ul au armat pistolul de start”

Si alti autori binecunoscuti vorbesc despre rolul KGB in comploturile din Europa Centrala si de Est din 1989.

Mark Almond, profesor de istorie moderna la Oxford, scrie in cartea sa “Gorbatchev and the Est-European Revolutions”: “Moscova si KGB-ul au armat pistolul care a slujit la darea startului pentru transformarile din Europa Rasariteana si Centrala, iar acestea (schimbarile – n.n.) s-au savarsit cu cea mai mare usurinta, deoarece a fost suficient sa se activeze rezistentele care existau deja”.

Istoricul ungur Istvan Nemeskurty ajungea la urmatoarea concluzie: “Ceea ce am trait noi nu a fost o revolutie, fie ea de catifea sau nu. Ceea ce s-a petrecut este ca marea putere care ne-a subjugat dupa 1945, ne-a eliberat dintr-o data. Ea a desfacut brusc funia pe care ne-o pusese pe gat”.

In Romania, “Comitetul Salvarii Nationale” s-a constituit inca din 1984. In iarna anului 1988 – asadar cu un an inaintea evenimentelor din decembrie 1989 – “Comitetul Salvarii Nationale” a devenit “Frontul Salvarii Nationale” (FSN). Contrar a ceea ce Iliescu si ai lui au sustinut, FSN-ul exista demult, ca si complotul impotriva lui Ceausescu.

Intalnirea de la Elias: Iliescu-Militaru-Valter Roman In primavara anului 1990, generalul Militaru si capitanul Mihai Lupoi au facut dezvaluiri interesante in presa franceza.

Astfel, generalul Militaru l-a contactat in 1982 pe Iliescu la spitalul “Elias”.

Iliescu venise la “Elias” ca sa-i faca o vizita lui Valter Neulander, bolsevic naturalizat sub fantezistul nume de Valter Roman, sub care a detinut functii de prim rang.

Generalul Militaru, internat si el in spital, a profitat de moment si l-a abordat pe Iliescu: “Dom’le, nu se gasesc in Romania niste forte sa-l arunce peste bord pe Ceausescu?”.

Prudent, cel atat de direct interpelat s-a ferit sa dea un raspuns net.

„Cativa militari, un fel de pir-pir-pri si cu asta basta”

Dar, dupa ce Militaru s-a externat, Iliescu l-a rugat sa-l viziteze la Consiliul National al Apelor, unde era presedinte, cu grad de ministru. Cei doi s-au deplasat cu masina institutiei pana in Parcul Herastrau, ca sa poata vorbi in liniste.

Principala dilema a fost explicata – nu fara umor – de generalul Militaru astfel: Iliescu era de parere ca pentru rasturnarea lui Ceausescu trebuia organizat un soi de puci militar. “Cativa militari, un fel de par-par-par si cu asta basta!”, isi rezumase Iliescu crezul despre “revolutia romana“.

Militaru in schimb sustinea atragerea in strada a “maselor populare”, ca solutie eficace. “Dom’le, daca nu sunt angrenate si masele populare, nu iese nimic”.

Pana la urma s-au despartit, fiecare cu ideea lui: “Ne-am despartit cu aceasta idee: el cu pir-pir-pir-ul lui, eu cu masele populare”, si-a amintit in primavara anului 1990 generalul Militaru.

Decizia urma, bineinteles, sa fie luata in alta parte.

Mai la est de Herastrau.

Astazi, numai Iliescu mai neaga implicarea KGB si GRU in evenimentul din 1989.

De ce?

Va lasam pe dumneavoastra sa ghiciti.

O fila a dosarului Munteanu prin prisma Adevarului

$
0
0
Nu sunt un cititor regulat al ziarului Adevarul si cu atat mai putin al Evenimentului zilei.  Din aceste doua directii, ale caror linii editoriale conduc mai vizibil decat la altii la interese neromanesti, s-a redeschis dosarul pre-1990 al lui Marian Munteanu.  Semnificatia acestei operatii este incerta in cazul cel mai bun.  Totusi, daca e sa consideram pozitiile recente ale lui Munteanu, aflat in plina campanie electorala, am putea trage concluzia ca asistam la o initiativa Putin, mutatis mutandis, din partea unei sectiuni a Serviciilor romanesti.  Da Doamne!  

Cititorii vechi ai blogului isi amintesc cum incercam acum multi ani sa dezlegam instalarea lui Basescu cu o cheie similara.  Ca Basescu a fost om al multiplelor servicii inca iese la iveala (recent, serviciile olandeze il indicau ca agent odinioara sovietic).  Cu Munteanu lucrurile stau mai complicat.  Asta chiar si-a furat-o pentru ideile sale in 1990...

Daca Munteanu a fost sau nu a fost e o intrebare la care putem incerca raspunde in fel si chip.  As completa totusi aceasta intrebare cu urmatoarele:  Poate careva sa faca ceva in Romania, inclsuiv mai binele, fara aportul unei sectiuni din Servicii?  Daca Munteanu creste semnificativ dpdv electoral, ce ar fi bun, ce ar fi rau cu asta?  Care a fost rolul lui la Piata Universitatii, acel Maidan romanesc avant la lettre?

Personal, cred ca Munteanu poate reprezenta segmentul patriotic si pro-occidental.  E posibil sa ma insel, insa cu cat e mai tare contestat din zonele complementare, cu atat cred mai mult in aceasta caracterizare.

Ce ar face el in cazul castigului puterii?  Consilierii sai ne dau masura si tare mi-e teama de un CDR reloaded.

Cum s-a dezis Marian Munteanu de Ţuţea şi de „ideile lui nocive”. Spovedania completă în faţa „săgeţilor” lui Ceauşescu

Conform dosarului său de la CNSAS, Munteanu a acceptat de bunăvoie să colaboreze cu Securitatea lui Ceauşescu, ba chiar s-a oferit să o sprijine. Misiunea secretă a lui „Ioan” era să dea note informative despre un profesor de-al său de la Facultatea de Filologie (Universitatea Bucureşti), lector portughez, bănuit de comunişti că era spion al serviciilor secrete din Portugalia, dar şi despre câţiva studenţi străini cu care era coleg. După aproape un an, în 2 martie 1989, Securitatea renunţă la colaborarea cu „Ioan”, după ce lectorul care trebuia supravegheat în mod special părăseşte definitiv România. Întreaga dezvăluire a fost publicată de ziarul „Adevărul”.

La două luni după terminarea misiunii în calitate de „Ioan”, în mai 1989, Marian Munteanu ajunge din nou în atenţia organelor de anchetă de la acea vreme. De data aceasta, el a fost cel interogat, fiind pus să dea două declaraţii, pe care le scrie de mână şi le semnează filă cu filă, şi care priveau relaţia sa cu Petre Ţuţea. La acea vreme, student în anul II la Filologie, Munteanu, ca şi alţi câţiva studenţi, era unul dintre tinerii apropiaţi filosofului, vizitându-l foarte des. Ţuţea, care făcuse 13 ani de puşcărie, fiind acuzat de legături cu Mişcarea Legionară, era urmărit pas cu pas de Securitate, iar mai mulţi tineri care-l vizitau au fost chemaţi în faţa organelor de anchetă pentru a se „spovedi” în privinţa relaţiei pe care o aveau cu acesta.

Unul dintre ei a fost Marian Munteanu, care a scris şi semnat două declaraţii referitoare la vizitele pe care i le făcea lui Ţuţea, explicând detaliat, în faţa anchetatorilor, ce discuta cu „Bătrânul”, cu cine se mai întâlnea acesta, ce credinţe politice avea, cât era de ataşat de legionari şi cum vedea ca pe o salvare monarhia constituţională. În cele două declaraţii ale sale, din 12, respectiv 15 iunie 1989, ambele incluse în dosarul păstrat la CNSAS despre persoana de sprijin „Ioan”, Marian Munteanu, cel care legase o relaţie specială cu Ţuţea, se dezice aproape în totalitate de ideile mentorului său, ba chiar reduce, în faţa organelor de anchetă, cuvintele pe care i le impărtăşea filosoful la o „cascadă de vorbe pe teme politice şi economice actuale”, care „face parte din felul de a fi al bătrânului şi absolut nicio clipă nu am considerat-o decât o simplă bârfă”.

Mai mult, Munteanu recunoaşte în faţa anchetatorilor că „am încercat să-i câştig încrederea adoptând o poziţie, în timpul discuţiilor, în funcţie de punctul său de vedere, venindu-i chiar uneori în întâmpinare într-un mod care ştiam că o să-i facă plăcere” şi asta, pentru că Ţuţea, spunea Munteanu, era destul de dificil. În timpul în care a fost interogat şi pus să dea cele două declaraţii, Marian Munteanu recunoştea în faţa comuniştilor că „nu m-am considerat nicio clipă angajat din punct de vedere ideologic, datorită faptului că stăteam de vorbă cu un om care era purtătorul unei mentalităţi ce aparţine unei perioade istorice definitiv şi de multă vreme încheiate”.

Reproduc mai jos, integral, cele două declaraţii, din 12 şi 15 mai 1989, scrise de mână şi semnate de Marian Teofan Dragoş Munteanu, aşa cum apar în dosarul său „Ioan”, păstrat la CNSAS. Aceste două declaraţii, pe care nu se menţionează dacă au fost date în faţa Securităţii, a Miliţiei sau în faţa Partidului, sunt incluse ca dosar distinct în volumul I al dosarului în care Munteanu apare ca persoană de sprijin de la CNSAS. Singurele lucruri notate, cu creionul, înaintea celor două declaraţii din 12 şi 15 mai 1989, pe copertă, sunt: „PCR, 141419).

„Declaraţie

dată în faţa noastră: 12.05.1989

Subsemnatul Munteanu Marian Teofan Dragoş, fiul lui Vladimir şi Maria, născut la 19.06.1962, domiciliat în Bucureşti, student anul II, Facultatea de Filologie, Secţia limba şi literatura română, membru al PCR, fără antecedente penale, căsătorit, declar următoarele:
În anul 1988, profesorul meu de lingvistică şi îndrumătorul grupei mi-a vorbit despre Petre Ţuţea în termenii următori: că este un bătrân filosof român care a fost în tinereţe prieten cu o seamă de personalităţi ale culturii interbelice, că este bolnav şi nu poate ieşi din casă neînsoţit. Profesorul Coja (Ion Coja - n.r.) m-a întrebat dacă nu vreau să fac cunoştinţă cu el şi, dacă pot şi mă interesează, să ies din când în când cu el la plimbare prin Cişmigiu. În schimb, aş beneficia de avantajul de a putea sta de vorbă cu o mare personalitate şi chiar aş fi recompensat băneşte. Am refuzat din capul locului ideea că aş primi bani pentru a ajuta un bătrân profesor să meargă din când în când în parc sau la frizer, dar am spus că m-ar interesa să-l cunsoc.
Profesorul Coja mi-a făcut cunoştinţă cu el (nu aş putea preciza, însă cred că la prima întâlnire am fost împreună cu colegul meu M.G.). Înainte de a merge la Petre Ţuţea, profesorul Coja mi-a spus că bătrânul este destul dificil (în sensul că e, uneori, irascibil şi nu prea suportă să se discute cu el în contradictoriu), lucru care s-a dovedit a fi adevărat. Am stabilit, mai apoi, cu Petre Ţuţea să vin să-l scot la plimbare, în zilele în care îmi permite programul, de la ora 15.00. La fel ca mine au mai venit colegii mei M.G. şi C.D., M.V. şi C.D., tot cu scopul de a-l însoţi la plimbare. Lui M.G. şi M.V. eu le-am vorbit despre bătrân, datorită faptului că nu reuşeam să vin decât destul de rar şi bătrânul spunea că are nevoie zilnic de mişcare, în caz contrar paralizia fiind inevitabilă. Aceştia doi l-au adus pe C.D. fără ştirea mea. Acest fapt l-am dezaprobat, deoarece am considerat că C.D., după părerea mea, ar putea da o interpretare eronată relaţiilor mele cu Petre Ţuţea şi, pe de altă parte, nu îl consider suficient de matur şi în pericol de a reţine de la bătrân aspecte nefaste, dăunătoare din punct de vedere ideologic.
Din discuţiile cu Petre Ţuţea am aflat că acesta ar mai fi fost vizitat de următoarele persoane: Marcel Petrişor (căruia îi dictează scrierile sale) şi un medic belgian. Eram de faţă când a fost vizitat de un bărbat în vârstă de 40 de ani care s-a recomandat M. Fiind rugat de bătrân, am telefonat lui Marcel Petrişor şi lui A.D.M. (acestuia din urmă cu mult înainte de incidentul cu scrisoarea de care am auzit că ar fi trimis-o).
În convorbirile avute cu Petre Ţuţea, în care, în cea mai mare parte vorbea mai mult dânsul, au fost discutate probleme extrem de diverse. Bătrânului îi plăcea foarte mult să vorbească şi sărea deseori de la un subiect la altul sau impunea un anumit curs al discuţiei, dorit de dânsul. Deşi lucrează în prezent la un vast tratat de antropologie, domeniile care îl obsedează sunt politica şi istoria.
Selectez în continuare un număr de afirmaţii sau opinii ale lui Petre Ţuţea care reveneau mai des în discuţie:
-  Poporul român ocupă un loc important între naţiunile lumii, chiar cel mai important, nu a greşit niciodată în istorie, a fost mereu învingător în conflictele multe.
- Consideră religia creştină (catolică şi ortodoxă) ca o atitudine fundamental umană, iar Biblia – cartea cea mai importantă.
- Zona socială de bază este satul, din considerente în primul rând de natură demografică şi morală.
- Basarabia şi pericolul maghiar.
- Viitorul poporului român.
Cele prezentate mai sus sunt temele cel mai des abordate de Petre Ţuţea, în afara celor strict culturale, acestea din urmă dominau totuşi fondul discuţiilor. Cu privire la istoria interbelică, Petre Ţuţea consideră Partidul Liberal ca cea mai importantă forţă politică. Mişcarea legionarilor, de care este ataşat în primul rând datorită caracterului religios şi naţionalist, a făcut o greşeală de neiertat prin politica de alianţă cu Germania. Pe Ion Antonescu îl socoteşte nebun datorită faptului că a declarat război Americii. Afirmă că cel mai important act din istoria modernă este Insurecţia de la 23 august şi susţine că, dacă PCR nu ar fi preluat conducerea statului, România ar fi fost distrusă definitiv de Stalin. Nu este de acord cu ideologia marxistă, datorită concepţiei sale total religioase.
De câte ori vorbeşte despre situaţia politică şi economică actuală, este preocupat numai de puterea ţării de a rezista în faţa duşmanilor ei principali: ruşii şi ungurii. Din acest punct de vedere consideră foarte important rolul satului, ca rezervor uman. De aceea s-a declarat, iniţial, a nu fi de acord cu sistematizarea, spunea dânsul, că odată cu dispariţia satului ar dispărea şi poporul român. Este de acord cu industrializarea, planul său de organizare a economiei naţionale prevedea crearea comunelor agro-industriale.
Declară că este militarist şi crede că este necesară o puternică înarmare a ţării, în primul rând nucleară, deoarece spune că România a nimicit toate imperiile care au ameninţat-o (Otoman, Austro-Ungar, German) şi mai devreme sau mai târziu o să vină şi rândul ruşilor. Americanii, spune Petre Ţuţea, sunt un popor de tâmpiţi şi n-au avut nici un creier politic, au făcut numai greşeli. Despre restructurarea din URSS spune fie că este ca în Caragiale, fie că este un proces care ne avantajează, deoarece a creat posibilitatea emancipării românilor din Basarabia. De asemenea, reformele din Ungaria le consideră foarte periculoase pentru statul român.
Despre poziţia unor persoane ca D. Deşliu, M. Dinescu, Doina Cornea, Aurel D. Munteanu, Petre Ţuţea spune că este de admirat curajul acestora, pe care îl numeşte «act de eroism civic» . Despre grupul Răceanu şi scrisoarea lor spune că este o gravă lovitură primită, datorită funcţiilor deţinute în trecut de aceştia. Şi fapta acestora, ca şi a lui Deşliu şi a celorlaţi, Petre Ţuţea o judecă în funcţie de atitudinea lor în primul rând faţă de sistematizarea satelor.
În general, afirmaţiile bătrânului cu privire la politică, istorie sunt tranşante şi de multe ori surprinzătoare. Temele privind poporul român îl fac să se ambaleze şi să reacţioneze violent la orice încercare de contrazicere. Este extrem de orgolios şi, în cel mai bun caz, refuză să mai discute.
În ceea ce priveşte poziţia mea în discuţiile avute cu Petre Ţuţea, iniţial am avut o poziţie rezervată în legătură cu aspectele culturale, iar în rest am intervenit uneori încercând să aduc în discuţie argumente contrare. Am observat însă foarte repede că bătrânul nu suportă discuţiile în contradictoriu, lucru pe care l-am pus pe seama vârstei. De asemenea, mi s-a părut evident şi sunt convins că afirmaţiile sale au natura unor idei bine fixate şi imposibil de zdruncinat. Aşa că m-am rezumat să aflu tot ce se poate afla, fără să-l contrazic. Petre Ţuţea are o fire voluntară şi este suspicios. Este aproape imposibil, după părerea mea, ca să poată discuta deschis cu o persoană în care nu are încredere. Am încercat să-i câştig încrederea adoptând o poziţie, în timpul discuţiilor, în funcţie de punctul său de vedere, venindu-i chiar uneori în întâmpinare într-un mod care ştiam că o să-i facă plăcere.
Ţinând cont că discuţiile erau între patru ochi, nu m-am considerat nicio clipă angajat din punct de vedere ideologic, datorită faptului că stăteam de vorbă cu un om care era purtătorul unei mentalităţi ce aparţine unei perioade istorice definitiv şi de multă vreme încheiate.
Consider că am reuşit să-i câştig încrederea şi astfel să înţeleg şi să cunsoc îndeaproape o modalitate de existenţă individuală a unui fenomen social-politic de demult. Demersul meu a fost pur cognitiv şi nu a existat nici un alt scop decât acela de a cunoaşte, cât mai bine, un om. Este exclusă posibilitatea unei influenţe din partea ideologiei lui Petre Ţuţea asupra mea. Nu trebuia să aflu că în Basarabia este pământ românesc, că Mihai Eminescu este cel mai mare om al culturii noastre sau că satul reprezintă fundamentul istoric al poporului român de la Petre Ţuţea. Lucrurile acestea le ştiam.
Regret însă că i-am adus pe colegii mei, G. şi V. la Petre Ţuţea, dar nu am vrut altceva decât să-l scoată pe bătrân la plimbare, deoarece nici eu, nici G. nu puteam prea des. Nici eu, nici colegii mei nu am putea prelua idei de-ale lui Petre Ţuţea, sunt sigur, însă îmi dau seama că trebuia să limitez relaţia mea cu Petre Ţuţea la mine însumi, fără a-i amesteca pe colegi. Personal, nu am luat nicio clipă discuţiile mele cu Petre Ţuţea altfel decât un mijloc de a afla cât mai multe din ceea ce cunoaşte acest om. Am considerat că este o problemă închisă aceea a ideologiei sale şi m-am limitat să constat nişte fapte cărora le-am acordat un interes pur istoric.
Petre Ţuţea mi-a spus de multe ori că nu ar vrea să avem necazuri din cauza lui şi întotdeauna avea grijă să spună că activitatea lui politică a încetat după război şi nu se mai ocupă decât de scrieri filosofice. Am pus aceste temeri pe seama vârstei şi a trecutului său agitat, deoarece nu am crezut că Petre Ţuţea ar mai putea reprezenta un interes altfel decât cultural. Toată cascada de vorbe pe teme politice şi economice actuale face parte din felul de a fi a bătrânului şi absolut nici o clipă nu am considerat-o decât o simplă bârfă.
Aceasta este declaraţia pe care o dau, susţin şi semnez.

12 mai 1989
Marian Munteanu”.

Marian Munteanu, alături de Petre Ţuţea, în interviul pe care l-a făcut cu „Bătrânul” în mai 1990. Captură video www.munteanu.ro

„Declaraţie
Dată în faţa noastră la 15.05.1989

Subsemnatul Munteanu Marian Teofan Dragoş, fiul lui Vladimir şi Maria, născut la 19.06.1962, student anul II, Facultatea de Filologie, membru al PCR, fără antecedente penale, declar următoarele:
În continuarea celor declarate anterior, menţionez următoarele:
În cursul discuţiilor avute cu Petre Ţuţea, acesta a afirmat că sistemul socialist nu este viabil şi că, aplicat, duce la distrugerea oamenilor. Consideră că cel mai potrivit sistem este monarhia constituţională. Discutând cu el, foloseam propriile sale afirmaţii, pe care însă nu le consider niciun moment veridice, dar din motivele pe care le-am explicat în declaraţia anterioară, nu i-am făcut cunsocut acest lucru lui Petre Ţuţea.
Într-o discuţie despre industrie, ştiind că, în epoca lui Petre Ţuţea, industrializarea era considerată imposibil de realizat sau nocivă de către unele cercuri, l-am întrebat dacă nu cumva astăzi nu este mai potrivit să se accentueze pe latura culturală. Bătrânul s-a înfuriat cumplit şi a spus, de fapt a strigat, că industrializarea este mai mult decât necesară, este vitală, deoarece numai în acest fel se poate dezvolta capacitatea militară a statului român. Discuţia a avut loc mai la începutul relaţiilor mele cu Petre Ţuţea, când încă nu mă lămurisem care sunt punctele sale de vedere. De multe ori am fost surprins să constat că apreciază unele situaţii altfel de cum ar fi fost de aşteptat şi, uneori, chiar se contrazice.
Într-o discuţie despre pesimism în filosofie şi la Mihai Eminescu, bătrânul a spus că este normal ca un om inteligent să fie pesimist când vede câtă durere este în lumea întreagă. Nu la mult timp după aceea, discutând despre viitor, i-am spus că sunt pesimist în ceea ce priveşte situaţia ţării noastre înconjurată de duşmani, gândindu-mă că este firesc să creadă dânsul acelaşi lucru. Ar fi fost mai bine să-i spun adevărul, adică că sunt încrezător în viitorul naţiunii, pentru că bătrânul iar s-a înfuriat şi a răcnit că nimeni nu are voie să fie altfel decât optimist cu privire la soarta poporului român care este etern s.a.m.d.
Într-o zi, mergând cu el la frizer, bătrânul a văzut că frizerul nu are pastă de ras şi, deci, nu are cu ce să-l bărberească. De aici, la întoarcere, a început să spună că ce fel de comerţ e ăsta, care nu e în stare să asigure livrarea unui produs atât de banal ca pasta de bărbierit şi că ăsta e un semn de rea organizare. Văzând diverse cozi pe drum, bătrânul m-a întrebat pentru ce stau oamenii la coadă. Eu i-am spus că aşteaptă diverse produse care se găsesc rar (unt, ouă etc) şi i-am spus fireşte că e un semn de rea-organizare etc etc. Aici, altă surpriză: bătrânul a început să spună că el este fericit de câte ori vede cozi, că e o dovadă a marii capacităţi de supravieţuire a poporului, că astfel se căleşte puterea de răbdare a oamenilor şi de aici o întreagă teorie, altfel destul de interesantă, despre rolul răbdării în istoria noastră, despre capacitatea de rezistenţă a poporului nostru, care a făcut posibilă de multe ori chiar supraviţuirea românilor în condiţii foarte grele (evul mediu timpuriu, în timpul migraţiei popoarelor barbare, de exemplu).
[Tutea s-a prins cu cine are de-a face si a dat-o fara urmari.  Mos Petrache lucra cu derivata a doua/treia, in timp ce tanarul zglobiu incerca sa dezlege nedeterminarea hisenbergiana]

Aflase de apariţia volumului de istorie „România după marea Unire” şi dorea să vadă cele scrise cu privire la epoca lui. Îl interesau în mod deosebit relatările cu privire la relaţiile externe ale  României (pierderea teritoriilor din 1940), «mişcarea» legionară, Octavian Goga. I-am citit capitole care îl interesau şi a confirmat în totalitate lucrurile pe care le cunoştea şi a afirmat că astfel se restabileşte adevărul istoric. A insistat în mod deosebit asupra unui discurs al lui Goga şi asupra relaţiei de independenţă a partidului „Totul pentru ţară” în raport cu Germania nazistă. S-a bucurat foarte mult şi a spus că el este fericit că oamenii cunosc adevărul şi că el ştie că a greşit (se referea în special la alianţa «judeţului» Germania, cum îi spunea dânsul), dar că pentru ce a greşit a plătit cu anii de închisoare pe care i-a făcut. De aici a început să spună că istoria este o disciplină esenţială, că cel mai important este să se cunoască bine realitatea, că e un semn de maturitate politică, că numai cei puternici pot reda la lumină adevărul etc.
De multe ori se arăta foarte curios şi voia să mai afle ce se mai întâmplă prin lume. Spunea că este izolat ca într-un cavou, nu are ziare, nici radio, nici televizor şi că doar prietenii constituie singura lui şansă (de aici sau de la problema cu plimbarea în parc a ajuns de câteva ori să spună că singura lui scăpare este sinuciderea, că nu mai poate, că e prea bolnav etc etc).
Odată m-a întrebat dacă e adevărat că au trimis o scrisoare nişte foşti demnitari. I-am spus că am auzit ceva, dar nu mai ţineam minte decât de unul sau două nume (Mănescu şi Apostol – atunci nu ştiam mai mult). Dânsul însă ştia foarte bine numele lor şi ştia că au nu ştiu ce relaţii în occident. Altădată m-a întrebat dacă am auzit despre ce se întâmplă în Basarabia. I-am spus că ştiam destul de aproximativ, că sunt pe cale să obţină ca limba română să fie declarată limbă oficială şi să introducă alfabetul latin şi că cei care se luptă pentru asta se declară ca susţinători ai politicii de restructurare, că ceva s-a tipărit deja în alfabetul latin. Chiar când nu spunea în mod expres, era limpede că lucrurile îi erau cunsocute. Cred că, uneori, pur şi simplu le uita şi-şi aducea aminte abia după ce i se mai spunea o dată şi atunci aducea completrile respective.
M-a întrebat de câteva ori ce se întâmplă cu sistematizarea satelor şi dacă ştiu ce zic cei din străinătate că el auzise ceva de unguri că ar fi protestat. Eu am auzit că se face un mare scandal pe tema asta pe undeva prin Belgia de către românii fugiţi şi că ungurii n-au scăpat prilejul să facă nu ştiu ce proteste. Dânsul a spus că nu ştie să se mai fi întâmplat ceva asemănător în Europa şi că „înfrăţirea” satelor româneşti este un eveniment fără precedent, după ştiinţa lui. Eu i-am spus că întreaga înglobare mi se pare artificială şi, oricum, nu prea cred că pe cei de la Europa liberă îi interesează cine ştie ce soarta satelor şi că tot restul scandalului face parte din stilul obişnuit acolo. După nişte aprecieri nu prea măgulitoare la adresa postului de radio respectiv, a spus că pe el nu-l interesează ce vor cei de la «Europa liberă», ci doar satele şi că este imposibil ca tot tămbălăul să nu aibă nici un efect.
Eu i-am argumentat că oricum proiectul de sistematizare are în primul rân raţiuni economice pe care dânsul, ca economist, ar fi în mai mare măsură capabil să le înţeleagă şi că în presa centrală am citit într-o cuvântare că se va rămâne cu un număr de circa 3.000 de comune şi l-am întrebat dacă nu ştia de acest lucru. A început să strige că nu ştia şi că vrea neapărat să-i citesc din ziar, să se liniştească. I-am citit şi a început să spună că poate muri liniştit, că dacă există sate înseamnă că poporul român se va înmulţi tot mai mult samd.
Era deseori curios să afle ce se întâmplă în Ungaria, mai ales de când cu «restructurarea». I-am spus că am auzit că au apărut nişte organizaţii numite Partidul socialist, Partidul democratic şi că vor să facă o nouă constituţie care să permită existenţa acestora. Dânsul a spus că un demnitar ungur a afirmat că în Ungaria «perestroika» va fi dublă. Eu i-am spus că, după părerea mea, partidele formate în Ungaria sunt socialiste sau democratice doar cu numele şi că, oricum, e limpede că în general ungurii ar fi bucuroşi să anexeze Transilvania. Dânsul a spus că e clar că, dacă ungurii sunt lăsaţi să facă aşa ceva, vor intra în relaţii strânse cu Vestul şi se vor înarma puternic, deci sunt periculoşi pentru statul român. A mai spus că ar fi bine să fie puşi la punct ca în 1956 (când, spunea dânsul, România a jucat un rol important) şi dacă aşa se va întâmpla el va fi fericit, îşi va recunoaşte toate păcatele şi va cere să fie primit în partid.
De foarte multe ori, întotdeauna când simţea că nu sunt de acord sau am rezerve faţă de cele afirmate, Petre Ţuţea spunea că acesta este punctul lui de vedere, iar dacă cineva are altă părere, pe el nu-l interesează şi nu vrea să fie aprobat de nimeni.

Din ideile sau atitudinile vehiculate de Petre Ţuţea consider nocive următoarele (din câte le cunosc eu):

1. Atitudinea faţă de sistemul socialist (deşi afirma că în România marea realizare a socialismului o constituie industrializarea, vechiul regim nefiind capabil de aşa ceva) şi faţă de democraţie în general, faptul că punea pe primul loc monarhia constituţională.
2. Tendinţa sa militaristă, de a privi războiul ca pe un rău necesar.
3. Tendinţa de a desconsidera un mare număr de popoare, etichetările rapide şi ”concise” (ruşii, germanii, americanii, ungurii sunt tâmpiţi, Elveţia e o cooperativă etc).
4. Îngăduinţa cu care-i privea uneori pe «dizidenţi». Menţionez că este dificil de a selecta idei clare şi precise din afirmaţiile cu caracter politic ale lui Petre Ţuţea, deoarece acestea variau foarte mult, de multe ori anulându-se reciproc, fiind deseori, după părerea mea, expresia unor stări emoţionale de moment. Dacă uneori spunea, în consens cu unii autori vechi, că democraţia nu poate rezista, alteori recunoştea că este evident că forţele democratice au câştigat războiul; Socialismul, uneori blamat, era alteori recunoscut ca realizator al dezvoltării ţării noastre; popoarelor, uneori etichete ca incapabile, alteori le recunoştea atribuţia adusă la progresul omenirii. Mai mult decât atât, existau situaţii în care chiar afirmaţii cu caracter ne-politic se găseau în neconcordanţă unele cu altele.
Poziţia mea în legătură cu ideile vehiculate de Petre Ţuşea este următoarea:
1. Viabilitatea sistemului socialist este dincolo de orice discuţie. Istoria şi realitatea contemporană o dovedesc cu prisosinţă. Pentru România, socialismul înseamnă independenţă, integritate naţională, dezvoltare economică. Aşa-zisa poziţie a monarhiei constituţionale aparţine unei epoci istorice definitiv încheiate, referirea la monarhie în condiţiile de astăzi este mai mult decât anacronică, este ridicolă.
2. Consider că, atâta vreme cât în lumea contemporană există posibilitatea declanşării unor războaie de agresiune a căror victimă ar putea fi ţara noastră, este necesară menţinerea şi buna organizare a forţelor noastre armate în scopul de a putea face faţă cu succes oricărui conflict. Precizez, însă, încă o dată, că acesta nu poate avea decât un caracter defensiv, idealul politic al viitorului fiind deplina garantare a păcii.
3. Consider aşa-numita «dizidenţă» un fenomen nociv, aproape patologic, deşi uneori există, poate, anumite explicaţii. Părerea mea este că singura poziţie corectă a unui individ faţă de societate este de a contribi după puterile sale la dezvoltarea acesteia şi, în caz că anumite stări de lucruri sunt considerate de el deficiente, să încerce să le remedieze participând la efortul întregii societăţi, nu acţionând împotriva ei. Cu privire la sursele de informaţii din actualitate ale lui Petre Ţuţea, de câte ori îl întrebam răspundea invariabil că ştie datele respective de la prieteni, fără a preciza niciodată vreun nume. Aproape întotdeauna era mai bine informat decât mine.
Aceasta este declaraţia mea pe care o dau, susţin şi semnez.
Marian Munteanu
15.05.1989”

EUROPA STATELOR UNITARE, IN PERICOL? IOANA ILIE

$
0
0








Europa se confruntă cu frământări dinamice mult mai sofisticate şi mai periculoase chiar decât criza imigranţilor extracomunitari şi a situaţiei economice precare. Pericolul fărâmiţării statelor unitare este una dintre cele mai grave provocări cu care se confruntă Bătrânul Continent. Curentul secesionist a transformat „pârâul” ideii, al tentaţiei într-un adevărat şuvoi. Logic, este de neînţeles de ce zonele, regiunile care doresc separarea nu realizează urmarea inevitabilă a secesiunii: declinul economic, instabilitatea, faptul că vor deveni o pradă uşoară pentru „un alt fel de integrare” – practic, acaparare, căreia nu vor avea forţa să i se opună. Totul seamănă cu un înfrojorător joc de puzzel’s. Se confirmă faptul că butoanele acţiilor sunt de natură psihologică. Autorii scenariului, remarcabil prin coerenţa lui – pentru că este imposibil de crezut că astfel de mişcări sunt întâmplătoare – au ştiut să apese „butonul orgoliului local”, ceea ce a blocat instinctul de autoconservare naţională. Qui prodest?

Amplificarea mişcărilor secesioniste pe fondul proiectului comunitar care stimulează abordările regionale şi subsidiaritatea şi apariţia unei noi categorii de mişcări identitare, reprezentând un tip de transfer al aspiraţiilor secesioniste de la provincie către comunitate, ar putea avea ca efect aparţia unei forme în mişcare, de necontolat, a unui sistem economic şi de securitate de temut într-o lume ancorată în actuala civilizaţie. Curentul secesionist ameninţă statul unitar, tinzând către o atomizare profundă, în sensul desprinderii unor provincii, în general pe limitele teritoriale din Evul Mediu. Este o regresie istorică periculoasă, pentru care lumea modernă nu este pregătită, căci, sistemul modern de relaţionare este construit pe interdependenţe.

Tabloul mişcărilor secesioniste, privit în ansamblu, arată că acestea se manifestă la nivelul întregii Europe, cuprinzând Belgia, Bosnia şi Herţegovina, Italia, Marea Britanie, Republica Moldova, Serbia, Slovacia, Spania, Ucraina, dar şi Cehia, Croaţia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Lituania, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Suedia.. În multe state europene există tendinţe, chiar proiecte separatiste, cu diverse forme de manifestare şi motivaţii specifice. Motivaţiile sunt diverse, de la cele etnice, la cele culturale – de exemplu, în Italia unde există divergenţe între Nord şi Sud,; în Spania, unde apare rivalitatea între Catalonia şi Castilia; în Franţa, prin Bretania şi Corsica. Alte motivaţii sunt de ordin religios – exemplul concludent fiind Bosnia şi Herţegovina. Nu trebuie uitate motivaţiile iredentiste – Ungaria, Serbia, Albania Există regiuni separatiste cunoscute şi puternice, cum sunt cele Basce din nordul Spaniei şi sud-vestul Franţei. Există şi regiuni separatiste mai puţin cunoscute şi puternice, precum Savoya, din nordul Franţei. Regiunea germană Bavaria, cu 12,5 milioane de locuitori, s-ar putea rupe de Germania. Bavaria a fost independentă până în 1871, când a fost încorporată de Germania. O situaţie asemănătoare există în nordul Italiei, unde Veneto, independentă până în 1797, manifestă tendinţe secesioniste. În provinciile austriece Stiria şi Carinthia, populate majoritar de croaţi şi sloveni, se manifestă tendinţa spre independenţă. Referendumul pro-independenţă organizat în 18 septembrie 2014 în Scoţia – când separatiştii scoţieni nu au avut câştig de cauză – a contaminat, încă din faza de pregătire, alte regiuni. În Italia, Consiliul regional din Veneto a aprobat, în iunie 2014, un proiect de lege privind organizarea unui referendum. În Sardinia a devenit foarte activ Partito dei Sardi, preocupat de strângerea legăturii cu Partidul Naţional Scoţian. Ideea organizării unui referendum pro-independenţă a câştigat teren în în Catalonia, unde separatiştii s-au luptat să obţină acordul guvernului de la Madrid pentru organizarea unei consultări oficiale a populaţiei în acest sens. Referendumul programat în 9 noiembrie 2014 a fost considerat ilegal de Madrid. Legislaţia spaniolă stipulează indivizibilitatea statului, iar referendumurile pot fi stabilite doar de autorităţile centrale şi se pot desfăşura doar la nivel naţional. „Harta” separatismului mondial (selecţiuni) Spania Ţara Bascilor: În Spania trăiesc aproximativ 2 milioane de basci, în trei provincii cunoscute sub numele de Ţara Bascilor. Nivelul de trai este peste media populaţiei spaniole, cele trei regiuni se bucură de puteri administrative şi politice sporite, iar limba bască este recunoscută oficial.

