Lectia franceza cu Clotilde Armand la facebook

June 13, 2016, 7:58 pm

≫ Next: copiii săracilor şi exploatarea lor ca sclavi în ferme-lagăr de muncă forţată in Elvetia de pana mai alataieri

≪ Previous: Despre una-alta in cheie romano-ucrainianaAdrian Severin & Dezideriu Dudas

Clotilde Armand added 2 new photos.

Acum exact 26 de ani eram elevă de liceu la „Blaise Pascal” din Clermont-Ferrand. Era perioada Bac-ului și mă uitam împreună cu părinții mei la televizor. Îmi amintesc de impresia teribilă pe care mi-au lăsat-o evenimentele de la București. Între timp, am înțeles acele evenimente. Cei doi tineri lideri ai FSN, Iliescu și Petre Roman, chemaseră minerii în București pentru a înăbuși în sânge demonstrațiile anticomuniste din Piața Universității. Oficial, au murit atunci asasinați 6 oameni (unele surse avansează peste 100) și au fost răniți 746 de bucureșteni nevinovați. Iliescu a chemat minerii, Petre Roman le-a pus la dispoziție trenurile, iar apoi Iliescu le-a mulțumit.

Iunie 1990 a însemnat începutul uriașului val de emigrație din România. Milioane de tineri români și-au pierdut speranța într-o viață demnă în țara lor și au plecat în exil. A fost o mare catastrofă pentru România, probabil cea mai mare după ocupația sovietică.

În România anului 2016, Ion Iliescu este președinte de onoare al PSD, fost PDSR, fost FDSN, fost FSN, în timp ce Petre Roman este deputat PNL, fost PDL, fost PD, fost FSN.

Cum am mai spus, aș dori să trecem în secolul XXI. Orice popor, pentru a merge mai departe, are nevoie de o reconciliere națională. Eu militez pentru reconcilierea românilor. Dar aceasta reconciliere este posibilă numai dacă liderii criminali și acoliții lor își cer iertare. Așa se procedează în orice țară cu un trecut nedrept. Toate țările care și-au depășit rănile trecutului au parcurs acest proces dureros, dar absolut necesar.

Astăzi, după 26 de ani, cer public ca partidele PNL și PSD să-și ceară scuze sincere față de poporul român pentru crimele mineriadelor, să îi scoată din viața publică pe Ion Iliescu și Petre Roman, și să dea asigurări solemne că astfel de crime nu vor mai fi posibile.

Iata si intrebarea mea adresata la facebook doamnei Clotilde Armand:
Doamna Armand, dumneavoastra chiar stiti ce s-a intamplat atunci in 1990 in Piata Universitatii? Eu eram in Piata si cu cat imbatranesc cu atat sunt mai nesigur ca stiu/inteleg.

Pentru a aduce discutia mai aproape de Clermont-Ferrand, dumneavoastra/francezii stiti ce vi s-a intamplat, sa zicem, in 1968? In plus, si-a cerut careva scuze pentru vreo miscare similara in Franta de la 1789 incoace?

↧

copiii săracilor şi exploatarea lor ca sclavi în ferme-lagăr de muncă forţată in Elvetia de pana mai alataieri

June 15, 2016, 3:17 pm

≫ Next: The Saker interviews Michael Hudson

≪ Previous: Lectia franceza cu Clotilde Armand la facebook

Verdingkinder înseamnă “copil care nu valorează nimic”, adică un copil care e mort social. Aşa au fost denumiţi oamenii între 0 şi 18 ani care au fost răpiţi de statul elveţian din familiile lor şi trimişi în ferme agricole sau în alte instituţii pentru a munci forţat. Această practică a fost esenţială acumulării de capital de către clasa de mijloc capitalistă, cu ajutorul statului iar ţinta ei structurală era distrugerea oricărei forme de asistenţă socială. Această politică este azi reprodusă în politica de răpire legală a copiilor imigranţilor din familiile lor şi deportarea părinţilor – acesta fiind “secretul” atât de lăudatei economii elveţiene.
“David Gogniat a auzit două bătăi în uşă. Erau doi poliţişti: “I-am auzit ţipând şi mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva. M-am dus să văd ce: mama mea îi împinsese pe scări pe cei doi poliţişti.”
“Apoi a fugit în camera mea şi a trântit uşa. În ziua următoare, au venit 3 poliţişti. Unul a ţinut-o pe mama şi ceilalţi doi m-am luat pe mine.”
Când avea 8 ani, Davida fost răpit de poliţie şi dus la o fermă.
În primii ani de viaţă el, fratele său mai mare şi surorile lor au trăit singuri cu mama lor. Erau săraci, dar copilăria lor era fericită… pânăîntr-o zi. În 1946, când a venit de la şcoală, a văzut că fratele şi surorile sale dispăruseră de acasă.
După un an, a dispărut şi el. A fost dus la o fermă. În fiecare zi era trezit la 6:00. Muncea înainte să se ducă la şcoalăşi după ce se întorcea de la şcoală. Muncea până după orele 22:00. Acest om, care impune fizic, arată atât de vulnerabil la 70 de ani când îşi aminteşte câtă bătaie a mâncat şi la ce violenţe a fost supus de bărbatul care l-a “adoptat” cu forţa. „L-aş descrie ca pe un tiran… Îmi era frică de el. Era foarte irascibil şi mă lovea mereu din te miri ce,” spune David.
Odată, când mai crescuse, îşi aminteşte că a izbucnit, l-a apucat pe „tatăl” său adoptiv său de gât, l-a lipit de perete şi era cât pe ce să-l lovească. Bărbatul l-a ameninţat: “Dacă mă loveşti, o să te închid în spitalul de psihiatrie.” David s-a oprit.”

“Când mama a murit eram foarte mic,
Tata m-a vândut când nici nu puteam spune
plâng, plâng, plâng
Hornul vi-l curăţ, dorm pe unde-apuc…” – “Hornarul” e o poezie-protest pe care WILLIAM BLAKE a scris-o, nemaiputând să suporte abuzurile la care erau supuşi minorii vânduţi şi forţaţi să muncească în timpul capitalizării societăţii engleze.

“Fratele şi surorile sale munceau la fel ca el pentru alte familii într-un sat din apropiere, dar cu toate acestea i-a văzut foarte rar. Îi era un dor disperat de mama lui. Îşi scriau scrisori şi uneori se vedeau. Într-o zi, mama lui a încercat imposibilul: să-şi ia copiii înapoi. A venit cu un cuplu de italieni într-o maşinăşi a spus căîi ia pe cei mici la o plimbare. David nu era acolo, dar tot satul vorbea numai despre asta când s-a întors târziu în noapte. Poliţia i-a adus înapoi pe sclavii fugari după trei zile.

„Faptul că mama a organizat răpirea propriilor ei copii şi i-a luat la Berna arată cât de mult s-a luptat toată viaţa cu autorităţile,” spune Gogniat. Când mama lui a murit, a făcut o descoperire şocantă. A găsit hârtii care arătau că le trimitea bani “familiilor adoptive” pentru cheltuielile celor 4 copii care fuseseră luaţi cu forţa de la ea pentru a munci ca sclavi pentru aceste familii.”
Gogniat, fratele său şi cele două surori erau “copii luaţi pe contract”- verdingkinder.
Istoricul Loretta Seglias spune că “motivele economice” erau cele care determinau de cele mai multe ori răpirea copiilor din familii pentru a putea fi puşi să muncească forţat, ca sclavi, în agricultură, dar, şi mai important, erau furaţi doar copii săraci.
“Până la al doilea război mondial, Elveţia nu era o ţară bogată, şi mulţi oameni trăiau în sărăcie.” Agricultura nu era mecanizată, aşa că fermierii au cerut sclavi – oameni obligaţi să muncească fără a fi plătiţi, fiind conştienţi că pentru a nu muri nu puteau refuza.
Fermele aveau nevoie de oameni care să poată munci cu braţele lor, dar era mai greu ca adulţii să fie răpiţi şi constrânşi, aşa că au cerut minori.
Ţinteau în special copiii săracilor. Statul a inventat pretexte – religioase şi morale – pentru a putea răpi minorii din familiile sărace şi a-i da cu forţa în sclavie viitorilor stăpâni, numiţi în acte “părinţi adoptivi”.
Dacă un copil rămânea orfan, dacă unul dintre părinţi nu era căsătorit, mai ales dacă erau săraci, comunităţile interveneau şi cereau autorităţilor să ia copiii din acele familii.

enfants-sans-pc3a8re-de-lc3a8re-victorienne1 — Patriarhatul în Marea Britanie: copiii fără tată (chiar dacă s-au născut în timpul unei căsătorii) erau abandonaţi de către mamă pe străzile la presiunea familiei. Mama era ameninţată că va fi expulzată din familie dacă se încăpăţâna să-i ţină lângă ea pe minori. Aceştia erau abandonaţi pe străzile din Londra, unde erau condamnaţi la înfometare, la viol, furt, prostituţie, şi erau luaţi sclavi în mine, uzine, fabrici de armament…

“Intenţionat au luat copiii din familiile sărace şi i-au dus în alte familii sau instituţii ca să-i înveţe cu munca astfel încât să se poată întreţine singuri, ca adulţi”, spune Seglias. (sursa) (Adică să nu apeleze niciodată la asistenţa socială.)
„Această politică socială îndreptată împotriva săracilor a fost inginerie socială, spune Seglias, un eufemism care maschează motivul ei economic real şi cumva o face să sune cât se poate de inocent. E una să spui „inginerie socială” şi alta să spui „înrobirea copiilor pentru crearea clasei de mijloc”.
Dar chiar şi ea admite violenţa şi brutalitatea statului în răpireacopiilor: „Dacă părinţii îndrăzneau să se opună, erau pedepsiţi de stat. “Erau aruncaţi în închisoare sau închişi în anumite spitale, unde erau obligaţi să muncească forţat. Erau multe modalităţi de-a-i face pe părinţi să se nu se mai opună răpirii copilului lor.” Naziştii procedau la fel în Europa de Est, pe unii părinţi cărora le răpeau copilul îi omorau.
„În Elveţia,până în 1970, ce nu era considerat moral era pedepsit. Dacă nu te încadrai perfect în normele morale, erai trimis în arest sau erau închis într-un spital de psihiatrie, fără să fi comis vreo crimă sau să fi făcut ceva rău.”