În pofida situaţiei, secesiunea este un deziderat al bascilor. Organizaţia Euskadi Ta Askatasuna (ETA) a apărut în anul 1959, ca răspuns la restrictţile impuse de guvernul Franco – bascilor le era interzis să publice cărţi sau ziare, sa-şi folosească limba, să-şi boteze copiii cu nume tradiţionale basce sau să-şi expună drapelul. ETA, o organizaţie care promova cultura bască, s-a transformat într-o grupare paramilitară şi separatistă, al cărei scop a devenit independenţa pentru crearea unei mari Ţări a Bascilor. Ţara Bascilor a devenit o regiune cu autonomie sporită, însă bascii continuă să ceară independenţa, sprijiniţi şi de consângenii lor din sudul Franţei. 60% dintre basci vor autonomie, în timp ce aproximativ 36% dinte ei vor independenţa. Catalunia , Provincie autonomă, din nord-estul Spaniei, doreşte independenţa totala. Chiar dacă provincia a primit drepturi sporite faţă de alte regiuni din Spania, catalanii susţin că că reprezintă o naţiune distinctă şi cer imperativ separarea totală de Madrid. Catalanii s-au radicalizat în 2012, când Mariano Rajoy a refuzat să acorde regiunii independenţă fiscală, pe modelull basc.

În toamna anului 2012, un număr de 300 de scriitori, avocaţi, politicieni, regizori şi economişti – printre care Pedro Almodóvar, Mario Vargas Llosa, Antonio Molina, au semnat un manifest prin care sugerează o soluţie de mijloc în acest diferend. Fără să susţină poziţia administraţiei de la Madrid, semnatarii au sugerat regândirea structurilor administrative naţionale, în termenii unui stat federal, ca soluţie-tampon, opunându-se tendinţelor secesioniste catalane. Semnatarii textului au atras atenţia asupra faptului că, în Catalonia, mişcările separatiste riscă să provoace o violentă explozie de nemulţumire socială. În textul manifestului se afirmă: ”Vrem să luăm atitudine faţă de această problemă, întrucât cei care promovează ideea unei independenţe imediate a Cataloniei vor provoca consecinţe dureroase pentru noi toţi”. În manifest se aduc acuzaţii secesioniştilor pentru discursul nostalgic şi exagerat – ”afirmaţia că Spania continuă să aiba o politică agresivă contra Cataloniei este un nefericit slogan, care ţine de trecut”. “Catalonia nu este jefuită de Spania” după cum susţin separatiştii catalani, ”iar majoritatea spaniolilor nu nutresc resentimente faţă de catalani, dimpotrivă, ei stârnesc afecţiune şi admiraţie”.. Scrisoarea intelectualilor spanioli nu a fost bine primită de separatiştii locali, care au considerat-o un “atac direct”1 la aspiraţiile catalane de emancipare.

Valencia este o altă provincie spaniolă care manifestă tendinţe separatiste. A dobândit un statut autonom începând cu anul 2007.

Franţa Corsica, la mijlocul anilor 1970, au existat confruntări între grupările separatiste corsicane şi armata franceză. Uniunea Naţionalistă Corsicană şi Mişcarea pentru Autodeterminare sunt cele mai puternice organizaţii de gen, dispunând de unităţi de luptă bine înarmate şi antrenate. În ultimele trei decenii, statutul Corsicii a fost modificat de două ori – în 1982 şi în 1990 – autorităţile locale primind dreptul de a administra economia locală, agricultura, sectorul energetic, transporturile, educaţia şi cultura. Multă vreme, Franţa a încercat să elimine complet limba corsicană din viaţa publică şi din şcolile de pe insulă. Încercările de obţinere a autonomiei au fost combătute. Grupările militante, în principal FLNC, au încercat timp de mulţi ani să iasă de sub suveranitatea Franţei prin violenţă, atacând reprezentanţii sau simbolurile statului francez şi casele de vacanţă ale cetăţenilor Franţei continentale. În vara anului, FLNC a anunţat că nu va mai folosi violenţa, dar potenţialul de conflict a rămas. Sugestiile de autonomie făcute de guvernul francez condus de Lionel Jospin, în 2000, au nemulţumit opoziţia conservatoare care considerar că dacă va fi acordată autonomie pentru Corsica, şi alte regiuni, precum Bretania sau Alsacia, ar putea cere independenţa. Bretania În nord-vestul Franţei, Armata Revoluţionară Bretonă (BRA) a început să activeze la începutul anilor 1970. Scopul său este “eliberarea” bretonilor – consideraţi urmaşi ai celţilor – de sub “opresiunea franceză”. Apărută o copie a Armatei Republicane Irlandeze (IRA), Armata Revoluţionară Bretonă apartine aripii extremiste a mişcării Emgann, al cărei obiectiv este independenţa Bretaniei. Italia Regiuni italiene vor autonomie deplină şi schimbări constituţionale. Solicitările partidelor separatiste au făcut parte din viaţa politică a Italiei, dar s-au accentuat în urma evoluţiilor din Scoţia şi Catalonia. Chiar dacă referendumurile pentru independenţă sunt ilegale, potrivit constituţiei italiene, până în anul 2014 trei regiuni au organizat propriile referendumuri “ilegale”: -Tirolul de Sud, Veneto şi Sardinia. Liga Nordului este una dintre cele mai influente mişcări secesioniste italiene. A renunţat la pretenţiile privind la independenţa Nordului industrializat faţă de Sudul cu precădere agricol.

Noul obiectiv al Ligii Nordului este federalizarea Italiei şi dobândirea autonomiei centrelor industriale din nordul Italiei faţă de guvernul de la Roma. Nu trebuie uitată mişcarea separatistă care cere alipirea Tirolului de Sud la Austria, regiune pe care Italia a dobândit-o la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial. Padania Mişcarea separatistă din nordul Italiei are motivaţii strict economice. Nordul – cu regiunile Lombardia, Valle de Aosta, Piemont, Liguria, Veneţia şi Emilia Romagna – generează o mare parte din PIB-ul Italiei. Mulţi italieni din nord cred că cei din centrul şi sudul Italiei risipesc banii pe care ei îi câştigă. În anii 1990, partidul Liga Nordului a cerut o separare deplină a regiunii Padania – nume derivat din “pianura padana”, denumirea italiană a Văii Po. În prezent, Liga Nordului este mult mai moderată şi cere doar ca Nordul să păstreze trei sferturi din banii produşi, în loc să-i transfere Romei.

Tirolul de Sud. În Tirolul de Sud, factorii economic şi cultural-istoric se îmbină. Tirolul de Sud a aparţinut Imperiului Habsburgic până la sfârşitul Primului Război Mondial, după care a fost atribuit Italiei. După o fază de “italienizare” în timpul regimului lui Mussolini, Tirolul de Sud a câştigat din ce în ce mai multă autonomie politică şi lingvistică, după Al Doilea Război Mondial. Bogata regiune are chiar dreptul de a-şi păstra o mare parte din venit. Criza datoriilor a reaprins sentimentul separatist şi tot mai mulţi locuitori ai Tirolului de Sud cer separarea de Roma. În Tirolul de Sud a fost organizat un referendum online, în octombrie 2013, în care votanţilor li s-a cerut să se pronunţe asupra dezlipirii de Italia şi alăturării la Austria. Au votat 61000 de persoane, dintr-un electorat de 400.000. 92% dintre aceştia s-au pronunţat în favoarea secesiunii şi alipirii la Austria. Autorităţile de la Viena au afirmat, fără echivoc, că nu intenţionează să anexeze Tirolul de Sud sau să răspundă solicitărilor în acest sens. Partidul care a organizat referendumul, Sud-Tiroler Freiheit, a câştigat tot mai multă susţinere, în special în rândul tinerilor. Veneto Veneto, regiune italiană în care se află şi Veneţie, a organizat în martie 2014 un referendum privind secesiunea. Veneto este una dintre cele mai bogate regiuni ale Italiei, are propriul dialect, propria cultură şi istorie. În anul 1948, la adoptarea constituţiei Italiei, mulţi veneţieni au fost frustraţi că provincia lor nu a primit un statut special de autonom. În anii 1970 a apărut o miscare regionalistă, Liga Veneta, care susţine autodeterminarea. La referendumul privind independenţa din martie 2014, 89% dintre votanţi s-au pronunţat pentru independenţă. Votul a fost considerat ilegitim, pentru că au votat foarte mulţi descendenţi ai veneţienilor care locuiesc în America Latină. Totuşi sondajele de opinie au relevat că 55% dintre veneţieni vor independenţa. În iunie 2014, Consiliul regional a adoptat două legi – una prin care Veneto ar avea un statut special, o autonomie crescută, iar cealaltă prin care se poate organiza un referendum privind independenţa, a cărui dată urmează să fie stabilită. Sardinia Sardinia este una dintre cele mai sărace regiuni ale Italiei. Insula are un statut special prin Constituţia din 1948, însă partidele separatiste vor independenţa. După referendumul din Veneto, Partito Sardo d’Azione a anunţat că va susţine organizarea unui plebiscit. O astfel de solicitare, făcută şi în anul 2012, nu a fost aprobată în Parlamentul regional.

Marea Britanie, Irlanda de Nord. Tendinţele separatiste au apărut ,cu precădere, în Irlanda de Nord, regiune creată la 2 mai 1921 ca subdiviziune a Regatului Unit. Timp de cinci decenii, Irlanda de Nord a avut propriul Parlament şi propriul guvern – instituţii suspendate în anul 1972 şi abolite un an mai târziu. A fost un pas de aici până la recrudescenţa violenţelor dintre Unioniştii protestanţi şi Naţionaliştii romano-catolici. Istoria este asemănătoare cu cea a Armatei Republicane Irlandeze (IRA), creată în anul 1913, care s-a scindat din cauza vederilor opuse faţă de statutul Irlandei de Nord. IRA a participat activ la razboiul civil din anii 1922-1923 şi a rămas o ameninţare pentru Unionişti. Obiectivul IRA este separarea Irlandei de Nord de Marea Britaniei şi crearea Irlandei Unite. În anul 1998, IRA a decis desfiinţarea majorităţii taberelor de antrenament militar şi adoptarea unor strategii diplomatice pentru atingerea obiectivelor sale. Scoţia Partidul National Scoţian (SNP) are ca obiectiv declarat independenţa Scoţiei faţă de Regatul Unit. În septembrie 2014, în Scoţia a fost organizat un referendum pro-independenţă, ale cărui rezultate nu au fost favorabile separatiştilor.

Ţara Galilor. Încă din anii 1950, Mişcarea Republicană Galeză şi Frontul Patriotic, cu idei separatiste, cer independenţa Ţării Galilor faţă de Regatul Unit.

Belgia. Belgia se confruntă cu problema secesiunii, cele două comunităţi lingvistice – valonii şi flamanzii susţinâmd ideea separării în două state distincte. Flandra şi Valonia doresc separarea, un motiv fiind susţinerea economică pe care Valonia o primeşte din partea mai dezvoltatei Flandre. O ruptură în Belgia ar reprezenta un semnal negativ pentru unitatea europeană, în contextul în care Bruxelles este considerat „capitala Uniunii Europene” Dacă Flandra se va separa, Belgia îşi va pierde jumătate din populaţie şi putere economică. O mare problemă în acest caz ar fi însă Bruxelles-ul, unde se află sediile UE şi NATO. Neclară va fi şi situaţia Valoniei. Au fost discuţii despre unirea acesteia cu Franţa, Luxemburg sau chiar Germania..

Danemarca. Insulele Feroe şi Groenlanda manifestă tendinţe separatiste faţă de Copenhaga. Parlamentul danez a votat, în iunie 2009, legea care permite o largă autonomie Groenlandei. Legea a apărut ca raspuns la referendumul organizat în Groenlanda în 26 noiembrie 2008, când 75% dintre locuitori au exprimat dorinţa de autoguvernare. Noul statut permite Groenlandei dreptul de a exploata propriile resurse naturale. Autoritatile pot să rezolve problemele juridice şi administrative şi au preluat o parte a responsabilităţilor politicii externe. A fost recunoscută groenlandeza ca limbă oficială precum și capacitatea Groenlandei de a avea un corp de poliţie propriu. Groenlanda are administrare autonomă de posturi şi emisiuni de timbre poştale, dar nu are propria monedă. Groenlanda nu este parte a Uniunii Europene – în anul 1985 a ieşit din Comunitatea Europeană – deşi Danemarca este stat membru UE. Insulele Feroe, care se bucură de un statut semi-autonom, primesc anual de la Copenhaga subsidii de aproximativ 170 milioane de dolari. De-a lungul anilor, Insulele Feroe au preluat controlul asupra majorităţii problemelor de stat, exceptând relaţiile externe, justişia, apărarea – care sunt gerate de Danemarca. La sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial o parte a populaţiei s-a exprimat în favoarea independenţei faţă de Danemarca. În 14 septembrie 1946 s-a desfăşurat o consultare publică pe problema secesiunii. Consultarea a fost considerată referendum întrucât parlamentul nu era obligat să pună în aplicare decizia votului. Rezultatul votului a arătat că există o majoritate în favoarea secesiunii Opiniile locuitorilor Insulelor Feroe sunt împărţite în privinţa independenţei faţă de Regatul Danemarcei. În tabăra favorabilă independenţei există voci care consideră necesară o declaraţie unilaterală de independenţă. Alte voci consideră că independenţa trebuie obţinută gradual, cu acordul guvernului danez şi păstrând legături puternice cu Danemarca. Insulele Feroe nu fac parte din UE, fapt precizat explicit în tratatele de la Roma. Într-un protocol al Tratatului de aderare al Danemarcei la UE se stipulează că danezii care locuiesc în Insulele Feroe nu sunt consideraţi naţionali danezi în cadrul tratatelor. Insulele Feroe sunt parte a acordului de liberă circulaţie Schengen. Elveţia Frontul pentru Eliberarea Yurei, în prezentun caton elvetian, cere de peste trei decenii independenţa acestuia. La un moment dat, guvernul elevetian a trecut Yura, cu o populaţie majoritară formată din catolici vorbitori de limbă franceză, în administraţia cantonului Berna – unde majoritatea populaţiei este protestantă vorbitoare de limbă germană. Liderii Frontului recunosc că şansele lor de reuşită sunt minimale.

Slovacia. Slovacia se confruntă cu mişcarea secesionistă maghiară, care revendică teritorii întinse.

Austria. Se confruntă cu tendinţele separatiste ale etnicilor croaţi şi sloveni, care cer independenţa provinciilor Stiria şi Carinthia. Serbia Voivodina, provincie autonomă situată la 22 de kilometri de Belgrad, se confruntă cu Alianţa Maghiarilor, formaţiune politică ai cărei reprezentanţi controlează peste 70% din teritoriu. Alianţa Maghiarilor a cerut un referendum pentru secesiune şi crearea unei confederaţii cu Ungaria. În martie 2009, Alianţa Maghiarilor a cerut Uniunii Europene să trimită experţi care să observe situaţia de la faţa locului. Sârbii bosniaci vor independenţă Sârbii bosniaci doresc independenţa – căreia i se opun musulmanii, dornici să menţină integritatea ţării Bosnia şi Herţegovina. Liderul sârbilor bosniaci, Milorad Dodik a afirmat “la momentul potrivit” se va pune problema independenţei. Acordurile de la Dayton care au pus capăt războiului, a stabilit împărţirea Bosniei în două entităţi: Republica Srpska şi Federaţia croato-musulmană Bosnia şi Herţegovina, care sunt aproximativ egale ca suprafaţă. Aceste entităţi au o mare autonomie şi sunt legate de un guvern central destul de slab. Sârbii, care au boicotat în 1991 referendumul privind independenţa fostei republici iugoslave, nu au vrut să accepte noul stat, în pofida autonomiei pe care au obţinut-o. Republica Srpska are importante atribute statale. Pe de altă parte, Inaltul reprezentant al comunitatii internationale pentru Bosnia-Hertegovina, Valentin Inzko, a afirmat că “suveranitatea şi integritatea teritorială a Bosniei sunt garantate prin acordul de la Dayton şi dreptul internaţional”, aşa că discuţiile despre independenţă sunt “un exerciţiu inutil”2. Diplomaţii au apreciat că nu este doar inutil, dar şi periculos întrucât, potrivit opiniei acestora, independenţa Republicii Srpska nu s-a putea obţine fără un nou război.

Septembrie 2014: Referendum istoric pe tema independenţei Scoţiei Scoţienii au orgnizat, în 18 septembrie 2014, un referendum pe tema independenţei care ar fi putut provoca o puternică undă de şoc. Victoria susţinătorilor independenţei ar fi putut avea ca efect destrămarea Regatului Unit şi încurajarea separatiştilor în Europa. Scoţia reprezintă 8,3% din populaţia Marii Britanii, o treime din suprafaţa acesteia şi 9,2% din Produsul Brut Intern britanic. Deci, o minoritate a decis soarta întregului din care fac parte Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord. În Europa, catalanii, bascii, flamanzii – chiar şi separatiştii proruşi din Donbas – au urmărit cu mare interes partida care s-a jucat la Edinburgh. La referendum, scoţienii au votat majoritar împotriva independenţei faţă de Marea Britanie. Independenţa Scoţiei de Marea Britanie a fost respinsă de 55,3% din populaţie, în timp ce 44,7% dintre scoţieni au votat favorabil. Astfel, după o campanie de doi ani, 2.001.926 de scoţieni au votat împotriva independenţei – cu mult peste cele 1.852.828 de voturi necesare pentru a obţine victoria în acest referendum. Numărul voturilor în favoarea independenţei Scoţiei a fost de 1.617.989. Rata de participare la referendum de 84,59%. Voturile împotriva indepedenţei Scoţiei au fost mai numeroase în zonele în care populaţia aparţine în majoritate clasei de mijloc sau este mai în vârstă, în zonele cu o proporţie mai ridicată a persoanelor născute în alte părţi ale Marii Britanii şi în jumătatea predominant rurală a Scoţiei. Astfel, 64% din populaţie a respins independenţa în circumscripţiile în care peste 12% din locuitori s-au născut în altă parte a Marii Britanii. Media de respingere a independenţei a fost de 60% în zonele în care peste 30% din populaţie are ocupaţii manageriale şi de 61% în zonele în care peste 24% din populaţie are peste 65 de ani. Voturile împotriva independenţei au fost mai numeroase în jumătatea predominant rurală a Scoţiei – 60%. În zonele urbane, media a fost de 53%. Dacă rezultatul referendumului ar fi fost favorabil independenţei, Scoţia s-ar fi alăturat unei lungi liste de state care s-au separat de britanici. Statele Unite, în 1776, şi Irlanda, în 1916, sunt primele care şi-au proclamat independenţa. Au urmat Egiptul (1922), Canada, Africa de Sud, Australia şi Noua Zeelandă (1931) şi Irakul (1932). Iordania (1946), India şi Pakistanul (1947), Myanmar şi Sri Lanka (1948) şi Malaysia şi Ghana (1949) au constituit următorul val de ţări care au devenit independente. Această mişcare a continuat în Africa şi Orientul Mijlociu, dar şi în America Centrală şi Oceania în anii 1960-1970. Zimbabwe şi Vanatu (1980), Belize şi Antigua and Barbuda (1981), St Kitts and Nevis (1983) şi Brunei (1984) sunt ultimele state care au devenit independente în prima jumătate a anilor ’80.

Septembrie 2015: Catalonia: separatiştii s-au impus în alegerile regionale În 27 septembrie 2015, separatiştii catalani şi-au asigurat majoritatea parlamentară în alegerile regionale. Aproximativ 77% dintre cei 5,5 milioane de catalani cu drept de vot au participat la scrutin. Prezenţa a fost cu aproximativ zece puncte procentuale mai ridicată decât la ultimele alegeri regionale din 2012. Scrutinul a fost catalogat de liderul separatist Artur Mas drept un “referendum” pe tema despărţirii Cataloniei de Spania. Artur Mas a format această alianţă separatistă înainte de alegeri, anunţând că o victorie a coaliţiei va însemna independenţa celor 7,6 milioane de catalani în următoarele 18 luni. Alianţa pro-independenţă Junts pel Si (“Impreuna pentru DA”) şi separatiştii de extremă-stânga, CUP (“Candidatura unitatii populare”) a câstigat 72 de mandate – 47,8% – în parlamentul regional de 135 de locuri, fiind aproape de a obtine majoritatea absolută. Pe de altă parte, Ciudadanos (“Cetăţenii”) şi Partidul Popular de guvernământ, care se opun oricărei forme de separatism, au obţinut 25 şi, respectiv, 10 mandate. Partidul Socialist din Catalonia şi alte formaţiuni politice, care înclină să accepte o soluţie negociată cu Madridul, au obţinut 16 şi, respectiv, 11 mandate. În ultimii ani au existat demonstraţii pro-independenţă în regiunea Catalonia, o rezoluţie în Parlamentul regional catalan cu privire la dreptul la auto-determinare şi un referendum simbolic în noiembrie 2014. Reflectând importanţa acestor probleme, la ultimul scrutin regional s-a înregistrat o participare ridicată, 77,5% din alegatorii eligibili – cu aproape 10,5 puncte procentuale mai mult ca la alegerile din 2012. Partidul Împreună pentru DA consideră ca tabăra politică favorabilă independenţei are “puterea şi legitimitatea” pentru a “împinge mai departe cu un plan de secesiune”3 de Spania. Acest partid a promis să pregătească structurile de stat necesare pentru transferul de suveranitate şi să organizeze o convenţie constituţională. Catalonia reprezintă o cincime din economia naţională, peste o cincime din industrie, un sfert din exporturile Spaniei şi 16% din populaţie. Este principala destinaţie turistică din Spania, Dacă regiunea Catalonia va solicita independenţa faţă de restul Spaniei, va fi obligată să iasă din zona euro şi, probabil, din Uniunea Europeană, a declarat guvernatorul Băncii centrale spaniole, Luis Maria Linde. “Ieşirea din zona euro ar fi automată, exit-ul din Uniunea europeană ar fi implicit”4. Incertitudinile şi tensiunile legate de rezultatul alegerilor regionale, care ar putea duce la solicitarea în mod unilateral a independenţei, afectează băncile catalane şi spaniole, a precizat guvernatorul, avertizând că acestea ar pierde accesul la facilităţile de la Banca Centrală Europeană. Marile bănci spaniole au avertizat, la rândul lor, că separarea Cataloniei ar reprezenta un risc serios pentru stabilitatea financiară a regiunii. În plus, independenţa ar putea pune în pericol companiile exportatoare ca urmare a aplicării tarifului vamal comun şi a costurilor de tranzacţie, încurajând relocarea acestor companii în altă parte a Europei pentru a recâştiga accesul la piaţa unică, precum şi reducerea investiţiilor străine directe. Guvernatorul Băncii Centrale a Spaniei a menţionat că nu este îngrijorat de rezultatul alegerilor programate pentru la sfârşitul acestui an, atâta timp cât noul guvern va continua politicile de consolidare fiscală. Măsurile Spaniei de reducere a unuia dintre cele mai mari deficite bugetare din zona euro au fost esenţiale pentru recâştigarea încrederii pieţelor, după ce guvernul a fost nevoit să solicite un program de salvare în 2012 pe fondul creşterii puternice a costurilor de finanţare. Economia Spaniei a înregistrat în trimestrul al doilea o creştere de 1% faţă de trimestrul anterior, printre cele mai mari din Uniunea Europeană. Costul de imprumut al Spaniei a scăzut după ce partidele pro-independenţă din Catalonia au obţinut sub 50% din voturi în alegerile regionale, reducând probabilitatea unui conflict cu guvernul central. “Piaţa se concentrează pe faptul că votul pro-independenţă nu a depăşit 50%”. Dar. nu este sigur că “piaţa va rămâne atât de optimistă. Incertitudinile vor continua”5. Politicienii europeni au avertizat că o Catalonie independentă nu ar face parte nici din UE, nici din zona euro. Arturo Mas a intenţionat să organizeze un referendum pe tema independenţei regiunii în luna noiembrie, însă Curtea Constituţională spaniolă a declarat un asemenea vot ilegal, după ce Madridul a depus plângere în acest sens. Preşedintele separatist al regiunii spaniole Catalonia, Artur Mas, a fost convocat în justiţie în vederea unei eventuale inculpări pentru “nesupunere civilă”, din cauza referendumului din 2014 privind independenţa faţă de Spania. Citaţia a fost emisă la două zile după alegerile regionale din Catalonia. Motivaţia convocării a fost organizarea referendumului simbolic din 9 noiembrie 2014 privind independenţa Cataloniei faţă de Spania, care a fost interzis de Tribunalul constituţional. Aproape 2,3 milioane de persoane au participat la consultarea simbolică din 2014, dintre care 1,9 milioane au votat pentru independenţă. Alianţa separatistă condusă de Artur Mas a obţinut majoritatea celor 135 de mandate ale Parlamentului catalan. Anterior, guvernul spaniol avertizase ca alegerile regionale din Catalonia să nu fie folosite pentru promovarea independenţei regiunii. “Nimeni nu va diviza Spania, prin nici un mijloc. Aceste alegeri servesc unui singur scop, pentru stabilirea unui nou parlament regional”6 a afirmat Mariano Rajoy. La rândul său, ministrul spaniol de Justiţie, Rafael Catala, a declarat că nu exclude “suspendarea autonomiei regionale dacă un proces de separare ar fi demarat”, adăugând că “Spania a prevăzut dispoziţii referitoare la astfel de mişcări prin Constituţie”7.

Decembrie 2015: Corsica vrea secesiunea. Tensiuni fără precedent la Ajaccio Sondaje de opinie relevă că aproximativ două treimi dintre corsicani vor organizarea unui referendum pe tema independenţei insulei, anexată de Franţa în 1768. În acelaşi timp, o treime dintre francezi vor ca insula să se desprindă de Franţa. Corsica are cel mai înalt nivel de violenţă din Europa de Vest. Naţionaliştii corsicani au câştigat alegerile regionale din decembrie 2015, ceea ce a dat un nou avânt mişcării de secesiune. Blocul Per a Corsica (Pentru Corsica) a câştigat 24 din cele 51 de mandate în Legislativul local. Solicitările Per a Corsica includ statut oficial pentru limba corsicană, regim special de taxe pentru localnici şi amnistie pentru deţinuţii politici. Liderul naţionalist Gilles Simeoni – primar în Bastia, al doilea oraş ca importanţă al insulei – a precizat că în cazul în care „corsicanii vor independenţa, nu îi poate opri nimeni”. Corsicanii afirmă că autorităţile „franţuzesc Corsica”8, iar cultura locală este sistematic distrusă. Premierul francez, Manuel Valls, a respins noţiunea de „naţiune corsicană“ şi a înlăturat orice idee de „separare“ de Franţa după accederea la putere în Corsica a unor lideri naţionalişti. „Unii vorbesc de o naţiune corsicană. Eu nu prea ştiu ce înseamnă aceasta. Există o singură naţiune – naţiunea franceză. Nu se pune problema să revenim asupra acestui punct“, a declarat Manuel Valls. „Alipirea Corsicii la Republica Franceză nu este şi nu va fi niciodată negociabilă“ a precizat, ferm, şeful guvernului de la Paris, în opinia căruia „nu este posibilă o separare“ pentru insula mediteraneană. Manuel Valls a exclus, de asemenea, posibilitatea de a acorda limbii corsicane statut de limbă co-oficială în insulă, precum şi de a-i amnistia pe cei consideraţi de naţionalişti drept „deţinuţi politici“. „Republica Franceză recunoaşte limba corsicană, ea chiar se învaţă în şcolile din sistemul public (…). Dar există o singură limbă oficială, franceza“ a subliniat premierul francez. „În Franţa nu există nici un deţinut politic (…) Nu poate avea loc nici o amnistie şi nu va avea loc“9 a adăugat, amintind de asasinarea, în 1998, a principalului reprezentant al statului în Corsica, prefectul Claude Erignac. Liderul naţionalist şi nou preşedinte al Executivului regional corsican, Gilles Simeoni, a reacţionat puternic la declaraţiile lui Manuel Valls, acuzându-l de refuzul dialogului. „Este un fel de insultă la adresa sufragiului universal“10 a afirmat Simeoni. În Corsica, anul 2015 s-a încheiat pe fondul unor puternice tensiuni. După ce mai mulţi pompieri au fost agresaţi la Ajaccio, în noaptea de Crăciun, într-un cartier cu o importantă populaţie de origine magrebină, s-au înregistrat acţiuni islamofobe fără precedent. Condamnând violenţele din Ajaccio, Manuel Valls a dat asigurări, printre altele ,că „statul nu va da înapoi niciodată în Corsica“11. Nu este prima dată în Franţa când pompierii sunt agresaţi pentru că poartă uniformă şi, implicit, simbolizează puterea publică. Fenomenul a luat amploare în ultimii ani. Pe de altă parte, Corsica şi Limousin erau unicele regiuni în care nu se înregistraseră asemenea acte de agresiune. Ce s-a întîmplat? Le Figaro a încercat să ofere un răspuns. Există tensiuni latente în Corsica unde, în perioada 1960-1970 au fost primiţi numeroşi imigranţi. În epocă exista o mare cerere de braţe de muncă în viticultură. A urmat o perioadă de boom în construcţii. În prezent, pe fondul recesiunii, unele cartiere periferice au devenit veritabile ghetouri etnice. Potrivit Le Figaro, există pericolul ca tensiunile astfel create să izbucnească mai repede în Corsica, „din cauza insularităţii”, decât pe continent. Noile autorităţi locale din Corsica au condamnat manifestările cu caracter rasist şi islamofob care au avut loc după agresiunile împotriva pompierilor. Unul dintre liderii naţionalişti corsicani, Jean-Guy Talamoni, a amintit că în Corsica, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, evreii au fost protejaţi şi nu s-au făcut deportări în lagărele naziste. Rasismul şi islamofobia nu fac parte din cultura corsicană, iar cei care strigă, în corsicană, “Arabi Fora” (“afară cu arabii”) profanează limba corsicană, a declarat liderul naţionalist. Context: Situaţia din Corsica se înregistra în contextul în care, la alegerile regionale din Franţa, desfăşurate în decembrie 2015 în două tururi de srutin – 6 şi 13 decembrie – extrema dreapta, mai exact Frontul Naţional a confirmat sondajele de opinie (privite „liniştitor” de oficialii francezi) înregistrând un scor 27,73% – respectiv 6.018.775 din voturile exprimate la nivel naţional. În unele regiuni a depăşit pragul de 40%. Astfel, Frontul Naţional s-a clasat pe primul loc în şase din cele 13 regiuni (Alsace-Champagne-Ardenne-Lorraine, Bourgogne- Franche-Comté, Centre-Val de Loire, Languedoc-Roussillon-Midi-Pyrenees, Nord-Pas-de-Calais-Picardie, Provence-Alpes-Côte d’Azur), obţinând un rezultat istoric. Nivelul absenteismului, în primul tur de scrutin, a fost de 50,09%. Partidul Socialist şi aliaţii săi – care obţinuseră 29,5% din voturile exprimate în primul tur de scrutin al alegerilor regionale anterioare, din 2010 – au fost votaţi, în primul tur de scrutin din decembrie 2015, de 23,4% dintre alegători, obţinând victoria în două regiuni (Aquitaine-Limousin-Poitou-Charentes, Bretagne), precum şi în Corsica. Reculul s-a manifestat şi în cazul dreptei, listele Republicanilor-UDI-MoDem obţinând 27,2% din sufragii – faţă de 30,7% în 2010. În fapt, după primul tur de scrutin în decembrie 2015, dreapta şi aliaţii săi centrişti au obţinut victoria în patru regiuni (Rhône-Alpes, Auvergne, Ile-de-France, Normandie şi Pays de la Loire). Creditat cu o victorie detaşată înainte de atentatele de la Paris, „partidul Les Républicains, al fostului preşedinte Nicolas Sarkozy a văzut voturile îndreptându-se spre Frontul Naţional”12. Stânga spera să păstreze, în final, conducerea în Guadelupa şi Martinica, iar dreapta era bine plasată în Réunion şi Guyana.

Frontul Naţional a câştigat teren „în mod neaşteptat” în zone „netradiţionale” pentru această formaţiune politică – de exemplu, în trei departamente din sud-vestul Franţei, „unde stânga era puternică, în mod tradiţional”13, dar şi în zone controlate de dreapta. Astfel, formaţiunea de extremă dreapta a devansat net, în primul tur, Partidul Socialist şi opoziţia de dreapta în trei regiuni-cheie: în nord (Nord-Pas-de-Calais-Picardie), unde a candidat Marine Le Pen, în sud-est (Provence-Alpes-Côte d’Azur), unde a candidat de nepoata sa, Marion Maréchal Le Pen, şi în est (Alsace, Champagne-Ardenne, Lorraine) unde Frontul Naţional a fost reprezentată de strategul său, Florian Philippot. Pe plan naţional, “suntem de departe primul partid din Franţa, cu un procentaj superior alianţei Republicani-centrişti”14 şi-a exprimat mulţumirea vicepreşedintele Frontului Naţional, Florian Philippot. Scrutinul a fost considerat primul test la urne după atentatele comise la Paris în 13 noiembrie 2015, revendicate de Statul Islamic. Frontul Naţional a sperat să obţină un rezultat bun, de natură să-i consolideze preşedintei partidului, Marine Le Pen, şansele la alegerile prezidenţiale din 2017. Din perspectiva cercetătorilor şi analiştilor, procentajul ridicat obţinut de Frontul Naţional a evidenţiat faptul că partidul de extremă dreapta a reuşit să identifice punctele sensibile ale francezilor, „identitatea, imigraţia, securitatea”. Frontul Naţional a plasat în centrul discursului său „ordinea, naţiunea, securitatea, protecţia”. Îngrijorările legate de terorism se concretizează într-o „teamă reală”, iar in discursul naţionalist „există, pe de o parte, „ceilalţi” (…) şi, pe de altă parte „noi”, cei care trebuie protejaţi”. Privit din această perspectivă, discursul Frontului Naţional nu este perceput ca fiind „unul al urii, dar al unităţii”, motiv pentru care „votul pentru extrema dreapta a reprezentat pentru alegători o manieră de a schimba viaţa, o speranţă”15 a precizat Nicolas Lebourg, istoric specializat în extrema dreapta. Alegătorii nu au votat în funcţie de problematicile regionale, „determinarea lor apărând în raport cu climatul naţional”. În actualul context, „problemele aduse în prim plan de Frontul Naţional au fost cele care au marcat campania”16 a menţionat cercetătorul Sylvain Crépon. La rândul său, preşedintele Institutului Viavoice, pentru studiul opiniilor, a afirmat că rezultatul obţinut de Frontul Naţional este expresia unei „logici a rupturii care riscă să prevaleze asupra vechii logici a alternanţei”. Este vorba despre „un vot al furiei”, care „nu favorizează nici stânga radicală nici dreapta moderată”17. Succesul Frontului Naţional în primul tur de scrutin al regionalelor a fost „urmarea intersecţiei între o ofertă reformulată şi o cerere radicalizată” a apreciat politologul Pascal Perrineau. Problemele de ordin economic şi bulversările geopolitice „hrănesc o cerere crescândă de autoritate şi de protecţie, care intră în rezonanţă cu discursul Frontului Naţional”. În plus, în anul 2015, majoritatea teroriştilor care au comis atentate în Hexagon au fost „cetăţeni francezi proveniţi din rândul imigraţiei. (…) A apărut ideea că duşmanul trăieşte alături de noi, că are aceeaşi carte de identitate cu noi”18. În întâmpinarea acestor frământări, Frontul Naţional a formulat cele mai radicale soluţii – dar adaptându-şi oferta şi discursul. A fost nevoie de un „baraj” socialist – în fapt, o mişcare de autosacrificiu – în al doilea tur de scrutin pentru ca Frontul Naţional să nu câştige alegerile. După primul tur de scrutin, Partidul Socialist a anunţat că se retrage în turul doi al alegerilor regionale din cele puţin două regiuni-cheie pentru “a bara” victoriia finală a Frontului Naţional “În regiunile unde există riscul ca Frontul Naţional să iasă învingător şi în care stânga nu devansează dreapta, Partidul Socialist a decis să facă baraj republican” a declarat secretarul general al Partidului Socialist, Jean-Christophe Cambadélis. În fapt, în Nord-Pas-de-Calais-Picardie, în Provence-Alpes-Côte d’Azur şi în Alsace, Champagne-Ardenne, Lorraine, “timp de cinci ani, socialiştii nu vor avea consilieri” – dar „vor intra în rezistenţă”19. Urmarea mişcărilor strategice mai degrabă disperate a fost că extrema dreapta franceză a pierdut al doilea tur al alegerilor regionale, nereuşind să obţina victoria în nici una dintre cele 13 regiuni, în pofida succesului istoric înregistrat în primul tur de scrutin. Frontul Naţional, condus de Marine Le Pen, a sperat ca, în al doilea tur, să obţină victoria în câteva regiuni ale Frantei, mizând, cu precădere, pe respingerea de către electorat a partidelor tradiţionale acuzate de a nu avea soluţii pentru problemele economice şi de a nu fi fost capabile să prevină atentatele teroriste comise la Paris în 13 noiembrie 2015. „Frontul Naţional s-a clasat pe a treia poziţie în urma turului doi al alegerlor regionale din Franţa”20. Premierul socialist francez, Manuel Valls, şi fostul preşedinte conservator, Nicholas Sarkozy, au cerut ca eşecul Fontului Naţional la alegerile regionale „să nu fie primit cu triumfalism”, cu atât mai mult cu cât scrutinul a evidenţiat popularitatea în creştere a extremei dreapta. “Nici o uşurare, nici un triumfalism în această seară (…) Pericolul extremei dreapta nu a fost înlăturat, mai este mult până acolo”21 a reactionat şeful Executivului francez după aflarea rezultatelor. Anterior, în cursul săptămânii dintre cele două tururi de scrutin, Manuel Valls, invocase un risc de “război civil” în situaţia în care extrema dreapta ar câştiga alegerile regionale. În prima sa intervenţie după anunţarea rezultatelor, Nicolas Sarkozy a cerut, la rândul său, clasei politice franceze şi electoratului „să nu uite avertismentul” din 6 decembrie 2015. Partidul Socialist şi-a retras candidaţii din două regiuni, „preferând ca acestea să fie câştigate de formatiunea Les Républicains, condusa de fostul preşedinte conservator Nicholas Sarkozy, decât să ajungă sub conducerea extremei dreapta”22. Astfel, cele trei figuri marcante ale Frontului Naţional – preşedinta Marine Le Pen, nepoata ei, Marion Maréchal-Le Pen, şi strategul formaţiunii, Florian Philippot – nu au reuşit să-şi adjudece regiunile unde au candidat. Şefa partidului a fost învinsă în Nord Pas-de-Calais Picardie ca urmare a retragerii candidatului socialist, care le-a cerut simpatizanţilor săi să voteze în turul doi cu candidatul conservator. Rezultatul final al alegerilor regionale din Franţa nu reuşeşte să cosmetizeze o realitate îngrijorătoare. La nivelul întregii ţări, Frontul Naţional a obţinut 28% din sufragii – un rezultat de excepţie, echivalând cu 6,8 millioane de voturi în al doilea tur de scrutin. Mai mult decât atât, în cel de al doilea tur, Frontul Naţional a obţinut cu 800000 de voturi mai mult decât în primul tur de scrutin – progres contracarat de o mobilizare impresionantă din partea contracandidaţilor. Procentajul înregistrat de Frontul Naţional este în continuă creştere după anul 2007. Campania pentru regionale a fost focalizată pe minimizarea rezultatului Frontului Naţional şi, între cele două tururi de scrutin, pe strategia pentru a „bara” formaţiunea condusă de Marine Le Pen. Eforturile au fost justificate prin faptul că, pentru prima dată după apariţia pe scena politică din Hexagon, Frontul Naţional ar fi putut obţine preşedinţia unor regiuni – între care se remarcă Nord-Pas-de-Calais, Picardie, unde a candidat Marine Le Pen şi Provence-Alpes-Côtes d’Azur, unde a candidat nepoata sa, Marion Maréchal-Le Pen. În regiunea Provence-Alpes-Côte d’Azur, Frontul Naţional a înregistrat, permanent, unul dintre cele mai bune rezultate – aflate în permamentă creştere după prezidenţialele din 2012. Rezultatele Frontului Naţional în zona de nord sunt, de asemenea, în creştere după anul 2012.