Copii-sclavi scoşi la mezat, sub protecţia poliţiei, chiar şi după 1945
Nu doar că erau răpiţi de stat, dar erau şi vânduţiîn pieţe, la fel ca orice animal. Chiar şi în 1946, în piaţa publică din Berna au fost vânduţi 10.000 de copii-sclavi, la fel cum erau vândute orice animale care puteau fi exploatate la munci grele. Luarea în sclavie a copiilor a încetat oficial în anii 1970, dar, chiar şi în 1981, mai existau copii luaţi din familii şi folosiţi ca sclavi-muncitori de către cei din clasa de mijloc.
Imaginile reprezintă vânzarea în public a copiilor sclaviîn pieţele din Elveţia

În 1800, Elveţia a adoptat o lege care stabilea dreptul părintelui de a-şi creşte copilul. Dacă unii părinţi nu puteau “respecta” acest drept – adică mureau, divorţau sau erau prea săraci – statul şi comunitatea decideau ca acel copil să fie luat din familia sa naturală cu forţa.
Până la primul război mondial, explică istoricul Marco Leuenberger, doar în cantonul Berna, 10% dintre minorii sub 14 ani erau folosiţi ca sclavi-muncitori la ferme. În Germania aceasta era o practică obişnuită: începând din secolul 19 până în primele decenii ale secolului 20, copiii săraci erau furaţi şi duşi la ferme, în special în Alpi. De obicei erau furaţi iarna. Mulţi nu supravieţuiau transportului şi mureau de epuizare. Cei care supravieţuiau erau duşi în pieţele publice din sate şi vânduţi fermierilor, la fel ca orice marfă.

Luarea copiilor săracilor în sclavie pentru crearea clasei de mijloc a explodat în societatea elveţiană după 1877, când statul, sub presiunea mişcărilor muncitorilor din Occident, a adoptat o lege care limita ziua de muncă la 11 ore. În restul statelor capitaliste occidentale, muncitorii, comuniştii, socialiştii şi anarhiştii au fost asasinaţi în urma unor crime înscenate de capitalişti în complicitate cu aparatul de poliţie şi de justiţie, pentru că au cerut reducerea zilei de muncă la 8 oreşi interzicerea folosirii copiilor la muncă (această practică nu a dispărut nici azi în Occident şi e impusă cu forţa în lumea a treia, fiind considerată „o favoare” şi „o şansă” pe care capitaliştii o acordă copiilor săraci de a munci să-i îmbogăţească, refuzul însemnând moarte.) În Occident, la sfârşitul secolul XIX, capitaliştii au fost obligaţi de valul de furie, care mocnea în toate societăţile, să acorde această minimă concesie, pe care au “compensat”-o însă repede prin inventarea altor metode de constrângere a sclavilor salariali.

Strikers in Lugano, Nov. 1918 — Grevişti în Lugano, noiembrie 1918. Minorii care apar în această fotografie sunt muncitori.

Legea Fabricilor adoptată de Elveţia în 1877 – era prima dată când statul intervenea în relaţia dintre muncitori şi capitalişti, aparent pentru a-i „proteja” pe muncitori – reducea ora de muncă la 11 ore, interzicea munca pe timpul nopţii şi duminica, şi folosirea la muncă a copiilor mai mici de 14 ani şi a femeilor cu câteva săptămâni înainte de a naşte şi pentru câteva săptămâni după ce au născut. Îi obliga pe capitalişti să acorde anumite compensaţii muncitorilor care erau mutilaţi sau familiilor muncitorilor care erau omorâţi în timp ce munceau. Dar această lege era valabilă doar pentru munca în fabrici, nu şi pentru afacerile mici, şi în nici un caz pentru munca în agricultură. În 1882, legea se referea doar la 10% din totalul celor care munceau în Elveţia (adică 134.500 de oameni).
În 2008, Roland Begert, care a fost copil-sclav, a publicat un roman autobiografic, provocând un scandal imens în Elveţia pentru că a îndrăznit să se atingă de un subiect tabu. Begert a povestit cum, după al doilea război, copiii săraci de la sate au fost luaţi cu forţadin familiile lor şi obligaţi să muncească în industrie pentru că „nu era destulă forţă de muncă”. În 2012victimelesclaviei în copilărie au organizato expoziţie itinerantă în care au prezentatdovezişi au povestit prin ce au trecut. Tot în 2012, filmul artistic „Băiatul adoptat”, care spunea povestea copiilor sclavi, a devenit cel mai vizionat film din Elveţia vreodată.

În cazul părinţilor săraci, copilul nu era răpit cu forţa pentru că nu ar fi avut hrană, ci „pentru a fi învăţat să muncească, astfel încât când ajungea adult să nu mai fie sărăc.” Foarte mulţi – nu se ştie câţi – n-au ajuns adulţi pentru că s-au sinucis. Dacă munceşti din greu, nu vei fi sărac e una dintre cele mai stigmatizante dogme capitaliste. Scopul ei e de a muta răspunderea sărăcirii celor care muncesc de la capitalişti la victimele pe care ei le exploatează, pentru a extrage profit din munca lor. (1)

Unii băieţi erau daţi la fermede părinţii lorpentru că ar fi avut „probleme de comportament”; asta de regulă însemna că părinţii lor, fundamentalişti creştini, îi prindeau că se masturbau.
Până în 1991, statul elveţian a închis mii de adolescente în închisori ca cea de la Hindelbank, ca să fie „reeducate”. Acuzate că erau „rebele”, sau că „trăiau în promiscuitate”, au fost ţinute cu forţa în astfel de închisori pe termen nelimitat, fără vreun proces pentru că nu comiseseră nici o crimă sau infracţiune de fapt. „Crimele” lor erau „morale”.
„În acele zile, aproape că m-am sinucis. Era mult prea greu de suportat aşa ceva pentru o adolescentă”, spune Ursulla. A fost luată prizonieră în închisoarea pentru femei din Hindelbank, pentru că la 17 ani a rămas însărcinată: „Între 1967 şi 1968, am fost închisă aici. A trebuit să trăiesc aici în acel an. Un an şi o săptămână. Iar această experienţă, aici, în această închisoare, m-a marcat pe viaţă. E o crimă. Ce le-au făcut adolescenţilor e o crimă.” „Eram în luna a 5-a. Nu era permis să ai un copil fără să fii căsătorită. M-au închis aici ca să fiu reeducată, pentru că aş fi avut o moralitate îndoielnică.” (2)

Când a născut, i-au luat copilul cu forţa. Dar Ursulla a protestat trei luni la rând şi în cele din urmă a putut să-l recupereze pe fiul ei: „Ţipam şi mă zbăteam tot timpul. În zadar. Aproape mi-am pierdut minţile aici. Atât de multe vieţi distruse pentru totdeauna.”

Albert avea 3 luni când a fost luat cu forţa de la mama sa de 17 ani: „Niciodată n-am aflat cine e mama mea. N-am văzut-o niciodată. La 24 de ani, l-am găsit pe tatăl meu, dar nu dorea să ştie nimic de mine. A doua sa soţie nu era nici ea interesată.” Când Albert a făcut 5 ani, a fost trimis la o fermă să muncească: “Duminica trebuia să merg la biserică şi să ascult slujba. Apoi ajungeam acasă, şi trebuia să repet slujba fermierului. Dacă nu-mi aminteam ceva, trebuia să îngenunchez pe partea ascuţită a unei bucăţi de lemn, iar fermierul îşi scotea cureauaşi mă bătea.”

_78610794_cb5a73f1-2c6d-424c-a32d-bb4ce7801236

Luată de lângă părinţii ei când era copil, Maddie, cum i se spune, a crescut într-un orfelinat, unde era torturată aproape zilnic:
„Îmi băgau capul în apă până aproape mă înnecam, mă scoteau la aer, şi apoi iar mă băgau în apă, şi apoi iar mă scoteau la aer şi apoi iar îmi băgau capul în apă. Ore în şir făceau asta. Trebuia să găseşti o cale, să te rupi de tine, ca să supravieţuieşti pe termen lung.”
La fel ca Ursulla, Maddie avea 17 ani şi era însărcinată când a fost trimisă în închisoarea de femei. Dar, spre deosebire de Ursulla, Maddie a fost forţată să-şi dea copilul în adopţie: „Nu pot accepta un lucru: că după ce ne-au furat copiii, tot ei ne-au pedepsit pentru restul vieţilor noastre. Pentru o politică şi crime comise de birocraţie. Asta nu s-a terminat.”

Bernadette a fost înschisă într-un spital de psihiatrie cu forţa în 1972:
„Am fost adusă aici cu forţa de poliţie. Îţi dădeau medicamente şi trebuia să taci.”
Când avea 7 ani, părinţii ei, nişte fundamentalişti creştini, au dus-o la doctor pentru că au crezut că fata îşi începuse viaţa sexuală. A fost diagnosticată cu o boală psihică, şi, din acel moment, copilăria ei a devenit un coşmar.
Bernadette a fost supusă la electroşocuri până la 18 ani. A rămas însărcinată. A fost adusă într-un spital, unde un complet de doctori a judecat-o:
„Parcă aş fi fost în faţa unor judecători, ca şi cum aş fi fost un criminal, ca şi cum aş fi ucis pe cineva, iar ei urmau să decidă ce urma să se întâmple cu mine. Atunci au decis că nu eram normală, că eram nebună şi că aveam un creier defect.” Doctorii i-au spus tinerei că nu se califică pentru a fi mamă. A fost internată cu forţa în spital. A fost obligată să avorteze şi a fost sterilizată. „În trecut, nimeni nu te asculta. Erai atât de singură, erai în închisoare. Nu aveai unde să te duci.” (sursa)

Stăpânii copiilor-sclavi erau plătiţi de stat şi de părinţii naturali pentru exploatarea minorilor

Motivul real al convertirii copiilor săraci la muncă era acumularea de capitalde către stăpânii copiilor-sclavi, adică de viitoarea clasă de mijloc şi sugrumarea oricărei forme de asistenţă socială. Practic, statul elveţian a format şi facilitat accesul clasei de mijloc la muncitorii care puteau fi cel mai uşor exploataţi, şi pentru care costurile întreţinerii erau minime (hrana, de multe ori redusă sistematic până la înfometare: copilul-sclav trebuia să devină „harnic”). Nici vorbă să fie plătit copilul-sclav. Dimpotrivă, stăpânul său – respectabilul fermier – primea bani de la stat şi de la părinţii naturali pentru că exploata un copil. Orice cost ar fi presupus întreţinerea sclavului era acoperit din banii publici şi din banii pe care statul îi obliga pe părinţii naturali să-i trimită stăpânului de copii-sclavi.

Die Erziehungsanstalt Freienstein in Rorbas ZH. Um 1930

În acelaşi mod în care fermierii au exploatat sute de mii de copii sclavi săraci, corporaţiile elveţiene exploatează munca forţată a copiilor din Africa, în special în industria de ciocolată. Firma Nestle a promis în 2005 că nu va mai exploata sclavi-minori, dar nici până azi acest lucru nu s-a întâmplat, Nestle continuă, cu susţinerea unor sindicate de afaceri, să pretindă că „dă o şansă” copiilor sclavi pe care-i exploatează cu impunitate. Vânzarea-cumpărărea de copii-pentru-muncă de la părinţii lor oficiali este o practică folosită în Statele Unite astăzi; ţinta sunt mai ales cei săraci. În Elveţia, practica luării cu forţa a copiilor de lângă părinţi este folosită şi azi, dar ţinta acum sunt familiile de imigranţi, prin încălcarea convenţiei ONU împotriva genocidului (detalii mai jos). Chiar şi statul român consideră că e „normal” ca un copil sărac să fie pus să muncească pentru clasa de mijloc (în special în agricultură), şi vinde timpul de viaţă al acestor copii cu 5 lei pe oră.
În Elveţia, politica oficială de „adopţie” a copiilor însemna, de fapt, trimiterea lor în sclavie. Ruperea unei persoane de mediul în care-şi poate găsi sprijin pentru a rezista condiţiilor impuse de o autoritate de tip statal sau capitalistă şi a căror nerespectare atrage moartea fizică sau socială a acelei persoane este primul pas spre convertirea unui om în sclav. A fi sclav înseamnă a fi mort dacă nu accepţi condiţiile impuse de o autoritate/entitate şi asupra cărora nu ai nici un control sau cuvânt de spus (de aceea, anti-capitaliştii numesc munca salarială „sclavie salarială”, pentru că salariaţii sunt oamenii care nu pot supravieţui decât dacă îşi vând unor capitalişti puterea de a munci în condiţii asupra cărora nu au nici un cuvânt de spus şi împotiva voinţei lor).

kinder-bei-der-abendtoilette-in-der-erziehungsanstalt-auf-schloss-kasteln-ag-jpg

REPORTAGEFOTOGRAFIE, BERGBAUERN, ALP, ARBEIT, KARTOFFELERNTE, KIND, JUNGE, ARMUT, ACKER, PLAN WAHLEN, ANBAUSCHLACHT, KINDERARBEIT

sisters and children in the orphanage (later orphanage) in Rorschach

Unii părinţi le găseau chiar ei stăpâni copiilor de care doreau să scape.
“Mai groaznice chiar decât bătăile erau umilinţele şi răutăţile pe care le înduram în fiecare zi,” spune Dora Stettler, o femeie de 85 de ani, despre copilăria ei, când a fost convertită în copil sclav-muncitor la o fermă. Oficial, Dora şi sora ei au fost “dateîn adopţie”. După ce părinţii ei au divorţat, partenerul mamei nu dorea “guri în plus de hrănit”, deşi mama ei muncea. “La fermă am fost mereu nişte străine, nu făceam parte din comunitate, fermierul era interesat doar cât îl costa că trebuia să mâncăm.” Dora s-a născut în 1927 în Berna. Până în 1934 a muncit la o fermă. A fost unul din sutele de mii – poate milioane – de copii sclavi din Elveţia. Într-o zi, mama ei a invitat-o la o plimbare cu maşina. A fost drumul spre un iad din care nu s-a mai întors. “Pur şi simplu, m-a dus la această familie a fermierului şi mi-a spus: “De acum, asta e noua ta casă”. Şi a plecat. Aveam doar 7 ani.”
Dar, de obicei, copiii erau luaţi cu forţa de la părinţii lor de către poliţie şi asistenţii sociali şi duşi la ferme sau în orfelinate, care funcţionau ca „depozit” de copii sclavi pentru fermierii din clasa de mijloc. De la 6 ani, sclavii minori puteau fi „alocaţi” muncii în agricultură. Cei care luau aceşti copii ca sclavi – oficial, în acte, apăreau că ar fi fost „adoptaţi” – primeau de la stat o sumă de bani în mod regulat pentru că au acceptat să-i înrobească. Mulţi părinţi naturali erau obligaţi de stat să le trimită fermierilor o sumă de bani lunar pentru întreţinerea copilului răpit de stat şi „dat în adopţie”. Mulţi au depus sume fixe de bani în bănci ani la rând, care au dispărut ulterior. Nici o sumă depusă/trimisă de părinţii naturali nu ajungea la copilul sclav. Dacă acesta se sinucidea, părinţii continuau să trimită bani.
În ultimii 180 de ani, sute de mii – poate milioane – de copii săraci din cantoanele Elveţiei de azi au fost forţaţi de stat să fie sclavi muncitori la fermele agricole private. Nu doar săracii aveau această soartă, ci şi copii părinţilor din clasele de mijloc care divorţau, şi copii femeilor care nu se căsătoreau.(3)În secolul XX, această politică a avut la bază şi motivaţii oficializate de nazişti după 1933. Aceste motivaţii se regăsesc şi azi în practica legislativă şi judiciară nu doar a Elveţiei, ci a mai multor state din Occident.
Aceşti copii-sclavi, deşi erau consideraţi „adoptaţi”, nu trăiau cu familia „adoptivă”. Cei mai mulţi dormeau în grajduri cu porciişi vitele. Ziua de muncă începea la 3-4 dimineaţa şi se termina seara târziu. Mulţi dintre ei nu erau lăsaţi la şcoală decât foarte rar.
La ferma “părinţilor adoptivi”, fiecare clipă însemna suferinţă pentru Dora şi sora ei. Singurătatea era şi mai cumplită când au început să fie bătute. “Era un iad. Munceam de dimineaţa până noaptea târziu. Eram bătute din orice. Abia aşteptam să vină duminica pentru că ştiam că vom primi măcar o bucăţică de carne de pisică prăjită.” Dora şi-a povestit copilăria într-o carte. E povestea unei singurătăţi abisale. Povestea unei copilării furate.

2280967_m3w560h330q75v48241_xio-fcmsimage-20141123023442-006093-547139b20a369-.osso_20141123_7ewdb_q5

Violuri, torturi şi exploatare: metode de disciplinare a copiilor săracilor în etica muncii capitaliste
Aceşti copii-sclavi erau violaţi, bătuţi, torturaţi – unii până la moarte. Adesea, stăpânii de sclavi, fermieri respectabili din clasa de mijloc elveţiană, scăpau de trupurile lor la fel cum scăpau de animalele de povară: îi îngropau unde îngropau şi vitele. Poliţia şi preotul se asigurau că nimeni din comunitatea respectivă nu va vorbi despre moartea copiilor-sclavi. Când un copil-sclav dispărea, investigaţiile erau închise cu concluzia: „Verdingkinder a fugit de la fermă”. Copilul mort era înlocuit repede de alt minor luat în sclavie.
În mod regulat, copii-sclavi erau duşi în pieţele publice, sub escorta poliţiei, chiar şi după anii ’40. Fermierii se duceau şi alegeau pe care doreau să-i ia, la fel cum ar fi ales un animal de povară. Poliţia era acolo pentru a se asigura că copii-sclavi nu scapă.

Hugo era bătut zilnic cu cureaua de „părinţii săi adoptivi”. Din orice motiv: podeaua nu era perfect măturată, scăpa o cană din mână, vaca nu dădea destul lapte, un fulger lovise un copac. Hugo spune că nu avea nici o cale să se apere de bătăi. Poliţia din sat? Pastorul? Ei se ocupau ca nimeni să nu afle cetorturiîndura la fermă. „Profesorul de la şcoală primea un sac de cartofi şi se făcea că nu vede că mă duceam la şcoală plin de vânătăi. Poliţistul primea nişte şuncă şi-şi ţinea şi el gura.” S-a gândit Hugo să scape de la fermă? „Şi unde să fug? Eram doar un copil, nu ştiam pe nimeni. Încercam să nu aud ce-mi spuneau de fiecare dată când mă băteau cu cureaua: că nu valoram nici cât o ceapă degerată, că eram un nimeni.” Fermierii nici măcar nu i-au ţinut minte numele. Când îl strigau, îi ziceau doar „băiete, fă aia”. Hugo a ajuns la fermă după ce unul dintre cei trei copii-sclavi care munceau acolo s-a sinucis. Nimeni nu scotea un cuvânt despre asta. “Pe 1 ianuarie 1950, acest copil i-a luat arma fermierului, s-a dus în pădure şi s-a împuşcat.”

Nelly îşi aminteşte că era foarte mică atunci când a fost dusă cu o maşină la ferma care a fost iadul pentru ea până la 19 ani. „De cum am ajuns, chiar dacă eram foarte mică, m-au pus să spăl mereu podeaua de lemn. Dacă ceva nu le convenea, mă băteau groaznic.”
„De obicei, aceşti copii muncitori-sclavi săraci erau trimişi la ferme, dar nu numai. Sarah (nu e numele ei real) a crescut în case de copii de când s-a născut, dar în 1972, când avea 9 ani, a fost trimisă într-un sat, la o familie pentru a fi folosită la curăţenie. Făcea curăţenie înainte şi după şcoală, iar noaptea făcea curăţenie în birourile dintr-un sat vecin pentru “mama” sa adoptivă. Era bătută cu regularitate de “mama adoptivă”, şi de la 11 ani, noaptea era violată de băieţii acesteia.”
“E prima dată când a vorbit despre ce-a păţit în copilărie când a fost muncitoare-sclavă. Mâinile îi tremură de durerea a ceea ce nu poate uita. “Cel mai rău e că fata acelei femei a văzut într-o noapte că fratele ei mă viola. I-a spus mamei sale, iar aceasta i-a răspuns că nu contează, pentru că eram oricum doar o zdreanţă,” spune Sarah. O învăţătoare şi medicul şcolii au scris de mai multe ori autorităţilor cerându-le să intervină, dar nimeni nu a răspuns.”

Urner-Heim_534681_m3msw560h330q75v45847_01167753_10108537

Nu a existat nici o decizie oficială pentru a pune capăt politicii de folosire la munci a copiilor pe contract. Seglias spune că această practică a început să moară de la sine în anii 1960şi 1970 (de fapt şi în deceniul 1980 mai existau copii-sclavi). Pe măsură ce agricultura s-a mecanizat, nevoia pentru braţe manuale care să muncească la câmp a dispărut. Dar Elveţia se schimba şi ea. Femeile au primit dreptul de vot în 1971 (!) iar atitudinea faţă de mamele singure şi sărăcite a început să nu mai fie atât de violentă.
Dar şi la 8 ani după ce femeile au primit dreptul de vot, în 1979, într-un sat de munte, mama lui Cristian se lupta să supravieţuiască. Recent divorţată de un soţ violent care o bătea mereu, femeia a apelat la stat:
“Statul a intervenit şi i-a luat cei doi băieţi de 7 şi 8 ani pe care i-a dus la o fermă la multe ore de mers cu maşina. Christian îşi aminteşte că după ce-au ajuns la fermă, el şi fratele său au coborât din maşină şi au rămas locului urmărindu-le pe mama lui şi pe femeia de la asistenţă socială plecând înapoi cu maşina, fară ei.
“Fratele meu şi cu mine am rămas în faţa casei şi ne-am simţit total pierduţi. Nu ştiam ce să facem… a fost un moment ciudat, un moment pe care nu-l poţi uita toată viaţa,” spune el.
Chiar din prima zi au primit haine care li se potriveau perfect şi cizme de cauciuc, pentru că “înainte de plasament, femeia de la asistenţă socială a vrut să ştie chiar şi ce număr la încălţări purtăm… Dacă mă gândesc bine, toţi erau perfect conştienţi că eu şi fratele meu urma să fim puşi să muncim la fermă.”