Septembrie 2016: În Scoţia, pregătiri pentru un nou referendum În Scoţia se fac planuri pentru organizarea unui nou referendum privind independenţa după votul majoritar, la referendumul din 23 iunie, pentru ieşirea Marii Britaniii din Uniunea Europeană. Scoţienii sunt nemulţumiţi de faptul că au votat cu o majoritate de 68% pentru rămânerea în blocul comunitar. Totuşi, ar putea fi forţaţi să părăsească UE după ce votul general al britanicilor a înclinat balanţa în favoarea ieşirii din Uniunea Europeană. “Controlăm destinul nostru ca stat sau vom fi mereu la mila deciziilor care au loc în altă parte?” a lansat întrebarea premierul Nicola Sturgeon, insistând asupr faptului că: pierderea accesului la piaţa unică europeană este o limită peste care Scoţia nu poate trece. ”Cred că susţinerea independenţei va creşte dacă devine clar că acesta este cel mai bun sau unicul mod de a proteja interesele Scoţiei”23 a afirmat Nicola Sturgeon.



miliardarul din silicon valley care-l suporta pe donald trump

$
0
0


Peter Thiel

From Wikipedia, the free encyclopedia
Peter Thiel
Peter Thiel (2014).jpg
Thiel speaking in Berlin, 2014
BornPeter Andreas Thiel
October 11, 1967 (age 49)[1]
Frankfurt am Main, West Germany
ResidenceSan Francisco[2]
Alma materStanford University (B.A., J.D.)
Occupation
Net worthIncreaseUS$2.8 billion (Forbes September 2015)[3]
Political partyRepublican[1][4]
ReligionChristianity[5]
Peter Andreas Thiel (/ˈtl/; born October 11, 1967) is a German-American entrepreneur, venture capitalist, and hedge fund manager. Thiel co-founded PayPal with Max Levchin and Elon Musk and served as its CEO. He also co-founded Palantir, of which he is chairman. He was the first outside investor in Facebook, with a 10.2% stake acquired in 2004 for $500,000, and sits on the company's board of directors.
Thiel serves as president of Clarium Capital, a global macro hedge fund with $700 million in assets under management; a managing partner in Founders Fund, a venture capital fund with $2 billion in assets under management; co-founder and investment committee chair of Mithril Capital Management; and co-founder and chairman of Valar Ventures.[6][7][8]
Thiel was ranked No. 293 on the Forbes 400 in 2011, with a net worth of $1.5 billion as of March 2012.[9] He was ranked No. 4 on the Forbes Midas List of 2014 at $2.2 billion.[10]
In 2016, Palantir was sued by the U.S. government for discriminating against Asian job applicants.[11] According to the lawsuit, the company "routinely eliminated" Asian applicants during the hiring process, even when they were "as qualified as white applicants" for the same jobs.[12] The lawsuit stated that Palantir assessed 130 applicants for job positions, 73 percent of whom were Asian, and ultimately hired only four Asians and 17 non-Asians. "The likelihood that this result occurred according to chance is approximately one in a billion", the lawsuit emphasized.[12]

Early life

Childhood

Thiel was born to Germans Klaus Thiel, a chemical engineer, and Susanne Thiel, in Frankfurt am Main, West Germany.[13] Thiel has one brother, Patrick Thiel.[14] Thiel moved to the United States with his parents when he was one year old and was raised in Foster City, California.[15][16] Thiel, in his youth, was an under-21 chess player.[17]

College and law school

Thiel studied 20th-century philosophy as an undergraduate at Stanford University. He received his B.A. in Philosophy from Stanford in 1989 and acquired a J.D. from Stanford Law School in 1992.[18]
An avowed libertarian, he founded The Stanford Review in 1987 along with Norman Book.
Thiel formed friendships with other students at Stanford, many of whom contributed to The Stanford Review. These include Keith Rabois, David O. Sacks, and Reid Hoffman. Some of these friends later took up jobs at PayPal which was co-founded by Thiel.
While studying at Stanford, Thiel also encountered René Girard, whose mimetic theory influenced him.[19]

Career

Early career

Thiel clerked for Judge J. L. Edmondson of the United States Court of Appeals for the 11th Circuit for one year after his graduation from Stanford Law School.[20] From 1993 to 1996, he traded derivatives for Credit Suisse Group.[21] In 1996, he founded Thiel Capital Management, a multistrategy fund.

PayPal

In 1998, Thiel co-founded PayPal, an online payments system, with Max Levchin. The company later merged with X.com, then headed by Elon Musk. PayPal went public on February 15, 2002 and was sold to eBay for $1.5 billion later that year.[22] Thiel's 3.7 percent stake in PayPal was worth approximately $55 million at the time of the acquisition.[23]
According to Eric Jackson's account of PayPal in his book The PayPal Wars, Thiel viewed PayPal's mission as liberating people throughout the world from the erosion of the value of their currencies due to inflation. Jackson recalls an inspirational speech by Thiel in 1999:
We're definitely onto something big. The need PayPal answers is monumental. Everyone in the world needs money – to get paid, to trade, to live. Paper money is an ancient technology and an inconvenient means of payment. You can run out of it. It wears out. It can get lost or stolen. In the twenty-first century, people need a form of money that's more convenient and secure, something that can be accessed from anywhere with a PDA or an Internet connection. Of course, what we're calling 'convenient' for American users will be revolutionary for the developing world. Many of these countries' governments play fast and loose with their currencies," the former derivatives trader [referring to Thiel] noted, before continuing, "They use inflation and sometimes wholesale currency devaluations, like we saw in Russia and several Southeast Asian countries last year [referring to the 1998 Russian financial crisis and 1997 Asian financial crisis], to take wealth away from their citizens. Most of the ordinary people there never have an opportunity to open an offshore account or to get their hands on more than a few bills of a stable currency like U.S. dollars. Eventually PayPal will be able to change this. In the future, when we make our service available outside the U.S. and as Internet penetration continues to expand to all economic tiers of people, PayPal will give citizens worldwide more direct control over their currencies than they ever had before. It will be nearly impossible for corrupt governments to steal wealth from their people through their old means because if they try the people will switch to dollars or Pounds or Yen, in effect dumping the worthless local currency for something more secure.[24]

Clarium Capital

Thiel launched a global macro hedge fund Clarium Capital, pursuing a global macro strategy. In 2005, Clarium was honored as global macro fund of the year by both MarHedge and Absolute Return, two trade magazines. Thiel’s approach to investing became the subject of a chapter in Steve Drobny’s book, Inside the House of Money. Thiel successfully bet that the U.S. dollar would weaken in 2003, and gained significant returns betting that the dollar and energy would rally in 2005. After significant losses starting in 2009, Clarium dropped from $7 billion in assets in 2008 to around $350 million in 2011.[5]
In 2004, well before the financial crisis of 2007–08 bore him out in general terms, Thiel spoke of the dot-com bubble of 2000 having migrated, in effect, into a growing bubble in the financial sector. He specified General Electric, with its large financing arm, and Walmart as vulnerable. For example, in 2004, he reported having backed away from buying Martha Stewart's Manhattan duplex for $7 million in the winter of 2003–04.[21] While the apartment did sell in 2004 for $6.65 million to another buyer, it was on the market but unsold in early 2010 at $15.9 million,[25] and later at the reduced price of $13.9 million.[26]

Facebook

In August 2004, Thiel made a $500,000 angel investment in the social network Facebook for 10.2% of the company and joined Facebook's board. This was the first outside investment in Facebook,[27][28] and Thiel was portrayed in The Social Network (2010) by actor Wallace Langham.
In his book The Facebook Effect, David Kirkpatrick outlines the story of how Thiel came to make his investment: former Napster and Plaxo cofounder Sean Parker, who at the time had assumed the title of "President" of Facebook, was seeking investors for Facebook. Parker approached Reid Hoffman, the CEO of work-based social network LinkedIn. Hoffman liked Facebook but declined to be the lead investor because of the potential for conflict of interest with his duties as LinkedIn CEO. He redirected Parker to Thiel, whom he knew from their PayPal days. Thiel met Parker and Mark Zuckerberg, the Harvard college student who had founded Facebook and controlled it. Thiel and Zuckerberg got along well and Thiel agreed to lead Facebook's seed round with $500,000 for 10.2% of the company. Hoffman and Mark Pincus also participated in the round. The investment was originally in the form of a convertible note, to be converted to equity if Facebook reached 1.5 million users by the end of 2004. Although Facebook narrowly missed the target, Thiel allowed the loan to be converted to equity anyway.[29] Thiel said of his investment:
I was comfortable with them pursuing their original vision. And it was a very reasonable valuation. I thought it was going to be a pretty safe investment.[29]
As a board member, Thiel was not actively involved in Facebook's day-to-day decision making. However, he did provide help with timing the various rounds of funding. Zuckerberg credited Thiel with helping him time Facebook's 2007 Series D to close before the 2008 financial crisis.[30]
In September 2010, Thiel, while expressing skepticism about the potential for growth in the consumer Internet sector, argued that relative to other Internet companies, Facebook (which then had a secondary market valuation of $30 billion) was comparatively undervalued.[31] Facebook's IPO was in May 2012, with a market cap of nearly $100 billion ($38 a share), at which time Thiel sold 16.8 million shares for $638 million, at almost $38 per share.[32] In August 2012, immediately upon the conclusion of the early investor lock out period, Thiel sold almost all of his remaining stake for between $19.27 and $20.69 per share, or $395.8 million, for a total of more than $1 billion.[33] He still retained 5 million shares and a seat on the board of directors.[34]

Angel investor and venture capitalist

In 2005, Thiel created Founders Fund, a San Francisco-based venture capital fund. Other partners in the fund include Sean Parker, Ken Howery, and Luke Nosek.
In addition to Facebook, Thiel has made early-stage investments in numerous startups (personally or through his venture capital fund), including Booktrack, Slide, LinkedIn, Friendster, Rapleaf, Geni.com, Yammer, Yelp Inc., Powerset, Practice Fusion, MetaMed, Vator, Palantir Technologies, IronPort, Votizen, Asana, Big Think, Caplinked, Quora, Rypple, TransferWise, Nanotronics Imaging, Stripe, and Legendary Entertainment. Slide, LinkedIn, Geni.com, and Yammer were founded by Thiel's former colleagues at PayPal: Slide by Levchin, Linkedin by Reid Hoffman, Yelp by Jeremy Stoppelman, and Geni.com and Yammer by David Sacks. Fortune magazine reports that PayPal alumni have founded or invested in dozens of startups with an aggregate value of around $30 billion. In Silicon Valley circles, Thiel is colloquially referred to as the "Don of the PayPal Mafia", as noted in the Fortune magazine article.[35] Thiel's views on management are often referenced, especially his observation that start-up success is highly correlated with low CEO pay.[citation needed]
Thiel founded Palantir Technologies funded by the CIA's venture capital arm In-Q-Tel and serves as the company's chairman.[36][37]
Through Valar Ventures, an internationally focused venture firm he cofounded with Andrew McCormack and James Fitzgerald,[38] Thiel was also an early investor in Xero, a software firm headquartered in New Zealand.[39]
In February 2013, Thiel received a TechCrunch Crunchie Award for Venture Capitalist of the year.[40]

Mithril: a late-stage investment fund

In June 2012, Peter Thiel launched Mithril, a late-stage investment fund with $402 million at the time of launch, intended for companies that were at the cusp between being private and going public.[6][7] Other partners in the fund include Jim O'Neill, co-founder of the Thiel Fellowship, and Ajay Royan, a former managing director at Clarium Capital, a hedge fund started by Thiel.

Y Combinator

In March 2015, it was announced that Thiel joined Y Combinator as one of 10 part-time partners.[41]

Blogger invitat

$
0
0

Despre cum ne-am furat singuri caciula

Gabriela Crețu

2 NOVEMBER 2016
”Rescrierea trecutului" este privilegiul învingătorilor; după războaie. Deși în 1989 nu a fostniciun război în România, mai mult decât în alte părți, aici se poate verifica pe viu adevărulafirmației conform căreia învingătorii scriu istoria iar învinșii o suportă. Învinșii reprezinta o majoritate care nu mai vorbește public și despre care rar se mai vorbește; sunt cei pierduți pe parcurs prin ignorare, prin declasare sau risipire.
”Pierduții” pe parcurs se revoltaseră împotriva regimului represiv și a cultului paranoic al personalității ”conducătorului” crezând că o societate care-și trădase numele va fi înlocuită cu una care și-l respectă! Împotriva supravegherii și fricii cultivate sistematic, ei strigaseră libertate, guvern democrat, alegeri libere. Cei care au trăit începutul anilor ‘90 își amintesc cum totul se învârtea obsesiv în jurul a două deziderate – libertăți și drepturi; era o foame de participare, implicare, democrație, la toate nivelurile. Era timpul televiziunii libere, ziarelor libere, sindicatelor libere, circulației libere, României libere… După un deceniu de austeritate cruntă, nimeni nu strigase ”Banane și cafea!” sau ”Vrem hârtie igienică!”; acestea suntsimboluri mic burgheze mult mai târzii ale privațiunilor îndurate; (aproape) nimeni nu aștepta neoliberalismul în formă brută și nici capitalismul pe pâine; sau gol, goluț…
După efervescența democratică inițială lucrurile au luat-o, totuși, într-o altă direcție. S-aacceptat implicit și fără o reacție care să merite numele de rezistență, că tranziția nuînseamnă transformarea dictaturii în democrație, ci trecerea directă de la socialism la capitalism; a treia cale nu apăruse încă.  Nici despre înlocuirea unei dezvoltări abstracte, de dragul dezvoltării, cu una subordonată nevoilor ființei umane, nu s-a vorbit. Ironia cu care a fost întâmpinată în spațiul public ideea că am putea adopta modelul suedez a traversat tranziția până astăzi, chiar dacă realitățile s-au schimbat.
Existase un  stat excesiv, caracterizat de o dezvoltare intolerabilă a elementelor de control/supraveghere și o intruziune abuzivă a acestora în viața oamenilor, într-o societate ce se voia socialistă. Treptat dar sistematic, s-a eliminat orice urmă de socialism, ca formă de proprietate sau atenție acordată accesului la serviciile publice; s-au conservat, în schimb, dezvoltate la niveluri pe care le-ar invidia predecesorii, instituțiile de forță și supraveghere extinsă.
Revolta populară, entuziastă și stropită cu sânge,  a legitimat în final o contrarevoluție. Aceasta a reușit perfect. Capitalismul este un fapt, în forma cea mai sălbatică, nedomesticită o combinație de acumulare primitivă a capitalului pre-modernă și neoliberalism post-modern.
Ca o tristă ironie pentru cei care credeau în democrație, astăzi, nu se știe întotdeauna cine sunt cei care determină anumite decizii dar se poate spune cu certitudine cine sunt ce care nu sunt consultați cu privire la ele  cetățenii. Aceștia au descoperit , după 1989, și-au câștigat dreptul (teoretic) de a face opoziție politică dar și l-au pierdut total pe cel de a exercita puterea politică; ca trăitori în regimuri autoritare succesive, era un drept minimal la care se simțeau îndreptățiți. 91% dintre cetățeni apreciau, într-un studiu făcut de Cătălin Zamfir cu câțiva ani în urmă, că nu au nicio influenţă asupra modului în care este condusă ţara; restul își imaginau că ar avea… Până și modernitatea în care considerau că au trăit deja inainte de 1989 le-a fost refuzată; li s-a spus repetat, și mulți au interiorizat dureros asta, că țara ar fi ieșit direct din epoca de piatră...
Personificarea răului, ca revers al cultului personalității conducătorului, permisese celor neimplicați direct în conducere să aibă o scuză în fața propriei conștiințe pentru faptul de a fi lăsat lucrurile să degenereze sau de a nu fi știut cum să se opună. Extensia - cel puțin imaginară - a supravegherii a fost scuză pentru toți. Pentru aspectele pozitive însă – mai alesprogresul material vizibil în electrificare, blocuri, fabrici și uzine, sisteme de irigații sau recolte cei care le-au realizat se considerau mândri; își atribuiau, pe bună dreptate, meritul celui care schimbă o lume cu propriile mâini.
Încet și sigur însă, imaginea de sine a fost răsturnată; s-a introdus în mintea oamenilor ideea că nu doar lumea în care au trăit era construită greșit, ci și că ei, oamenii, au fostcumva”greșiți”; repararea greșelii ar impune negarea totală a realizărilor; ele trebuie aruncatela ”coșul de gunoi al istoriei” - una dintre expresiile favorite ale criticilor trecutului apropiat - cao grămadă de fiare vechi ce sunt; nu s-a precizat și că aceasta ar avea vreo valoare. În fapt, realizările nu au fost deloc aruncate; doar privatizate pe mai nimic iar cele neinteresante pentru investitori, eficient valorificate întru construcția noii clase conducătoare – miliardarii de…fier vechi.
Pentru cei la care facem referire, mult mai numeroși decât miliardarii, viața în tranziție nu a adus un succes similar. Cu incertitudinea zilei de mâine, în lipsă de soluții și încăutare de vinovați, au început să încrimineze pentru relele capitalismului - care, da, există! - democrația, care încă nu există.  Prea puține voci încearcă să-i convingă de contrariu; interesul pentru cultura politică a cetățeanului nu-l depășește pe cel pentru creșterea nivelului general de viață sau pentru costul coșului zilnic, care cost nici nu se mai calculează, de altfel, începând din 2004.
Sâmburii fascismului, nu ai unei noi revoluții, încolțesc iar terenul se arată fertil; interbelicul de aur al unora a fost reînviat cu toate ingredientele sale... Fenomenul nu e specific românesc dar are și trăsături foarte locale. Un lucru e sigur; a început tocmai cu ștergerea memoriei și rescrierea ei; în cazul în care aceasta nu a fost lăsată așa, tabula rasa
Pentru înțelegerea erorilor reale, nu doar a celor  imaginare, este necesară recuperarea memoriei cu toate fațetele sale. În caz contrar, vom asista la confirmarea, iar și iar, a unui nedorit adevăr - ”Istoria se repetă mereu. Întâia oară ca tragedie, a doua, ca farsă”. Oamenii de stânga ar prefera ca Marx să aibă dreptate în alte privințe decât aceasta; oricum, ”repetiția”nu exclude ca farsele istoriei să aibă victime foarte concrete, care trec prin autentice drame. Radicalitatea și viteza  acestor schimbări de percepție și evaluare, reacțiile pe care le generează, ar impune,  fiecare în parte, studii serioase, folosind toate izvoarele disponibile, inclusiv  mărturiile vii  ale celor care au trăit în ambele ”epoci”, atât cât ele există.
Când viitorul imaginat de alții sau construit de la sine, fără un proiect asumat, s-a prăbușit peste români – căci utopia a fost ratată dar distopia a avut succes rapid – au lipsit instrumentele necesare pentru a înțelege ce se petrece și mobilizarea pentru a se opune. Ovalorificare pozitivă a mineriadelor și grevelor din primul deceniu al tranziției este inutilă, în context. Mișcările sociale din anii ‘90 au avut forță dar au fost lipsite de orice proiect alternativ. Incapacitatea elaborării unei alternative favorabile are cauze mai profunde și diferite decâtcele pe care suntem  tentați să le recunoaștem.
Există o evaluare acceptată de toată lumea, ca fiind de ordinul evidenței. Intelectualii, cei care aveau carte și stăpâneau cuvântul, nu au avut curajul disidenței deschise față de regimul ceaușist în timpul acestuia. Cele câteva rare cazuri înregistrate nu pot fi luate în considerare decât ca reacții individuale, nu ca o mișcare critică coerentă; mișcare socială, cu atât mai puțin. Ceea ce nu se spune este că, în mod dramatic,  au lipsit intelectualii critici din interiorul docrinei, nu cei din afara acesteia; ei ar fi putut, mai mult decât criticii neangajați,  să previnăderapajele, excesul, abuzul.
Pentru cei care nu credeau posibilitatea unei lumi mai dreapte și în egalitate, micimile omenești și alte ”priorități” de carieră pot oferi o explicație pentru lipsa de reacție față derivele totalitare; nu și o scuză.  In schimb, intelectualii de stânga, văzând cum li se prăbușește proiectul, ar fi trebuit, cu orice risc, să vorbeasca, să scrie, să inventeze și reinventeze societatea; să încerce măcar…Or, gândirea de stânga înainte de 1989 a produs la fel de mult ca după 1989 - adică foarte, foarte puțin! Chiar și cunoscătorii doctrinei socialiste au fost rari; inovatorii, mai deloc. Dovada este dispariția lor în neant, imediat după. Slăbiciunile gândirii critice la români, pe care le semnalăm cu îngrijorare dar puțini dintre noi, au rădăcini adânci
Paradoxal în raport cu amploarea anticomunismului preventiv de astăzi, este faptul că a lipsit, pur și simplu,  ideologia. Partidul unic o înlocuise demult deja, probabil la începutul anilor ‘70,cu o combinație de pragmatism și tehnocrație. În același timp, securitatea avea grijă ca naționalismul etnicist să suplinească absența elementului motivațional al acțiunii publice.Cultul personalității, al conducătorului, ca esență a românismului, făcea parte din același angrenaj; era o expresie a revenirii în forță la o ideologie străină socialismului/comunismului, pentru care internaționalismul, nu naționalismul, reprezintă element definitoriu.
Se acceptă astăzi că discursul socialismului, formal și lipsit de patos, ajunsese precum cel al Casandrei, în alte vremuri; spunea adevărul dar nu era crezut de nimeni pentru că niciun purtător nu mai credea în el; dispariția cvasitotală a celor animați de credința într-un ideal – fie el și utopic - a contribuit la eșecul final mai mult decât realitățile care-l contraziceau.
Discursul care i-a urmat a fost mai curând un cântec al sirenelor. Rațional, se putea ști de la început că întreaga poveste despre economia de piață ca loc al democrației și bunăstăriipentru toți este doar o mare iluzie; se putea deduce din nenumăratele contraexemple, bine cunoscute, și din propria istorie anterioară. Cu toate acestea, niciunul dintre cei interesați nu s-a legat de stâlp să reziste tentației; Ulise a absentat de la datorie...
*
Această lungă incursiune într-o perioadă anterioară celei la care, se presupune, ar trebui să facă referire acest text nu e întâmplătoare. Pe acest fond, de autoiluzionare și speranță, pe de o parte, dar și de vulnerabilitate, pe de alta, a început marele jaf post-comunist; în urma sa,societatea românească a ajuns cum se vede - puternic polarizată economic, cu țesutul social fragilizat, marcată de o neîncredere distructivă în instituții și de aceeași neîncredere între oameni...
Deși jaful din perioada postcomunistă este, fără doar și poate, un adevăr, el nu rezistă ca  explicație a stării sociale în care se află România, așa cum adeseori a fost propus. Și s-a întâmplat acest lucru mai ales în anii din urmă, atunci când ilegalități capabile să revolte și cel mai indiferent spirit au fost descoperite și intens mediatizate.
Ipoteza noastră este diferită; în acest caz, ca și în alte situații, apare ceea ce numim”paradoxul ascunderii”. Acest paradox se manifestă ori de câte ori anumite teme - jaful, de exemplu - devin recurente, mobilizează și descarcă energii, reduc tensiunea socială,  dar acoperă astfel autentica problemă  acest sistem economic este construit de așa manierăîncât nu poate funcționa altfel, adică fără jaf! România nu reprezintă nici măcar o excepție; cu diferențe care sunt doar de grad, fenomenul se manifestă în toate celelalte țări; fostele țări socialiste prezintă doar particularități legate de situația diferită la punctul de start.
Într-o lume în care resursele și bunurile au un caracter limitat  și nu mai sunt demult libere, neapropriate, nu se poate concentra bogăția la un număr restrâns de posesori fără ca alții să fie deprivați de ceea ce posedă deja... Ascunderea acestui adevăr nu se produce ca rezultat al unei intenții malefice; discursul care denunță jafurile este, pe cât de util stopării lor, pe atât de onest formulat de majoritatea celor implicați, fără obiectivul de a manipula pe cineva anume și într-un anume sens. El face pereche și îndeplinește același rol cu un altul, la fel de prezent – discursul anticorupție. În ambele regăsim  aceeași obiectiv implicit - hoții mici, pe cont propriu, sunt infractori și trebuie pedepsiți pentru că distrug proprietatea privată care este sacră; în schimb, hoția sistemică, mare, trebuie conservată și protejată, căci astfel se constituie...
Dincolo de ironia amară din rândurile de mai sus, jaful și corupția, ca încălcări ale legii penale,repet, sunt reale. Transformarea lor în cauzele absolute ale răului din societate, nu în forme de manifestare larg răspândite ale unui sistem structural corupt, joacă alt rol; ca și denunțarea lor permanentă. Într-o societate care și-a pierdut speranța și nu găsește ieșirea, se întreține prin asta iluzia că, odată soluționate aceste probleme - concrete, palpabile, instrumentabile - și după sancționarea celor vinovați, societatea va deveni dreaptă și viața fiecăruia, bună.  Suplimentar, se divide populația în hoți/corupți, pe de o parte, și victime inocente pe de alta;orice idee a luptei de clasă, a intereselor definitorii diferite, este exclusă din dezbatere, în timp ce întărirea organelor de forță este legitimată de necesitatea de a face dreptate; victimizareaunei părți a populației, cea jefuită, eludează problema răspunderii
Atașarea atributului ”postcomunist” face din jaf o continuare cumva suspendată în timp a trecutului și nu mecanismul prin care noua societate se instituie. ”Jaful neoliberal” nu există în conștiința publică; nici măcar înțelesul neoliberalismului contemporan nu e prezent la nivel de cultură politică generală. Dicționarele românești fac o confuzie totală între liberalismul politic clasic și neoliberalismul economic din ultimele decenii, dovadă că ascunderea funcționeazămai bine decât ne putem imagina
Aud deja criticii care spun că e o ipoteză bazată pe suspiciune, psihologizantă, rezultat al unei interpretări perverse a realității. Bineînțeles că nu au dreptate; este vorba de funcția socială și de modelare a cunoașterii pe care o îndeplinește transformarea anumitor realități în probleme și înscrierea lor ca priorități ale agendei publice. Paradoxul ascunderii nu e înrudit cu teoriile conspiraționiste la modă căci, în niciun moment, nu am făcut referire la intențiilevreunui agent al istoriei apropiate deși, nu aș pune mâna în foc că intențiile lipsesc total...
Adevărata pervesiune nu stă în interpretarea pe care o dăm realității, ci în realitatea însăși. Marele jaf postcomunist nu este format din miile de ilegalități prin care unii au făcut avere pe seama altora, cu precădere a proprietății publice, în ultimii douăzeci și cinci de ani. ”Marele jaf”, cu ghilimelele care-l scot din zona infracționalității sancționabile penal, s-a petrecut absolut legal și a fost legitimat prin vot, adeseori impulsionat prin cerințe public formulate, de către cei jefuiți! El s-a produs ca urmare a asumării necritice a neoliberalismului economic, hibridării sale cu ceva conservatorism social local și aplicarii, cu fidelitate și sistematic, a ”formulei obținute în orice politică publică, mai ales după 1996. Rezultatele au fost nesurprinzătoare, căci erau deja cunoscute din experiența altor țări – jefuire organizată și interesată.
Astfel, modelul de dezvoltare implicit urmat în tranziție nu a fost contestat serios de nimeni; nu ne referim la voci izolate, ci la mișcări sociale, partide, sindicate. Firave interogări la adresa sa au apărut relativ recent, după ce dezastrul produs de aplicarea sa consecventă a devenit de necontestat. Pe scurt, modelul însemna  privatizarea rapidă a proprietății publice, cu precădere către investitori străini, creștere bazată pe exporturi, nu pe întărirea pieței interne,și forță de muncă ieftină. Îl mai putem întâlni în coloniile clasice sau în statele așa numitului capitalism dependent/de periferie, din lumea de astăzi.
În mod sistematic, bunurile tuturor au fost transferate legal doar unora, la prețuri neechivalente; diferența dintre valoarea de schimb și valoarea de utilizare a fost total ignorată; drept urmare, din dezmembrarea și vinderea pe bucăți a unei întreprinderi privatizate pe un pumn de dolari s-au construit averi. În alte situații, averile au sporit enorm doar prin cumpărarea și închiderea firmelor românești concurente, în scopul eliminării lor de pe piață. Pentru dispariția piețelor pe care obișnuiau să vândă întrreprinderile românești nu a fost necesar de vreun ”jaf” la care să fim complici;  am renunțat de bună voie și nesiliți de nimeni la ele; foștii prieteni de drum - țările în curs de dezvoltare sau socialiste - nu mai încăpeau în noua imagine de sine…
Există pierderi estimabile, cuantificabile în bani, și altele inestimabile; pe unele le cunoaștem, altele nu pot fi încă anticipate. Nu știm la acest moment cât de mari și de diverse sunt pierderile provocate de faptul că s-a folosit ca principal avantaj comparativ forța de muncă –forța de muncă educată, calificată și…ieftină! Or, nu există forță de muncă ieftină atunci când costul vieții este ridicat și în creștere continuă; există doar forță de muncă prost plătită și, drept consecință, o deteriorare a capacității sale de refacere și reproducere, o scurgere permanentă a plus valorii create peste hotare, urmată, odată ce a fost posibil, de fugacreierelor și mânii de lucru” cu tot cu purtători. Aici identificăm cauza primă a inegalităților, a distrugerii țesutului social, a scăderii productivității interne și începutul sfârșitului pentru sistemele de pensii și asigurări sociale; sistemul de pensii  a mai fost jefuit absolut legal și prin transferarea unei părți din contribuții către pilonului doi, cel al pensiilor obligatorii administrate privat… Distrugerea și risipirea ”prin lege” sau cu asentimentul celor jefuiți, nu prin ilegalități și înfruntându-le opoziția, o regăsim în multe alte cazuri, de la desființarea obligatorie a cooperativelor agricole, până la dispariția patrimoniului sindical sau desființarea școlilor și spitalelor din rațiuni de cost.
Locul în care legea și fărădelegea și-au dat întâlnire și s-a produs cea mai mare devalizare a proprietății publice rămâne, probabil, procesul de retrocedare a proprietăților. Imaginea este suprarealistă; abuzurile prezentului sunt legitimate de intenția de a repara abuzurile trecutului, persoanele juridice sunt considerate titulari de… drepturi ale omului și despăgubite, exproprierile comunismului, care nu a apucat să existe, justifică retrocedări care se întorc în evul mediu iar fasciștii pozează în victime și nu degeaba; bunurile confiscate legal le sunt retrocedate ilegal. Cel care chiar a suferit o nedreptate o suferă în continuare, pentru consecvență…
Cum de toate acestea sunt posibile!? Presiunea din exterior, erorile din interior, dominația actuală a modelului neoliberal și lipsa unuia alternativ suficient de puternic, incapacități și slăbiciuni ale nației, toate au fost și sunt  invocate. Mai este însă ceva în plus, ceva care dă nota autohtonă, o notă ascuțită, care sparge uneori urechile celorlalte națiuni, la fel de susținătoare ale statului mic și salariilor egale și cu tendință asimptotică spre zero; acel ceva este omul.
Neoliberalismul nu este despre libertatea de a fi tu însuți dar este despre construcția sistematică a omului neoliberal. Socialismul a eșuat în intenția sa de construire a omului nou; nu a avut timpul și tehnica necesare; a lipsit interesul sau a fost deturnat mult prea timpuriu de naționalismul etnicist care întărea toate tarele omului vechi… Se poate presupune că așa s-a întâmplat dar eșecul socialismului reprezintă un loc de cercetare încă neexplorat; până astăzi, doar succesul prăbușirii sale a fost obiectul discuțiilor.
Spre deosebire de socialism, neoliberalismul e reușit să speculeze într-un timp record toate trăsăturile frecvent prezente la români pe care se putea grefa – individualismul, lipsa de solidaritate, orgoliul, un anume sentiment al superiorității, identificarea bunului comun cu bunul nimănui
Omul neoliberal, acest mutant social de dată recentă și extrem de răspândit, întâlnit în mediisociale absolut surprinzătoare, nu doar în consiliile de administrație ale societăților financiar-bancare, este cea mai mare piedică pentru o schimbare socială progresistă și democratică. Ea presupune diagnosticarea corectă a problemelor, urmată de găsirea unor soluții pe care realitatea să le confirme iar cetățeanul să le considere drepte, acceptabile și să le sprijine prin votul său. Dar decizia corectă devine  aproape imposibilă, presupunând că ar exista intenția, atunci când ea se adresează unui popor în care o majoritate se solidarizează cu băncile împotriva altui popor, în care săracul care apără necondiționat interesul bogatului cu argumentele acestuia iar bugetarul își face scop  în viață din reducerea taxelor și impozitelorcare-i finanțează activitatea. Cei menționați sunt colegi cu sindicalistul care negociază cu patronul reducerea locurilor de muncă și reprezentați în parlament de membri se bat cu pumnul în piept că ei nu fac politică…
În aceste condiții o întrebare se ridică. Este istoria ceva care ni se întâmplă fară contribuția noastră, un fel de destin în care vina sau meritul nu-și găsesc locul?! Cine sunt jefuitorii și cine sunt jefuiții, la urma urmelor?! Regimul comunist a fost descris în această manieră fatalistă. Trecutul propriu ar fi fost ceva exterior nouă, ceva ce ni s-a întâmplat, ne-a fost implantat, ba ne-a fost chiar luat, fără ca noi să fim acolo; nu am fi fost agenți ai istoriei ci doar sărmanele ei victime. Drept urmare, erorile nu ne aparțin, ca societate.
Nu împărtășesc acest fel de scriere a istoriei. Legitimează neputința totală, în condițiile în care putința reală de schimbare este oricum destul de redusă. Drept urmare, trebuie inclusă victima-complice în limbajul analiștilor politici și sociologilor perioadei de tranziție; nu și al juriștilor. Altfel spus, orice progres viiitor este condiționat de o schimbare în noi înșine care trebuie să înceapă prin a recunoaște și a trata o stare de fapt care ne marchează istoria contemporană – în mod repetat, ne-am furat singuri căciula. Si această repetiție nu e o farsă!”
Post Scriptum
Articolul, scris cu vreun an in urma, il veti putea regăsi in volumul colectiv “Marele jaf post-comunist”,  coordonat de Emanuel Copilaș. Cartea se afla sub tipar la Editura Adenium cam demult… Dar va aparea! Aveti ce citi!