Christian spune că muncea înainte de a merge la şcoală şi după ce se întorcea de la şcoală, sâmbăta şi duminica, tot anul. Îşi aminteşte un incident, la un siloz unde iarba era tăiată şi ambalată. “Iarna silozurile îngheţau foarte tare şi trebuia să le încarc foarte repede. Trebuia să îndes furca puternic în ele şi eram mereu zorit să muncesc cât mai repede. La un moment dat m-am rănit când furca mi-a străpuns piciorul.”
Christian spune că accidentele de muncă nu erau niciodată raportate: mama lui naturală şi serviciile sociale nu aflau niciodată de ele. Şi dacă nu munceau destul de repede, aveau de îndurat represalii. Nu li se mai dădea de mâncare: era o formă de pedeapsă.
“Fratele meu şi cu mine eram atât de flămânzi. Când mă gândesc, cred că 5 ani la rând am suferit de foame, am fost înfometaţi. Ne era mereu foame. De-asta fratele meu şi cu mine furam mâncare,” spune Christian. Îşi aminteşte că au furat ciocolată de la magazinul din sat – deşi acum crede că vânzătorii ştiau că băieţii erau înfometaţi şi i-au lăsat să ia dulciurile.
Dar Christian îşi aminteşte că erau şi consecinţe mult mai grave dacă nu munceau din greu, inclusiv violenţă. “Eram mereu forţaţi să muncim”, spune el. “Eram bătuţi de foarte multe ori, eram plezniţi peste faţă, eram traşi de păr, de urechi – a existat şi un incident când au încercat să ne castreze.”

Canton of St. Gallen shoemaker's workshop, around 1930

Christian nu are nici o îndoială asupra motivului pentru care el şi fratele său au fost daţi acelui fermier. “Era muncă foarte ieftină… era profitabil,” spune el. “Şi-au extins ferma… 5 ani de muncă grea pentru noi…”
“Istoricii estimează că sute de mii de copii au fost folosiţi ca muncitori sclavi. Într-un singur an, în deceniul 1930, documentele arată că 30.000 de copii au fost daţi în plasament familiilor din toată Elveţia. “E greu să cunoaştem exact câţi copii-pe-contract au fost pentru că dosarele erau păstrate pe plan local, şi de multe ori nu erau ţinute nici un fel de astfel de date,” spune Loretta Seglias. “Unii copii erau daţi în plasament nu de stat, ci chiar de organizaţii private, sau chiar de propriile lor familii.”
Că era o practică obişnuită ca aceşti copii să fie trataţi ca mărfuri care puteau fi vândute şi cumpărate este demonstrat de faptul că au existat nenumărate cazuri la începutul secolului 20 când cei mici erau târâţi la grămadă în piaţa publică din sate şi vânduţi fermierilor.
Seglias îmi arată unele fotografii. O fetiţă abia dacă avea doi ani – sigur e vorba de un copil-pe-contract? “Aşa cred, chiar şi la acea vârstă putea să măture sau să aducă laptele. Uneori erau duşi la ferme de când erau bebeluşi şi, pe măsură ce creşteau, erau puşi să facă munci din ce în ce mai grele,”spune Seglias.
Studiind arhivele, a dat peste câteva chestiuni care se repetau când era vorba de copii-pe-contract (sclavi-muncitori). Lipsa de informaţii e ce au toţi în comun.
“Copiii nu ştiau ce li se întâmplă, de ce erau luaţi din familiile lor, de ce nu se puteau duce acasă să îşi vadă părinţii, de ce îndurau atâtea abuzuri şi de ce nimeni nu îi credea,” spune ea.
“Celălalt lucru e lipsa de afecţiune. A trăi într-o familie din care nu faci parte, trăieşti cu acea familie doar pentru a munci pentru ei.” Asta mai ales a avut un impact devastator asupra restului vieţii acestor copii. Unii au probleme psihologice foarte serioase, dificultăţi în a stabili relaţii cu alţi oameni, şi în a avea propria lor familie. Pentru alţii, a fost prea mult ce-au îndurat la ferme. Unii s-au sinucis din cauza copilăriei pe care au avut-o.
Asistenţii sociali vizitau fermele. David Gogniat spune că familia sa nu avea telefon, aşa că atunci când un asistent social suna la o vecină din sat să îi transmită familiei adoptive că urmează să vină în vizită, vecina punea un cearceaf alb în fereastră pentru a avertiza familia adoptivă. În ziua vizitei anuale, David nu avea mult de muncit, şi i se permitea să mănânce masa de prânz la aceeaşi masă cu restul familiei. “Era singura dată când eram tratat ca membru al familiei adoptive… Asistenta socială stătea la masă cu noi şi, când mă întreba ceva, îmi era prea frică să spun ceva, pentru că ştiam că dacă făceam asta, familia adoptivă mă bătea.”

traktor_und_anhaenger_erlenhof_reinach_bl_1930_746kb

Şi Sarah îşi aminteşte că vizitele erau anunţate şi că asistenţii sociali erau mereu primiţi cu prăjituri, biscuiţi şi cafea. “În acea zi, mă lăsau şi pe mine să stau la masă cu ei.” Sarah nu a vorbit niciodată direct cu vreun asistent social cât a stat la familia adoptivă.
Nici Christian nu-şi aminteşte să fi fost lăsat singur să poată vorbi cu vreun asistent social. În hârtii, asistenţii sociali treceau că era “fericit”. Într-una din scrisori, este anunţată o vizită iar asistenta socială spune că nu are nici o importanţă dacă pe durata vizitei copilul adoptat “era la şcoală”, adică nu era prezent în timpul vizitei. Christian are scrisori scrise de mama sa care vorbeşte în detaliu despre cum nu mai suporta să ştie că erau bătuţi, înfometaţi, şi că munceau atât de greu la câmp. Mama sa naturală a organizat un examen medical, într-una din rarele sale vizite în casa lui natală, iar concluzia doctorului a fost că băiatul era epuizat psihologic şi fizic. Asta a făcut posibil să scape de “familia adoptivă” şi de munca la fermă în 1985, când deja avea 14. Fratele său a părăsit şi el ferma, cam în aceeaşi perioadă. Amândoi au fost plasaţi într-un orfelinat de stat.”
“Părinţii adoptivi” ai lui Christian au fost de acord să se întâlnească cu jurnalistul şi iniţial au fost de acord să-l vadă şi pe fostul lor sclav: „Înainte să ne urcăm în maşină, Christian mi-a explicat că nu aşteaptă la scuze de la ei, ci doar ca, vorbind despre ce au făcut, spera el, ei vor reflecta la cum s-au comportat. Pe măsură ce ne apropiam de fermă, Christian era din ce în ce mai cuprins de frică. Ne-a cerut să nu vină cu noi la fermă, să îl lăsăm lângă un râu în apropiere. M-am apropiat de casa care semăna cu cea dintr-o fotografie pe care mi-a arătat-o Christian. La un moment dat, fermierul şi soţia şi-au făcut apariţia. „Familia adoptivã” de la fermă a acceptat să vorbească cu condiţia să rămână în anonimat. Fermierul şi soţia sa neagă toate acuzaţiile aduse de Christian – spun că sunt doar nişte “minciuni”.

Susţin că niciodată nu l-au pus pe băiat să munceascăînainte sau dupăşcoală… poate doar în timpul sărbătorilor să-l fi pus să cureţe grajdurile. Insistă că nu au fost violenţi cu el sau cu fratele lui. “Nu trebuie să loveşti un copil,” spune fermierul. “Dimpotrivă”, spune soţia sa, “trebuie să-l creşti cu îmbrăţişări, noi am încercat să-l creştem cu dragoste.” Le aduc aminte că au încercat să-l castreze. “Ha ha, să-l castrăm!”, izbucneşte fermierul. “Şi ce i-am mai făcut? Ce amintiri mai are şi el!” Se enervează când îi amintesc căChristian spune că a fost un copil sclav-muncitor. “Nu, nu a fost un copil-pe-contract, nu a fost un copil-pe-contract, i-am crescut ca şi cum ar fi fost ai noştri,” susţine fermierul. Îl întreb cum se simte că după 30 de ani băiatul îl acuză de ce i-a făcut. “E foarte trist, foarte trist,” spune fermierul. Soţia lui adaugă: “Ţineam aşa de mult la băieţii ăia.” Dar nu vor să-l vadă pe Christian. În ruptul capului nu vor să-l vadă. “Îl felicităm pentru că a putut scorni asemenea minciuni!” spune soţia. Fermierul adaugă: “Nu m-aş uita la o persoană ca el nici cu spatele.”
Când îl revăd pe Christian îi spun că nu vor să-l vadă. “Într-un fel asta măîntristează foarte tare pentru că am venit până aici, i-am dat ocazia săîmi vorbească… Mă pregătisem să stau de vorbă cu el şi aş fi vrut să-i pun atâtea întrebări să văd dacă are curajul să-mi spunăîn faţă că mint.”
Christian şchioapătăînapoi spre maşină, păşeşte cu greutate din cauza artritei. E tăcut. Chiar înainte să ne despărţim îmi spune că a trăit o reală groază că s-a întors în acel loc. Pare atât de fragil. “Nu ştiu unde o să ajung. Ştiu doar că vreau să lupt pentru ceva ce trebuie făcut,” îmi spune. “Nu doar pentru fratele meu şi pentru mine, ci pentru mulţi alţii din generaţia noastră.” Pentru că toate astea s-au întâmplat cu mult timp în urmă, nu mai e posibil ca fermierul să fie acuzat, chiar dacă autorităţile ar dori să o facă. Foarte puţini „părinţi adoptivi” au fost acuzaţi în justiţie de faptul că au folosit copii sclavi-muncitori la ferme; şi mai puţini asistenţi sociali au fost acuzaţi că au fost complicii lor.” (sursa)
Sărăcia, pedepsită prin sclavie
Violenţa capitalizării societăţii a fost mult mai brutală în Elveţia chiar şi decât în Marea Britanie. Acasă la ei, britanicii foloseau înfometarea muncitorilor şi ţăranilor ca metodă de subjugare şi convertire la sclavia salarială, în timp ce în Irlanda, America Latină, America de Nord, Africa, Europa de Est, Orientul Mijlociu, India au folosit înfometarea în masă ca politică de colonizare cu scopul de terorizare şi acumulare capitalistă. În Elveţia, însă, înfometarea a fost consecinţa politicilor de industrializare care în mod inerent au dus la sărăcirea totală a claselor celor mai exploatate. În sate oamenii mureau cu miile. Consecinţele au fost teribile. Cantoanele elveţiene au fost măturate de mai multe valuri de foamete cumplită: în 1816-1817, în 1846-1847, în 1876-1885, în 1917-1918. Cei care nu făceau parte din clasele conducătoare erau forţaţi să trăiască într-o sărăcie abjectă; cam o treime din populaţie.

Crearea unei clase de mijloc prin folosirea copiilor sclavi-muncitori, prezentată în opinia publică sub expresia de “luptă împotriva sărăciei”, a fost o politică represivă, arbitrară, şi de-o cruzime rară. În crearea clasei de mijloc, propaganda împotriva săracilor a jucat un rol crucial pentru că a creat spaţiul de care statul avea nevoie pentru a le fura copii acestor proletari, stigmatizaţi în societate ca fiind „leneşi şi paraziţi sociali”.
Săracii au fost stigmatizaţi şi au fost acuzaţi constant că trăiesc în sărăcie pentru că “nu muncesc destul” şi pentru că “au luat decizii proaste”, adică şi-au provocat singuri sărăcirea. Asta e fals, pentru că sărăcirea a fost exacerbată şi înrădăcinată de acumularea capitalistă (furtul produsului muncii şi al resurselor publice de către bogaţi, cunoscut şi ca “munca salariala” şi “privatizare”). Dar, propaganda a făcut posibil ca victimele – săracii – să fie acuzate că ar fi responsabile de agresiunea la care erau supuse de cei bogaţi şi puternici. Săracii au fost consideraţi vinovaţi de faptul că au fost săraciţi de capitalişti. Prin urmare, erau obligaţi de societate să suporte consecinţele şi pedepsele care au fost justificate prin această “vină”.

Pentru a fi pedepsiţi prin muncă, cerşetorii invalizi au fost acuzaţi că şi-au provocat singuri infirmităţile. Autorităţile au declanşat ‘vânătoarea de cerşetori’ pentru a-i putea răpi pe cerşetori şi a-i expulza sau a-i închide în case-de-muncă, unde erau obligaţi să muncească. Statul le-a confiscat casele unora dintre invalizi, aşa că au fost lăsaţi chiar fără nici o posibilitate de a se întreţine şi au ajuns pe străzi de unde au fost duşi cu forţa în casele-de-muncă.
Alte măsuri “împotriva sărăciei” au fost interdicţiile referitoare la căsătorii: statul nu permitea căsătoriile cu cei care aveau o situaţie financiară slabă. Săracii au fost arestaţi doar pentru că erau săraci şi au fost închişi în case-de-muncă unde au fost forţaţi să muncească. Alţii au fost deportaţi cu forţa în colonii. Aceste măsuri au distrus total orice formă colectivă de asistenţă socială pentru cei săraci. Asistenţa socială oricum a fost introdusă cu mare întârziere în Elveţia, faţă de alte state din vest, şi pentru o perioadă scurtă. Doar cei care munceau vor avea dreptul la asigurări de acum înainte: muncitorii îşi plătesc asigurarea de sănătate (din 1914), asigurarea în caz de accident de muncă (din 1948), asigurarea pentru urmaşi şi pentru infirmitate (din 1960). Muncitorilor li s-a permis să-şi plătească o asigurare de şomaj abia în 1982. Statul decide cât “are nevoie” ca muncitorii să plătească pentru “asistenţa lor socială”.
Răpirea copiilor din familiile de săraci – oficial cunoscută ca “adopţie în interesul copilului” – a fost şi o politică deliberată de distrugere a oricăror forme de asistenţă socială publică şi privată. Statul elveţian a recurs la această politică în ultimii 170 de ani, în paralel cu capitalizarea societăţii de către stat şi clasa conducătoare. În celelalte ţări din vest – la început în Franţa – după deposedarea ţăranilor de resurse şi de mijloacele de a-şi asigura traiul, adică după ce capitaliştii i-au transformat pe ţărani în proletari (muncitori care nu deţin mijloacele de producţie şi sunt obligaţi să se vândă pentru a munci pentru cei care le deţin, îmbogăţindu-i astfel), afaceriştii au cerut statului să minimalizeze violenţa la care ei îi supuneau zilnic pe proletari, prin negarea accesului la cele necesare traiului, şi prin ameninţări zilnice, implicite sau exprimate direct. Asistenţa socială – pensiile şi asigurările de sănătate – au fost înfiinţate de stat la cererea capitaliştilor pentru simplul motiv că aceştia ştiau şi ştiu că aranjamentul lor economic (capitalismul) nu e sustenabil, cum le place să spună. Capitaliştii sunt cei care au cerut statului crearea asistenţei sociale, care a dus şi la apariţia birocraţiei capitaliste de stat şi private. Capitaliştii nu contribuie la asistenţa socială. Cei care muncesc o fac. Din munca lor e susţinut acest sistem, pentru că din ce produc ei sunt plătite contribuţiile – fie direct din salariul lor, fie indirect din partea plătită de capitalist statului în taxe (cei mai mulţi capitalişti vor să-şi ţină pentru ei şi această parte, de aici vin foarte multe atacuri asupra pensiilor, accesului la asistenţă medicală publică, şi asupra alocaţiilor pentru copii). Proftiturile nu sunt altceva decât salarii pe care capitalistul şi le însuşeşte prin virtutea faptului că “monopolul asupra violenţei deţinut de stat” nu e altceva decât privilegiul capitalistului de a recurge la violenţă oricând şi împotriva oricui cere o redistribuire onestă şi dreaptă a bunăstării sociale. (De exemplu, valoarea muncii publicitarilor e fix zero, munca fiind înţeleasă ca activitate care produce beneficii pentru societate. Publicitarii produc bani din propaganda capitalistă şi sunt uneltele politice şi ideologice de coerciţie şi şantaj la care capitaliştii recurg pentru a controla mesajul care ajunge la public: nici un mijloc de comunicare în masă care supravieţuieşte din publicitate nu poate explica modul în care funcţionează sistemul capitalist şi ce înseamnă el, pentru că va rămâne fără publicitate.) Pe scurt, muncitorii îşi plătesc singuri asistenţa socială, iar capitaliştii le atacă mereu dreptul la ea pentru a nu permite ca asistenţa socială să devină o formă de rezistenţă a clasei muncitoare la exploatare şi la abuzuri. Capitaliştii insistă ca asistenţa socială să fie menţinută la un nivel cât mai scăzut pentru a nu permite muncitorilor să se folosească de ea ca o formă de rezistenţă faţă de sclavia salarială, pentru că asta le-ar reduce puterea de coerciţie şi şantaj; iar în unele ţări – mai ales în SUA, Marea Britanie – capitaliştii urmăreasc chiar negarea totală a dreptului muncitorilor la asistenţă socială, pentru că, pe măsură ce producţia este din ce în ce mai automatizată, interesul capitaliştilor în a permite clasei muncitoare să se reproducă e din ce în ce mai scăzut (muncitorii primesc un salariu nu ca reprezentând o parte din munca lor, ci pentru a-şi putea reproduce puterea de muncă). Practic capitaliştii sunt interesaţi doar ca ei să consume, din veniturile în bani, pe care tot capitaliştii le controlează. Cu cât o categorie e mai înrobită, îndoctrinată, supusă, şi nepericuloasă pentru clasa conducătoare, cu atât e mai răsplătită cu resurse de consum (venituri în bani) mai mari (de exemplu, publicitarii), deşi valoarea socială a muncii lor e fix zero (oamenii nu pot mânca, bea şi respira bani).
Diferenţa faţă de sistemul sclavagist al imperiului Roman e că, atunci, stăpânii de sclavi se ocupau de a asigura condiţiile de supravieţuire a sclavilor după ce aceştia nu mai puteau munci, pe când azi capitaliştii au ajuns să folosească statul pentru a-i pune pe muncitori să-şi plătească singuri asistenţa socială. Statul se va plia întotdeauna pe nevoile capitaliştilor de a-şi asigura cât mai mult capital (resurse care pot fi transformate în profit). Pentru a divide clasa muncitoare, capitaliştii îi instigă pe proletarii mai puţin deposedaţi de drepturi împotriva proletarilor care sunt în situaţia disperată de a muri dacă nu primesc asistenţă socială. Aici se vede cu claritatea cinismul, perversitatea, violenţa, brutalitatea şi cruzimea – trăsături definitorii ale claselor conducătoare.

Din deceniul 1980, bogata Elveţie se confruntă cu un fenomen de ‘nouă sărăcie’, care e ascuns şi mascat, desigur. Şomaj pe termen lung, mărirea clasei muncitorilor sărăciţi din cauza salariilor slabe şi creşterea muncii care produce sărăcie, adică muncitori care, pe măsură ce muncesc mai mult, sunt plătiţi mai puţin şi fac faţă din ce în ce mai greu costurilor vieţii. Numărul lor e mereu în creştere. Statisticile vorbesc de 580.000 de oameni ale căror venituri îi ţin în sărăcie, adică 8% din totalul populaţiei permanente (imigranţii, care nu primesc drepturi, constituie un sfert din populaţia Elveţiei). O persoană care are un venit de 2.200 de franci lunar, şi o familie cu doi copii care are un venit de 4050 – sau sub- sunt considerate sărace, raportat la costul vieţii. Politica statului elveţian de stigmatizare a imigranţilor – care reprezintă un sfert din populaţie – nu are scopul de a-i determina să nu mai vină în Elveţia, pentru că nevoia de muncitori e foarte mare, ci are scopul de a-i criminaliza de la bun început, astfel încât să fie lipsiţi de drepturi şi de orice apărare în faţa abuzurilor la care toţi elveţienii ştiu că îi vor spune. Stigmatizarea are ca scop legitimarea exploatării lor ca muncitori.