Cum s-au ratacit romanii, cum s-au regasit unii din ei

$
0
0
Bogdan Duca
Bucharest, Romania · 
Ştiţi cum am devenit conservator?

Era în anul 2005 şi am aplicat la o şcoală de vară de "multiculturalism", în Transilvania. 
Nu ştiam cu ce se mănâncă nici multiculturalismul, nici nu prea îmi era clar ce e cu corectitudinea politică, nici cu alte aiureli din astea. Citisem ceva prin Patapievici, dar îmi păreau un soi de problemă americană, foarte depărtată de a noastră.

În schimb descoperisem un lucru important: naţionalismul e o ideologie rea, care nu doar că împiedică un popor să îşi dobândească simţul măsurii, singurul care îl poate face să meargă mai departe, dar mai şi distruge, deturnează, invalidează. Doar ce terminasem, de doi ani, teologia pastorală ortodoxă, unde fusesem intoxicat de aiureli protocroniste, de o pseudo-istorie ecleziastică şi avusesem un univers intelectual bine limitat de lozinci şi jaloane de o rigiditate stalinistă (chiar dacă se mai foloseau, din când în când, citate scripturistice).
Deci eram "victima" ideală pentru a fi dresat ca un bun progresist. M-am adus la şcoala de vară (de fapt au fost patru săptămâni) plin de cele mai bune intenţii şi fără vreo idee preconcepută despre stânga progresistă.

Însă nu am avut zi în care să nu am revelaţii, în care să nu văd cum oamenii de acolo (altfel plăcuţi şi respectabili) preferă propria lor proiecţie ideologică realităţii), Ţin minte că am fost amuzat-uluit să ascult două prezentări, în aceeaşi zi, în care, în prima, o domnişoară foarte pasională explica cât de desconsideraţi sunt negrii în America- dovadă că presa americană la vremea aceea nu considera firesc ca, dacă prezintă o infracţiune comisă de un negru, să prezinte imediat şi o infracţiune comisă de un alb.

O altă doamnă a explicat apoi similitudinile între mişcarea de emancipare a negrilor din Africa de Sud şi lupta ong-urilor ţigăneşti din România, arătând că obiectivul ar trebui să fie deschiderea unor secţii în limba ţigănească la facultăţile de la UBB.

La întrebarea mea, inocentă, dacă există potenţialul uman pentru a acoperi un astfel de proiect ambiţios (asistenţi, lectori, conferenţiari, profi universitari ţigani, ca să nu mai vorbim de studenţi), am fost privit ca un soi de mic goebbels.

Am încercat tot pe acolo să am discuţii argumentate cu Gabriel Andreescu şi Emil Moise (erau şi ei prin ceată), dar mi-am dat seama că de fapt vorbim limbi paralele şi trăim în lumi paralele...

Zi de zi am învăţat acolo că stânga progresistă e utopică, inutilă pentru pacea lumii şi, ceea ce e mai grav, antidemocratică şi liberticidă.

Şi aşa am devenit conservator.

Primul pas a fost cel inevitabil: să îmi găsesc aliaţi şi să mă aşez într-o tabără. 
 
Aşa am intrat în tabăra "păltinişenilor"şi în cercurile care au alcătuit ulterior gruparea În Linie Dreaptă (şi la sugestia mea- îmi recunosc păcatul).

Dar nu mi-a plăcut: pentru că în aceste cercuri am dat de o atmosferă sectară, care- deşi cu ifose elitiste şi doctrinare- era foarte dogmatizată intelectual şi clientelară. Trebuia să "uceniceşti" (adică să alternezi datul de limbi cu căratul servietei) pe lângă vreun boier al minţii, să nu cumva să încerci să ai păreri diferite de acesta, să nu cumva să pui în discuţie, fie şi în cel mai smerit fel, mecanismul de gândire al acestuia. 
 
Deci căzusem din comunism în plin fascism: Liiceanu hat immer recht! Patapievici ha sempre ragione!

Şi poate că nu aş fi comentat prea tare genul acesta de opţiuni (având o admiraţie sinceră pentru Patapievici şi pentru Liiceanu) dacă nu s-ar fi nimerit să fiu martorul căderii lor în zodia băsismului- ceea ce era prea mult.

Au încercat ei să o "scalde" cu invocarea creştin-democraţiei (îmi trebuise să particip la două sindrofii ale unei fundaţii creştin-democrate ca să ştiu că nu are nimic să îmi spună), dar 
Apoi am mai avut o dramă intelectuală: tentaţia libertariană. Toată "dreapta intelectuală românească" adoptase fără prea multă reflecţie utopia libertariană.

Recunosc, suna mişto, dădea bine, dar stătea ca nuca în perete când vedeai libertarienii noştri acceptând voios, din interes naţional, desigur, sinecuri după sinecuri. 
 
La un gând mai serios, îşi dă seama însă oricine că libertarianismul este o ideologie utopică şi progresistă, bazată pe iluzia eternă- şi distructivă- a umanităţii, cum că omul ar fi bun, nu rău.

Apoi am intrat în PNL, m-am fript pe acolo cu ce înseamnă "politică concretă"şi am ajuns apoi la neplăcuta dar inevitabila singurătate a libertăţii de gândire, pornind de la nişte valori gândite intens şi verificate: cea în care mă găsesc acum, când pot să discut şi cu cei de la dreapta, şi cu cei de la stânga, când pot să nu mă tem că vreo instanţă de sectă sau de partid mă poate sancţiona pentru "erezie doctrinară", dar nici nu am speranţe că voi fi promovat "pe linie de partid şi de stat", pentru că am făcut opţiunea de a avea creier şi nu carnet de membru....

Am greşit oare?

This Man Is the Most Dangerous Political Operative in America

$
0
0

Steve Bannon runs the new vast right-wing conspiracy—and he wants to take down both Hillary Clinton and Jeb Bush









It’s nearing midnight as Steve Bannon pushes past the bluegrass band in his living room and through a crowd of Republican congressmen, political operatives, and a few stray Duck Dynasty cast members. He’s trying to make his way back to the SiriusXM Patriot radio show, broadcasting live from a cramped corner of the 14-room townhouse he occupies a stone’s throw from the Supreme Court. It’s late February, the annual Conservative Political Action Conference is in full swing, and Bannon, as usual, is the whirlwind at the center of the action.

Bannon is the executive chairman of Breitbart News, the crusading right-wing populist website that’s a lineal descendant of the Drudge Report (its late founder, Andrew Breitbart, spent years apprenticing with Matt Drudge) and a haven for people who think Fox News is too polite and restrained. He’d spent the day at CPAC among the conservative faithful, zipping back and forth between his SiriusXM booth and an unlikely pair of guests he was squiring around: Nigel Farage, the leader of Britain’s right-wing UKIP party, and Phil Robertson, the bandanna’d, ayatollah-bearded Duck Dynasty patriarch who was accepting a free-speech award. CPAC is a beauty contest for Republican presidential hopefuls. But Robertson, a novelty adornment invited after A&E suspended him for denouncing gays, delivered a wild rant about “beatniks” and sexually transmitted diseases that upstaged them all, to Bannon’s evident delight. “If there’s an explosion or a fire somewhere,” says Matthew Boyle, Breitbart’s Washington political editor, “Steve’s probably nearby with some matches.” Afterward, everyone piled into party buses and headed for the townhouse.

“Honey badger don’t give a s---” is the Breitbart motto

Bannon, an ex-Goldman Sachs banker, is the sort of character who would stand out anywhere, but especially in the drab environs of Washington. A mile-a-minute talker who thrums with energy, his sentences speed off ahead of him and spin out into great pileups of nouns, verbs, and grins. With his swept-back blond hair and partiality to cargo shorts and flip-flops, he looks like Jeff Spicoli after a few decades of hard living, and he employs “dude” just as readily.

Ordinarily, Bannon’s townhouse is crypt-quiet and feels like a museum, as it’s faithfully decorated down to its embroidered silk curtains and painted murals in authentic Lincoln-era detail. When I first stopped by in January, about the only sign that I hadn’t teleported back to the 1860s was a picture on the mantle of a smiling woman on a throne with a machine gun in her lap (it was Bannon’s daughter Maureen, a West Point grad and lieutenant in the 101st Airborne Division; the throne belonged to Saddam Hussein—or once did). Until Bannon showed up, the only sounds I heard were faint noises from the basement, which might have been the young women he calls the Valkyries, after the war goddesses of Norse mythology who decided soldiers’ fates in battle. More on them later.

On this February night, however, the party is roaring. Along with his CPAC triumph, a secret project he’d conceived was nearing fruition: His lawyers were almost finished vetting a book about Bill and Hillary Clinton’s murky financial dealings that he’s certain will upend the presidential race. “Dude, it’s going to be epic,” he tells me. I sip my “moonshine”—his wink at the Dynasty guests—and wonder, as people often do, whether Bannon is nuts. On my way out, the doorman hands me a gift: a silver hip flask with “Breitbart” printed above an image of a honey badger, the insouciant African predator of YouTube fame whose catchphrase, “Honey badger don’t give a s---,” is the Breitbart motto.

Bannon’s life is a succession of Gatsbyish reinventions that made him rich and landed him squarely in the middle of the 2016 presidential race: He’s been a naval officer, investment banker, minor Hollywood player, and political impresario. When former Disney chief Michael Ovitz’s empire was falling to pieces, Bannon sat Ovitz down in his living room and delivered the news that he was finished. When Sarah Palin was at the height of her fame, Bannon was whispering in her ear. When Donald Trump decided to blow up the Republican presidential field, Bannon encouraged his circus-like visit to the U.S.-Mexico border. John Boehner just quit as House speaker because of the mutinous frenzy Bannon and his confederates whipped up among conservatives. Today, backed by mysterious investors and a stream of Seinfeld royalties, he sits at the nexus of what Hillary Clinton once dubbed “the vast right-wing conspiracy,” where he and his network have done more than anyone else to complicate her presidential ambitions—and they plan to do more. But this “conspiracy,” at least under Bannon, has mutated into something different from what Clinton described: It’s as eager to go after establishment Republicans such as Boehner or Jeb Bush as Democrats like Clinton.


“I come from a blue-collar, Irish Catholic, pro-Kennedy, pro-union family of Democrats,” says Bannon, by way of explaining his politics. “I wasn’t political until I got into the service and saw how badly Jimmy Carter f---ed things up. I became a huge Reagan admirer. Still am. But what turned me against the whole establishment was coming back from running companies in Asia in 2008 and seeing that Bush had f---ed up as badly as Carter. The whole country was a disaster.”


As befits someone with his peripatetic background, Bannon is a kind of Jekyll-and-Hyde figure in the complicated ecosystem of the right—he's two things at once. And he’s devised a method to influence politics that marries the old-style attack journalism of Breitbart.com, which helped drive out Boehner, with a more sophisticated approach, conducted through the nonprofit Government Accountability Institute, that builds rigorous, fact-based indictments against major politicians, then partners with mainstream media outlets conservatives typically despise to disseminate those findings to the broadest audience. The biggest product of this system is the project Bannon was so excited about at CPAC: the bestselling investigative book, written by GAI’s president, Peter Schweizer, Clinton Cash: The Untold Story of How and Why Foreign Governments and Businesses Helped Make Bill and Hillary Rich. Published in May by HarperCollins, the book dominated the political landscape for weeks and probably did more to shape public perception of Hillary Clinton than any of the barbs from her Republican detractors.


Jeb Bush is about to come in for the same treatment. On Oct. 19, GAI will publish Schweizer’s e-book, Bush Bucks: How Public Service and Corporations Helped Make Jeb Rich, that examines how Bush enriched himself after leaving the Florida governor’s mansion in 2007. A copy obtained by Bloomberg Businessweek examines Bush’s Florida land deals, corporate board sinecures, and seven-figure salary with Lehman Brothers, whose 2008 bankruptcy touched off the financial crisis. “It’s not as cinematic as the Clintons, with their warlords and Russian gangsters and that whole cast of bad guys,” says Bannon. “Bush is more prosaic. It’s really just grimy, low-energy crony capitalism.”

While attacking the favored candidates in both parties at once may seem odd, Bannon says he’s motivated by the same populist disgust with Washington that’s animating candidates from Trump to Bernie Sanders. Like both, Bannon is having a bigger influence than anyone could have reasonably expected. But in the Year of the Outsider, it's perhaps fitting that a figure like Bannon, whom nobody saw coming, would roil the national political debate.

Most days, Bannon can be found in his Hyde persona, in the Washington offices of Breitbart News. Operating from the basement of his townhouse—known to all as the Breitbart Embassy—Breitbart’s pirate crew became tribunes of the rising Tea Party movement after Barack Obama’s election, bedeviling GOP leaders and helping to foment the 2013 government shutdown. The site has also made life hell for Democrats by, for example, orchestrating the career-ending genital tweeting misfortune that cost New York Representative Anthony Weiner his seat in Congress in 2011. Tipped to Weiner’s proclivity for sexting with female admirers, Bannon says, the site paid trackers to follow his Twitter account 24 hours a day and eventually intercepted a crotch shot Weiner inadvertently made public. The ensuing scandal culminated in the surreal scene, carried live on television, of Andrew Breitbart hijacking Weiner’s press conference and fielding questions from astonished reporters.


On occasion, this partisan zeal has led to egregious errors. Just before our lunch in January, a Breitbart reporter published an article assailing Obama’s nominee for attorney general, Loretta Lynch—but went after the wrong woman. She wasn’t, as the site reported, the Loretta Lynch who was once part of Bill Clinton’s defense team. The embarrassed reporter asked for time off. Bannon, allergic to any hint of concession, refused: “I told him, ‘No. In fact, you’re going to write a story every day this week.’ ” He shrugs. “We’re honey badgers,” he explains. “We don’t give a s---.”


But Bannon realizes that politics is sometimes more effective when it’s subtle. So he’s nurtured a Dr. Jekyll side: In 2012 he became founding chairman of GAI, a nonpartisan 501(c)(3) research organization staffed with lawyers, data scientists, and forensic investigators. “What Peter and I noticed is that it’s facts, not rumors, that resonate with the best investigative reporters,” Bannon says, referring to GAI’s president. Established in Tallahassee to study crony capitalism and governmental malfeasance, GAI has collaborated with such mainstream news outlets as Newsweek, ABC News, and CBS’s 60 Minutes on stories ranging from insider trading in Congress to credit card fraud among presidential campaigns. It's essentially a mining operation for political scoops that now churns out books like Clinton Cash and Bush Bucks.

What made Clinton Cash so unexpectedly influential is that mainstream news reporters picked up and often advanced Schweizer’s many examples of the Clintons’ apparent conflicts of interest in accepting money from large donors and foreign governments. (“Practically grotesque,” wrote Harvard Law School professor Lawrence Lessig, who’s running for the Democratic presidential nomination. “On any fair reading, the pattern of behavior that Schweizer has charged is corruption.”) Just before the book’s release, the New York Timesran a front-page story about a Canadian mining magnate, Frank Giustra, who gave tens of millions of dollars to the Clinton Foundation and then flew Bill Clinton to Kazakhstan aboard his private jet to dine with the country’s autocratic president, Nursultan Nazarbayev. Giustra subsequently won lucrative uranium-mining rights in the country. (Giustra denies that the Clinton dinner influenced his Kazakh mining decision.) The Times piece cited Schweizer’s still-unpublished book as a source of its reporting, puzzling many Times readers and prompting a reaction from the paper’s ombudswoman, Margaret Sullivan, who grudgingly concluded that, while no ethical standards were breached, “I still don’t like the way it looked.”

For Bannon, the Clinton Cash uproar validated a personal theory, informed by his Goldman Sachs experience, about how conservatives can influence the media and why they failed the last time a Clinton was running for the White House. “In the 1990s,” he told me, “conservative media couldn’t take down [Bill] Clinton because most of what they produced was punditry and opinion, and they always oversold the conclusion: ‘It’s clearly impeachable!’ So they wound up talking to themselves in an echo chamber.” What news conservatives did produce, such as David Brock’s Troopergate investigation on Paula Jones in the American Spectator, was often tainted in the eyes of mainstream editors by its explicit partisan association.

In response, Bannon developed two related insights. “One of the things Goldman teaches you is, don’t be the first guy through the door because you’re going to get all the arrows. If it’s junk bonds, let Michael Milken lead the way,” he says. “Goldman would never lead in any product. Find a business partner.” His other insight was that the reporters staffing the investigative units of major newspapers aren’t the liberal ideologues of conservative fever dreams but kindred souls who could be recruited into his larger enterprise. “What you realize hanging out with investigative reporters is that, while they may be personally liberal, they don’t let that get in the way of a good story,” he says. “And if you bring them a real story built on facts, they’re f---ing badasses, and they’re fair.” Recently, I met with Brock, who renounced conservatism and became an important liberal strategist, fundraiser, and Clinton ally. He founded the liberal watchdog group Media Matters for America and just published a book, Killing The Messenger: The Right-Wing Plot to Derail Hillary and Hijack Your Government. Brock’s attitude toward Bannon isn’t enmity toward an ideological opponent, as I'd expected, but rather a curiosity and professional respect for the tradecraft Bannon demonstrated in advancing the Clinton Cash narrative. What conservatives learned in the ’90s, Brock says, is that “your operation isn’t going to succeed if you don’t cross the barrier into the mainstream.” Back then, he says, conservative reporting had to undergo an elaborate laundering to influence U.S. politics. Reporters such as Brock would publish in small magazines and websites, then try to get their story planted in the British tabloids and hope a right-leaning U.S. outlet such as the New York Post or the Drudge Report picked it up. If it generated enough heat, it might break through to a mainstream paper.

“From their point of view, the Times is the perfect host body for the virus”

“It seems to me,” says Brock of Bannon and his team, “what they were able to do in this deal with the Times is the same strategy, but more sophisticated and potentially more effective and damaging because of the reputation of the Times. If you were trying to create doubt and qualms about [Hillary Clinton] among progressives, the Times is the place to do it.” He pauses. “Looking at it from their point of view, the Times is the perfect host body for the virus.”

It wasn’t the only one. In June, when the Clinton Cash frenzy hit its apex, Bannon said: “We’ve got the 15 best investigative reporters at the 15 best newspapers in the country all chasing after Hillary Clinton.” There’s more coming, Bannon reveals, including a graphic novel of Clinton Cash, in January, and a Clinton Cash movie set to arrive in February, just as the presidential primary voting gets under way.

In the ’90s, right-wing activists enjoyed a long period of ascendancy, and then collapsed. Then, as now, their prime target was a Clinton, their great ally the House Republicans. What halted this uprising was the sheer lunacy of its perpetrators. The classic example is House Oversight Chairman Dan Burton of Indiana, who became convinced that the 1993 suicide of White House Deputy Counsel Vince Foster was actually murder—a theory he sought to prove by reenacting the crime in his backyard with a pistol and a watermelon. Democrats seized on the episode to impugn his credibility, branding him “Watermelon Dan.” “We used the watermelon and the phantom Vince Foster sightings again and again," says Chris Lehane, a Clinton White House staffer and field marshal in the partisan wars of the ’90s. "The phrase didn’t exist then, but that’s when the right-wing conspiracy jumped the shark.”

Bannon believes that episodes like these killed conservatives’ credibility, and with it, their political influence. He’s set out to balance conservatives’ wilder impulses with professionalism, a running theme in his own life. Born into a working-class family within sight of the naval base in Norfolk, Va., he signed up straight out of college, and spent four years at sea aboard a destroyer, first as an auxiliary engineer in the Pacific, then as a navigator in the north Arabian Sea during the Iranian hostage crisis. By the time he arrived in the Persian Gulf in 1979, the U.S. was preparing its ill-fated assault on Tehran, and Bannon’s faith in his commander in chief had dimmed: “You could tell it was going to be a goat f---.” His battle group rotated out just before Carter’s Desert One debacle.

Bannon became a special assistant to the chief of Naval operations at the Pentagon, earning a master’s degree in national security studies at Georgetown University at night. But he was restless. The siren of Reagan-era Wall Street capitalism drained the military life of its luster, so he resolved to make the leap. “Somebody told me,” he says, “if you want to go to Wall Street, you have to go to Harvard Business School.” HBS accepted him, and Bannon, at 29, matriculated in 1983.

Bannon’s Harvard stint coincided with Wall Street’s boom, which fueled fantasies among his classmates of the full-on, debauched 1980s investment-banker lifestyle. Bannon became a grind, made first-year honors, and blanketed the top firms with applications for summer associateships. He was universally rejected. Classmates told him that his age and Navy background were obstacles—he hadn’t come up through the right schools.

One day, a Goldman Sachs representative invited Bannon to a campus recruiting party: Thinking he could talk himself into a job, he donned a suit and headed over. “I get there, and there’s like 700 people jammed into this tent,” he says. “I said, ‘F--- it. There’s no chance.’ So I stood off on the side with a drink and these two other schmendricks standing next to me. And I talk to these guys. We have the greatest conversation about baseball, and I find out after half an hour it was John Weinberg Jr., whose dad runs the firm, and a guy named Rob Kaplan, who became a senior partner.” That night the Goldman executives gathered to discuss prospective hires. One later recounted the scene. “They said, ‘Well, Bannon, I guess we’re gonna reject him. He’s too old for a summer job,’ ” Bannon says. “And these guys say, ‘Oh no, we talked to him. He’s terrific.’ Literally, a complete crapshoot. But I got a job.”

Bannon landed in Goldman’s New York office at the height of the hostile takeover boom. “Everything in the Midwest was being raided by Milken,” he says. “It was like a firestorm.” Goldman didn’t do hostile takeovers, instead specializing in raid defense for companies targeted by the likes of Drexel Burnham and First Boston. The first few years, he worked every day except Christmas and loved it: “The camaraderie was amazing. It was like being in the Navy, in the wardroom of a ship.” Later, he worked on a series of leveraged buyouts, including a deal for Calumet Coach that involved Bain Capital and an up-and-comer named Mitt Romney.

Two big things were going on at Goldman Sachs in the late ’80s. The globalization of world capital markets meant that size suddenly mattered. Everyone realized that the firm, then a private partnership, would have to go public. Bankers also could see that the Glass-Steagall Act separating commercial and investment banking was going to fall, setting off a flurry of acquisitions. Specialists would command a premium. Bannon shipped out to Los Angeles to specialize in media and entertainment. “A lot of people were coming from outside buying media companies,” he says. “There was huge consolidation.”

After a few years, in 1990, Bannon and a couple of Goldman colleagues set off to launch Bannon & Co., a boutique investment bank specializing in media. At the time, investors preferred hard assets—manufacturing companies, real estate—and avoided things like movie studios and film libraries, which were harder to price. Bannon’s group, drawing on data such as VHS cassette sales and TV ratings, devised a model to value intellectual property in the same way as tangible assets. “We got a ton of business,” he says.

When the French bank Crédit Lyonnais, a major financier of independent Hollywood studios, almost went bankrupt, Bannon & Co. rolled up its loan portfolio. When MGM went bust, it worked on the studio’s financing. When Polygram Records got into the film business, Bannon’s firm handled its acquisitions.

And then, serendipitously, Bannon wound up in the entertainment business himself. Westinghouse Electric, a client, was looking to unload Castle Rock Entertainment, which had a big TV and movie presence, including Billy Crystal’s films. Bannon reeled in an eager buyer: Ted Turner. “Turner was going to build this huge studio,” he says, “so we were negotiating the deal at the St. Regis hotel in New York. As often happened with Turner, when it came time to actually close the deal, Ted was short of cash. ... Westinghouse just wanted out. We told them, ‘You ought to take this deal. It’s a great deal.’ And they go, ‘If this is such a great deal, why don’t you defer some of your cash fee and keep an ownership stake in a package of TV rights?’ ” In lieu of a full adviser’s fee, the firm accepted a stake in five shows, including one in its third season regarded as the runt of the litter: Seinfeld. “We calculated what it would get us if it made it to syndication,” says Bannon. “We were wrong by a factor of five.”

After Société Générale bought Bannon & Co. in 1998, Bannon, no longer needing a day job, dove into Hollywood moguldom, becoming an executive producer of movies, including Anthony Hopkins’s 1999 Oscar-nominated Titus. He met a hard-partying talent manager named Jeff Kwatinetz who had discovered the band Korn and managed the Backstreet Boys. As Bannon was selling his company, Kwatinetz was launching one of his own, a management outfit called the Firm whose clients included Ice Cube and Martin Lawrence. Newly flush and sensing adventure, Bannon became a partner and a key player in the Firm’s great coup, its acquisition of former Disney chief Ovitz’s company, Artists Management Group. Ovitz had spent $100 million building a media giant he thought would conquer Hollywood, but AMG was bleeding money. Selling to the Firm was a last-ditch bid to save face. Instead, as Vanity Fair recounted, Bannon was dispatched to Ovitz’s Beverly Hills mansion to deliver the final humiliation in person, an offer for AMG of $5 million, less than the value of Ovitz’s home.

The Hollywood ether soon convinced Bannon that his passion wasn’t financing films, but making them. He was souring on Wall Street and what it had come to represent. “Goldman in the ’80s was like a priesthood, a monastic experience where you worked all the time but were incredibly dedicated to client services, to building and growing companies,” he says. He underwent a conversion like the one Michael Lewis has described, watching with horror as staid private partnerships such as Goldman Sachs became highly leveraged, publicly traded companies operating like casinos. “I turned on Wall Street for the same reason everybody else did: The American taxpayer was forced to cut mook deals to bail out guys who didn’t deserve it.”

Bannon’s political awakening was also spurred by the Sept. 11 attacks, which led him, in 2004, to make a Reagan-venerating documentary, In the Face of Evil (“A brilliant effort … extremely well done,” said Rush Limbaugh). This introduced him to Schweizer, a Cold War scholar whose book, Reagan’s War, was the basis of the film. It also brought him into Andrew Breitbart’s orbit. “We screened the film at a festival in Beverly Hills,” Bannon recalls, “and out of the crowd comes this, like, bear who’s squeezing me like my head’s going to blow up and saying how we’ve gotta take back the culture.”

His films are peppered with footage of lions attacking helpless gazelles, seedlings bursting from the ground into glorious bloom

Breitbart, who also lived in Los Angeles, had a profound influence on Bannon. When they met, Breitbart was starting his website, after having worked with Drudge and having helped Arianna Huffington launch the Huffington Post. Bannon lent his financial acumen and office space. He marveled at Breitbart’s visceral feel for the news cycle and his ability to shape coverage through the Drudge Report, which is avidly followed by TV producers and news editors.

“One of the things I admired about him was that the dirtiest word for him was ‘punditry,’ ” says Bannon. “Our vision—Andrew’s vision—was always to build a global, center-right, populist, anti-establishment news site.” With this in mind, he set out to line up investors.

Bannon continued making documentaries—big, crashing, opinionated films with Wagner scores and arresting imagery: Battle for America (2010), celebrating the Tea Party; Generation Zero (2010), examining the roots of the financial meltdown; The Undefeated (2011), championing Palin. In the Bannon repertoire, no metaphor is too direct. His films are peppered with footage of lions attacking helpless gazelles, seedlings bursting from the ground into glorious bloom. Palin, for one, ate it up and traveled to Iowa, trailed by hundreds of reporters, to appear with him at a 2011 screening in Pella that the press thought might signal her entrance into the 2012 presidential race. (No such luck.) Breitbart came along as promoter and ringmaster. When I spoke with him afterward, he described Bannon, with sincere admiration, as the Leni Riefenstahl of the Tea Party movement.

In 2010, Breitbart News hit a wall. The site published video, furnished by a conservative activist, of a speech to the NAACP by a Department of Agriculture official named Shirley Sherrod, in which she appeared to advocate anti-white racism. Within hours, she was fired, as the story blanketed cable news. It soon became clear that the Breitbart News video was misleadingly edited—that Sherrod’s point was the opposite of what was portrayed Fox News, which aggressively promoted the video, banned Andrew Breitbart as an on-air guest. Bannon, who was raising capital for the site’s relaunch, suddenly encountered “nuclear winter.”


But in a gauge of how media standards have shifted since the ’90s, the ostracization of Breitbart News didn’t last long. Less than a year later, when the site caught Weiner tweeting pictures of his genitals, Andrew Breitbart was welcomed back on Fox News. The experience taught Bannon the power of real news.

On the morning of March 1, 2012, with the relaunch just days away, Andrew Breitbart was walking in his Brentwood neighborhood when he collapsed. He died soon after of heart failure, at 43. Bannon got the news while in New York pitching investors. At the funeral, Drudge asked Bannon what he planned to do. “We’re going ahead with the launch,” he replied. Bannon stepped in as executive chairman.

Breitbart’s genius was that he grasped better than anyone else what the early 20th century press barons understood—that most readers don’t approach the news as a clinical exercise in absorbing facts, but experience it viscerally as an ongoing drama, with distinct story lines, heroes, and villains. Breitbart excelled at creating these narratives, an editorial approach that's lived on. “When we do an editorial call, I don’t even bring anything I feel like is only a one-off story, even if it’d be the best story on the site,” says Alex Marlow, the site’s editor in chief. “Our whole mindset is looking for these rolling narratives.” He rattles off the most popular ones, which Breitbart News covers intensively from a posture of aggrieved persecution. “The big ones won’t surprise you,” he says. “Immigration, ISIS, race riots, and what we call ‘the collapse of traditional values.’ But I’d say Hillary Clinton is tops.”

The website, which Breitbart News Network CEO Solov says draws 21 million unique users a month, has often managed to inject these narratives into the broader discourse. It was Breitbart News, for example, that first drew attention to the child migrant crisis at the U.S.-Mexico border last summer that killed any chance of Congress passing immigration reform. “They have an incredible eye for an important story, particular ones that are important to conservatives and Republicans,” says Senator Jeff Sessions, an Alabama Republican. “They’ve become extraordinarily influential. Radio talk show hosts are reading Breitbart every day. You can feel it when they interview you.”

Lately, the site has championed Trump’s presidential candidacy, helping to coalesce a splinter faction of conservatives irate over Fox News’ treatment of the Republican frontrunner.

Tallahassee is about as far as you can get in the U.S., geographically and psychically, from the circus of the presidential campaign trail. That’s why Bannon chose to locate the Government Accountability Institute there—that, and the fact that Schweizer had moved down from Washington. “There’s nothing to do in Tallahassee, so I get a lot more work done,” Schweizer jokes, on my recent visit. GAI is housed in a sleepy cul de sac of two-story brick buildings that looks like what you’d get if Scarlett O’Hara designed an office park. The unmarked entrance is framed by palmetto trees and sits beneath a large, second-story veranda with sweeping overhead fans, where the (mostly male) staff gathers every afternoon to smoke cigars and brainstorm.


Schweizer began his career as a researcher at the conservative Hoover Institution, digging through Soviet archives. In 2004 he co-authored a well-regarded history of the Bush family, The Bushes: Portrait of a Dynasty, that drew on interviews with many of its members, including Jeb. But Schweizer grew disillusioned with Washington and became radicalized against what he perceived to be a bipartisan culture of corruption. “To me, Washington, D.C., is a little bit like professional wrestling,” he told me. “When I was growing up in Seattle, I’d turn on Channel 13, the public-access station, and watch wrestling. At first I thought, ‘Man, these guys hate each other because they’re beating the crap out of each other.’ But I eventually realized they’re actually business partners.”

Schweizer’s interest turned toward exposing this culture, and his books became more denunciatory. In 2011 he published Throw Them All Out: How Politicians and Their Friends Get Rich Off Insider Stock Tips, Land Deals, and Cronyism That Would Send the Rest of Us to Prison. The book caught the attention of 60 Minutes and led Congress to pass a law, the STOCK Act, aimed at curbing the abuses Schweizer documented. Bannon encouraged these investigations and eventually offered Schweizer a job. “He told me, ‘I know people who will support this kind of work,’” Schweizer says. In 2012, GAI set up shop.

Schweizer, 50, is friendly, sandy-haired, and a little pudgy, the sort of fellow you’d meet at a neighborhood barbecue and instantly take a liking to. (Bannon nurses this regular-Joe appeal by forbidding him from wearing a tie when he’s on TV.) Bannon and Schweizer had two principles when they conceived the Clinton Cash project. First, it would avoid the nuttier conspiracy theories. “We have a mantra,” says Bannon. “Facts get shares, opinions get shrugs.” Second, they would heed the lesson Bannon learned at Goldman: specialize. Hillary Clinton’s story, they believed, was too sprawling and familiar to tackle in its entirety. So they'd focus only on the last decade, the least familiar period, and especially on the millions of dollars flowing into the Clinton Foundation. Bannon calls this approach “periodicity.”

As with many of the Clintons’ troubles, the couple’s own behavior provided copious material for investigators. When Clinton became secretary of state, the foundation signed an agreement with the White House to disclose all of its contributors. It didn’t follow through. So GAI researchers plumbed tax filings, flight logs, and foreign government documents to turn up what the foundation withheld. Their most effective method was mining the so-called Deep Web, the 97 percent or so of information on the Internet that isn’t indexed for search engines such as Google and therefore is difficult to find.

“Welcome to The Matrix,” says Tony, GAI’s data scientist, as he maps out the Deep Web for me on a whiteboard (we agreed I wouldn’t publish his last name). A presentation on the hidden recesses of the Web follows. “The Deep Web,” he explains, “consists of a lot of useless or depreciated information, stuff in foreign languages, and so on. But a whole bunch of it is very useful, if you can find it.” Tony specializes in finding the good stuff, which he does by writing software protocols that spider through the Deep Web. Since this requires heavy computing power, Tony struck a deal to use the services of a large European provider during off-peak hours. “We’ve got $1.3 billion of equipment I’m using at almost full capacity,” he says. This effort yielded a slew of unreported foundation donors who appear to have benefited financially from their relationship with the Clintons, including the uranium mining executives cited by the New York Times (who showed up on an unindexed Canadian government website). These donations illustrate a pattern of commingling private money and government policy that disturbed even many Democrats.

Clinton Cash caused a stir not just because of these revelations, but because of how they arrived. GAI is set up more like a Hollywood movie studio than a think tank. The creative mind through which all its research flows and is disseminated belongs to a beaming young Floridian named Wynton Hall, a celebrity ghostwriter who’s penned 18 books, six of them New York Times best-sellers, including Trump’s Time to Get Tough. Hall’s job is to transform dry think-tank research into vivid, viral-ready political dramas that can be unleashed on a set schedule, like summer blockbusters. “We work very long and hard to build a narrative, storyboarding it out months in advance,” he says. “I’m big on this: We’re not going public until we have something so tantalizing that any editor at a serious publication would be an idiot to pass it up and give a competitor the scoop. ”

To this end, Hall peppers his colleagues with slogans so familiar around the office that they’re known by their abbreviations. “ABBN — always be breaking news,” he says. Another slogan is “depth beats speed.” Time-strapped reporters squeezed for copy will gratefully accept original, fact-based research because most of what they’re inundated with is garbage. “The modern economics of the newsroom don’t support big investigative reporting staffs,” says Bannon. “You wouldn’t get a Watergate, a Pentagon Papers today, because nobody can afford to let a reporter spend seven months on a story. We can. We’re working as a support function.”
The reason GAI does this is because it’s the secret to how conservatives can hack the mainstream media. Hall has distilled this, too, into a slogan: “Anchor left, pivot right.” It means that “weaponizing” a story onto the front page of the New York Times (“the Left”) is infinitely more valuable than publishing it on Breitbart.com. “We don’t look at the mainstream media as enemies because we don’t want our work to be trapped in the conservative ecosystem,” says Hall. “We live and die by the media. Every time we’re launching a book, I’ll build a battle map that literally breaks down by category every headline we’re going to place, every op-ed Peter’s going to publish. Some of it is a wish list. But it usually gets done.”

Once that work has permeated the mainstream—once it’s found “a host body,” in David Brock's phrase—then comes the “pivot.” Heroes and villains emerge and become grist for a juicy Breitbart News narrative. “With Clinton Cash, we never really broke a story,” says Bannon, “but you go [to Breitbart.com] and we’ve got 20 things, we’re linking to everybody else’s stuff, we’re aggregating, we’ll pull stuff from the Left. It’s a rolling phenomenon. Huge traffic. Everybody’s invested.”

“We’ve got $1.3 billion of equipment I’m using at almost full capacity”

Over the summer, Hillary Clinton failed to emerge as the overwhelming frontrunner everyone expected. She’s been weighed down by the Clinton Foundation buckraking and the revelation that she kept a private e-mail server as secretary of state and destroyed much of her correspondence. Recently, the scandals have merged. In August e-mails surfaced showing that Bill Clinton, through the foundation, sought State Department permission to accept speaking fees in such repressive countries as North Korea and the Congo. A poll the same day found that the word voters associate most with his wife is “liar.” On Oct. 22, Hillary Clinton will testify on these matters before the Select Committee on Benghazi. Her troubles aren’t going away.

Veteran Democrats such as Lehane concede that Bannon and his ilk have been more effective than conservatives who targeted Bill Clinton 25 years ago. “They’ve adapted into a higher species,” he says. There’s more on the way. “We’ve got two more waves of stuff on Clinton corruption," says Bannon, including a focus on how the donors highlighted in Clinton Cash violated many of the principles liberals hold dear: “You look at what they’ve done in the Colombian rain forest, look at the arms merchants, the warlords, the human trafficking—if you take anything that the Left professes to be a cornerstone value, the Clintons have basically played them for fools. They’ve enriched themselves while playing up the worst cast of characters in the world.”

While this is surely unwelcome news for Clinton, Lehane argues that where the Clintons are concerned, their opponents invariably become consumed by partisan zeal and undermine their own cause. “Remember the old Pink Panther movies when Clouseau would walk in and the chief inspector would be there, and he’d just start losing his marbles, no matter what?” he says. “That’s how these guys are.”

Bannon does, indeed, have a touch of Clinton Madness. When we met in January, Bill Cosby’s serial predations had just exploded into the news after laying dormant for many years. Bannon was certain this signaled trouble for Bill Clinton, whose own sexual history some conservatives long to revive as a way of hampering his wife’s campaign. His conviction stems from the group of young, female Breitbart News reporters whom he’s dubbed the Valkyries. When I expressed skepticism about the value of reintroducing old scandals, Bannon countered that the Valkyries—a sort of in-house focus group of millennial voter sentiment—were unfamiliar with Clinton contretemps that most older people consider settled. "There’s a whole generation of people who love the news but were 7 or 8 years old when this happened and have no earthly idea about the Clinton sex stuff,” he says.

It’s impossible to predict how Bannon’s plots and intrigues will ultimately affect the presidential race. It’s not even clear on whose behalf he’s acting—his own or someone else’s? Are Seinfeld royalties enough to take on Clinton and Bush? Or do others have a stake? Solov, the CEO, won’t say. “I can’t go into that,” he says. “It’s privately owned.” Bannon wouldn’t comment either. However, a prominent conservative says Robert Mercer, the reclusive co-founder of hedge fund Renaissance Technologies and a major donor to Texas Senator Ted Cruz, has invested $10 million. Mercer’s daughter, Rebekah, is listed in 2013 tax documents as a GAI board member.

Even without knowing the identity of his backers, Bannon’s designs are clear enough. While he’d blanch at the comparison, he’s pursuing something like the old Marxist dialectical concept of “heightening the contradictions,” only rather than foment revolution among the proletariat, he’s trying to disillusion Clinton’s and Bush’s natural base of support, recognizing, as Goldman Sachs taught him, that you’re more effective if others lead the way.

To succeed, Bannon will need to activate the anger and disgust with cronyism that’s as powerful among supporters of Sanders as it is among fans of Trump. In Tallahassee, as GAI’s phone keeps ringing, the vehicle for achieving this is clear. Editors and reporters at prominent magazines and newspapers, including ones that had passed when approached with Clinton Cash revelations, are calling to ask when the next salvo will arrive—and might they arrange an exclusive?

For many, the answer will be yes. “We’re going to go to the investigative units, not the political reporters, and just give them the stuff,” says Bannon. “We have faith they’ll take the stories and do the additional reporting.” The thought pleases him, and he grins. “Just like last time, we’ll go out and say, ‘Hey, here’s what we’ve got. You guys take it from here.’ ”








Din culisele Revoluţiei române din 1989

$
0
0

peromaneste:  A mai cazut unul stramb, ca si pana acum, pe o cauza minora, asaincat romanii sa nu cumva sa inceapa a le pune cap la cap si intelege in sfarsit cum s-a ajuns aici--in felul asta, se pune de o reluare a ciclului, de la capat, cu toate excesele caci nu se invata lectia istoriei.  Este vorba de Adrian Severin, aventurierul care a inceput procesul violent de destructurare economica a Romaniei, aruncand milioane de salariati romani in disperare.  Acesta este intemnitat pe o cauza minora, ceea ce-l face de facto candidat la martiraj politic.  Asa s-a vrut sau chiar nu mai conteaza?  Iata un articol din anul 2012 trimis de un cititor pentru a-l pune pe Adrian Severin, impreuna cu alti cativa, in cadrul istoriei inceputului de ani 1990.

„Timp de peste 20 de ani, a existat un interes major din partea autorilor războiului secret, purtat prin operaţiuni sub acoperire pentru distrugerea cu orice preţ a socialismului la nivel global, de a-l ascunde, atât cât a fost posibil sau de a se confecţiona măcar o imagine idilică, de epopee, a câtorva aspecte esenţiale ale evenimentelor din decembrie 1989, considerate punctul zero al startului României spre democrație. Prin urmare, rămâne şi azi de actualitate menținerea poporului român şi a armatei sale în minciună, pentru protejarea celor 2 mascote (Iliescu şi Constantinescu), emanate pentru a facilita ducerea Războiului Secret împotriva ţării lor. (Vezi: România, ţinta celei mai mari operaţiuni de spionaj economic din ultimii 40 de ani).
Ar fi bine să reamintesc că pentru legitimarea aparentului proces revoluţionar şi al emanaţilor din decembrie 1989 (ambele fiind creaţii ale Războiului Secret purtat prin operaţiuni sub acoperire împotriva ţării noastre, prin care s-a reuşit distrugerea inamicului - poporul român la el acasă) au fost necesare 5.205 victime, dintre care 1.116 de morţi (663 dintre aceştia fiind militari) şi 4.089 de răniţi. Din cei 1.116 de morţi, pe 22 decembrie, la ora 12:09, când Ceauşescu a fugit din sediul CC, erau înregistrați 126, toţi civili.
Pentru necunoscători, trebuie să spun că orice Hotărâre a comandantului de la cel mai mic eşalon tactic până la cel strategic nu se lua înainte de 1990 şi nu ia nici azi în orb, urmărind programul Televiziunii Române Libere, ci în baza unui algoritm introdus pentru prima dată în manualul de ştiinţă şi artă militară numit ”Vom Kriege” - Despre război) de generalul prusac Carl Philipp Gottlieb von Clausewitz (1780-1831), valabil ad-litteram şi în zilele noastre. Această Hotărâre are formă grafică, adică se reprezintă prin semne convenţionale şi tabele justificative pe o hartă militară, aşa cum prevedeau regulamentele operativ-strategice AN-1 şi AN-2, întrucât era şi este un act juridic, care te trimite direct în faţa plutonului de execuţie. Pe hartă apar, plasate cu precizie, poziţiile de luptă, zonele de foc sau dispozitivele de marş ale tuturor unităţilor şi subunităţilor proprii. Regulamentele prevedeau ca poziţiile respective să fie actualizate permanent de către echipele de stat major, pe timpul derulării operaţiei. Una din primele probleme de rezolvat înaintea elaborării Hotărârii era stabilirea structurii Conducerii în care sunt stabilite fluxurile de transmitere a ordinelor, dispoziţiilor şi informaţiilor, în mod obligatoriu în formă secretizată, pe cale ierarhică şi în concordanță doar prin mijloacele de telecomunicaţii de tip militar, existente în înzestrare.
Orice om cu puţină experienţă în domeniu îşi dă seama că sediul Comitetului Central nu asigura condiţiile minime exercitării atribuţiilor de comandă. Cu ocazia transmisiei aşa-zisei revoluţii în direct n-am văzut decât un general de operetă, fără stat major, dotat cu un simplu telefon şi care teoretic avea sub comanda sa: 4 armate de arme întrunite ca forţe terestre, 2 mari unităţi de Apărare AA, 2 divizii de aviaţie cu peste 20 de baze aeriene, 2 divizii de marină militară, una la litoral şi cealaltă de-a lungul fluviului Dunărea. Aşadar, piesa de teatru jucată în sediul CC de către generalul-maior Ştefan Guşe, șeful Marelui Stat Major, în noaptea de 22/23.12.1989, n-are nimic comun cu arta militară şi nu poate fi numită conducere militară.
În vara anului 1988, armata a 2-a română a organizat şi executat o aplicație demonstrativă de forţare a cursului fluviului Dunărea cu efectivele unei divizii mecanizate la Stelnica (lângă Feteşti). Circa 250 de TAB-uri şi MLI-uri au traversat fluviul Dunărea prin 4 sectoare de forţare amenajate genistic, susţinute cu foc de un divizion de nave blindate, 1 batalion de paraşutişti a fost lansat din avioane în spatele ”inamicului” pentru învăluirea dispozitivului advers, 3 escadrile de elicoptere au executat sprijin cu foc şi transportul unui batalion de desant aerian, 2 escadrile de aviaţie vânătoare au acoperit aerian zona operaţiilor, angajând lupta aeriană cu ”inamicul”. Pontonierii au asamblat contra-cronometru 2 poduri de pontoane peste fluviu, 1 regiment de tancuri şi alte categorii de tehnică grea, fiind transportate cu portiţe (un fel de bacuri). Pentru comparaţie, după 1990, nici o aplicaţie n-a mai depăşit eşalonul companie, iar forţări de cursuri de apă nu au mai avut loc, toate unităţile de pontonieri fiind desfiinţate, portiţele fiind „împrumutate” de generalul Eugen Bădălan omului de afaceri Tărâţă Culiţă pentru exploataţia sa agricolă din balta Brăilei.
Prin urmare, în decembrie 1989 nu a fost vorba despre înfruntarea unui inamic, superior pregătit în guerilă urbană şi dispunând de mijloace performante de diversiune radio-electronică, aşa cum se afirmă. Pentru că în acei ani, trupele româneşti erau bine organizate, înzestrate şi pregătite pentru a respinge o agresiune externă. Însă erau total descoperite în cazul trădării lor, comise cu cinism, de o mulţime de oameni, de mult angajaţi în obţinerea victoriei împotriva României în războiul secret, colonei şi generali, numiţi să le conducă în luptă".
Din dispoziţia general-maiorului Gheorghe Negoşanu, șeful de stat major al comandamentului Apărării AA a teritoriului, pe 22 decembrie 1989 de la orele 19:00 nici o aeronavă militară sau civilă nu mai era autorizată să decoleze de pe teritoriul României. Simultan cu aceasta, comandamentul Aviaţiei militare şi a apărării AA a Teritoriului, a creat o echipă de luptă din care a făcut parte şi colonelul Magdalena Ion – şeful artileriei AA, care a condus supravegherea şi apărarea spaţiului aerian al României din punctul de comandă principal al Forțelor aeriene (PCP). Colonelul Magdalena Ion a fost, alături de alţi ofiţeri şi generali, la originea multor ordine care s-au soldat cu victime din rândul militarilor români, el nefiind niciodată anchetat, ba mai mult decât atât, fiind avansat de preşedintele Emil Constantinescu la gradul de general de brigadă şi numit în funcţia de secretar al Consiliului Suprem de Apărare al Ţării (CSAT). În cei 8 ani de mandat (2004-2012) preşedintele Traian Băsescu a avansat 715 generali, printre ei numărându-se şi Magdalena Ion (de 2 ori), acesta ieşind la pensie cu epoleţii încărcaţi de 4 stele de general. Echipa de luptă a lui Magdalena, îşi exercita actul de conducere dispunând de toate elementele de comandă şi informare ale modernului sistem automatizat ALMAZ-2. Rolul lui ALMAZ-2 fiind acela de interfaţă de monitorizare a componentelor sale aflate în dotarea tuturor unităților şi marilor unităţi de aviaţie şi de apărare A.A. a Teritoriului.
Mai trebuie ştiut că planificarea unui zbor al unei aeronave militare, precum cel al elicopterelor din decembrie 1989, urma un algoritm obligatoriu. Echipa de luptă din punctul de comandă principal al Forţelor aeriene (PCP) fiind responsabilă de planificarea şi coordonarea tuturor zborurilor aeronavelor militare şi civile în spaţiul aerian al României. Prin urmare, dispunând de echipamentele necesare, PCP răspundea de înştiințarea propriilor unităţi de artilerie şi rachete AA, precum şi ale celorlalte categorii de forţe armate (unităţile aparţinând trupelor de uscat şi marinei militare), despre situaţia aeriană existentă. Informaţiile acestea fiind vitale pentru asigurarea securităţii zborurilor aeronavelor proprii. Mai mult decât atât, dreptul de a da ordinul de deschidere a focului de nimicire, aparţinea echipei de luptă din PCP. Putea da un astfel de ordin, în cazul unei aeronave militare, căreia i-a repartizat tot el o misiune de întrebuințare în luptă, doar un nebun sau unul care fusese racolat de partea războiului secret, purtat prin operaţiuni sub acoperire şi avea drept sarcină să-i omoare pe proprii săi subordonați.
Pe 23 decembrie, orele 11:30 Valentin Voicilă, șeful Comitetului Revoluţionar Arad l-a informat pe omologul său de la Deva, judeţul Hunedoara că şeful Inspectoratului General al Miliției române, general-locotenent Constantin Nuţă, (fostul şef al Direcției a IV-a - Contrainformaţii Militare) şi adjunctul său, general-maior Velicu Mihalea, se aflau în rapidul Pannonia 22, de la Timişoara în drum spre Bucureşti, fiind transmise telefonic şi vagonul şi numerele locurilor pe care erau aşezaţi cei doi. Generalii au fost arestaţi în gara Deva, reţinuți câteva ore în UM 01719-Deva, de unde Ion Iliescu a decis transportarea lor la Bucureşti, cu un elicopter al MApN. În acest scop a fost destinat elicopterul IAR-330 nr. 72 de la regimentul 58 Elicoptere de la Sibiu, având echipajul format din: maior Nicolae Tudor, pilot-comandant, căpitan Victor Motica, pilot-secund şi maistru militar clasa a III-a Nicolae Galaftion, mecanic de bord. Elicopterul a decolat de la Deva în jurul orelor 19:40, în zbor comunicându-se echipajului să urmeze cursul râului Mureş până la Alba Iulia şi de acolo să se îndrepte spre Sibiu, unde urma să aterizeze. În același timp, au fost alertate unităţile din garnizoana Alba Iulia, militarii primind ordin să doboare orice aparat de zbor ce se apropie de oraş, întrucât era vorba de ”terorişti”. La câteva minute după ce elicopterul nr. 72 a survolat UM 01496-pontonieri asupra sa au fost trase câteva rafale scurte, de câte 3-5 proiectile de diferite calibre, de la sol. 12 proiectile calibru 7,62 mm au atins aparatul, avariind instalaţia de alimentare cu combustibil şi pe cea a comenzii hidraulice, elicopterul prăbuşindu-se şi luând foc. Toţi cei din elicopter au murit arşi.
Ancheta în cazul elicopterului IAR-330 nr. 72 a fost condusă de procurorul Ilie Botoş, de la Parchetul Militar Cluj, dosarul fiind soluţionat de acesta în 1994, ca fiind un accident de muncă provocat de echipajul elicopterului. Potrivit jurnalistei Ondine Gherguț, Ilie Botoş a fost parașutat peste noapte ca magistrat militar de către unchiul său, general-maior Ioniţă Botoș, șeful comandamentului Serviciilor Armatei în 1990. Ioniţă Botoş a fost cel care a primit pe 14 iunie 1990, de la Ion Iliescu, ordinul de a încazarma și hrăni circa 990 de mineri în două unităţi militare ale MApN de pe şoseaua Olteniţei din Bucureşti. Ofiţerii de intendenţă ale celor 2 unităţi care au dus la bun sfârşit această misiune erau locotenenţii majori Gabriel Oprea (președintele UNPR) şi Eugen Bejinariu, ambii parlamentari USL. Potrivit actelor judiciare din dosarul ”Mineriadei”, cei aproape 1.000 de mineri au fost selectaţi din grupurile venite de la minele din Valea Jiului de către Bogdan Niculescu Duvaz (deputat din 1990 şi până azi) şi de alte persoane străine, posibil militari din forțele speciale. Minerii au fost echipați cu uniforme militare kaki şi urmau să fie instruiţi în cele 2 unităţi militare, devenind formaţiunea paramilitară „Poliția Minerească".
În 2002 procurorul militar Ilie Botoş a devenit el însuși expert în operaţiuni speciale, fiind atestat de forţele speciale americane „Delta Force” şi numit procuror șef-adjunct la Parchetul Naţional Anticorupţie. În 2003, la vârsta de 38 de ani, a fost avansat la gradul de general de brigadă (fără să fi urmat măcar cursurile unei şcoli militare de ofiţeri) şi numit procuror General al României, funcție pe care a ocupat-o până în 2006, când a fost demis, odată cu ”fuga” teroristului Omar Hayssam din ţară. În 2007 şi 2011, preşedintele Traian Băsescu l-a avansat pe Ilie Botoş la gradul de general-maior (cu 2 stele) şi general-locotenent (cu 3 stele), iar în august 2012 Corneliu Dobriţoiu, în calitatea sa de ministru al Apărării, l-a numit şef al Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării (DGIA).
În ziua de 24 decembrie 1989, la orele 07:30 echipajele elicopterelor nr. 82 şi 89, aparținând Regimentului 59 Elicoptere - Tuzla, au primit misiunea de cercetare aeriană şi vânătoare liberă, în condiţii de interdicţie a utilizării echipamentelor radio, în zona Adamclisi - Ioan Corvin, unde fusese semnalată prezenţa unui elicopter neidentificat. La orele 08:05 au decolat în formaţie şi după o patrulare de 30 minute, fără a constata nimic suspect, piloţii celor 2 elicoptere au luat decizia să ia înălţime şi să se întoarcă la bază. După ce a trecut deasupra unui deal, echipajul elicopterului nr. 82 a auzit o explozie şi a avut senzaţia că se trage asupra lui. Încercând imediat să ia legătura radio cu echipajul elicopterului nr. 89, aflat în spatele dealului, acesta n-a răspuns. În schimb, la sol a apărut un incendiu şi, apropiindu-se de acel loc, s-a putut identifica elicopterul cu nr. 89, care ardea. Echipajul elicopterului nr. 89, era format din: locotenent-colonel Serghei Eftimie, pilot-comandant, 43 ani; căpitan Enache Mihai, pilot-secund, 37 ani; maistru militar Deleanu Gheorghe, 38 ani şi maistru militar Petrea Ștefan, 35 ani. Ancheta a concluzionat că elicopterul a fost doborât de către o rachetă necunoscută, lansată asupra sa (fie sol-aer de tip KUB de la divizionul AA de la Medgidia, fie una aer-aer, de pe un avion MIG-21 aparţinând regimentului 86 de la Feteşti, decolat cu aceeaşi misiune de PCP). Şi acest caz a fost considerat, de către colegii lui Ilie Botoş, de la Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, conduşi de colonelul Mihai Popov, drept un accident de muncă, fără nici un vinovat.
Pe 28 decembrie 1989, echipajul aeronavei AN-24 a companiei TAROM compus din Chifor Ioan (38 ani), pilot-comandant, Valter Jurcovan (31 de ani), copilot, Moldoveanu Mihai (35 ani), instructor de zbor, Marghidan Elena (35 ani), însoţitoare de bord, Petre Bănică (41 ani), însoţitor de bord şi Cristea Gelu (33 ani), mecanic de bord, a decolat de la aeroportul Internațional Bucureşti-Otopeni, cu destinaţia Belgrad. Cursa charter fusese cerută de Ion Iliescu, în numele noii conduceri a FSN, care a motivat că era nevoie să se aducă din Iugoslavia, sânge pentru răniţii din revoluţie. În avion se mai afla şi Ian Henry Perry (24 de ani) fotoreporter la ziarul britanic Sunday Times. De la Belgrad, Perry urma să schimbe avionul, cu unul pentru Londra. Se bănuieşte că britanicul avea asupra sa câteva casete video, filmate de el în timpul Revoluţiei, dar şi alte casete video realizate în Bucureşti de mai mulţi corespondenţi străini. La scurt timp după decolare, deşi zborul era autorizat iar avionul se afla pe calea aeriană indicată în planul de zbor, avionul TAROM a fost doborât de o racheta AA, la 50 km de București. Epava avionului a fost găsită în pădurea Mălinoasa, în apropierea comunei Vişina din județul Dâmboviţa, la 12 km nord-vest de divizionul 182 Rachete AA - Boteni.
Pe 23 decembrie 1989, 3 elicoptere IAR 330-Puma, de la UM 01901 Boteni, înarmate cu proiectile reactive, au primit misiunea să decoleze, urmând ca obiectivul să le fie comunicat în zbor. În jurul orelor 10:30 elicopterul IAR 330 nr. 87, cu echipajul format din maiorul Militaru Mircea - pilot comandant, căpitan Iordache Constantin - pilot secund şi maistru militar Târnă Florică - mecanic de bord, la câteva minute după decolare, a luat legătura radio cu PCP al Aviației Militare, de unde i s-a transmis ordinul care specifica obiectivul care trebuia atacat. Cu aproximativ 30 de minute înainte, regimentul 57 aviaţie, de la baza aeriană Mihail Kogălniceanu, înzestrat cu avioane MiG 23, înarmate cu tunuri şi bombe de 250 kg primise ordinul să atace cimitirul militar Ghencea. Piloţii MIG-urilor au făcut câteva treceri la verticală şi au constatat că cimitirul era plin de civili care nu aduceau a terorişti şi au refuzat să lanseze bombele în mulţime, întorcându-se pe bază.
Obiectivul indicat elicopterului IAR 330- Puma nr. 87,a fost același cimitir militar Ghencea, unde s-ar fi găsit transportoare amfibii teroriste. Categoria de armament, indicată prin ordin, a fost PRND (proiectile reactive nedirijate) cal. 57 mm, atacul trebuind executat din direcţia nord-est (dinspre MApN spre cimitir), înălţimea de intrare la atac: 700 m. Ulterior, transportoarele amfibii teroriste s-au dovedit TAB-uri ale unei unităţi militare de infanterie din Focşani, introdusă la ordin, în dispozitivul de apărare din spatele sediului ministerului Apărării Naționale. Infanteriştii, fiind la rândul lor intoxicaţi pe linie ierarhică că urmează să fie atacaţi de elicoptere cu terorişti, au ripostat cu focul mitralierelor.
După prima intrare asupra obiectivului, când a executat foc cu PRND, echipajului elicopterului IAR 330 i s-a ordonat să execute şi al 2-lea atac, din aceeaşi direcţie şi de la aceeaşi înălţime. La angajarea pe obiectiv, asupra elicopterului IAR 330 s-a deschis focul cu muniţie de cal. 12,7 mm și 7,62 mm, atât din curtea M.Ap.N, cât şi din zona cimitirului militar Ghencea. După degajarea din atac, pilotul-comandant a constatat că mecanicul de bord era grav rănit, fiind lovit în cap de un proiectil cal. 7,62 mm ( rămânând cu infirmitate permanentă). În plus, instalația de ungere a fost avariată, rezervoarele de combustibil ciuruite, roţile de la jamba dreaptă şi panouri din celula elicopterului au fost smulse. Rezoluţia din 08.11.1994, emisă de adjunctul şefului Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, a închis dosarul 867/P/1991 al Secţiei Parchetelor Militare pe motiv de eroare de fapt, adică cel care dăduse ordinele criminale atât echipajului elicopterului cât şi companiei de TAB-uri nu şi-ar fi dat seama ce făcea.
În 1995, procurorul militar Mihai Popov, cunoscut mai degrabă ca soţul judecătoarei Valerica Popov de la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în calitate de adjunct al şefului Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, a dat următoarea soluţie : "nu se începe urmărirea penală - lipsa elementelor constitutive a infracţiunilor de omor şi vătămare corporală deosebit de gravă ” în dosarul 1059/P/1991 privind 16 morţi şi 19 răniţi, produşi ca urmare a „incidentelor” din perioada 22–24 decembrie 1989 din zona Ministerului Apărării Naţionale. Printre aceştia se aflau şi cei 7 militari din celebra unitate USLA (singura unitate anti-teroristă a României ), în frunte cu locotenent-colonelul Trosca, victimele unui asasinat premeditat, comis în noaptea de 23/24 decembrie. Chemat în apărarea sediului MApN, din apropierea acestuia, Trosca a observat că de fapt armata era cea care trăgea în propriul sediu (o coloană de 7-8 TAB-uri, 2 camioane cu militari şi 2 ARO), fapt pe care l-a transmis prin staţie atât la sediul USLA, cât şi conducerii MApN.
Surpriza cea mai mare a fost aceea că ulterior, deşi uslaşii au transmis parola corectă, tancurile aflate în faţa ministerului au primit ordin să nu ţină cont de ea şi să deschidă foc fără somaţie asupra ABI-urilor (Autovehicul Blindat pentru Intervenţie). După ce 2 ABI-uri ale USLA au fost spulberate de mitralierele de pe tancurile şi TAB-urile din jurul MApN, persoane rămase până azi necunoscute, animate de un sadism extrem, au întors ABI-urile cu faţa spre minister ca şi când ele s-ar fi aflat în poziții de luptă şi au scris cu creta pe ele „terorişti”. Capul lui Trosca a fost detaşat de restul corpului şi arborat pe post de trofeu, înfipt pe osia unui ABI, iar trupurile celor 7 uslaşi ucişi, îmbrăcați în uniforma armatei române, au fost lăsate zile în șir să putrezească pe caldarâm, cu plăcuțe „terorişti” pe piept, ca lumea să le scuipe şi să urineze pe ele. Ca un avertisment adresat actualilor şi viitorilor ofiţeri români care nu erau dispuși să trădeze, trecând de partea războiul secret, purtat prin operaţiuni sub acoperire pentru distrugerea României. Scena de coşmar, care n-avea corespondent în istoria modernă a armatei române, a fost transmisă zile în şir de TVR în decembrie 1989, urmând un scenariu parcă deprins din manualele ilustrate ale compartimentului de război psihologic și propagandă militară, ale forţelor pentru operaţiuni speciale ale SUA din Vietnam şi cele destinate instruirii luptătorilor Contras din America Latină (Lesson Plan 643, Armed Psyop; Field Manual 30-104, Handbook on Aggressor Insurgent War).
Bomboana pe colivă a fost pusă pe 28 februarie 2011, când preşedintele Traian Băsescu (devenit robotul preferat al responsabililor cu războiul secret, purtat prin operaţiuni sub acoperire pentru distrugerea României în aşa-zisa etapă de Tranziţie ), a semnat Decretul privind retragerea titlului de Erou-martir al revoluţiei române din decembrie 1989 lui Trosca Gheorghe, pe motiv că, din poziţia de ofiţer de contrainformaţii militare al Diviziei 57 tancuri, ar fi făcut poliţie politică.
Aşadar, colonelul magistrat Mihai Popov a fost campionul închiderii tuturor dosarelor de crimă, săvârşite împotriva subordonaţilor lor de comandanţii militari români, recrutaţi pentru ducerea Războiului Secret, în decembrie 1989. Tot Popov era cel care ar fi trebuit să se sesizeze și să ancheteze faptele de subminare a capacităţii de apărare a ţării, prin scoaterea ilegală din înzestrare a categorii întregi de arme româneşti pentru a fi utilizate în contrabanda în zone supuse embargoului internaţional.
Pentru că n-a făcut nimic din ceea ce intra în competenţa unui procuror militar dintr-o ţară cu adevărat democratică, pare firesc să i se fi încredinţat tocmai lui ancheta ŢIGARETA II (în colaborare cu generalul Magdalena Ion, secretar al CSAT - oare ce atribuţiuni funcţionale îi dădeau acest drept?) pe care, dintr-o operaţiune specială cu armament, comandată de la cel mai înalt nivel al statului român de preşedintele Emil Constantinescu, să o transforme cu nonşalanță într-o inexistentă contrabandă cu ţigări, muşamalizând majoritatea probelor din dosarul Ţigareta II şi distrugând destinele unor militari competenţi și patrioţi.
Pentru "faptele sale de vitejie", Mihai Popov care n-a petrecut nici 5 minute în vreo instituţie de învăţământ a Sistemului Naţional de Apărare şi care nu a făcut nici o secundă de instrucţie militară, dar a servit pe tavă interesele demolatorilor României, a fost avansat la gradul de general şi a ieşit în 2009 în rezervă, cu o pensie de 200 de milioane de lei vechi. Reamintesc faptul că spre deosebire recalcularea în minus de până la 50% (cu care guvernul Boc i-a lovit pe militari), pensiile magistraților se calculează la fel de 15 ani, adică 80% din salariul ultimului an de muncă, fără ca ei să fi contribuit la sistemul de asigurări sociale şi fără a se ţine cont de punctul de pensie.
A dezamăgit profund şi Corneliu Dobriţoiu, actualul ministru al Apărării, într-atât încât pe blogul filialei 1 a Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate - Curtea de Argeș a apărut un articol cu titlul: ”Pe 9 decembrie, USL va primi de la noi exact ceea ce USL ne-a oferit nouă: IGNORARE!”. Dezamăgirea militarilor are la bază încheierea unui protocol de colaborare USL-SCMD, semnat de Victor Ponta, Crin Antonescu, Daniel Constantin şi col. Mircea Dogaru, pe 18 iulie 2012, prin care, până la debutul campaniei electorale parlamentare, guvernul Ponta se angaja să se concentreze pe un set de obiective, menite să repare cât se poate din ce au stricat guvernele anterioare. Printre acestea amintesc doar: anularea avansărilor acordate pe criterii politice cadrelor militare în rezervă și în retragere; abrogarea Legii 165/2011 referitoare la pensionarii din sistemul de apărare ordine publică şi siguranţă naţională; revenirea la prevederile Legii 164/2001; restabilirea statutului de militar în rezervă; anularea promovărilor şi numirilor în funcție în MAI şi MApN pe filiera ”indirectă”; anchetarea cazului locotenentului (r.) Alexandru Gheorghe, anularea abuzivei treceri în rezervă, anchetarea vinovaţilor şi reactivarea ofiţerului. Practic, până în prezent Dobriţoiu n-a iniţiat nimic în sensul rezolvării doleanțelor militarilor.
Mai mult decât atât, presa militară subordonată lui Dobriţoiu, a difuzat ştirea că foştii preşedinţi Ion Iliescu (singurul şef de stat român care n-a făcut armata) şi Emil Constantinescu, au primit din partea ministrului Apărării, Corneliu Dobriţoiu, distincţia ”Emblema de Onoare a Armatei României”, în semn de apreciere pentru activitatea în slujba poporului român. Evenimentul s-a înscris în seria manifestărilor organizate cu prilejul sărbătoririi zilei armatei României.
De menţionat un moment interesant. Pe 30.10.2009, Mark Gitenstein ambasadorul SUA la Bucureşti, s-a declarat îngrijorat că urmează provocări extrem de mari, care este posibil să dezbine poporul român. O astfel de provocare a fost, din punctul său de vedere, numirea noului procuror general şi a noului procuror-şef al DNA, precizând că pentru SUA, acest proces de selecţie va fi un criteriu foarte important care va influenţa percepţia asupra parteneriatului strategic cu România. Mai pe direct spus, dacă se strică orânduiala stabilită în decembrie 1989 şi nu sunt numiţi indivizi după chipul şi asemănarea lui Popov, e de rău, pentru că SUA ne ameninţă că ne ia boii de la bicicletă”.
Mai mult: http://romanian.ruvr.ru/2012_11_03/93358286/
 "În episoadele anterioare cred că am lămurit cine a tras şi cine n-a tras în decembrie 1989, mai rămânând să vedem cine a comandat tragerea şi în folosul cui. Un rol mai puțin important în declanşarea evenimentelor din decembrie 1989, dar crucial în stabilirea traiectului urmat de România după debarcarea lui Ceaușescu de la putere, l-a avut primul grup de profitori, anume Grupul de la Trocadero. El a fost denumit astfel după braseria-restaurant aflată în apropierea Institutului de Economie Mondială din zona Universităţii, unde aveau loc reuniunile informale ale unor cercetători de la ADIRI (Asociaţia de Drept Internaţional şi Relaţii Internaționale), ISPSPN (Institutul de Ştiințe Politice şi Studiere a Problemei Naţionale, cu sediul la etajul 7 al Academiei Ştefan Gheorghiu), IEM (Institutul de Economie Mondială).
În ultimii ani ai regimului Ceauşescu, tehnocraţia comunistă din care făceau parte cercetători economişti, specialişti în ştiinţe sociale şi elita juridică avea ca sarcină de serviciu înțelegerea mecanismului capitalist, funcționarea angrenajului politic și economic, cu scopul descoperirii slăbiciunilor și exploatării lor în favoarea statului socialist român. Tocmai pe această elită (compusă din oameni între 30 și 45 de ani), grupată în câteva instituții cheie, ce aveau acces nelimitat la informații, la literatura de specialitate și la dezbaterile de ultimă oră din Occident, Securitatea a constituit-o și a dirijat-o, ca să devină un potențial de nucleu de putere în sfera deciziei politice și economice, în viitor.
De exemplu, Institutul de Economie Mondială, coordonat de serviciul de informații externe din cadrul Securităţii (DIE/CIE), cu regim de unitate militară, a fost creat special pentru a corespunde acestei funcțiuni. În afară de academicianul Costin Murgescu, director general și o autoritate profesională de necontestat, majoritatea personalului aparținea Securității. Adjunct al directorului Institutului de Economie Mondială era Gheorghe Marcu, ofițer DIE sub acoperire, coordonator al operațiunii de vânzare a evreilor derulată sub supravegherea lui Nicolae Ceauşescu.
Liderul grupului de la Trocadero era Silviu Brucan (Saul Bruckner), fost un nomenclaturist din perioada stalinistă, responsabil cu propaganda CC PCR, poziție din care în anii `50-`60 a reformat radioul și a creat televiziunea română. A avut privilegiul de a-şi desemna înlocuitorul în persoana lui Ion Iliescu. Ion Iliescu a deținut funcțiile de membru supleant al CC al PCR (23 iulie 1965-12 august 1969), membru al CC al PCR (12 august 1969-22 noiembrie 1984), membru supleant al CPEx (12 august 1969-28 noiembrie 1974), membru deplin al CPEx (12 noiembrie 1974-23 noiembrie 1979), deputat în MAN (din 3 februarie 1957 până în 1985) etc. Beneficiind de deschiderea survenită în anii `70, Ion Iliescu a regândit televiziunea română, prin introducerea emisiunilor de divertisment cu actori îndrăgiți precum Amza Pelea alias nea Mărin, Octavian Cotescu și Coca Andronescu (Tanța și Costel) sau a reportajelor lui Tudor Vornicu și comentariile sportive ale lui Cristian Ţopescu. Toți directorii, șefii de departamente și redacții din 1989 fuseseră aduși în televiziune de Ion Iliescu. Brucan a fost apoi ambasador al României în Statele Unite și la ONU, de unde a fost eliberat din funcție și a căzut în dizgrația lui Ceaușescu pentru suspiciunea că ar fi fost racolat de CIA. Odată sosit în țară a devenit șef de secție la Academia de învățământ social-politic Ştefan Gheorghiu. În 1988 Securitatea îi facilitează lui Brucan plecarea pentru 6 luni în Statele Unite, pentru a se întâlni cu funcționari ai Departamentului de Stat/Biroul pentru Europa Orientală, moment care s-a dovedit esențial pentru evenimentele ce aveau să urmeze. În decembrie 1989 a devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale, premierul Petre Roman susținând în fața Comisiei senatoriale pentru studierea evenimentelor din decembrie 1989 că Silviu Brucan a fost cel care a insistat ca soții Ceaușescu să fie lichidați în orice fel.
Un alt membru al grupului a fost Mugur Isărescu (Institutul de Economie Mondiala). Imediat după evenimentele din decembrie 1989 a fost trimis de Consiliul Frontului Salvării Naționale diplomat la Ambasada României din Statele Unite ale Americii. Din septembrie 1990 este guvernatorul Băncii Naționale a României, după o mică întrerupere în 2000, când a fost premier.
Victor Babiuc fusese anterior consilier juridic şef la ministerul Comerţului Exterior, de unde a fost mutat cercetător ştiinţific la Institutul de Economie Mondială, îndeplinind și funcția de consilier la Consiliul Legislativ. În perioada martie-iunie 1990 a fost expert la Comisia Constituţională a CPUN, 1990-1991 ministru al Justiţiei, 1991-1992 ministru de Interne. A devenit deputat PD și în perioada 1997-1999 a fost numit ministrul al Apărării (deși nu făcuse armata).
Eugen Dijmărescu, secretarul PCR pe Institutul de Economie Mondială, urmase seminarul de Studii Americane din Salzburg în 1973, un stagiu la Brookings Institution în 1981 și la Universitatea de Stat Tempe din Arizona, în 1985. În martie-iunie 1990 funcționează ca ministru secretar de Stat și președinte al Agenției de coordonare a asistenței Externe, în iunie 1990 devenind ministrul economiei și finanțelor în guvernul condus de Petre Roman. În perioada 1994-1999 a fost ambasador al României în Japonia, pentru ca în 2003 Dijmărescu să devină membru al guvernului Adrian Năstase, în calitate de ministru-delegat pentru Comerț. Din 2004 îndeplinește funcția de viceguvernator al Băncii Naționale a României.
Daniel Daianu (Institutul de Economie Mondială), lucrase în perioada 1976-1978 la Direcția de Informații Externe (DIE) a Departamentului Securității Statului. A devenit ministru adjunct al finanțelor în 1992 și ministru al finanțelor între anii 1997-1998.
Adrian Năstase (ADIRI) este căsătorit cu Dana Miculescu, fiica lui Angelo Miculescu, fost ministru și vicepremier în România socialistă. Între 1990-1992 a fost ministru de externe al României, președinte al Parlamentului între 1992-1996 și 2004-2006 şi premier al României și preşedinte al PSD între 2000-2002. În anul 2012 Securitatea s-a răzbunat, fiind condamnat la doi ani de închisoare pentru corupție, fără ca împotriva sa să existe vreo probă.
Adrian Severin (ADIRI) a fost lector la Academia de învățământ social-politic Ştefan Gheorghiu. A devenit vice prim-ministru și ministru pentru Reformă și Relațiile cu Parlamentul (1990-1991), președinte al Agenției Naționale pentru privatizarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii (1991-1992), viceprim-ministru şi Ministru al Afacerilor Externe (1996-1997) din partea PD. În prezent este europarlamentar PSD.
Teodor Melescanu (ADIRI) a urmat cursuri postuniversitare la facultatea de științe economice și sociale a Universității din Geneva și la Institutul Internațional de Înalte Studii Internaționale din Geneva obținând titlul științific de doctor în științe politice și drept internațional. Între anii 1978-1985, a fost secretar II la misiunea permanentă a României de pe lângă Organizația Națiunilor Unite, între 1985-1989 a lucrat în centrala Ministerului Afacerilor Externe, îndeplinind funcțiile de secretar I la departamentul Securitate Internațională și Dezarmare şi subsecretar de stat. În perioada 1991-1992 a devenit secretar de stat, iar între 1992-1996 a fost ministru al Afacerilor Externe în guvernul PDSR condus de Nicolae Văcăroiu. În 2002 Meleșcanu a devenit prim-vicepreședinte al PNL, în 2004-2008 senator al Alianței D.A, în 2007-2008 a fost ministru al Apărării în guvernul Tăriceanu. Din 2012 îndeplinește funcția de director al Serviciului de Informații Externe.
Teodor Stolojan a funcționat ca director adjunct și director al Departamentului Relații Valutare și Financiare Internaționale din Ministerul de Finanțe (1988–1989). După revoluție a fost ministru adjunct la ministerul Finanțelor până în aprilie 1990, apoi ministru al Finanțelor, în cabinetul Petre Roman II (în perioada iunie 1990–aprilie 1991). În mai 1991 a devenit președinte al Agenției Naționale de Privatizare, lucrând la elaborarea primului proiect al Legii privatizării și la înființarea Fondului Proprietății de Stat (FPS). A fost prim-ministru (octombrie 1991-noiembrie 1992), a lucrat la New York, la Banca Mondială, a devenit membru al PDSR și consilier al lui Ion Iliescu în campania prezidențială din 1996. În perioada 2002-2004 a fost președinte al Partidului Național Liberal, iar din 2004 a devenit consilier pe probleme economice al președintelui Traian Băsescu. A trecut la PDL, devenind europarlamentar.
Ioan Mircea Pașcu era secretarul PCR al Institutului de Știinţe Politice şi de Studiere a Problemei Naţionale din cadrul academiei Ştefan Gheorghiu. El a urmat seminarul pentru Studii Americane de la Salzburg (1973), a primit bursa Fundației Ford (1979-1981), a lucrat ca cercetător rezident la Institutul pentru Studii de Securitate Est-Vest din New York (1988-1989). A fost membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale, consilier Prezidențial (1990-1992), secretar de Stat la MApN (1993-1996), ministru al Apărării (2000-2004). În prezent este europarlamentar PSD.
După absolvirea facultății, Virgil Măgureanu (Ştefan Gheorghiu) a ajuns cadru universitar de psihosociologie la academia „Ştefan Gheorghiu” din București (1969-1989), devenind totodată colaborator al Securității interne în februarie 1972, fiind apoi încadrat în DIE cu grad de căpitan (1972-1978). Din 1984 a devenit mâna dreaptă a lui Ion Iliescu în activitățile complotiste pentru debarcarea lui Ceaușescu, devenind la Revoluție membru al CFSN și CPUN și participând la procesul soților Ceaușescu de la Târgoviște (26 decembrie 1989). În martie 1990 a fost numit în funcția de director al Serviciului Român de Informații, funcție deținută până în aprilie 1997.
Dorel Șandor (Ştefan Gheorghiu) coleg de birou cu Virgil Măgureanu, a fost anterior profesor de socialism științific la școala de ofițeri a Securității de la Băneasa. Revoluția l-a prins în poziția de secretar II la MAE. A fost numit secretar de stat la Ministerul Reformei, în guvernele Roman, Stolojan și Văcăroiu. Din 1992 și până în 2000 a fost consilierul personal al lui Petre Roman, președintele PD. În perioada 2004-2008 a fost consilier al prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu.
Sergiu Verona a fost redactor la Agerpres, ziarist la Lumea, apoi cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi de Studiere a Problemei Naţionale (specialistul în „dezarmare") unde a cunoscut-o poate mult prea bine pe documentarista Rodica Culcer. Ca urmare a fugii lui Sergiu Verona în SUA, din vara lui 1986, Ceaușescu a ordonat desfiinţarea Institutului și acest lucru s-a resimțit în componența grupului de la Trocadero. Oricum, Rodica Culcer n-a rămas pe drumuri, fiind angajată imediat la Ambasada SUA, pe bază de recomandare. În următorii ani, Verona a lucrat la biblioteca Congresului SUA, colaborând uneori cu postul de radio Europa Liberă.
Domeniul militar a avut și el câţiva reprezentanți de marcă. Locotenent colonel Ioan Talpes (cercetător la Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară) a lucrat și la editura Militară, cunoscându-l din 1987 pe Ion Iliescu, directorul Editurii Tehnice. În 22 decembrie 1989 i-a luat locul generalului locotenent Ilie Ceaușescu la șefia Consiliul Politic Superior al armatei. În perioada 1990-1992 a fost consilier prezidențial, apoi director al Serviciului de Informații Externe (1992–1997). În perioada 1997-1998 a fost ambasador al României în Bulgaria. Odată cu revenirea lui Ion Iliescu la Cotroceni, devine consilier prezidențial, șef al Departamentului Securității Naționale, șef al administrației prezidențiale (21 decembrie 2000-10 martie 2004). O scurtă perioadă de timp (până pe 28 decembrie 2004) a fost ministru de stat pentru coordonarea activităților din domeniile Apărării Naționale, Integrării Europene și Justiției. În perioada 2004-2008 a fost senator PSD.
Căpitanul Cornel Codita (cercetător la Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară) după 1989 a fost consilier prezidențial în primele mandate ale lui Ion Iliescu, apoi consilier principal al ministrului Apărării Naționale, Victor Babiuc. Vasile Secares (Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară și profesor la Academia Ștefan Gheorghiu) a fost consilier prezidențial, șef al departamentului de analiză politică al Președinției (1990-1992), vicepreședinte EXIMBANK până în 1997, fondatorul și rectorul Școlii Naționale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA), creată în 1991 pentru a înlocui titulatura Academiei Ştefan Gheorghiu. În 2002, în cadrul SNSPA înfiinţează Centrul de Studii NATO, împreună cu Cornel Codiţă (vicepreşedinte).
Creierul grupului de la Trocadero, Silviu Brucan, în calitatea sa de preşedinte al secţiei de Relaţii internaţionale, l-a adus în 1987 pe un director din MAE, numit Corneliu Bogdan, cel care i-a succedat la şefia ambasadei României de la Washington. În 26 decembrie 1989, Corneliu Bogdan a fost numit ministru secretar de stat la Ministerul Afacerilor externe.
Pe lângă Corneliu Bogdan a apărut şi un personaj cheie numit Mircea Răceanu, cel care conducea direcţia America de Nord din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Mircea Răceanu era fiu de foşti demnitari comunişti cu funcţii importante în PCR, prieteni ai lui Brucan. Numai că la data de 31 ianuarie 1989 Răceanu a fost arestat, chiar în apropierea reşedinţei ambasadorului SUA, asupra sa găsindu-se o notă informativă şi o xerocopie a informării organelor superioare privind rezultatul şedinţei grupei multilaterale de informare re­ciprocă a reprezentanţilor statelor par­ticipante la Tratatul de la Varşovia, din zilele de 17-18 ianuarie 1989. Imediat Ceauşescu i-a impus lui Brucan domiciliul forţat în Dămăroaia. Răceanu a fost judecat şi condamnat la moarte la 20 iulie 1989, pedeapsa fiind comutată la 20 de ani închisoare, fiind eliberat pe 22 decembrie 1989 şi expediat de Brucan, 6 luni mai târziu în SUA. Răceanu fusese racolat de serviciile secrete americane (CIA) în 1974, când lucra ca secretar principal în Ambasada României de la Washington. Ancheta a stabilit că în perioada 1981—1988 Răceanu a fost recompensat cu 400 USD lunar, cu peste 60 de bijuterii din aur şi cu alte sume suplimentare în raport de informaţiile furnizate. La ultima întrevedere avută cu spionul CIA Tom Hajivey, în 1988, Răceanu avea depusă în bancă suma de peste 180.000 USD. În perioada 1984-1988 a mai primit de la diplomaţii-spioni cu care ţinea legătura, suma totală de 400.000 lei, astfel: în 1984 de la James Bruha 30.000 lei; în 1985 de la Eleonor Pazdral 100.000 lei; în 1986 de la Eric Carlson 120.000 lei şi în 1988 de la Edwin Ulmer 150.000 lei. Din adresa nr. 9/00718 a Ministerului Afracerilor Externe, rezultă că în perioada 1984-1988, Răceanu s-a deplasat în SUA de 7 ori.
„Scrisoarea celor şase” a fost un document conceput de fostul demnitar comunist de rang înalt Gheorghe Apostol şi semnat de alţi cinci foşti membri marcanţi ai PCR: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu şi Silviu Brucan. Scrisoarea a fost difuzată de posturile de radio BBC şi Europa Liberă pe data de 11 martie 1989. Ea a apărut la circa o lună după arestarea lui Mircea Răceanu şi ca urmare a indicaţiilor transmise de CIA lui Silviu Brucan, în încercarea de a prezenta acţiunea contraspionajului românesc drept o măsură de răspuns împotriva tatălui adoptiv, semnatar al acelei scrisori".
"În episoadele anterioare cred că am lămurit cine a tras și cine n-a tras în decembrie 1989 și cine a comandat tragerea, indicând şi primul grup de beneficiari. În paralel cu constituirea grupului elitelor de tehnocrați de la Trocadero, despre care am vorbit anterior, Comitetul Politic Executiv al PCR a dispus generarea unei alte dizidențe de fațadă, în jurul lui Gheorghe - Gogu Rădulescu, şef al Secţiei Propagandă a CC al PCR, considerat “eminenta cenuşie” din spatele Elenei Ceaușescu. Acesta a primit misiunea să creeze și să canalizeze mișcările de disidență din rândul intelectualității pentru a forma la rândul lor elemente pentru noul eșalon al conducerii. Rădulescu a procurat locuinţe, paşapoarte şi bonuri de alimente la gospodăria C.C. multor scriitori şi artişti reuniți în „cenaclului de la Comana" (din 1969 acolo fiind casa de vacanţă a familiei Rădulescu), reușind să atragă un număr de reprezentanți ai intelectualității, cu predilecție, fii sau gineri ai kominterniștilor evrei din epoca stalinistă, căzuți în dizgrația lui Ceaușescu, fiind sprijinit în această activitate de numeroși ofițeri de Securitate (precum colonelul Vasile Mălureanu de la Direcţia I). Grupul de intelectuali din jurul lui Rădulescu era compus din Mihnea Berindei (racolat în 1968 de Securitate, nume de cod: Sandu), Andrei Pleșu (soțul agentei DIE, Catrinel Pleșu, ministru al Culturii în perioada 1989-1991 și 1997-1999, consilier prezidențial al lui Traian Băsescu 2004-2005 ), Gabriel Liiceanu (a cărui mamă fusese directoare în Ministerul de Externe pe vremea Anei Pauker, director al editurii Politice, din 1990 devenită Humanitas), Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Dan Hăulică, Ion Caramitru (autor al sintagmei “Mircea fă-te că lucrezi” cu care a început revoluția în direct la TVR), Mircea Dinescu (ginerele Liudmilei Loghinovskaia şi al lui Albert Kovács, animator al revoluției în direct la TVR, din 22 decembrie 1989 membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale, președintele Uniunii Scriitorilor, membru al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității - CNSAS).
În ”Pamfletul Negru” filozoful craiovean Constantin Barbu, un fidel discipol al lui Noica, relatează că pe 27 decembrie 1989, când pseudo-elita tehnocrată acapara deplin puterea, Silviu Brucan împreuna cu Andrei Pleşu și Ion Iliescu s-au întâlnit acasă la fostul kominternist Ascanio Damian, cumnatul și vecinul lui Pleșu din strada Paris, pentru a stabili ce rol urma să i se încredințeze grupului de intelectuali din jurul lui Gogu Rădulescu, lăsat pe dinafară (drept recompensă, în anul 2000 aceiași “intelectuali” semnau și mărșăluiau pentru “salvarea democrației” cerând poporului să voteze în turul 2 al prezidențialelor cu Ion Iliescu, în detrimentul lui Corneliu Vadim Tudor). Aici s-a hotărât ca pe 30 decembrie 1989 să aibă loc o conferință de presă la hotel Continental, unde să se anunțe înființarea Grupului de Dialog Social (GDS). Printre membrii fondatori se numărau Gabriel Liiceanu, Mariana Celac (sora lui Sergiu Celac, celebrul traducător al lui Ceauşescu, devenit ministru de Externe în guvernul Roman și soția lui Mihai Botez, numit ambasador al României în SUA și la ONU), Mircea Dinescu, Stelian Tănase (activist UTC până în decembrie 1989, fiu de vice-preşedinte al Consiliului Judeţean), apoi deputat Alianța Civică 1992-1996), Alin Teodorescu (informator al Securității și agent al serviciului secret AVO al Republicii Populare Ungare, din 1991 fondator și director al institutului de sondare de opinie - IMAS, șef al Cancelariei Guvernului Năstase, deputat PSD din 2004 și până în prezent), informatorul Securității - Alexandru Paleologu (devenit în 1990 ambasador la Paris), Andrei Cornea (fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948-1954, cel care l-a dat afară de la catedra pe care o deţinea la Universitate pe George Că­li­nescu pentru a-i lua locul) și alții. Ca o ironie a sorții, Gogu Rădulescu a fost arestat în 23 decembrie 1989, la vârsta de 76 de ani, generalul Diamandescu de la Miliţie s-a mutat imediat în casa lui, la începutul lui 1991 Rădulescu decedând în închisoare. Pe 5 ianuarie 1990, la invitația lui Silviu Brucan, a aterizat pentru prima oară la București la bordul avionului personal, miliardarul american de origine maghiară George Soros, împreuna cu o femeie, cu acoperire diplomatică. El a mers direct la sediul GDS, sediu repartizat de Brucan în numele FSN în fostul local UTC al lui Nicu Ceaușescu din Calea Victoriei 120, numindu-l pe Alin Teodorescu director al GDS și al nou înființatei fundații Soros, filiala România (al cărei buget inițial a fost de 1 milion USD). El a susținut totodată crearea unui săptămânal numit revista 22, avându-l ca redactor-șef pe Stelian Tănase și pe Dan Pavel redactor sef adjunct și înființarea pe lângă fundația Soros de ONG-uri satelit, intitulate apărătoare ale drepturilor omului.
Practic manipularea a fost principala armă folosită de acest grup anti-românesc, trecut în subordinea lui Soros, pentru a-şi ascunde scopurile reale şi pentru a controla publicul din România. Pentru a accede și apoi a-și menține puterea, pseudo-elita intelectuală a GDS avea nevoie de un număr suficient de mare de indivizi formați pe un anumit tipar care să le servească interesele, evident cu viziuni, aspiraţii impuse și limitate. De aceea, primul obiectiv trasat GDS-ului a fost acela de a fabrica lideri de opinie în mediile intelectuale, profitând de dorința acestora de după 1989 de a se lansa în acțiuni practice cu orice preț, acceptând să lanseze astfel în spaţiul social mesaje nocive pentru poporul român. Teoria dezinformării se referă la orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces comunicațional, cu scopul cultivării unui anume tip de reacții, atitudini și acțiuni ale receptorilor, (denumiți în mod generic ținte), dorite de un anumit agent social. Acest tip de acțiuni sunt create în mod obişnuit de organizații specializate, militare sau paramilitare. În mod normal, SRI și MApN, instituții capabile să sesizeze acest tip de război psihologic dus împotriva populației neprotejate, ar fi trebuit să intervină, dar n-au făcut-o.
Următorul obiectiv propus de GDS a fost acela de a crea ”releele”, adică indivizii sau instituțiile utile (în principal presa) în amplificarea și programarea mesajelor GDS care constituiau conținutul dezinformării. În jargonul GDS, împrumutat de la experții americani ai lui Soros, tehnicile de influenţare şi manipulare s-au numit "profilare". Profilarea realizată plecând de la nivel de individ, extinsă la grupuri mari de oameni, pe toate nivelurile ierarhice, a avut ca rezultat inducerea unor reflexe condiţionate. Sistemul educațional și social format în jurul idiotului și nu al omului inteligent responsabil a transformat generațiile de copiii români de după 1989 în oameni obedienți care vor căuta îndrumători pentru tot restul vieții lor, incapabili să-şi ia propriile decizii, oameni pregătiţi pentru a fi conduși, oameni iresponsabili dacă sunt lăsați de capul lor. Realitatea o demonstrează azi că populația României, supusă de 2 decenii acestei profilări, a ajuns să reacţioneze exact aşa cum a fost programată, nefiind capabilă să reacționeze când se face o nedreptate, nici când cele mai elementare drepturi îi sunt călcate în picioare, dar negând în continuare existenţa programării ca rezultat al ”profilării”.
La ordinul lui Soros, pentru a-și ascunde originile, conducerea GDS-ul s-a lipit de partidele istorice reînfiinţate după 1989 (PNȚ, PNL și PSDR), reunindu-le în anul 1991 într-o alianță politică și electorală numită Convenția Democratică. În 1996 această alianță penetrată și dirijată de GDS a distrus din partidele istorice, aducându-l la preşedinția României pe secretarul PCR al Universității București - Emil Constantinescu. Numeroşi membri ai GDS şi ai Reţelei Soros au beneficiat din nou de favoruri înalte, începând din 2004 când președinte a ajuns Traian Băsescu, conform alternanței la putere decisă de la Washington. Andrei Pleşu şi fosta şefă a Fundaţiei Soros, Renate Weber, au fost numiţi consilieri la Cotroceni, Vladimir Tismăneanu (fiul lui Leon Tismineţchi zis Ciungul, stabilit în România după 23 august 1944, demnitar în cadrul CC al PCR ) şi Horia Roman Patapievici (din 1999 membru al CNSAS, șef al Institutul Cultural Român în perioada 2005-2012, fiul lui Dionis Patapievici traducător al Armatei Roșii, devenit director al Direcției Circulație Monetară la BNR și reprezentat al RPR la CAER), au ajuns în fruntea unor instituţii guvernamentale (ICCMER şi ICR). Monica Macovei a fost și ea pusă ministru al Justiției, Cristian Preda, fost consilier prezidenţial şi la Băsescu şi la Constantinescu a ajuns europarlamentar PDL, fostul membru al CC UTC, Mihai Răzvan Ungureanu, bursier Soros, dar şi al controversatului afacerist mondial Marc Rich, a fost numit ministru de Externe, șef la SIE și premier. Astăzi școala GDS își prezintă permanent viziunea asupra societății prin Cristian Pîrvulescu, Andreea Pora, Traian Ungureanu (redactor Europa Liberă, post coordonat de CIA, în prezent eurodeputat PDL), Alina Mungiu-Pippidi, Emil Hurezeanu ( fost director al departamentului românesc al Europei Libere), iar canalele media îi servesc maselor ca pe niște oracole supreme.
Privind înapoi în timp, observăm că reformele acestor 2 pseudo-elite au produs desființarea a 80% din capacitățile industriale clădite de români în socialism, lăsând fără loc de muncă peste 3 milioane de oameni, obligați în cel mai fericit caz, să-și câștige existenta lucrând în străinătate. Tot ce au creat pseudo-elitele postdecembriste a fost doar cârpăceală și improvizație, cosmetizată propagandistic după modelul școlii noi occidentale. În rest, a fost vorba doar de acea cale simplă de înlocuire unor oameni cu alții mai slab pregătiți, dar mai lacomi decât ei și obedienți Casei Albe, pentru a pune bazele corupției generalizate în România. Ideea centrală fiind cine nu fură sau nu se căpătuiește este un prost. Corupția s-a transformat astfel din simpla găinărie și ciubucăreală a epocii Ceaușescu într-o adevărată industrie, cu un întreg păienjeniș al intereselor de clan, grup și cumetrii. Acesta fiind matricea impusă României de SUA încă din 1989 și care aduce la putere invariabil rebuturi umane, indiferent de partid. De aceea ne este așa de greu să ne identificăm cu clasa politică aflată la putere, prin rotație în România în ultimii 22 de ani.
Nu pot să nu remarc și spiritul de autoconservare de care a dat dovadă Securitatea. Ea fiind cea care a creat, a dirijat, protejat cele 2 pseudo-elite profitoare și le-a facilitat contactele cu reprezentanții autorilor războiului secret dus prin operații sub acoperire împotriva economiei socialiste.
Mai mult: http://romanian.ruvr.ru/2012_11_06/93578610/
 Valentin Vasilescu