‘Noua sărăcie’ scoate la iveală că politicile de “asistenţă socială” sunt îndreptate de stat doar spre menţinerea acelei “forţe de muncă” de care capitaliştii au nevoie, adică doar a consumatorilor privilegiaţi. Asta duce la erodarea clasei muncitoare, iar consecinţele sunt foarte grave. În special femeile au cel mai mult de suferit (peste tot, sărăcia este feminizată, pentru că sistemul capitalist a fost clădit şi supravieţuieşte prin exploatarea muncii neplătite în gospodării a femeilor, într-un mod similar folosirii copiilor-sclavi pentru îmbogăţirea fermierilor din Elveţia).Oamenii nu mai reuşesc să supravieţuiască de la o lună la alta, chiar dacă au două sau trei slujbe. Cu cât muncesc mai mult, cu atât mai mult sărăcesc.
Lebensborn: răpirea şi înrobirea fizică şi culturală a copiilor imigranţilor continuă şi azi
În Estul Europei, Elveţia e privită ca echivalentul european al “tărâmului făgăduinţei”. “Ordinea şi disciplina” – traducerea expresiei “merge ca ceasul elveţian” – ascund teroare, sânge, sclavie impusă asupra copiilor răpiţi de stat de la familiile lor. Spus cât se poate de sec, Elveţia reprezintă puritatea capitalistă. Fostul preşedinte Nestle, care are tupeul criminal să nege tuturor oamenilor de pe planetă dreptul vital la a bea apă pentru ca resursele de apă să fie furate de capitalişti pentru o mai brutală capitalizare a lor, a crescut într-o societate în care sute de mii de copii au fost furaţi de la părinţii lor săraci şi convertiţi prin bătaie, violuri, torturi şi înfometare şi îndoctrinare religioasă în sclavi muncitori, în special în agricultură. O societate profund rasistă, în care elveţienii sunt educaţi să creadă că aparţin unei “rase superioare”.
Crimele comise de statul elveţian împotriva copiilor săraci sunt prezentate de istoricii elveţieni într-un mod curăţit de orice motivaţie capitalistă, deşi chiar şi ei o admit implicit.
Asta permite ca mecanismul folosit de statul elveţian la luarea în sclavie a sute de mii de copii săraci să fie păstrat şi azi. E aplicat de stat împotriva copiilor imigranţilor.
Convenţia ONU împotriva genocidului explică ce anume e considerat genocid: „Transferarea cu forţa a copiilor de la un grup la altul; rănirea fizică sau morală a membrilor unui grup; impunerea deliberată asupra unui grup a condiţiilor de viaţă cu scopul de a-i distruge fizic în totalitate sau în parte.”
„Lebensborn-ul elveţiano-german: politica de genocid împotriva imigranţilor”:
“Lebensborn înseamnă „ivzorul vieţii”. Proiectul “Lebensborn” a fost unul dintre cele mai sinistre şi secrete planuri naziste. Heinrich Himmler a creat proiectul “Lebensborn” pe 12 decembrie 1935. Una dintre cele mai oribile faze ale proiectului Lebensborn era răpirea „copiilor valoroşi din punct de vedere rasial” din ţările pe care naziştii le-au ocupat în Europa de Est. Părinţii, ai căror copii erau răpiţi de nazişti, sunt acuzaţi azi de diferite „crime” inventate, care sunt folosite pentru a justifica deportarea lor şi permanenta înstrăinare de copilul lor.
„Organizaţia SS Lebensborn a fost stabilită înainte de război ca instrument al politicii rasiale naziste, pentru a consolida rata natalităţii copiilor „arieni”. În timpul războiului, organizaţia a încercat să aplice acest plan în mai multe ţări ocupate. Au reuşit în cea mai mare măsură în Norvegia, a cărei populaţie era considerată ca având o valoare rasială specială, conform standardelor naziste. Scopul primar al strategiei Lebensborn era să ridice standardul rasial al populaţiei albe germane. Intenţia era de a transforma organizaţia într-un agent puternic de impunere a politicii rasiale în cel de-al Treilea Reich prin mărirea numărului de copii ‘valoroşi din punct de vedere rasial’ în Germania. Lebensborn a fost parte din politica rasistă a SS, şi avea scopul de a comite genocid împotriva categoriilor de populaţie care erau considerate „inferioare din punct de vedere rasial”. Scopul era clar de întărire a componentei „ariane” şi „nordice” din naţiunea germană. „Nordic” era folosit în sens rasial, nu geografic.
“Copii pe care naziştii îi considerau „valoroşi din punct de vedere rasial” erau răpiţi de SS: sute de mii au fost transferaţi în centre “Lebensborn” pentru a fi “germanizaţi“. În aceste centre, se făcea totul ca aceşti copii să-i respingă şi să-i uite pe părinţii lor naturali. De exemplu, asistentele SS încercau să-i convingă pe copii că au fost în mod deliberat abandonaţi de părinţi. Cei care refuzau educaţia nazistă erau adesea bătuţi. Cei mai mulţi au fost adoptaţi de familii SS. În 1942, ca represalii pentru asasinarea guvernatorului SS Heydrich în Praga, o unitate SS a exterminat toată populaţia masculină dintr-un sătuc numit Lidice. În timpul acestei „operaţiuni”, SS au făcut o selecţie printre copii: 91 dintre ei au fost consideraţi destul de buni pentru a fi „germanizaţi” şi au fost trimişi în Germania.
Este imposibil să se ştie câţi copii au fost răpiţi din ţările din estul Europei ocupate de germani.” Unele estimări vorbesc despre 250.000 de minori răpiţi, altele de milioane de copii răpiţi de la părinţii lor şi trimişi cu forţa în Germania. După război, doar 25.000 au putut fi identificaţi şi trimişi înapoi familiilor. Unele familii germane au refuzat, după război, să dea înapoi minorii pe care i-au primit de la centrele Lebensborn. Au existat şi cazuri când adolescenţii refuzau să se întoarcă la familia lor naturală: au fost îndoctrinaţi de germani să creadă că erau germani puri. Îndoctrinarea era atât de puternică încât exprimau rasism şi ură faţă de părinţii lor naturali. În timp ce Himmler crea Lebensborn în Germania nazistă, admiratorii săi din cantoanele elveţiene unde se vorbea germana şi colaboratorii elveţieni ai naziştilor au creat propria lor versiune, “Lebensborn-Elveţian” care, cu modificări minore, există şi azi şi este aplicat sistematic ca unealtă de genocid împotriva minorităţilor. Nu e clar un singur lucru: dacă elveţienii s-au inspirat din Hitler, sau Hitler a fost inspirat de elveţieni. După al doilea război, elveţienii au perfecţionat acest sistem care e folosit ca politică de stat împotriva copiilor imigranţilor, având o motivaţie economică.”
“Şi astăzi statul elveţian aplică minuţios planul lui Himmler de răpire a copiilor imigranţilor pe care-i consideră “valoroşi din punct de vedere rasial”.” Sistemul funcţionează prin următoarele mecanisme, care se coordonează şi se sincronizează fără cusur. Sunt trei mecanisme-instituţii: 1) Amtsvormundschaft (modelată după “Lebensborn-ul” naziştilor: o comisie de gardieni numiţi politic), 2) Erziehungsberatung (examinatori – psihologi şi “experţi rasiali” – care evaluează şi “justifică” decizia criminală de luare a copilului de la părinţii lui către biroul Amtsvormundschaft), şi 3) instanţele de judecată (care pecetluiesc decizia de răpire a copilului sau stabilesc chiar ele ca un copil să fie luat de la părinţi dacă li se pare că asta va contribui la germanizarea şi “arienarizarea” copilului). Instanţele de judecată intervin pentru a corecta deciziile “Amtsvormundschaft” în cazul în care acestora riscă să le scape un copil “valoros”. Instanţele de judecată pot comanda răpirea copilului, arienarizarea şi germanizarea lui. Instanţele sunt elementul cheie în Lebensborn-ul elveţian.”

sa1 — “Prin ordin al secretariatului provinciei: Aceste locuri publice sunt rezervate exclusiv doar albilor.”

“Sistemul funcţionează în modul următor: “Amtsvormundschaft, care lucrează la nivel local, fiind răspândit în toată ţara, identifică un copil care aparţine unei minorităţi sau unei căsătorii mixte şi care se califică pentru Lebensborn. Pot inventa orice fel de pretext ca să “justifice” intervenţia asupra familiei cu scopul de a lua copilul din familie şi de a-l înstrăina de părinţi. Pretextul pe care îl folosesc e că acţionează “în interesul copilului” despre care susţin că ar fi în pericol din cine ştie ce motiv. Uneori, Amtsvormundschaft se duc direct în instanţă cu decizia de a lua copilul din familie, iar judecătorii pun ştampila pe răpirea copilului. Părinţii care fac apel ajung în faţa Erziehungsberatung şi n-au nici o şansă să-l recupereze. Singurii minori pe care îi resping sunt cei care au defecte mentale sau fizice. Părinţii care nu renunţă să se lupte cu statul se trezesc acuzaţi de “infracţiuni” pe care nu le-au comis şi pe baza cărora sunt deportaţi, desigur fără copilul lor, care rămâne în Elveţia. În cazul în care nu-i pot deporta pe părinţi, instanţele amână o rezoluţie ani la rând până când copilul a ajuns deja adolescent şi e total înstrăinat de părinţii săi naturali şi de cultura sa; de regulă nu mai vorbeşte nici limba maternă. Orice-ar face părintele pentru a-şi recupera copilul e în zadar. Birocraţii elveţieni n-au nici o reţinere să încalce legi, să le interpreteze cum vor ei, să ia şpăgi, să şantajeze şi să ia chiar ostatici.”

“O altă metodă de a scăpa de părinţii care nu renunţă să se lupte cu statul elveţian pentru a-şi recupera copilul e să comande “examinarea lor psihologică şi psihiatrică”, ştiind desigur că medicii vor stabili că sunt bolnavi psihici. O examinare neutră de către doctori non-elveţieni, europeni sau independenţi este strict interzisă. Doar “examinarea” în instituţiile controlate de ei şi de “profesioniştii” lor e permisă. Astfel, totul e o mascaradă: de la instanţe, la psihiatrie: cu scopul de a oprima, persecuta şi distruge minorităţile etnice, cultura şi limba lor.”
“Parazitism elveţian: profit de pe urma genocidului, fraudei şi evaziunii fiscale:
Întreaga Elveţie este construită în jurul filosofiei parazitismului. Ascund bani de la germanii care fac evaziune fiscală în ţara lor, ascund banii negri ai lorzilor războiului din Africa, şi ai oficialilor corupţi din toată lumea. Miliardele de dolari pe care le obţin de pe urma parazitismului se văd cu ochiul liber. Mult mai puţin vizibil e faptul că Elveţia profită chiar şi mai mult de-atât – poate zeci de miliarde de dolari – din exploatarea minorităţilor etnice prin forma de genocid descrisă mai sus. Furând şi “transferând cu forţa copiii unui grup la alt grup”, Elveţia evită problemele economice şi sociale care rezultă din îmbătrânirea populaţiei şi din scăderea natalităţii (consecinţe dramatice ale sărăciei produsă de capitalism). Când deportează un părinte, Elveţia rămâne cu taxele pe care acesta le-a plătit şi cu contribuţiile pe care le-a făcut la sistemul de pensii: în total se adună miliarde şi miliarde de dolari din industria genocidului comis de elveţieni împotriva imigranţilor. Profitul obţinut de pe urma acestui genocid reprezintă cea mai mare contribuţie la economia şi trezoreria Elveţiei.”
“Industria genocidului: Contribuţiile economice ale industriei elveţiene, cum ar fi construcţia de maşini, bănci şi turism sunt bine cunoscute şi sunt publice. Marea necunoscută e valoarea contribuţiei care rezultă din industria genocidului elveţian. Se estimează că statul elveţian face un profit de 13 miliarde de dolari din taxele şi contribuţiile plătite de imigranţii pe care-i deportează; aceasta este cea mai consistentă sursă de venit pentru economia Elveţiei şi pentru trezoreria statului.” (sursa)