Domnul Valentin Vasilescu, pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992.


Europa își etalează atuurile în fața juriului lui Donald Trump

$
0
0


Răzvan Ciubotaru
În primele luni ale anului 1992, pe când guvernul României era preocupat de conflictul militar ce se ițea în Transnistria și de diverse formule de asociere propuse cu „Estul sălbatic“ din care făcea parte – Turcia, Bulgaria sau Iugoslavia ce tocmai începea să se destrame –, Comunitatea Economică Europeană se transforma în Uniunea Europeană de astăzi.
Cu trei ani înainte de „consensul“ din pădurea Snagovului, la Maastricht se puneau bazele structurii care astăzi este acuzată că a „colonizat“ România, iar unii dintre marii beneficiari ai acelor negocieri la care România nu a luat parte au fost britanicii.


Cârcotașii britanici mizează pe Trump
Mereu cârcotași, nemulțumiți de politicile ce nu aveau nimic de-a face cu thatcherismul urmat de Londra, critici duri ai politicilor financiare, ai monedei unice în facere și ai Politicii Agricole Comune (reformate în interes francez pentru ultima dată de premierul actual al României, Dacian Cioloș), britanicii au știut să-și tragă spuza pe turta lor printr-un drept stabilit prin Tratatul de la Maastricht în 1992, pe care acum îl detestă și din cauza căruia au și decis să iasă din UE – libera circulație. Negustorii britanici din piață (financiară) și de la guvernare se fac că uită ce au semnat și separă cât se poate de clar libertatea de circulație a cetățenilor europeni (deveniți între timp și instalatorul polonez, și faianțarul român) de libertatea de circulație a serviciilor (în special cele financiare – cea mai mare și profitabilă industrie britanică).

La 30 de ani de la introducerea tehnicii computerizate care a revoluționat bursa de la Londra, centrul de afaceri din capitala britanică (City-ul londonez, de departe cel mai important din Europa), este în egală măsură șantajistul și obiectul de șantaj creat de referendumul surprinzător din iunie 2016, prin care cetățenii au decis ieșirea Marii Britanii din UE. Iar aici noua administrație Donald Trump va avea un cuvânt greu de spus.


Acolo unde se neguțează munca „pălmașilor“ de pe continent
Miza este uriașă. Pe lângă veniturile de miliarde de euro (circa 30 de miliarde de euro provin doar de pe urma „pașapoartelor“ financiare pentru UE) pe care le generează activitatea City-ului londonez, vorbim despre pârghiile de influențare politică a piețelor, pe care le oferă concentrarea mare de furnizori de servicii financiare și grupuri de lobby. Este limpede că pentru orice finanțist inima Occidentului nu bate la Amsterdam sau Paris și nici măcar la Frankfurt, ci la Londra și pe Wall Street. Însă votul pentru părăsirea UE de către Marea Britanie amenință să rupă centrul financiar din Londra de cel din Frankfurt sau Paris și de „clăcașii“ care sunt marile întreprinderi și IMM-urile de pe continent, reducând astfel influența Marii Britanii.

Miza o reprezintă „pașapoartele“ financiare de care se bucură negustorii din Londra pe continent, de la Paris la București și Sofia. Ele sunt similare vizelor Schengen de care au scăpat cetățenii români, cu diferența că aduc Londrei mult mai multe miliarde decât cele transferate prin remitențe de simplii muncitori români și, pe de altă parte, că aceeași Londră dorește să le mențină în vigoare și după părăsirea Uniunii.


Defilare pe podiumul lui Donald Trump
Ei bine, celelalte mari economii care au semnat Tratatul de la Maastricht se opun și găsesc în Brexit oportunitatea de a-și trage spuza pe turta lor, așa cum au făcut-o britanicii în 1992. În acest moment, pentru birocrații și politicienii din Paris, Berlin, Haga sau Roma, lupta pentru a pune mâna pe hălci din City-ul londonez contează mult mai mult decât soarta Republicii Moldova, a Siriei sau a locurilor de muncă din România. Iar pentru asta, deși președintele lor Jean-Claude Juncker spunea că Donald Trump trebuie învățat ce este și cum funcționează UE, marile puteri ale vechiului continent se grăbesc să-și etaleze nurii în fața noului președinte ales al SUA.

Așa se face că exact în aceste zile ministrul de Finanțe al landului Hesse (acolo unde se află Frankfurtul) a plecat la New York pentru a discuta cu marile bănci americane despre cum Germania este gata oricând să ofere accesul pe piața UE pe care Londra nu îl poate garanta decât până în momentul pronunțării divorțului de UE, cel mai repede în 2019. Potrivit Bloomberg, la New York au intrat în vrie și lobby-iști din Franța și din paradisurile fiscale Luxemburg, Irlanda și Liechtenstein, pentru a susține cauza respectivelor state. „Este ca un concurs de frumusețe în care pășim pe podium“, spune Marc Coleman, director la Ibec Financial Services din Irlanda. Frankfurt se prezintă pe podiumul din New York cu stabilitatea și seriozitatea fiscală a Germaniei, pentru a nu mai vorbi că orașul este centrul monedei euro și reprezentantul celei mai puternice economii euro. Centrul financiar parizian apelează la metode mai latine și în cartierul La Defense se pot observa afișaje în limba engleză care îmbie firmele londoneze să se mute în Paris. „Odată ce se mută un investitor în Ile-de-France, îi vom facilita demersul prin simulări fiscale, ajutându-l să-și găsească sediu și resurse umane, să se conecteze la electricitate și ajutându-i pe angajați să găsească școli și grădinițe pentru copii“, spune directorul pentru dezvoltare economică al regiunii pariziene. Presa britanică apreciază însă că Europa continentală nu poate oferi, cu asemenea demersuri „pompieristice“ cu iz socialist, condiții pentru relocarea a circa 400.000 de finanțiști de vârf care locuiesc acum în Londra.


Guvernul încropit de premierul britanic Theresa May după Brexit nu are un plan concret pentru ieșirea din UE, scrie presa britanică, după ce a intrat în posesia unor documente „scurse“ de la executiv. Guvernul britanic „nu are o strategie economică limpede“, iar „prioritatea guvernului rămâne supraviețuirea politică, nu economică“, arată documente citate de New Statesman. Înalta Curte de la Londra a decis că guvernul nu poate lua decizia ieșirii din UE în baza referendumului din iunie, fără consultarea Parlamentului. Un verdict similar al Curții Supreme este echivalent cu alegerile anticipate, la rândul lor, un nou referendum pentru Brexit în cursul anului viitor.

Încotro se îndreaptă ochii Marii Britanii în asemenea incertitudine? Nu către Europa, ci către Statele Unite. Alegerea lui Donald Trump, socotită o surpriză cel puțin la fel de mare ca și Brexitul din iunie 2016, este un balon de oxigen pentru guvernul conservator de la Londra, mai cu seamă dacă este lipsit de un răspuns în fața Europei ce vrea să pună mâna pe centrul financiar britanic.

Din punct de vedere economic, în campania electorală, Donald Trump a fost el însuși un om de afaceri, un adept al reducerii masive a taxelor pentru corporații și al dereglementării puternice a piețelor financiare, adică un lider care va continua politicile anterioare crizei financiare din Statele Unite. Bursa de la Londra și cea de pe Wall Street au reacționat pozitiv la alegerea sa. Financial Times scria că marii câștigători imediați ai alegerii lui Trump vor fi GlaxoSmithKline, BAE Systems și, mai în glumă, mai în serios, CRH, ca furnizor de ciment pentru mari infrastructuri anti-imigrație.


România, ca întotdeauna, între Est și Vest
La noua administrație Donald Trump, în negocierile dintre Londra, UE și Washington, se află cheia viitorului City-ului londonez. Președintele ales al SUA s-a declarat un izolaționist, însă acest lucru este contrazis de nominalizările preconizate pentru înaltele funcții din administrația sa. Un exemplu este Steven Mnuchin, fost bancher la Goldman Sachs și angajat al companiilor lui George Soros, nominalizat pentru funcția de secretar al Trezoreriei Statelor Unite. Nu are loc, din nou, România la masa bogaților occidentali, sau a întârziat din motive electorale?

În ziua alegerii lui Donald Trump, pentru minerii mexicani a fost „doliu“ financiar, peso s-a prăbușit. Însă câțiva directori financiari ai minelor de aur aparținând companiei Fresnillo s-au bucurat, pentru că acțiunile lor au săltat cu 11% la bursa de la Londra, spune Financial Times. Este de luat aminte pentru România, pentru că nu ne sunt străine nici afacerile cu aurul de la Roșia Montană, nici BAE Systems, nici CRH (irlandezii care au preluat fabricile de ciment Lafarge din Medgidia și Hoghiz). Și mai e de luat aminte pentru că, în această chestiune a complicatului Brexit, spre deosebire de anii consensului de la Snagov, în acești ani ai „consensului“ tehnocratic România are un vot în Consiliul Uniunii Europene care este mai puternic decât al Olandei, Belgiei sau Suediei, pe care îl poate folosi pentru securitatea și buzunarul cetățenilor. În timp ce noi numărăm cu amar voturile prezidențiale de la Chișinău, iar presa europeană face scenarii pentru continentul american, vorbește despre războiul informațional al Rusiei și numără morții din Levant, granițele economice ale UE și larghețea buzunarului contribuabilului european (român) se decid acum la Bruxelles, Londra și Washington.



Felix
0
Concursul de frumusete in fata lui Trump se desfasoara intre Paris, Frankfurt, Amsterdam... dar FARA Londra. ENglezii ar fi vrut ca EU sa fie doar pentru firme nu si pentru muncitori. Ei bine, nu o sa fie asa.

Etalarea etolelor de bal @ Felix
+2
Dupa alegeri D.Trump a declarat ca relatiile privilegiale intre SUA si UK se vor mentine fara cusur, din acest motiv inspecteaza restul tarilor interesante din UE, fiind impotriva tratatului de liber schimb cu UE, ca entitate, dupa cum a afirmat.In aceste conditii si ale Brexit-ului astea vom vedea mai mult interes britanic pentru R. acasa la noi si in alte tari de unde vor putea obtine un avantaj economic in lipsa relatiilor simplificate si mai putin costisitoare cu UE, e adevarat ca nu acasa la ei.O situatie de inceput de secol XX.


Conu Leonida fata cu reactiunea @ Felix
+2
Gresesti, britanicii au vrut sa decida ei singuri, si nu un Junker sau alt " pulitician"daca primesc sau nu mameluci care nu au nici un fel de tangenta cu azilul politic. Ei au oferit intotdeauna adapost persoanelor care au avut intr-adevar nevoie, si nu bandelor de tilhari care ati vazut bine de ce au fost capabile pe autostrazi si la granitele tarilor din UE. Britanicii au refuzat sa mai primeasca persoane pe care altcineva i-a chemat la el acasa, ca apoi sa incerce sa ii bage pe gitul altora, si bine au facut. UE nu este Uniunea Sovietica sa dicteze altor tari cum ii place ei.

Ileana Rollason
0
@Conu Leonida : gresesti. Marea Britanie a fost Uniunea Sovietica a U.E. I-a impus decizii (politice, inclusiv) care au si adus-o, economic, la ruina. Cel mai fidel aliat al SUA, a caror politica anti-europeana e bine-stiuta (data fiind concurenta de toate felurile, de la economica, la militara). UE fara Marea Britanie va avea prilejul, daca statele continentului stiu sa-si aleaga lideri puternici, de caracter, nu de felul unui Hollande al Frantei, al unui Matteo Renzi care-o si impune pe catastrofa criminala de Mogherini, la destinele externe ale UE, al liderilor Letoniei, Olandei, si României (ultimul, printr-o frauda strigatoare la cer, "voturile 'diasporei'"! sa mori de râs), UE fara Marea Britanie, spuneam, va avea prilejul sa-si afirme vocatia de mare putere mondiala, INDEPENDENTA. Pâna acuma, n-a fost decât vocea altora (citeste "a Marii Britanii, foarte agresive, vezi Cameron, si restul locatarilor santajisti ai lui 10, Downing Street, si-a diferitelor lobbyinguri de peste ocean").

Daca habar n-aveti de dedesubturi, da, de tine-i vorba "Conu Leonida", nu va mai vârâti (ca musca-n zar). De obicei scrii bine, dar, de data asta, Coane, o dai rau în bara. Mai uita-te si la analizele vesticilor, fiindca de-asta-i vorba, de centralismul democratic traditional Washington-Londra. Ma stupefiezi. Ce-am scriu eu sunt locuri deja comune-n presa vestica. Numai ca prostu' (aia 3) si incultul, daca nu-i si fudul, parca nu-i prost (si incult) destul.

Ileana Rollason
0
@Razvan Ciubotariu : admirabil articol. Marii din UE si-au frecat si ei mâinile de Brexit, numai c-au pierdut. Mai ales ca Trump, în ce-l priveste, a si transat, deja (a laudat Brexit-ul, si-a pronuntat axioma ca "Franta nu mai e ce-a fost") : colonia emula de peste ocean si Marea Britanie ramân împreuna. Restu-i chesiune de pasapoarte personale. Filialelor de pe continent ale intreprinderilor britanice de orice fel, date fiind interesele, nu li se schimba statutul, financiar, inclusiv, iar britanicii, ca persoane fizice, mai ales c-au proprietati imobiliare-n "Europa", au drept la sedere, la beneficiile cartii de sejur. Nu uita nici ca "Europa"-i de multa vreme plina si de proprietari (individuali) americani. De ... vilegiaturisti.

Tractorul Brașov – uzina care DERANJA la nivel MONDIAL-fabrica ce aducea 25% din veniturile Romaniei...

$
0
0

In 1990 modelul de tractor ar fi fost foarte modern, aparatura care a fost adusa pentru modernizare a fost dusa direct la fier vechi, in tipla, asa noua cum era. De aici a pornit declinul, fabrica deranja la nivel mondial, iar la nivel european era dusmanul fabricii Lamborghini, Italia si Germania. O uzină mamut în jurul căreia s-a construit un oraș. În epoca de glorie era al doilea producător de tractoare din lume. Până în 1989 a adus venituri de 500 de milioane de euro, bani cu care s-au plătit datoriile țării. Uzina avea 26.000 de angajați. După 1989, guvernele […]

In 1990 modelul de tractor ar fi fost foarte modern, aparatura care a fost adusa pentru modernizare a fost dusa direct la fier vechi, in tipla, asa noua cum era. De aici a pornit declinul, fabrica deranja la nivel mondial, iar la nivel european era dusmanul fabricii Lamborghini, Italia si Germania.

O uzină mamut în jurul căreia s-a construit un oraș. În epoca de glorie era al doilea producător de tractoare din lume. Până în 1989 a adus venituri de 500 de milioane de euro, bani cu care s-au plătit datoriile țării. Uzina avea 26.000 de angajați. După 1989, guvernele au avut interesul ca Tractorul să nu dispară pe durata propriului mandat. Rețeta a fost aceeași – s-au șters datorii, s-au acordat credite și s-au elaborat programe, fabrica fiind ținută în viață în mod artificial. Pentru voturi, pentru o guvernare liniștită.


Ponta spre mai mare rusine a sa, taia deunazi panglica la fabrica Mercedes in Sebes, in timp ce industriile noastre de masini si utilaje au fost pur si simplu distruse si facute praf si pulbere. Brasoveni care au lucrat in aceasta fabrica pana la inchidere sunt martori cum li se impunea sa nu vanda piese pentru export caci altfel riscau sa fie concediati fara nicio discutie si toti stiu ca s-a vrut neaparat demolarea acestei industrii care prezenta un pericol urias, o concurenta la nivel mondial, doar in scopul de a fi falimentata intentionat. Egiptenii cand aud de Brasov intreaba de tractoare, nemtii la fel, comenzile rulau pana la daramarea ei, insa solcitarile ramaneau neonorate.
În 1925, la Brașov se deschide uzina de avioane IAR. Visul oamenilor de la poalele Tâmpei de a produce mașini zburătoare are însă o viață scurtă, pentru că, după terminarea celui de-al doilea război mondial, o mare parte din utilaje, dar și proiectele bombardierelor și aparatelor de vânatoare sunt luate de ruși. Sunt o parte din prada lor de război. Tot ei îi croiesc un alt viitor uzinei. Decid ca Brașovul trebuie să devină un mare producător de tractoare.
După un an, primul tractor, IAR 22, produs sub licență nemțească, iese pe poarta fabricii, unde muncesc 15.000 din cei 82.000 de locuitori ai Braşovului, adică jumătate din populația aptă de muncă.
loading...
Proaspăt proprietar a milioane de hectare de teren în urma naționalizării, Partidul Comunist face prima comandă la Brașov – 5.000 de tractoare, 5.000 de pluguri și 2.000 de semănători. 1946 este și anul în care primul tractor IAR 22 pleacă la export. După numai cinci ani, mașinile agricole de la Brașov ajung în China, India şi Egipt, dar și înZambia, Rusia, Congo ori Brazilia. Banii câștigați de uzina brașoveană sunt folosiți pentru plata datoriilor externe.
Un tractor la fiecare 9 minute
În 1970, uzina se extinde: casele de pe 10 hectare de teren sunt dărâmate iar, în locul lor, conducerea de partid înalță hale pentru turnarea de aliaje și montează linii pentru macarale imense. Se fac noi angajări. Conducătorii uzinei conving statul că trebuie să investească în cel mai exportat produs românesc pentru a cuceri și piețele europene.Tractorul Brașov cumpără o licență de la Fiat. Se naşte astfel Universal 650, produsul premium al fabricii. „Țării cât mai multe tractoare” nu mai este doar un slogan.
Atât de mare este cererea, încât la fiecare 9 minute pe poarta uzinei de la poalele Tâmpei iese un tractor. Din cei 190.000 de locuitori ai oraşului, 26.000 muncesc acolo. Pentru ei, comuniștii construiesc cartiere de blocuri, policlinică, spital, stație de salvare, cantină și sală de spectacole.
1987 este anul în care muncitorii din Brașov își demonstrează forța socială. Izbucnită la fabrica de autocamioane, revolta care anunța moartea iminentă a comunismului adună în jurul ei lucrătorii de la principalele fabrici din oraș. Oamenii iau în stăpânire străzile și mărșăluiesc către sediul comitetului județean de partid. Scandează lozinci anti-comuniste fără să se gândescă o clipă la consecințe. Au o singură dorință – să scape deCeaușescu. Alături de protestatari sunt și muncitorii de la Tractorul. Manifestația îi trimite pe brașoveni în istorie, dar le creează și renumele de răzvrătiți. Curajul lor nu este uitat de cei care ajung la putere în România capitalistă.
Necunoașterea rigorilor economiei de piață
În 1990, uzina produce 50.000 de tractoare, anual. Mai mult de jumătate dintre ele sunt destinate exportului. Nimeni nu își imaginează declinul ce are să urmeze. Lovitura vine din Iran, unde ajunge anual 40 la sută din producție. Afacerea considerată extrem de avantajoasă fusese perfectată de Nicolae Ceaușescu și de şahul Mohammad Reza Pahlavi. În schimbul a 20.000 de tractoare, România primea petrol și bumbac. Democratizarea nu este însă pe placul statului persan și înțelegerea pică. În ciuda eforturilor, conducerea uzinei, care nu cunoaște rigorile economiei de piață, nu reușește să găsească alți clienți.
„Așa numitele combinate de utilaj greu erau o invenție din anii 80, și pentru care în mod evident nu exista piață pentru produsele lor”, afirmă Petre Roman, fost prim-ministru.
Fără a mai avea suportul statului pentru negocierea contractelor pentru fabrica, în doar șase ani producția scade de la 50.000 la 6.000 de tractoare. Deși lucrurile nu merg într-o direcție bună, guvernanții îi liniștesc pe angajați. Finanțează găurile fabricii și le promit găsirea unui investitor.
„Prima tentativă de privatizare a fost în 1996 cu New Holland”, își amintește Gheorghe Apostu, fost lider de sinidcat.
„Tentativele de privatizare nu au reușit datorită faptului că erau prea mari datoriile, nimeni nu dorea să cumpere o afacere care, dacă băgai foarte mulți bani în retehnologizare, putea produce un profit care era înghițit pe următorii câțiva ani buni buni, chiar zeci de ani, de datoriile pe care le avea societatea”, spune Teodor Atanasiu, fost președinte al AVAS.
Victor Ciorbea acordă primul credit în 1997
În 1997, în plin scandal la vârful guvernului, când tot mai multe voci cer alegeri anticipate, Guvernul, sub semnatura lui Victor Ciorbea, acordă fabricii un credit de 3,8 milioane de dolari, cu o dobândă de un procent. Condiția este ca banii să fie folosiți pentru retehnologizarea liniilor de productie și cumpărarea de materii prime. Planul arăta că, în total, uzina va fabrica 6.000 de tractoare destinate piețelor din Egipt, Turcia și SUA.
De pe liniile de producție ies însă numai 1.000 de tractoare. în 1998, uzina rămâne fără curent și gaze. E momentul în care angajații și familiile lor nu se mai mulțumesc cu promisiuni și cer fapte. Ies în stradă în speranța că vor declanșa o reacție salvatoare.
Alte credite și proteste în ani electorali
Aparent, protestele își ating scopul. Tractorul primeste încă un credit. De data aceasta de la Guvernul Radu Vasile, care îi dă 3,5 milioane de dolari fără dobândă pentru plata restanțelor la gaz și curent.
Pacea socială durează doar un an. În lipsa contractelor, în 1999, 80 la sută din cei 10.500 de angajați care reușiseră să supraviețuiască celor 10 ani de tranziție sunt trimiși în șomaj tehnic. Oamenii ies în stradă, iar guvernul CDR – condus de Radu Vasile – acordă un alt credit, de 3,2 milioane de dolari. De data aceasta dobânda este de 30 la sută, iar banii trebuie folosiți pentru relansarea producției și plata datoriilor.
Guvernanții promit și un plan pentru salvarea Tractorul, iar angajații se liniștesc. Uzina este împărțită în șase companii – Frimut UTB, Rentcom UTB, Prorem UTB, AWE-HD, MUM-UTB, Scudiver UTB, iar secțiile care nu sunt implicate direct în producția de tractoare sunt scoase la privatizare.
„Privatizarea asta la Tractorul a avut un singur scop: să mai ia din datoriile de la fabrica mamă și să le împingă la aceste făbricuțe, în speranța că fabrica mamă se va putea salva. S-a demonstrat că a fost o gândire foarte proastă. Când s-a cumpărat, s-a cumpărat cu datorii imense. Nu a fost doar MUM-ul meu, a fost și Scudiverul, și Reucomul. Toate au avut același lucru: datorii istorice”, spune Emil Niță, director companie desprinsă din Tractorul Brașov.
Majoritatea firmelor rupte din Tractorul Brașov intră în insolvență, iar statul nu își recuperează datoriile.
Frimut UTB – Rafturi metalice și Grilaje – 700.000 de dolari
Prorem UTB – piese de schimb – 6,4 milioane de dolari
AWE-HD – producția de autovehicule – 2 milioane de dolari
Scudiver UTB – freze de disc – 7,5 milioane de dolari
Datoria crește cu 12.000 de dolari pe zi
Cum relansarea mult dorită e un eșec, în 2000 – an electoral – oamenii ies din nou în stradă. Protestele încetează abia când prim-ministrul Mircea Ciumara șterge 1,7 milioane de dolari din datoriile Tractorul Brașov. Dar muncitorii brașoveni nu se mulțumesc cu atât și ies din nou în stradă. Începutul anilor 2000 conturează ideea că toate ajutoarele de stat date de guverne au fost doar simple paliative. Datoriile Tractorul ajung să crească în fiecare zi cu câte 12.000 de dolari, doar din dobânzi și penalități.
„Tractorul Brașov face parte din marile entități economice ale României, care prin dimensiunile lui, 134 de hectare, 26 de hale, făcea imposibilă gestionarea și realizarea unui profit operațional”, declară Mircea Ursache, fost președinte AVAS.
Pentru a calma furia socială, Guvernul Năstase împrumută fabrica cu 400.000 de dolari bani pentru salarii. Datoriile totale ajung la peste 52 milioane de dolari.
Presiunile din rândul angajaților continuă în anul prelectoral 2003, iar guvernul condus de Adrian Năstase decide că tractoarele produse la Brașov vor beneficia de noi subvenții de 17 milioane de dolari. Guvernul se afișează chiar și cu un investitor: concernul Landini – parte a grupului Fiat.
„Condițiile de acord social au fost îndeplinite, condițiile contractuale au fost îndeplinite, s-a semnat și contractul. Statul român trebuia să îndeplinească niște condiții trecute în contractul de privatizare, anume subvenționarea utilajelor agricole pe o perioadă de cinci ani”, spune fostul lider de sindicat Gheorghe Apostu.
În schimbul datoriilor, statul se angajează să îi subvenționeze pe producătorii agricoli care vor cumpăra tractoare de la Brașov.
Alegerile, aer pentru angajați
Noi învățam italiană, ne-am oprit cam repede din asta pentru că urma să se finalizeze privatizarea cu Landini, până la sfârșitul anului, pe 31 decembrie. De Crăciun au plecat în Italia, am băut împreună un pahar de șampanie, s-au dus și nu s-a prezentat nimeni din România să semneze privatizarea cu Landini. Era vorba de Guvernul Năstase”, își amintește Ion Bucur Constantinescu, fost director al fabricii.
Greșeala statului e răscumpărată în ochii angajaților înainte de alegerile parlamentare cuun alt împrumut de aproape un million de dolari. Dobânda cerută e de 18,75 la sută. Dar banii sunt folosiți tot pentru salarii. între timp, Guvernul găsește un alt investitor strategic.
„După Fiat s-au purtat discuții foarte avansate cu Daewoo. A existat un moment când blocurile motor, axele cu camere și chiuloasele Daewoo se turnau la Brașov, în Uzina Tractorul. A apărut căderea părții Daewoo Automobile. Au plecat, nu au mai discutat privatizarea cu noi”, mai spune Ion Bucur Constantinescu.
Împrumuturile de la  guvern, miză preelectorală
În 2005, angajații ies din nou în stradă și cer bani. Primesc un nou plan de redresare.
„Ideea era să se restâangă activitatea în jur la 30 de hectare, restul să se vândă și din banii aceia să înceapă o activitate nouă, fără datorii, lucru care era fezabil. Nu l-a dorit atunci Guvernul. În 2005 am avut primele discuții în contradictoriu cu Tăriceanu”, spuneNicolae Vlad Popa, senator.
Călin Popescu Tăriceanu vrea să subvenționeze Tractorul Brașov cu 8,7 milioane de dolari, dar ministrul Economiei, Ionuț Popescu, se opune și este schimbat din funcție. Astăzi, fostul ministru, spune că împrumutul avea doar miză preelectorală.
„Tot nu îi mai puteai salva, erau prea în groapă, asta vă spune Ionuț Popescu. Avea dreptate, lucrurile erau deja de vreo zece ani în situație foarte proastă. Când începi să acumulezi datorii și pe urmă începe să vină bulgărele – care se adună cu majorități și penalități – ajungi într-o situație din care iar nu mai poți să ieși”, mai spune Teodor Atanasiu, fost președinte al AVAS.
„Domnul Popescu nu are nicio expertiză în domeniul privatizării, nu cred că poate emite judecăți de valoare”, spune Mircea Ursache, fost președinte AVAS.
Fostul ministru Ionuț Popescu a ieșit din viața publică și nu mai vrea să dea declarații despre disputa cu fostul premier. Nici Călin Popescu Tăriceanu nu mai vrea să-și amintească de Tractorul Brașov.
Discuție reporter Digi24-Călin Popescu Tăriceanu:
„-Un minut vă reţin, despre Tractorul Braşov.
-Nu vorbesc în timp ce merg.
-Despre privatizare vrem să vă întrebăm?
-Ar fi fost bine să fie o privatizare.”
Fără împrumut, pentru binele electoratului din Brașov, statul găsește un alt investitor.
„Alt contract cu care s-a ajuns până aproape de finalizare a fost Mahindra. Am avut negocieri pe vreo patru luni, aici la sediul societății, după care am făcut parte din delegația guvernamentală care a mers în India, să vedem situația de acolo. S-a ajuns la încheierea acordului social. Cred că acolo nu s-a vrut, pentru că ei, nefăcând parte din Europa, vroiau să aibă cap de pod pentru intrarea în UE”, mai spune fostul lider de sindicat Apostu.
Tractorul Brașov, concurența la importuri
Sindicatele dau vina pe firmele din străinătate, despre care spun că nu voiau nici concurență indiană, dar nici românească.
„Cei care importau în România, vedeau în Tractorul, ca în orice firmă cu capital de stat, inamicul principal”, susține Dumitru Costea, președinte Blocul Național Sindical.
După eșuarea privatizării, datoriile acumulate la Tractorul Brașov sunt de 243 de milioane de euro. Cu promisiunea că nu va rămâne fără utilităţi, în ciuda datoriilor imense, în 2007, fabrica lansează o nouă gamă de tractoare. Nu sunt produse decât prototipurile, pentru că fabrica rămâne, din nou, fără current electric, iar angajații ies încă o dată stradă. Speră să aibă câștig de cauză. AVAS decide însă că fabrica nu mai are viitor.
„O vină mare o are Răzvan Orășanu. A dispus sistarea curentului și gazului pentru o datorie de 14 miliarde de lei vechi, era o datorie curentă. Ăsta a fost un motiv. A amenințat salariații din Tractorul că dacă nu vor pleca cu plăți compensatorii, vor pleca fără. Și atunci, i-au speriat pe oameni, oamenii au venit către sindicate și au spus că mai bine să lichideze, pentru că vor să plece cu plăți compensatorii”, spune Gheorghe Apostu.
„Au obținut programe guvernamentale, scutiri de TVA, chiar eu am reușit în 2006 să obțin o scutire de TVA. Am făcut maximul posibil să nu ajungă în faliment, dar totuși când produci și ai o pagubă de 1.000 de euro la fiecare tractor produs nu ai cum să fi profitabil și să reziști”, spune Răzvan Orășanu, fost președinte al AVAS.
În vara lui 2007, în schimbul a 82 de milioane de euro, cele 125 de hectare cu hale pline de tractoare și piese de schimb sunt scoase la vânzare.
„120 de hectare înseamnă 1.200.000 de mp pătrați, iar la vremea respectivă nu era criză, era un boom imobiliar, în Brașov un metru pătrat se vindea cu cel puțin 100 de euro”, subliniază senatorul Nicolae Vlad Popa.
Noul proprietar e SC Flavus Invest SRL București. Compania e deținută de fondul britanic de investiții Centerra Capital Partners, iar pe locul uzinei se anunță ridicarea unui mall, a unui centru commercial și a mai multor blocuri.
„A fost lichidată nejustificat, asta e părerea mea, la fel ca alte multe înterprinderi din economia românească. Au fost mulți neprofeșioniști”, spune Constantin Niță, ministru al Economiei.
La șapte ani distanță de la ultimul tractor produs la Brașov, cei care și-au legat destinele de fabrica de la poalele Tâmpei se uită în urmă și își regretă propriile decizii.
„E o nerealizare a mandatului meu, una majoră, faptul că nu am reușit ca țară să păstrăm această fabrică de tractoare”, declară Răzvan Orășanu.
„Au câștigat în primul rând firmele concurente de afară, au omorât concurența, au câștigat piața”, spune liderul de sindicat.
Lipsește documentația
Dar nu a dispărut numai uzina. În 2014, plan

Despre clarviziune în geopolitică. Remarci adresate politicienilor și ziariștilor români

$
0
0


Claude Karnoouh


Înțeleg prea bine de ce acea parte a populației conectată permanent la Facebook, Twitter, Instagram, televiziuni etc., care îi bagă în aceeași oală, la grămadă, pe politicieni, pe consilierii acestora, pe ziariști și pe intelectuali (câteodată găsind toate preocupările acestea în pielea unui singur personaj) a luat foc mai întâi prezentând, apoi comentând, rezultatele alegerilor parlamentare din 11 decembrie 2017. Victoria zdrobitoare a PSD-ului, ca de altfel și reciproca ei, adică înfrângerea istorică a PNL-ului, urmate apoi, după numai două zile, de începutul destructurării interne a USR-ului, acest partid de „bobo” * urbani privilegiați fără nici un fel de ancorare în populația mai largă și crescut din nimic așa cum cresc plantele artificiale în ghivecele lor de plastic, a dat naștere unui potop de discuții una mai goală decât alta. Astăzi, la ora la care scriu aceste rânduri, speculațiile sunt pe cale să ia sfârșit odată cu numirea primului-ministru, în această republică în care președintele aparține partidului care a pierdut alegerile. Într-o țară precum Franța sau Germania așa ceva se numește „coabitare” și e o luptă la baionetă disimulată în ochii publicului prin intermediul ipocrit al bunelor maniere burgheze. Aici, în România, ai impresia zi de zi că politica e o chestie de negoț și târguială și că relațiile dintre instituții vor interzice o minimă colaborare între ele ducând, încă o dată, la tentative mai mult sau mai puțin grotești de demitere a președintelui.

Totuși, e nevoie să privim și să măsurăm aceste evenimente politice interne în raport cu realitatea restului lumii. România nu doar că face parte din această lume, la fel ca oricare altă țară, dar participă, chiar dacă după puterile sale modeste, în chestiunile politice internaționale, de pildă trimițând soldați în Afganistan și Irak sau autorizând Statele Unite, în cadrul NATO, să instaleze pe teritoriul ei două baze militare, una dintre ele găzduind rachete îndreptate către Rusia. Ceea ce frapează în toate discursurile electorale ale partidelor de azi e absența surprinzătoare a unei poziții precise legate de politica externă a României. Țara apare, astfel, ca un fel de provincie a unui stat federal mai larg, a cărui politică externă nu o interesează deloc, exceptând dimensiunea culturală a acesteia. În ciuda unei tradiții foarte vechi de supunere față de suveranul cel mai puternic al momentului (ceea ce a fost deseori desemnat drept „caracterul fanariot al politicii românești”) atitudinea rămâne una surprinzătoare, neliniștitoare, în orice caz de neașteptat într-o țară în care, cu excepția partidelor servile în mod explicit unor interese străine, naționalismul este manifest, pe alocuri chiar agresiv, și întotdeauna foarte zgomotos. Excepție face cazul în care vocalizele naționaliste nu ar fi decât un simulacru disimulând incapacitatea politicienilor și a unei majorități a intelectualilor de a propune un patriotism ferm și non rasist, capabil să sugereze măsuri de politică externă capabile să apere interesele minimale ale țării, adică să apere populația în ansamblul ei și în totalitatea diversității sale sociale, naționale și religioase – ceea ce filozofia politică clasică numește „binele comun” și „buna guvernare”. Această indiferență față de politica externă se poate dovedi dăunătoare, de pildă, în cazuri precum schimbarea sau refacerea alianțelor, reorientarea politicii externe sau, mai rău, dacă puterile dominante în cadrul NATO ar rupe pactul.

Astfel, în timpul săptămânii care a urmat alegerilor, în Orientul Mijlociu s-a produs un eveniment de o importanță majoră care a influențat foarte rapid ansamblul relațiilor internaționale. Este vorba de victoria zdrobitoare de la Alep a armatei naționale siriene și a aliaților săi (Rusia, Iran, luptătorii kurzi, palestinieni și Hezbollah) asupra diverselor trupe de rebeli teroriști dirijate de ofițeri străini, cetățeni ai unor țări membre NATO (SUA, Marea Britanie, Franța, Germania) sau aliați (Israel, Arabia Saudită, Qatar, Iordania). Evenimentul este enorm dacă avem în vedere fenomenalele mijloace financiare puse la bătaie, cantitățile de armament consumate de pretinșii „revoluționari cu pieptul gol” și gestionarea hipertehnicizată a informațiilor prin satelit utilizate pentru a bombarda armata siriană și spitalele rusești. Nu doar o înfrângere militară ci o înfrângere morală. Cum vor justifica puterile occidentale (căci de monarhiile corupte din Golf, ale foștilor crescători de cămile și tăietori de capete wahabiști, transformați în administratori ai petrolului din zonă, nu e cazul să ne pese) față de cetățenii lor, pe lângă trimiterea masivă de ofițeri ai serviciilor secrete într-o țară căreia nu i s-a declarat niciodată război, un asemenea eșec major politico-militar? Cum vor proceda ca să le închidă gura văduvelor și orfanilor care nu vor putea fi tratați ca văduve de război și orfani de război? Prevăd deja recurgerea la diverse șmecherii întortocheate. Dar să nu ne preocupăm acum de aceste efecte particulare. Oare cetățenii țărilor NATO nu au decât ceea ce merită, de vreme ce prin votul lor ajung la putere politicienii care propun aceste politici criminale?

Evenimentul este enorm deoarece e a doua oară când, în acest debut de secol XXI, Statele Unite și NATO, dar și Israelul, suferă o înfrângere militară și politică în cadrul proiectului lor de politică imperială unipolară reprezentată până azi de îmblânzirea Rusiei și de remodelarea forțată a Orientului Mijlociu. Reversul a început în Ucraina, se continuă în Siria. De fiecare dată, un eșec. Există mai multe maniere de a-l interpreta. Oare e cazul să vedem aici, pur și simplu, efectul ezitărilor președintelui Obama prins între diverșii lobiști cu interese contradictorii și opinia publică din ce în ce mai puțin favorabilă intervențiilor externe care costă atât de mult Statele Unite, în timp ce nu doar că o parte importantă a populației se pauperizează, dar și infrastructura internă se degradează? Sau trebuie să vedem în aceste eșecuri începutul declinului global al imperiului american devenit incapabil să-și mai plătească el singur războaiele imperiale și obligat, de aceea, să se târguiască permanent cu servitorii săi occidentali care îl ajută, dar cu eforturi minime (Franța, de pildă, nu mai are suficiente bombe ca să-și înarmeze propriile avioane sau ca să-și permită un al doilea portavion!)? De aceea președintele ales a declarat că va cere fiecărei țări NATO să-și plătească singură cheltuielile de apărare. De fapt, alegerea lui Donald Trump, dincolo de latura un pic insolită, temperamentală, chiar grosolană a acestui candidat, readuce în actualitate un anumit izolaționism american care urmărește mai degrabă rezolvarea problemelor interne și stabilirea de relații comerciale bilaterale avantajoase, decât să facă din America un jandarm universal. Un fel de Real Politik de tipul New Deal care nu interzice câtuși de puțin apărarea pe plan internațional a intereselor minimale ale țării. Or, această reorientare a politicii americane dorită de jumătate dintre alegătorii americani, în ciuda reacțiilor violente de ostilitate din partea democraților neoconi și a ecologiștilor, va schimba cu siguranță politica Statelor Unite. Sigur, președintele Obama semnează acum cu toată viteza diverse decrete permițând trimiterea în Europa a unui număr cât mai mare de soldați și de echipamente militare, ceea ce ar necesita redeschiderea vechilor baze din perioada Războiului Rece, dar ele oare nu vor putea fi revocate de noul președinte?

Într-o situație în care viitorul apropiat pare atât de fluid, atât de greu de ghicit, chiar instabil, ar fi trebuit ca toată clasa politică din România, în ansamblul ei, plus ziariștii și zecile de intelectuali care trăncănesc toată ziua pe marginea cancanurilor politice locale, să emită câteva propoziții serioase pentru a expune populației, pe de o parte, datele problemei, și, pe de altă parte, potențialele poziționări politice, eventual explicate în funcție de înclinațiile politice ale fiecărui partid. Nimic legat de așa ceva, și politica externă, sau mai bine zis absența politicii externe, a rămas la discreția și în domeniul secret al executivului (nici măcar al legislativului) care, după cum știm cu toții la București, răspunde cu docilitate ordinelor NATO și SUA – adeseori acestea confundându-se. Or, experiențele istorice din a doua jumătate a secolului precedent ne-au învățat cât de mult sunt capabile marile puteri de un cinism total atunci când aliații lor nu le mai sunt utili sau când, cu prilejul unei schimbări de paradigmă, mai precis atunci când își schimbă alianțele, aceștia le-au devenit o povară. Românii par să fi uitat că Statele Unite și-au abandonat aliatul din Vietnamul de Sud atunci când au negociat soarta războiului, la presiunea opiniei publice de acasă, cu Vietnamul de Nord. Românii, în anticomunismul lor primitiv, uită felul în care rușii i-au abandonat pe comuniștii egipteni, iranieni (Tudeh) și irakieni, preferând, din considerente geopolitice, o alianță cu state dirijate de partidul Baas sau de mullahi unei solidarități internaționale cu partidele „frățești”. Românii sunt orbi atunci când vine vorba de maniera în care autoritățile franceze (Sarkozy), după ce l-au primit cu mare pompă pe Gadaffi la Paris și au luat de la acesta fonduri importante pentru alegeri, l-au lichidat doi ani mai târziu, nemaiavând nici un interes politico-economic să-l vadă în fruntea statului libian, jefuindu-i apoi petrolul și depozitele financiare din băncile europene. Or, putem paria că după sosirea la putere a președintelui Trump datele geopolitice se vor schimba nițel și că României îi va fi mai bine dacă se va supune vrând-nevrând schimbării, din moment ce nu are o politică de rezervă, adică din moment ce specialiștii și politicienii nu au elaborat dinainte o soluție de echilibru între marile puteri de pe urma căreia țara ar fi avut numai de câștigat. Căci dacă „a guverna” înseamnă să prevezi, așa cum ne învață manualele de științe politice, atunci unui guvern român serios îi va conveni mai mult să elaboreze diversele scenarii posibile ale unui echilibru abil și echidistant între Statele Unite, Europa de Vest, Rusia și China. În fapt România, sub guvernul comunist al lui Ceaușescu, deținea o poziție interesantă în Orientul Mijlociu și Maghreb în calitate de furnizor de specialiști și tehnicieni pentru diverse activități industriale, medicale sau de învățământ (foraje petroliere, mecanica automobilelor, mașinilor grele și tractoarelor, agricultură, construcții, medicină) în cadrul unui veritabil ajutor plătit acordat țărilor în curs de dezvoltare. Această poziție – sursă de beneficii geopolitice – a fost complet pierdută după ce țara s-a transformat ea însăși într-un soi de colonie de Lumea a Treia ascultând orbește de ordinele stăpânului occidental și dirijată de politicieni compradores. Or, în cazul unor mutații geopolitice și geoeconomice rapide, statele occidentale nu vor face nici un cadou pe piețele care se vor redeschide (Irak, Iran, Rusia și mai ales Siria care va trebui reconstruită de la A la Z). A găsi poziționarea din care să fie recuperate  vechile poziții geoeconomice, iată o sarcină care nu duce lipsă de anvergură în această lume în schimbare, chiar și pentru o țară al cărei potențial industrial a fost scos la mezat. Vor ști câștigătorii alegerilor din noiembrie 2016 să se achite de această sarcină? Din păcate, mă îndoiesc. Aceștia sunt deja nerăbdători să le dovedească stăpânilor lor că sunt bine ancorați în moda multiculturală (in the mood) și fini cunoscători ai trăncănelilor culturaloide. Par să uite că politica nu e totuna cu enunțarea bunelor sentimente, nici spectacolul acțiunilor de caritate, nici al gadgeturilor la modă, ci, în esența ei, descifrarea momentului adecvat (kairos) însoțită de curajul deciziei (fortuná) oamenilor politici, kairosși fortuná ale responsabililor politici fără de care popoarele nu sunt altceva decât niște lachei ai celor puternici.

Așteptând, vă urez „la mulți ani” în 2017 !

* bobo = „bourgeois boheme”, „burghez boem” expresie în lb. franceză care se referă la tineretul hipster care e ancorat economic în clasa medie-superioară dar se crede la stânga și e preocupat de ultimele mode culturale.
 

Despre autor

Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).


DGSE-ul francez preia Romania de la CIA?

$
0
0


Autor: Catalin Tache
In Romania ultimilor ani nu s-a putut scoate o vorba despre siguranta nationala fara a se bate la nesfarsit moneda despre parteneriatul strategic al tarii noastre cu Statele Unite ale Americii. Un parteneriat, fara putinta de tagada, extrem de important, dar care nu rezolva pe deplin ecuatia securitatii Romaniei. Iar situatia de fapt pare sa se schimbe vertiginos in ultimele saptamani, dupa victoria triumfala a lui Donald Trump, CIA urmand sa fie de acum inainte mult mai putin prezenta in viata noastra, cel putin in ceea ce priveste politica interna sau mediul de afaceri.
tariceanu Dragnea semneaza 2 DGSE ul francez preia Romania de la CIA!
Liviu Dragnea si Calin Popescu Tariceanu, adeptii filierei franceze
Insa locul dominant lasat liber de catre statia CIA de la Bucuresti a fost imediat umplut de catre DSGE-ul francez. Este vorba despre influenta Directiei Generale pentru Securitate Externa din Franta, care a reusit sa ia fata serviciului german de informatii BND. Iar revenirea in carti a filierei franceze este cu atat mai spectaculoasa cu cat, in ultimii doi ani, serviciul de spionaj german isi arogase dreptul de „tutore“ atat al sistemului informational romanesc, cat si al intregii politici si societati romanesti.cia DGSE ul francez preia Romania de la CIA!Ceea ce explica si cozile nemasurate de la Ambasada Germaniei la Bucuresti, pe care le formau politiciienii romani adepti ai „linsului clantelor“, cat si faptul ca mediul de afaceri fusese pur si simplu subjugat de interesele austriaco-germane.DGSEFranceLogo.png DGSE ul francez preia Romania de la CIA! Iata insa ca, dupa cum sustin surse atat din SRI, dar mai ales din SIE, noii „jupani“ din tara noastra sunt ofiterii francezi de influenta ai DGSE, unii dintre ei chiar cetateni romani extrem de bine ancorati in mediul de afaceri.
Cand doi se cearta…
Deja in sistem se stia de multa vreme ca, daca stranuta cumva vreun agent CIA detasat la Bucuresti, racesc instant si locatarii de la Palatul Cotroceni, cat si cei de la Palatul Victoria. Iar americanii par sa fi profitat din plin de acest statut privilegiat, chiar daca, mai ales dupa incredibila rasturnare de situatie si propulsarea „neamtului“ Klaus Iohannis la Cotroceni, pozitia dominanta a CIA a fost serios amenintata de catre agentii BND.
iohannis suceava DGSE ul francez preia Romania de la CIA!
Klaus Iohannis ramane tot mai izolat dupa infrangerea BND pe frontal nevazut al serviciilor secrete
Iata insa ca, tocmai cand germanii isi frecau mainile incantati ca BND-ul lor va desavarsi ceea ce au inceput in tara noastra, lucrurile s-au schimbat radical si, dupa cum sustin surse din sistem, beneficiind si de sprijinul Mossad-ului israelian, Directia Generala de Securitate Externa a Frantei a preluat fraiele puterii subterane, mai ales dupa instalarea guvernului PSD-ALDE.
Sa circule banul!
Desigur, initiatii sistemului pot spune ca, de fapt, DGSE nu a facut decat sa-si reia rolul predominant pe care l-a detinut multa vreme asupra serviciilor secrete romanesti. Iar victoria este cu atat mai mare cu cat, realist privind lucrurile, miza acestor razboaie fratricide este una de-a dreptul ametitoare, cel putin din punct de vedere financiar. Pentru ca, daca serviciul secret al unui stat strain este considerat cel mai bun prieten al sistemului de la noi, atunci, aproape automat, investitorii din respectiva tara se bucura si de o pozitie privilegiata. Asa ca, de exemplu, daca BND-ul reusea sa preia locul CIA, era de asteptat ca firmele germane si austriece, cele din urma fiind variantele „acoperite“ preferate de catre BND si chiar FSB-ul rusesc si-ar fi luat  „partea leului“ din contractele de mare infrastructura care urmeaza sa fie acordate de acum inainte de catre noul guvern roman. Asa insa, companiile franceze se vor afla, cat de curand, din nou in fruntea celor mai bine pozitionate societati care isi desfasoara activitatea in Romania. Iar aceasta veste este considerata drept una imbucuratoare, pentru ca se considera ca politica DSGE este una cat se poate de pragmatica, incurajandu-se „circulatia banului“ si impulsionarea afacerilor. Afaceri din care, desigur, si DSGE are propria parte, dar asta este o cu totul alta poveste…
Secretul lui Dragnea
Iar faptul ca a inceput „hegemonia“ DGSE-ului francez in Romania, in ciuda strategiei BND-ului german, poate avea implicatii mult mai mari decat simpla influentare a serviciilor secrete romanesti sau chiar decat miza economica. Pentru ca, daca liderii liberalilor isi bagasera deja „gaturile“, fara sa cracneasca, in jugul Ambasadei Germaniei, aceasta strategie s-a dovedit una catastrofala. Insa, pe de alta parte, radicala schimbare la fata a lui Liviu Dragnea si, mai ales, faptul ca Popescu Calin Tariceanu a ramas, in ciuda tuturor presiunilor greu de imaginat exercitate asupra sa, un aliat fidel al PSD-ului sunt puse in sistem pe baza „scolarizarii“ intensive facute de catre experti israelieni si francezi. Iar daca serviciile secrete franceze isi vor intari influenta asupra Romaniei, ceea ce este de altfel si de asteptat, atunci se poate prognoza o intarire a pozitiei politice si a actualei coalitii de guvernare. Si o izolare tot mai pronuntata a „neamtului“ de la Palatul Cotroceni, dupa infrangerea BND-ului german pe frontul nevazut al serviciilor secrete.
Se schimba garda!
Si tot pe seama reintrarii tarii noastre in sfera de influenta a DGSE se poate pune deja si revirimentul uluitor al SIE. Serviciu despre care se stie ca are, cel putin in domeniul economico-financiar, relatii mai mult decat excelente cu francezii, ca si cu israelienii, de altfel. Lucru care se va vedea cat de curand si cu ochiul liber, garda din servicii care a mizat excesiv de mult pe legaturile exclusive cu americanii si, apoi, cu germanii de la BND urmand sa fie inlocuita cu „francofonii“ din servicii…

Valurile lui Ghita sau Repetitia istoriei

$
0
0
Victor Ponta, fostul prim ministru al Romaniei, comenteaza la pagina sa de facebook un articol semnat Ioana Ene Dogioiu, un pseudonim de sub care s-ar auzi  vocea SRI-ului.  Mai jos sunt toate.

Victor Ponta
SISTEMUL SECURIST din Romania a ajuns din nou la momentul 2012 - cand are Parlamentul, Guvernul si, mai ales, majoritatea poporului roman impotriva face apel la sprijinul extern!!!

Doamna Ioana Ene Dogioiu ( alaturi de Dan Tapalaga) sunt unanim considerati si acceptati ca "vocea oficiala a Sistemului" - Ion Cristoiu ii numeste "jurnalistii cu epoleti" / alti jurnalisti si oamenii politici le spun "Gazeta de perete a SRI" sau "vocea scrisa a lui Coldea" - putin important acum!

Azi Doamna Ene Dogioiu ( nici macar nu este numele real ci doar un pseudonim) anunta trecerea la ultima faza a razboiului cu poporul roman - si sigur cu Guvernul si Parlamentul - solicitarea de interventie externa pentru a salva SISTEMUL!

Cine isi aduce aminte de istorie constata ca apelul seamana izbitor cu cel facut de propagandistii Partidului Comunist din Ungaria in 1956 catre " Marele Frate" URSS care trebuia sa trimita "forte eliberatoare" impotriva "turbulentilor" care vor sa "schimbe orientarea politica a tarii" - cu singura deosebire ca acum in loc de URSS apelul este adresat catre SUA ( de altfel atitudinea domnului Ambasador Hans Klemm este surprinzator de asemanatoare celei a Ambasadorului URSS la Budapesta in 1956)!