kinderheim_des_alpes_beatenberg_fliegeraufnahme

frauen-und-kinderheim_wolfbrunnen_1930_2_572kb

WIEDERGUTMACHUNGS MASSNAHMEN, GEDENKEN, GEDENKANLASS, GENUGTUUNG, VERDINGKIND, KIND, ARBEIT, KINDERARBEIT, MISSBRAUCH,

Capitalizarea societăţilor, popularizată de clasa intelectuală capitalistă prin exprimarea inocentă de “revoluţie industrială”, a însemnat deposedarea ţăranilor şi a meşteşugarilor de mijloacele de a-şi asigura traiul pentru a putea fi transformaţi în proletari, adică în sclavi salariali: oameni a căror existenţă depinde de acceptarea condiţiilor impuse asupra lor de capitalişti. Sclav înseamnă o persoană care ştie că va muri dacă nu acceptă condiţiile impuse asupra sa de către cel care are posibilitatea să-i ia viaţa sau să-i provoace moartea, în mod direct (ucidere) sau indirect (înfometare, boală, sărăcie, sinucidere, abandon social).
Înţelegerea mecanismelor prin care statul şi capitalismul s-au format în paralel şi s-au influenţat unul pe altul e esenţială, pentru că aceste mecanisme s-au perfecţionat în timp, iar violenţa lor e cu atât mai brutală cu cât e acceptată ca stare de normalitate de indivizii din societăţi care sunt victimele şi ţintele lor. Capitalismul e în fond o ideologie de covertire permanentă a omului în marfă (capital uman); e o ideologie profund totalitară, pentru că, pe măsură ce evoluează, acaparează orice aspect al vieţii şi orice respiraţie a societăţii în scopul distrugerii oricărei rezistenţe faţă de convertirea în bani a proletarului, a vieţii sale şi a nevoilor sale. Omul, care e obligat să trăiască pentru a munci şi întreţine clasa conducătoare, nu doar că e mereu deposedat de orice drepturi (care, în democraţia liberală, sunt mecanisme sociale defensive faţă de abuzurile clasei conducătoare), e tolerat doar atâta timp cât e “marfă” adică munca sa poate fi vândută, iar faptul că respiră poate produce bani. Când îşi pierde “valoarea de piaţă”, e aruncat la gunoi, literalmente, şi stigmatizat ca “parazit social” de “morala” capitalistă, pentru a putea fi eliminat fizic cât mai rapid din societate. Practic, orice om care nu produce profit pentru minoritatea conducătoare – din diverse motive – e un mort social:
„O expoziţie care s-a deschis acum 5 ani, şi care şi azi mai poate fi văzută la Ballenberg, a prezentat Elveţiei moderne realitatea trecutului ei sinistru privind exploatarea copiilor. Cel care a organizat expoziţia, Basil Rogger, spune că din anii 1920, mereu s-a scris, au fost manifeste, au apărut reviste, autobiografii, articole în presă despre suferinţele îndurate de copii care munceau în sclavie. Nu era un secret. Dacă cineva ar fi dorit să ştie de existenţa lor, afla.
Până în momentul în care această expoziţie a fost organizată, o generaţie a trecut de când luarea copiilor în sclavie a încetat, dar elveţienii tot nu sunt în stare să-şi confrunte trecutul. Statul a fost pregătit să răspundă acestei chestiuni, spune Rogger. Copii-pe-contract care credeau că experienţele lor au fost cazuri izolate şi-au dat seama că nu a fost aşa, şi au început să-şi împărtăşească suferinţele.
Vizitatorii au început şi ei să pună întrebări despre propriile lor familii. Rogger spune că uneori mulţi reveneau şi îi spuneau că au descoperit că în familia lor cineva fusese dat în sclavie ca muncitor. “Oamenii au început să devină conştienţi de omniprezenţa acestui sistem, pentru că aproape orice elveţian ştie pe cineva care a fost plasat într-o “familie adoptivă”.”
În ultimii ani, a avut loc un proces de conştientizare a acestui fenomen. Abia anul trecut, statul şi-a cerut scuze în mod oficial copiilor luaţi în sclavie, dar şi altor victime ale politicilor capitaliste (fără ca cineva să menţioneze că toate acestea au legătură cu capitalismul): oameni care au fost sterilizaţi forţat, sau deţinuţi abuziv.
“Parlamentul Elveţiei, Bundeshaus e foarte ocupat. Activistul Guido Fluri tocmai a obţinut 100.000 de semnături pentru o petiţie în care a întrebat dacă trebuie ca acestor victime să le fie acordate compensaţii, în urma unui referendum naţional. Petiţia cere ca statul să acorde compensaţii de 500 de milioane de franci elveţieni celor 10.000 de adulţi care au fost răpiţi şi luaţi în sclavie de fermieri şi care încă mai sunt în viaţă astăzi, precum şi altora care au avut de suferit de pe urma politicilor fasciste ale statului elveţian. Petiţia a fost lansată în aprilie 2014. Fluri spune că succesul ei arată cât de puternic elveţienii empatizează cu soarta copiilor-sclavi (impresia lui e falsă, însă, pentru că situaţia se repetă azi cu copiii imigranţilor, care reprezintă o pătrime din populaţia Elveţiei, lipsită de drepturi şi supusă mereu abuzurilor şi legilor draconice). Face lobby în Parlament pentru a câştiga susţinere din partea politicienilor pentru această petiţie. Le explică parlamentarilor cât au îndurat aceşti copii – “oameni care au suferit decenii la rând, care au luptat, care nu au putut niciodată să iasă din tranşee, care s-au ascuns, care au suferit de ruşinea abuzurilor la care au fost supuşi… unii care azi trăiesc abandonaţi…” Nu e vorba doar de bani, spune el. “Ce e important e să arătăm că ne îndreptăm spre o conştientizare a acestei imense suferinţe pe care statul a cauzat-o.”
Sindicatul Fermierilor e de acord în principiu cu acordarea de compensaţii, dar se opune categoric ideii că fermierii ar trebui să contribuie. “Trebuie să înţelegeţi cum erau vremurile în care aceşti minori au fost daţi spre adopţie fermierilor”, spune preşedintele sindicatului, Markus Ritter. Consiliile şi bisericile nu aveau bani. Familiile de fermieri au fost rugate să aibă grijă de aceşti copii care trăiau în sărăcie cu familiile lor naturale, sau care nu aveau decât un părinte, aşa că fermierii au îndeplinit un rol social.” E conştient însă că aceşti copii au fost folosiţi ca sclavi muncitori? “Am primit foarte multe răspunsuri de la cei care au fost adoptaţi şi toţi ne spun că au fost trataţi foarte bine… Dar suntem conştienţi că unii copii nu au fost trataţi aşa cum ar fi trebuit.”
Guido Fluri spune că re-examinarea socială este o formă de eliberare pentru unii dintre cei care au fost sclavi muncitori în copilărie. Mulţi oameni în vârstă vin în cârje sau scaune cu rotile la biroul lui pentru a-i povesti prin ce-au trecut. Zilele trecute a găsit pe biroul său un poem. Pentru alţii, discutarea publică a ceea ce au îndurat e de nesuportat, iar Fluri a primit chiar şi ameninţări. “Mulţi dintre cei care au trecut prin aceste suferinţe simt că rănile lor se redeschid,” spune el. “Pot înţelege asta. Sunt complet depăşiţi de această situaţie.”
A durat mult până când efortul de a obţine compensaţii să ajungă în acest punct. Loretta Seglias spune că chestiunea compensaţiilor e complicată în Elveţia. “Încă există această temere de a plăti compensaţii… Unii spun că dacă încep să fie acordate compensaţii într-o anumită chestiune, cu ce alte cereri se vor trezi mâine?” Experienţa despăgubirilor de război a lăsat cicatrici.
David Gogniat a plecat de la familia adoptivă când avea 15 ani. Conduce o afacere de transport. A mers să studieze arhivele din Berna împreună cu soţia sa. Din iulie 2014, foştii copii sclavi-muncitori au acces la arhivele copilăriei lor. David a început prin a căuta detalii despre trecutul mamei sale acum 2 luni.
“Pentru mine e clar că a existat o înţelegere între asistenţa socială şi fermieri ca asistenţii să le ofere fermierilor braţe de muncă care să nu coste virtual nimic,” spune el. Dar nu vrea decât să ştie atâta: “Cine a decis ca ei să fie răpiţi din familia lor?”
Acceptă că ar putea să nu afle niciodată, dar în acelaşi timp crede că dacă ar putea afla, trecutul ar fi mai uşor de suportat. Ajunşi în sediul arhivelor, aşteaptă în clădirea modernă, de sticlă. Yvonne Pfaffli, care i-a găsit dosarele, ajunge cu două dintre ele. Îl las pe David să le citească în linişte. După o perioadă, mai repede decât mă aşteptam, apare.
“Acum am înţeles lucruri despre care n-am auzit şi n-am ştiut înainte, şi cred că trebuie să mai caut în aceste dosare,” spune el. După ceva timp, mi-a spus că a aflat unele detalii despre tatăl său, şi unele detalii intrigante despre informaţii financiare – dar nu vrea să divulge care sunt. Pare doar uşurat că a putut citi dosarele copilăriei sale. După ce a făcut mai multe vizite la arhive, a găsit ce lipsea din trecutul său şi a lămurit unele mistere. Mulţi oameni au mari goluri în trecutul lor, spune Pfaffli. Unii îşi amintesc doar că a venit o maşină neagră care i-a luat de-acasă, fără să ştie măcar de ce.
“Nu au ştiut niciodată că ar fi putut fi luaţi de acasă pentru că părinţii lor divorţaseră”, spune ea. “Acestea sunt întrebări foarte importante, şi mulţi sunt foarte nervoşi, şi mulţi sunt poate temători să citească aceste dosare pentru că nu ştiu la ce să se aştepte, dar, pe de altă parte, cumva răsuflă uşuraţi că aceste dosare există.”
Documentele de obicei au fost scrise de personalul serviciilor sociale iar pespectiva lor e diferită de cea a copiilor. Nici unul dintre aceste documente nu menţionează vreun abuz.
Sarah, care acum are 51 de ani, a plecat din familia adoptivă când avea 15 ani ca să fie ucenică şi nu s-a mai întors niciodată la ei. Şi ea are un dosar, deşi unele lipsuri din acele documente au şocat-o. Scrisorile de la doctorul şcolii unde învăţa şi de la fosta învăţătoare, în care îşi exprimau îngrijorarea faţă de abuzurile pe care le îndura, lipsesc din aceste dosare, spune ea. Lipseşte şi scrisoarea de la un oficial local care şi-a cerut scuze că a plasat-o într-o familie nepotrivită. Ea spune că nu i s-a dat voie să păstreze acea scrisoare, doar i-a fost citită. Cu ajutorul reţelei Verdingkinderîncearcă să găsească aceste documente.
“Mai lipseşte şi explicaţia motivului pentru care am fost plasată în acea familie în primul rând, cine a luat această decizie, cum s-a ajuns la asta, aşa că din dosare lipsesc foarte multe,” spune ea. “E păcat. Nu vrem decât să ştim de ce viaţa noastră a fost aşa, ca să putem să lăsăm trecutul în urmă… Îmi pare că autorităţile se prefac, de fapt, că ar vrea să ne ajute. Nu sunt deloc sigură că vor să facă asta în mod real.”
Christian a avut acces la dosare în iulie: “E foarte, foarte important. E viaţa mea. De asemenea, e important ca să înţeleg ce s-a întâmplat în termeni tehnici şi ştiinţifici.”. Are multe întrebări: de ce au fost răpiţi, de ce au fost duşi atât de departe de mama lor? Ştiau autorităţile că erau puşi să muncească forţat? Ştiau de polio-artrita de care a început să sufere încă de când era în grija acelei “familii adoptive”? Spune că raportul psihologului care a dus la îndepărtarea lui din acea familie lipseşte din dosarele sale. Sunt 700 de pagini pe care încă le mai studiază.
Îmi arată scrisori de la mama sa care documentau cât de îngrijorată era de starea sănătăţii copiilor ei şi de faptul că li se negase dreptul să meargă la şcoală după ce au terminat gimnaziul. Există un contract încheiat cu fermierul şi care arată că părinţii lui au contribuit la chelutuielile familiei adoptive cu 900 de franci elveţieni o perioadă, apoi cheltuielile au crescut.
Dar unii dintre cei care au fost sclavi muncitori au căutat degeaba. Nu au găsit nici urmă de dosar.“Fie au fost distruse acum multă vreme, fie mai recent,” spune Loretta Seglias. “Unii au găsit răspunsuri… alţii n-au găsit.”
Casa în care locuieşte Sarah acum e plină de fotografiile copiilor şi nepoţilor ei. Are o căsătorie fericită. Familia ei nu ştie absolut nimic de copilăria ei. Dosarele sclaviei, abuzurilor, violurilor şi violenţelor îndurate din partea „familiei adoptive” le ţine departe de casă: nu vrea să fie descoperite de familia ei. Când au loc întâlniri cu alţii care au fost copii-muncitori-sclavi nu merge niciodată la cele din oraşul ei, pentru a nu fi recunoscută.
“Nu vreau să stau în calea copiilor mei în nici un fel. Nu vreau să le amărăsc zilele cu trecutul meu”, spune ea. „Copii-pe-contract încă nu şi-au găsit locul în această societate. Încă suntem consideraţi „inferiori”, un fel de oameni care ar trebui să trăim în beciuri. De-asta aş prefera ca mai ales vecinii mei să nu afle niciodată care a fost trecutul meu.”
David Gogniat a fost într-o vreme preşedintele Asociaţiei Hauliers, şi unii dintre cei care care fac parte din această asociaţie au aflat recent căîn copilărie el a fost un copil muncitor-sclav. „Atunci am aflat că unii dintre cei cu care lucram au fost şi ei în aceeaşi situaţie,” spune el. „Am aflat că au fondat un club şi m-au invitat şi pe mine la o întâlnire de-a lor, aşa că acum sunt membru în organizaţia lor.”
Ţelul lui e să oblige statul să acorde compensaţii copiilor folosiţi ca sclavi muncitori. “Eu am avut noroc că am fost mai rezistent şi am putut munci şi, după ce-am scăpat de-acolo, am putut să-mi refac viaţa. Dar mulţi nu au supravieţuit.”
Christian, care are acum 42 de ani, este artist. Casa sa e decorată cu sculpturi şi fotografii. Nu şi-a ales această carierăîntâmplător. „Fratele meu şi cu mine nu am fost niciodatăîncurajaţi să ne exprimăm sentimentele în cuvinte, şi să le exprimăm mai ales fără să ne temem de represalii, fără să ne fie frică,” spune el. “Cumva am simţit căîn artă voi învăţa să exprim ce gânduri am, să povestesc imaginile care nu-mi ies din memorie.” Relaţia cu mama sa a fost distrusă. “Aceste evenimente mi-au distrus familia total,” spune el. Mama lui e de acord. „Ne-am înstrăinat. Nu mai avem mai nimic în comun,” spune ea. „E foarte dificil, chiar şi acum, după atâta timp.”
Christian spune că experienţa copilăriei sale a lăsat nenumărate şi foarte profunde cicatrici. “Îţi dai seama că eşti diferit, dar nu vrei să fii diferit. Cumva vrei să fii un om ca toţi ceilalţi. Cumva vrei să pretinzi că aşa ceva nu ţi s-a întâmplat niciodată.” (Sursa)