Ca sa nu credem insa ca este doar istorie mi-am amintit de anul 2012 in Romania! Si atunci "propagandistii Sistemului" aveau acelasi apel catre fortele "eliberatoare" / atunci oficial trebuia salvat Traian Basescu - acum trebuie salvat Klaus Iohanis/ de fapt si in 2012 si in 2017 trebuie salvat SISTEMUL!

O sa caut si voi publica in cateva ore scrisoarea pe care am primit-o atunci de la Doamna Hillary Rodham Clinton - Secretarul de Stat al SUA / deoarece nici Doamna Clinton nici eu nu mai avem o pozitie publica in stat consider ca acea scrisoare este pur si simplu un document istoric!
Scrisoarea este aici :
https://www.facebook.com/VPolitic2017/posts/180607125750776




Metodele si situatia seamana izbitor cu anul 2012/ intrebarea este daca Liviu Dragnea si Calin Popescu Tariceanu au invatat din greselile si slabiciunile omenesti ale lui Crin Antonescu si ale mele?
Mai ales ca acum la Washington va fi o Administratie care se pare ca a invatat din greselile facute de Administratia Barack Obama!
Revin in scurt timp cu scrisoarea - pana atunci insa astept opiniile dvs!

http://m.ziare.com/…/romania-s-o-s-dependenta-de-presiunea-…



_______________________________________

Romania S.O.S. Dependenta de presiunea externa


 Autor: Ioana Ene Dogioiu
In timp ce destupau sampaniile si incingeau dansul (uneori la propriu) in studiourile de televiziune pentru fericirea de a fi reusit cel putin suspendarea generalului Coldea, parte a binomului anticoruptie care le-a adus atat de multa suferinta, dosariabilii si puscariabilii Romaniei, suiti din nou pe cai mari, s-au facut ca nu obseva o informatie care ar fi fost de natura sa le intunece un pic orizontul luminos.
De-abia anuntase ministrul Justitiei ca va cere ridicarea MCV, ca secretarul general adjunct al Comisiei Europene, Paraskevi Michou, i-a taiat elanul: "In acest an, asa cum am spus, nu se va intampla (ridicarea MCV - n.red.). Raportul este deja gata. Pasii urmatori depind de ceea ce am spus. Am venit aici pentru a transmite mesajul ca dorim o cooperare stransa care sa duca la ridicarea MCV, dar acest lucru depinde de ceea ce Guvernul si Parlamentul vor face, depinde de indeplinirea tuturor conditiilor stabilite si ca reformele facute sunt sustenabile si ireversibile".

Deci nu numai ca MCV o sa ramana cel putin pana in 2018, dar actuala putere este sub monitorizare stricta, ceea ce inseamna ca Bruxelles-ul isi pastreaza ultima parghie in privinta Romaniei in chestiuni de justitie. Ce inseamna asta?

Inseamna ca puterea va fi obligata sa asigure stabilitatea institutiilor si legislatiei anticoruptie, adica exact unde este de presupus ca se pregatau sa dea atacul prin reduceri de competente ale DNA sau unificari de parchete, de exemplu.

Veti intreba poate daca PSD-ului ii pasa de MCV? Este evident ca Liviu Dragnea nu vrea sa se transforme nici pe sine, nici partidul in paria Europei, din nou dupa vara lui 2012. Dimpotriva, mi se pare ca PSD arata o mare grija pentru lobby si imagine externe. In plus, cat exista MCV, nu se pune problema, in mod real, de intrare in Spatiul Schengen.

Multi s-au grabit sa arunce cu pietre in procurorul general Augustin Lazar atunci cand a declarat ca: "Din punctul de vedere al magistratilor... as dori sa va spun ca o monitorizare a magistratilor nu ar mai fi necesara, dar ar fi necesara o monitorizare a politicienilor. Este o chestiune de vointa politica. Stiti dumneavoastra de ce".

Eu salut sinceritatea curajoasa a domniei sale. Din pacate, imensa majoritate a politcienilor romani respecta cat de cat statul de drept doar sub monitorizare si sub "bici". De frica, nu din convingere.


Toate rapoartele MCV, cel putin din 2012 incoace, au fost extrem de favorabile la adresa sistemului judiciar, la adresa CSM si mereu critice la adresa parlamentarului oricand gata de o "marti neagra", de un asalt ca in 2012, de amputarea codurilor penale, de o lege care sa faca anchetele mai difcile si infractorii mai protejati. Adica exact ceea ce nu am nici cea mai mica indoiala ca ar fi declansat cu toata forta din prima zi dupa ridicarea MCV.
De aceea cred ca PSD isi si fixase ridicarea MCV ca obiectiv prioritar. Si sper sa si-l pastreze, pentru ca asta i-ar face ceva mai retinuti.

Deja justitia este supusa in acest moment unui asalt fara precedent vizibil cu ochiul liber daca vezi cum, dupa zicerile lui Ghita, scot capul de prin toate cotloanele oameni acuzati sau deja condamnati pentru fapte de coruptie.

Televiziunile patronilor puscariasi, judecati sau fugari, au declansat un festival, avand ca unic mesaj: justitia e un mare abuz, penalii sunt niste victime. Vedem unite de acest mesaj personaje care pana mai ieri si-ar fi scos ochii politic sau asta incercau sa ne convinga macar.

Si sub presiunea mediatica imensa, aud multi oameni de buna credinta care incep sa se clatine. In aceste conditii, gratierea si mai ales aministia sunt deja pericole aproape iminente. Eu am avertizat asupra acestei evolutii inca de la primele inregistrari ale lui Ghita.

In fata acestui val, ma tem ca depindem mai mult ca niciodata de sustinerea externa a parcursului justitiei in general si a anticoruptiei in special. Multi spera ca administratia Trump va slabi vigilenta, interesul si presiunea. Ramane de vazut. Deocamdata, au scos din frapiere sampaniile puse acolo in speranta unei rapide plecari a ambasadorului Klemm.

Ceea ce cred ca ar trebui sa le fie clar, cat se poate de clar, occidentalilor e ca daca abandoneaza justitia din Romania in fata asaltului dezlantuit al penalilor, daca pica in capcana decrediblizarii, tara aceasta va fi pierduta nu numai pentru noi, ci si pentru ei. Iar Rusia nu va rata sa valorifice aceasta eroare de proportii.

Donald Trump despre niste chestiuni europene

$
0
0





This is the full transcript of Donald Trump’s interview with Michael Gove and Kai Diekmann, former chief editor of the German newspaper Bild.

Mr President-elect, your grandfather is from Germany, your mother is from Scotland. As you know, Michael is Scottish, I am German. How will you manage relations with our countries?

Trump: Well, it’s similar. We have great love for both countries. These are great countries, great places. It’s very interesting how the UK broke away. I sort of, as you know, predicted it. I was in Turnberry and was doing a ribbon cutting because I bought Turnberry, which is doing unbelievably, and I’ll tell you, the fact that your pound sterling has gone down? Great. Because business is unbelievable in a lot of parts in the UK, as you know. I think Brexit is going to end up being a great thing.

So do you think we will be able to get a trade deal between the US and the UK quite quickly?

Absolutely, very quickly. I’m a big fan of the UK, uh, we’re gonna work very hard to get it done quickly and done properly — good for both sides. I will be meeting with [Theresa May] — in fact if you want you can see the letter, wherever the letter is, she just sent it.
She’s requesting a meeting and we’ll have a meeting right after I get into the White House and it’ll be, I think we’re gonna get something done very quickly.

Why do you think Brexit happened?

People don’t want to have other people coming in and destroying their country and you know in this country we’re gonna go very strong borders from the day I get in. One of the first orders I’m gonna sign – day one – which I will consider to be Monday as opposed to Friday or Saturday. Right? I mean my day one is gonna be Monday because I don’t want to be signing and get it mixed up with lots of celebration, but one of the first orders we’re gonna be signing is gonna be strong borders.

We don’t want people coming in from Syria who we don’t know who they are. You know there’s no way of vetting these people. I don’t want to do what Germany did.

And I’ve great respect for Merkel, by the way, I have to say. I have great respect for her. But, I, I think it was, I think it was very unfortunate what happened.

And you know I have a love for Germany because my father came from Germany and, I don’t want to be in that position. You know the way I look at it, we have enough problems.

You said during the campaign that you’d like to stop Muslims coming to the US. Is that still your plan?

Well, from various parts of the world that have lots of terrorism problems.

There will be extreme vetting, it’s not gonna be like it is now, they don’t even, we don’t even have real vetting. The vetting into this country is essentially non-existent as it is, as it was at least, with your country.

Are there any travel restrictions that could be imposed on Europeans coming to the US?

Well, it could happen, I mean we’re gonna have to see. I mean, we’re looking at parts of Europe; parts of the world and parts of Europe, where we have problems where they come in and they’re gonna be causing problems. I don’t wanna have those problems. Look, I won the election because of strong borders and trade. And military, we’re gonna have strong military.

You mentioned you have German ancestors. What does it mean for you to have German blood in your veins?

Well, it’s great. I mean, I’m very proud of Germany and Germany is very special Bad Dürkheim, right? This is serious Germany, right? Like this isn’t any question — this is serious Germany. No, I’m very proud of Germany. I love Germany, I love the UK.

Have you ever been to Germany?

Yes, I have been to Germany.

When Obama came for his last visit to Berlin, he said that if he could vote in the upcoming election he would vote for Angela Merkel. Would you?

Well, I don’t know who she’s running against, number one, I’m just saying, I don’t know her, I’ve never met her. As I said, I’ve had great respect for her. I felt she was a great, great leader. I think she made one very catastrophic mistake and that was taking all of these illegals, you know taking all of the people from wherever they come from. And nobody even knows where they come from. You’ll find out, you got a big dose of it a week ago. So I think she made a catastrophic mistake, very bad mistake. Now, with that being said, I respect her, I like her, but I don’t know her. So I can’t talk about who I’m gonna be backing — if anyone.

When are you coming to the UK as president?

I look forward to doing it. My mother was very ceremonial, I think that’s where I got this aspect because my father was very brick-and-mortar, he was like, and my mother sort of had a flair, she loved the Queen, she loved anything — she was so proud of the Queen. She loved the ceremonial and the beauty, cause nobody does that like the English. And she had great respect for the Queen, liked her. Anytime the Queen was on television, an event, my mother would be watching. Crazy, right?

Is there anything else you take from having a Scottish mother?

Well, the Scottish are known for watching their pennies, so I like to watch my pennies — I mean I deal in big pennies, that’s the problem.

Is there anything typically German about you?

I like order. I like things done in an orderly manner. And certainly the Germans, that’s something that they’re rather well known for. But I do, I like order and I like strength.

In your campaign you said Angela Merkel’s policy on Syrian refugees was insane. Do you still think so?

I think it’s not good. I think it was a big mistake for Germany. And Germany of all countries, ’cause Germany was one of the toughest in the world for having anybody go in, and, uh, no I think it was a mistake. And I’ll see her and I’ll meet her and I respect her. And I like her but I think it was a mistake. And people make mistakes but I think it was a very big mistake. I think we should have built safe zones in Syria. Would have been a lot less expensive. Uh, get the Gulf states to pay for ’em who aren’t coming through, I mean they’ve got money that nobody has.

Would have been a lot less expensive than the trauma that Germany’s going through now — but I would have said — you build safe zones in Syria. Look, this whole thing should have never happened. Iraq should not have been attacked in the first place, all right? It was one of the worst decisions, possibly the worst decision ever made in the history of our country. We’ve unleashed — it’s like throwing rocks into a beehive. It’s one of the great messes of all time. I looked at something, uh, I’m not allowed to show you because it’s classified – but, I just looked at Afghanistan and you look at the Taliban – and you take a look at every, every year its more, more, more, you know they have the different colours – and you say, you know – what’s going on?

Who do you blame? Obama, Pakistan? Who do you blame?

Afghanistan is, is not going well. Nothing’s going well — I guess we’ve been in Afghanistan almost 17 years — but you look at all of the places, now in all fairness, we haven’t let our people do what they’re supposed to do. You know we have great military, we’re gonna have much greater military because we’re gonna have — you know right now it’s very depleted, we’re gonna have great military, but we haven’t let our military win.

Boeing and Lockheed Martin are you know big contractors for this country and we have an F-35 program that has been very, very severely over budget and behind schedule. Hundreds of billions of dollars over budget and seven years behind schedule. And, uh, they got to shape up.

And what’s your priority for the military as commander-in-chief?

Isis.

And how are you going to deal with Isis?

Well, I’d rather not say, I don’t want to be like Obama or others where they say — I always talk about Mosul, you know Mosul’s turned out to be a disas — brutal. So Mosul, so they announced four months ago we’re going to attack Mosul — I said, “Why do you have to announce it?”. Like you said, “What’s going to be your priority?”. When are you going to attack? When are you gonna, how are you gonna do it? What kind of weapons are you gonna use, right? What time of the day?

You think Obama telegraphed his punch?

Mosul turned out to be a disaster because we announced five months ago that we were going into Mosul, in five months. In four months we said, “We’re getting ready”, by the time we get in, it’s been so much talk — and it’s been very hard to take — you know that, right?

Do you think that what’s happened in Syria now with Putin intervening is a good thing or a bad thing?

Nah, I think it’s a very rough thing. It’s a very bad thing, we had a chance to do something when we had the line in the sand and it wasn’t — nothing happened. That was the only time — and now, it’s sort of very late. It’s too late. Now everything is over — at some point it will come to an end — but Aleppo was nasty. I mean when you see them shooting old ladies walking out of town — they can’t even walk and they’re shooting ’em — it almost looks like they’re shooting ’em for sport — ah no, that’s a terrible — that’s been a terrible situation. Aleppo has been such a terrible humanitarian situation.

Talking about Russia, you know that Angela Merkel understands Putin very well because he is fluent in German, she is fluent in Russian, and they have known each other for a long time — but who would you trust more, Angela Merkel or Vladimir Putin?

Well, I start off trusting both — but let’s see how long that lasts. It may not last long at all.

Can you understand why eastern Europeans fear Putin and Russia?

Sure. Oh sure, I know that. I mean, I understand what’s going on, I said a long time ago — that Nato had problems. Number one it was obsolete, because it was, you know, designed many, many years ago. Number two — the countries aren’t paying what they’re supposed to pay. I took such heat, when I said Nato was obsolete. It’s obsolete because it wasn’t taking care of terror. I took a lot of heat for two days. And then they started saying Trump is right — and now — it was on the front page ofThe Wall Street Journal, they have a whole division devoted now to terror, which is good.
And the other thing is the countries aren’t paying their fair share so we’re supposed to protect countries but a lot of these countries aren’t paying what they’re supposed to be paying, which I think is very unfair to the United States. With that being said, Nato is very important to me.

Britain is paying.

Britain is paying. There’s five countries that are paying what they’re supposed to. Five. It’s not much, from 22.

For decades now, Europe has depended on America for its defence. Will that guarantee be there in the future as well?

Yeah, I feel very strongly toward Europe — very strongly toward Europe, yes.

Do you support European sanctions against Russia?

Well, I think you know — people have to get together and people have to do what they have to do in terms of being fair. OK? They have sanctions on Russia — let’s see if we can make some good deals with Russia. For one thing, I think nuclear weapons should be way down and reduced very substantially, that’s part of it. But you do have sanctions and Russia’s hurting very badly right now because of sanctions, but I think something can happen that a lot of people are gonna benefit.

Will you rip up the Iran deal?

Well, I don’t want to say what I’m gonna do with the Iran deal. I just don’t want to play the cards. I mean, look, I’m not a politician, I don’t go out and say, ‘I’m gonna do this — I’m gonna do —’, I gotta do what I gotta do. But I don’t wanna play. Who plays cards where you show everybody the hand before you play it? But I’m not happy with the Iran deal, I think it’s one of the worst deals ever made, I think it’s one of the dumbest deals I’ve ever seen, one of the dumbest, in terms of a deal. Where you give — where you give a $150 billion back to a country, where you give $1.7 billion in cash — did you ever see a million dollars in hundred dollar bills? It’s a lot. It’s a whole — it’s a lot. $1.7 billion in cash. Plane loads. Of, of — think of it — plane, many planes. Boom. $1.7 billion. I don’t understand. It just shows the power of a president — when a president of this country can authorise $1.7 billion in cash, that’s a lot of power.

And you think that money is now funding terror?

No, I think that money is in Swiss bank accounts — they don’t need that money, they’re using other money, I think they’ve taken that money and they’ve kept it for themselves. That’s my opinion.

What did you think of Obama’s approach towards the UN Security Council resolution on Israel just before Christmas?

I think it was terrible. It should have been a veto. I think it was terrible.

Do you think the UK should have vetoed it?

Well, the UK may have another chance to veto if what I’m hearing is true, because you know you have a meeting as you know, this weekend. And there are a lot of bad stories being circulated. The problem I have is that it makes it a tougher deal for me to negotiate because the Palestinians are given so much — even though it’s not legally binding it’s psychologically binding and it makes it much tougher for me to negotiate. You understand that? Because people are giving away chips, they’re giving away all these chips.

And do you think the UK should veto any UN Security Council resolution on Israel put forward this week so that you are in a stronger position to get the right deal for the Middle East?

Well, I’d like to see the UK veto. I think it’d be great if they veto because I’m not sure the United States is gonna veto, amazingly. They won’t, right? You think the United States is gonna veto? I’ll have friends who are Jewish have a fundraiser for Obama and I’ll say, “What are you doing? OK — what are you doing?”

Is it true you’re going to move the American embassy from Tel Aviv to Jerusalem?

Well, I don’t want to comment on that, again, but we’ll see what happens.

You know that famous saying by Henry Kissinger: “Which number do I dial if I want to talk to Europe?” Which number are you going to dial?

Yeah, well I would say Merkel is by far one of the most important leaders. ’Cause you look at the UK and you look at the European Union and it’s Germany. Basically a vehicle for Germany. That’s why I thought the UK was so smart in getting out and you were there and you guys wrote it — put it on the front page: “Trump said that Brexit is gonna happen”. That was when it was gonna lose easily, you know, everybody thought I was crazy. Obama said to go to the back of the line. Meaning, if it does happen — and then he had to retract — that was a bad statement to make.

And now we are at the front of the queue?

I think you’re doing great. I think it’s going great.

What is your view on the future of the European Union? Do you expect more countries to leave the European Union?

I think it’s tough. I spoke to the head of the European Union, very fine gentleman called me up.

Mr Juncker?

Yes, ah, to congratulate me on what happened with respect to the election. Uh, I think it’s very tough. I think it’s tough. People, countries want their own identity and the UK wanted its own identity but, I do believe this, if they hadn’t been forced to take in all of the refugees, so many, with all the problems that it, you know, entails, I think that you wouldn’t have a Brexit. It probably could have worked out but, this was the final straw, this was the final straw that broke the camel’s back.

I think people want, people want their own identity, so if you ask me, others, I believe others will leave.

As a successful businessman, do you trust the European currency?

Well, it’s doing OK. I mean, you know. What do you trust? I trust the dollar, I’m gonna trust the dollar a lot more in four years than I do now, but sure I mean it’s a currency, it’s fine. But I do think keeping it together is not gonna be as easy as a lot of people think. And I think this, if refugees keep pouring into different part of Europe. I think it’s gonna be very hard to keep it together cause people are angry about it.

What is better for the United States — a strong European Union or stronger nation states?

Personally, I don’t think it matters much for the United States. I never thought it mattered. Look, the EU was formed, partially, to beat the United States on trade, OK? So, I don’t really care whether it’s separate or together, to me it doesn’t matter. I can see this — I own a big property in Ireland, magnificent property called Doonbeg, what happened is I went for an approval to do this massive, beautiful expansion — that was when I was a developer, now I couldn’t care less about it — but I learnt a lot because I got the approvals very quickly from Ireland and then Ireland and my people went to the EU to get the approval — it was going to take years — that was a very bad thing for Ireland.

Do you think that the EU is holding back all its member states? Is it an obstacle to their growth and prosperity?

Well I can tell you from the environmental standpoint, they were using environmental tricks to stop a project from being built — I found it to be a very unpleasant experience. To get the approvals from the EU would have taken years— I don’t think that’s good for a country like Ireland so you know what I did? I said forget it I’m not gonna build it.

People in Europe and beyond have expressed concern that America may have a protectionist trade policy that will hurt America’s friends. What would you say to them?

Well, I can tell you that in the last … I think I’ve done more than any president-elect ever — Many factories now, many car plants, that were going to be built in other locations are building in Michigan and Ohio — ya know Ford announced a big one, Fiat Chrysler announced a big one, General Motors is announcing, they’re all announcing and I’m not just talking about cars I’m talking about other things, there will be many other things — you can’t allow companies to leave our country, fire all of its employees, move to Mexico, make whatever the product is, and then sell it back in with no tax — and there will be a very substantial border tax for companies that do that. And when people hear that — they say we’re gonna stay here or we’re gonna build in the US — so they’ll go and they’ll build their car plant or they’ll build their air-conditioning plant and they’re gonna sell their air conditioners but they’re gonna pay 35 per cent tax . . . there’s not gonna be any tax because they’re not gonna leave — see there’s not gonna be any tax — but the conservative theory is open borders, open borders is all fine. First of all it’s bad for security — for trade it’s fine — the problem is the US is always taken advantage of — we have hundreds of billions of dollars of trade deficits with China — we have $805 billion in trade deficits with the world — ya almost say, who’s making these deals when you’re losing that kind of money, right — we actually have almost $800 billion — almost $800 billion in trade deficits with the world — so you say, who’s making these deals?

Well, Germany is obviously benefiting because we are the world champions at exporting?

Well you’re very good at export — we buy lots of your cars.

Do Europeans have to fear something similar to what you might announce for China — higher custom duties?

It’s going to be different — I mean Germany is a great country, great manufacturing country — you go down Fifth Avenue everybody has a Mercedes-Benz in front of their building, right — the fact is that it’s been very unfair to the US, it’s not a two-way street. How many Chevrolets do you see in Germany? Maybe none — not too many — how many — you don’t see anything over there — it’s a one-way street — it’s gotta be a two-way street — I want it to be fair but it’s gotta be a two-way street and that’s why we’re losing almost $800, think of it, $800 billion a year in trade so that will stop — ya know we have Wilbur [Ross, his choice for commerce secretary] as one of our guys, ya know Wilbur . . .

And I will say most of it . . . most of it is China ’cause China is a tremendous problem.

You just mentioned Mercedes, BMW, even VW — do you expect them to build more plants in the US? For example, BMW wants to open a plant in 2019 in Mexico . . .

I would tell them, don’t waste their time and money — unless they want to sell to other countries, that’s fine — if they want to open in Mexico, I love Mexico, I like the president, I like everybody — but I would tell BMW if they think they’re gonna build a plant in Mexico and sell cars into the US without a 35 per cent tax, it’s not gonna happen, it’s not gonna happen — so if they want to build cars for the world I would say wish them luck — they can build cars for the US but they’ll be paying a 35 per cent tax on every car that comes into the country . . . so what I’m saying is they have to build their plant in the US, it will be much better for them and what we’re doing — maybe more importantly, is we’re lowering taxes — corporate taxes — down to from 15 to 20 per cent and were getting rid of 75 per cent of the regulations — from 35 down to 15 to 20, we haven’t picked the final but from 15 to 20, and we’re also gonna let the companies bring back their money with the inversion, corporate inversion.

That will affect people like Google?

Well, we’ve got five — I think it’s five, they say it’s 2.5-3, I think it’s five, but it’s $5 trillion over there and they can’t bring back their money so that’s part of our tax bill, the money comes back.

Given your views on free trade, would you say that you’re a conservative?

I’m pragmatic, look I go in front of crowds — I had the biggest crowds anybody’s ever had for a presidential election and that’s tough and when I was fighting with Jeb Bush, ya know “low energy” Jeb, he would say, ‘Donald Trump is not a conservative’, so I’d go in front of 25,000 people and, like in Michigan, where there’s massive — 32,000 people — and I’m screaming, ‘Jeb Bush says I’m not a conservative’, they’re screaming, ‘Who cares?’, and I said, ‘What do you want? Do you want conservative or a good deal?’ And the reason, because Jeb Bush said I’m not a conservative because I don’t believe in free trade — well I do believe in free trade, I love free trade, but it’s gotta be smart trade so I call it fair trade — and the problem, so I said to the people, ‘Do you want a conservative or do you want somebody who’s gonna make great deals?’, and they’re all screaming, ‘Great deals, great deals’ — they don’t care, there are no labels — ya know there’s some people, he is not — Jeb Bush would stand up — ‘He is not a true conservative’ — who cares — I am a conservative, but I’m really about making great deals for the people so they get jobs . . . the people don’t care ya know when you’re talking — they don’t care, they want good deals — ya know what? They want their jobs back.

Do you have any models — are there heroes that you steer by — people you look up to from the past?

Well, I don’t like heroes, I don’t like the concept of heroes, the concept of heroes is never great, but certainly you can respect certain people and certainly there are certain people — but I’ve learnt a lot from my father — my father was a builder in Brooklyn and Queens — he did houses and housing and I learnt a lot about negotiation from my father — although I also think negotiation is a natural trait, I don’t think you can, you either have it or you don’t, you get better at it but basically, the people that I know who are great negotiators or great salesmen or great politicians, it’s very natural, very natural . . . I got a letter from somebody, their congressman, they said what you’ve done is amazing because you were never a politician and you beat all the politicians. He said they added it up — when I was three months into the campaign, they added it up — I had three months of experience and the 17 guys I was running against, the Republicans, had 236 years – ya know when you add 20 years and 30 years — so I was three months they were 236 years — so it’s sort of a funny article but I believe it’s like hitting a baseball or being a good golfer — natural ability, to me, is much more important to me than experience and experience is a great thing — I think it’s a great thing — but I learnt a lot from my father in terms of leadership.

Your policy platform of America First implies you’re happy to see the rest of the world suffer. Do you?

I don’t want it to be a disruption — I love the world, I want the world to be good but we can’t go — I mean look at what’s happening to our country — we are $20 trillion — we don’t know what we’re doing — our military is weak — we’re in wars that never end, we’re in Afghanistan now 17 years, they told me this, really — 17 years, it’s the longest war we’ve ever been in.

Given what’s been reported this week, what does that say about your relations with the intelligence community?

Well, we have to have, ya have to have the right people and as you know Pompeo — who’s really been received, did a good job yesterday, head of the CIA — might I think we have some very great people going in — I think we have some great people — ya know I have a lot of respect for the intelligence but a lot of leaks, a lot of fake news coming out, a lot of fake news.

It’s been reported that a British former diplomat was involved in this whole thing — do you think that we, in Britain, need to look at our intelligence services?

Well, that guy is somebody that you should look at, because whatever he made up about me it was false — he was supposedly hired by the Republicans and Democrats working together — even that I don’t believe because they don’t work together, they work separately — and they don’t hire the same guy — what they got together? See the whole thing is fake news because it said the, whoever it was, intelligence, the so-called intelligence, said he’s an operative of Republicans and Democrats — they don’t work together, they don’t work together.

Who do you think, then, is behind it all?

I think probably could be intelligence or it could be, it could be, the Democrats.

When I just heard it — I ripped up the mat . . . if I did that in a hotel it’d be the biggest thing — they’d have me on the front page of The New York Post, right? And the other thing, I can’t even, I don’t even want to shake hands with people now I hear about this stuff — ugh.
It’s fake news, it was totally made up and I just got a letter from people that went to Russia with me — did you see that letter — very rich people, they went with me, they said you were with us, I was with them, I wasn’t even here when they said such false stuff.

I left, I wasn’t even there . . . I was there for the Miss Universe contest, got up, got my stuff and I left — I wasn’t even there — it’s all . . . so if this guy is a British guy you got a lot of problems.

How is being president going to change how you operate?

Ya know this is a very, very big change — I led a very nice life and ya know successful and good and nice and this is a lot different — but ya know my attitude on that is when you’re president, you’re in the White House which is a very special place — you’re there for a limited period of time — who wants to leave? Like I’ve liked President Obama, he’s been very nice, yeah he’s been nice one on one, but maybe not so nice in other ways — but who wants to leave the White House to go to some other place and be away on a vacation? The White House is very special, there’s so much work to be done, I’m not gonna be leaving much — I mean a lot of work to be done — I’m gonna be in there working, doing what I’m supposed to be doing — but who wants to leave the White House?

They say Camp David is very nice.

Yea, Camp David is very rustic, it’s nice, you’d like it. You know how long you’d like it? For about 30 minutes…

When you’re president will you still tweet? And if you do will it be as the Real Donald Trump, as Potus, or probably as Real Potus?

@realDonaldTrump I think, I’ll keep it . . . so I’ve got 46 million people right now — that’s a lot, that’s really a lot — but 46 million — including Facebook, Twitter and ya know, Instagram so when you think that your 46 million there, I’d rather just let that build up and just keep it @realDonaldTrump, it’s working — and the tweeting, I thought I’d do less of it, but I’m covered so dishonestly by the press — so dishonestly — that I can put out Twitter — and it’s not 140, it’s now 140, 280 — I can go bing bing bing and I just keep going and they put it on and as soon as I tweet it out — this morning on television, Fox — “Donald Trump, we have breaking news” — I put out a thing . . .

. . . You were tweeting a lot this morning?

I tweeted a little bit, yeah.

And you do it on your own?

I tweeted about the intelligence agencies because it all turned out to be false information.

And you do it on that phone there?

This — I have numerous, I have numerous — I have iPhones, I have . . .

But nobody else knows how to log into your Twitter account?

No, I do — I have one or two people that do during the day I’ll just dictate something and they’ll type it in.

So, Steve Bannon or someone else?

No, not Steve, but I have people that do it. But ya know the tweeting is interesting because I find it very accurate — when I get a word out and if I tell something to the papers and they don’t write it accurately, it’s really bad — they can’t do much when you tweet it and I’m careful about, it’s very precise, actually it’s very, very precise — and it comes out breaking news, we have breaking news — ya know, it’s funny, if I did a press release and if I put it out, it wouldn’t get nearly — people would see it the following day — if I do a news conference, that’s a lot of work.

Although the media have been better lately, which is shocking, shocking — in fact today they have a front-page story saying that Trump’s people will never leave him — ya know all of the voters that I have will never leave — which is very interesting cause we have great support in the country, tremendous support, I was very surprised at that story.

What role will [your son-in-law] Jared [Kushner] play?

Oh, really . . . Ya know what, Jared is such a good kid and he’ll make a deal with Israel that no one else can— ya know he’s a natural, he’s a great deal, he’s a natural — ya know what I was talking about, natural — he’s a natural deal-maker — everyone likes him.

And will [your daughter] Ivanka play a big role in the administration?

Well, not now, she’s going to Washington, and they’re buying a house or something, but ya know she’s got the children, so Jared will be involved as we announced — no salary, no nothing. If he made peace — who’d be better at that then Jared, right — there’s something about him . . .

Are you looking forward to meeting our prime minister?

Well, I’ll be there — we’ll be there soon — I would say we’ll be here for a little while but and it looks like she’ll be here first — how is she doing over there, by the way, what do you think?

Theresa?

Yeah, May.

She’s got very strong approval ratings.

Popular. How are they doing with the break-up? How’s the break-up going?

Well, the PM wants to get a strong deal with the US.

Well, we’re gonna get a trade deal. Well, how is our Nigel doing? I like him, I think he’s a great guy, I think he’s a very good guy and he was very supportive. He’d go around the US — he was saying Trump’s gonna win. He was one of the earliest people that said Trump was gonna win. So, he’s gotta feel for it. Michael, you should’ve written that we were gonna win.

Well, at least let me give you a copy of my book on how to fight terrorism.

Good, I’d love that. That’s fantastic — how to fight terrorism, I can use that.






comments










This transcript is just embarrassing! I know as many others have said we have to accept that at least for 4 years Trump will be the most powerful man on the planet, but really as the leader of the free world he plainly has so little grasp on international matters. 
 
 



It seems to me that the world needs to accept that Trump, on Friday, will be President of the USA. To say the UK should not have anything to do with him is very short sighted. The UK relies on the USA as our ultimate military defender. Yes, Trump has difficulty articulating his views; yes the truth sometimes seems to escape him, yes he is not a politician. And yes, like me, you may have great fears about his Presidency. But he is President. The world cannot ignore him. The world can try to influence him. The world must accept the new reality. It will not go away anytime soon. 
 
 









@Robert Walters Spot on. However uncomfortable we might be about Trump or the state of things that got him elected, it's happening. Yes it's disconcerting and deeply worrying to many of us, but in part it's because he's not a conventional politician. In fact he has no ambition to be seen as a politician - "I'm not a politician" - and it's one of the major reasons why he got in. Right through the campaign he kept referring to the "movement", and (deep breath) I think he's right (there, I said it). It is a movement and many of us are struggling to come to terms with it. I don't think it's his movement exclusively (although he might), it's clearly part of a more widespread rejection of conventional politics and we will have to work with it.







@Robert Walters  "widespread rejection of conventional politics and we will have to work with it. For now."

Do you mean "conventional politics" is good and unconventional politics is bad?

For me the reverse holds



 
 



I am amazed that The Times is giving so much visibility to Michael Gove particularly with regard to the recent interview with Donald Trump. As far as I'm concerned Gove has lost all credibility following his performance during the EU Referendum, his anti EU Remainers stance, and his behaviour following the Boris Johnson back stabbing incident.

I am seriously considering whether I should cancel my Times subscription!












@Andrew Taylor

Your attitude is the sort of thing a lot of people voted against on 23rd June last: the members of the elite looking after one another and putting the interests of their friends before their principles and before what they truly believe is in the best interests of the country.

Gove acted honourably and courageously and the fact you can't see that says more about you than him. Sad.

By the way do you want the Times to only have journalists you like or agree with?  Why not just look in the mirror all day then you'll have nothing to challenge your preconceptions.







@Andrew Taylor Gove is a man who, while working closely with Boris during the run up to the vote, understood that Boris was not the man to lead. If you realise someone is not up for the job what do you do? Gove got the first interview with the President-elect. He allowed the man to talk I think because all the media have played Trump wrong so far. Perhaps it's time to step back and see what he says...and ultimately what he does. 










That doesn't read like an interview with a politician at all does it? But that may be a good thing to have a businessman in charge instead of a professional politician.







@Madison77
A businessman who's had 6 bankruptcies, paid $25m to settle litigation against his failed Trump University and was fined €10m for 'Significant and Long Standing Anti-Money Laundering Violations'?
 






@Madison77 he's not a politician. He doesn't do things like politicians so perhaps he shouldn't be interviewed as a politician might be interviewed. 



 




The Times may like to call this an interview, however, Trump just appears to be rambling slightly and trying to recall -in his fuddled mind - anything that will appear remotely interesting.  The above really does frightened me and I cannot understand how May and even Gove  would want to deal with this man.  God help us, as I now believe that after next Friday - the world will become very volatile.
 
 






@Freespirit  he is volatile but I think you're wrong that he has a fuddled mind, he's pretty clear on what he thinks and he is pretty clear when he expresses it.   Let's see how it goes. But maybe you prefer some highfalutin blandness..







@tom jones @Freespirit
You think that was clear? The man can't even finish a word let alone a sentence.










@Freespirit " I cannot understand how May and even Gove  would want to deal with this man "
 And pray tell us what the alternative might be ?

Yours is just the 'cant get over it" Remainer needle stuck on the record with not a constructive idea in your head.













@Fids @Freespirit It is my opinion.  Now that the Brexiteers are in charge - they appear not to like anyone else having an opinion.  Brexit  has killed Democracy 52/48% is hardly  a resounding victory, is it!  I wonder if the Brexiteers would have shut  up if it was the other way around. I doubt it!  






@Fids @Freespirit Another quote from your beloved Trump -  " I will not accept the outcome of the election,  if Clinton wins"!







Oh my word. He has the oratory ability of a 7 year old. 
Could we please a fact check on this? There are so many blatant lies and half trues. Please, Times, do not let him get away with this. 
Example: Germany was the toughest country in the world for letting in illegals. Simply not true. 









"In your campaign you said Angela Merkel’s policy on Syrian refugees was insane. Do you still think so?
I think it’s not good. I think it was a big mistake for Germany. And Germany of all countries, ’cause Germany was one of the toughest in the world for having anybody go in, and, uh, no I think it was a mistake"
He didn't say illegals. However, does Trump mean Germany was one of the toughest because it had the foresight and nerve to allow anybody in to their employment market? I doubt that's what he meant. Politician saying one thing and meaning another shock horror. The difference is politicians know the implications and are over cautious and so don't reveal. Trump knows little, is simple and just says what comes to mind.
Great fun, great guy, love him, love his family, great great people, but God help us all.
 
 






@Kendal Fruitcake"I think she made one very catastrophic mistake and that was taking all of these illegals, you know taking all of the people from wherever they come from"



Viewing all 315 articles
Browse latest View live