Schreinerwerkstatt in der Erziehungsanstalt St.Georg, Knutwil LU. Um 1930

14701270,10183252,dmFlashTeaserRes,03-10%2371-33654710.JPG

waschen_im_maedchenerziehungsheim_kehrsatz_1930_535kb

maedchenheim_heimgarten_buelach_feldarbeit_1930_510kb

maedchenerziehungsheim_richterswil_waescherei_1930_646kb

frauen-und-kinderheim_wolfsbrunnen_lausen_1930_367kb

_78585622_8ee4eeeb-7359-40ea-adbf-182425f2b489

served from 1883 to 1951 the former Cistercian monastery Rathausen (LU) as catering

The Women and Kînderheim Wolfsbrunnen in Lausen, 1930

The daughters Institute on the sidewalk, Schaffhausen, 1930

Note:
(1)“Consideraţii asupra tratamentului popoarelor de rase străine din Est” este un memorandum secret pe care Himmler i l-a înmânat lui lui Hitler la 5 ani după ce a conceput acest plan, în 1940:
“Referitor la tratamentul care va fi aplicat raselor străine din Est, trebuie să avem în vedere să recunoaștem și să cultivăm cât mai multe grupuri etnice cu putință, adică, pe lângă polonezi și evrei, sunt ucrainienii, rușii albi, goralii [Goralen], Lemcos [Lemken] și Cashubos [Kaschuben]. Dacă alte grupuri mici şi izolate, naţionale, pot fi găsite în alte locuri, şi ele ar trebui tratate la fel. Ceea ce vreau să spun e că nu doar că nu suntem cât se poate de interesaţi să nu ne trezim cu populaţiile din est unite, ci, dimpotrivă vrem să le dividem în cât mai multe părţi şi segmente cu putinţă. Dar chair şi în interiorul grupurilor entice trebuie să urmărim interesul nostru ca să conducem aceste grupuri spre a fi cât mai unite şi solide, sau poate să trezim în ele o conştiinţă naţională şi o cultură naţională, numai ca pe urmă să le dizolvăm în fragmente şi particule mici şi nenumărate (să le atomizeze). În mod natural, vrem să folosim pe unii din aceste grupuri entice, în special din cele mai mici, pentru a-i plasa în funcţii de conducere în poliţie şi în primării. Numai primarii şi poliţia locală vor avea voie să conducă aceste grupări etnice. În ce-i priveşte pe gorali, şefii de trib individuali şi bătrânii tribului, care trăiesc în nesfârşite lupte unii cu alţii, ar trebui să fie cei care ocupă poziţii de conducere. Nu trebuie să existe nici o centralizare către vârf, pentru că numai dizolvând aceast întreg conglomerat de oameni ai guvernului general, care se ridică la 15 milioane, şi la 8 milioane în provinciile de est, va fi posibil să putem să promovăm politica de selecţie rasială, care trebuie să fie baza pentru planurile noastre: şi anume, să selectăm din aceste grupări pe cei care sunt valabili din punct de vedere rasial pentru a-i putea aduce în Germania și pentru a-i asimila aici.
În câțiva ani – aș spune 4-5 ani, numele de Cashubes, de exemplu, trebuie să fie total uitat, pentru că la acea vreme poporul Cashubian nu va mai exista (asta va fi valabil și în ce-i privește mai ales pe prusacii din vest). Sper că conceptul de evrei va fi complet exterminat prin relocarea lor forțată în Africa sau în altă colonie. Într-o perioadă oarecum mai lungă, va fi posibil să facem ca conceptele etnice de ucrainieni, gorali și să dispară din zona controlată de noi. Ce am spus despre aceste popoare fragmentate e valabil pe o scală mai mare şi pentru polonezi.
O chestiune fundamentală a acestor probleme este legată de educaţieşi astfel de chestiunea selecţiei tineretului pe baze rasiale. Pentru toţi non-germanii din Est, nu trebuie să existe şcoală mai avansată de 4 ani– gimnaziul. Singurul scop al acestor şcoli e ca ei să ştie artimetică şi să numere până la 500, nu mai mult; să ştie să-şi scrie numele, şi să cunoască că legea divină e ca ei să se supună germanilor şi să fie oneşti, harnici şi buni.Nu cred că e necesar să ştie să citească.
Dincolo de această educaţie de bază, nu trebuie să existe nici un fel de alte şcoli în Est. Părinţii, care de la început vor dori să îşi dea copilul la o şcoală mai bună după educaţia gimnazială, trebuie să facă cerere pentru asta la SS şi la şefii poliţiei. Prima regulă în analizarea cererii lor trebuie să fie dacă copilul lor este perfect din punct de vedere rasial și dacă îndeplinește alte condiții ale noastre. Dacă acest copil corespunde, îl vom considera ca parte a sângelui nostru, și atunci părinții vor fi informați despre decizia de a le trimite copilul la o școală în Germania, unde va rămâne pentru totdeauna.
Oricât de crude și tragice ar putea fi cazurile individiuale, această metodă este cea mai blândă și mai bună dintre toate.
Părinţii unui asemenea copil de sânge bun…. probabil nu vor mai produce alți urmași, astfel încât pericolul acestor sub-oameni din est [Untermenschenvolk des Ostens] de a găsi o clasă de lideri care, din moment ce ar fi egali cu noi, ar fi și periculoși pentru noi, va dispărea. Părinții pot pleca și ei în Germania pentru a deveni cetățeni loiali. Dragostea pentru copilul lor, al cărui viitor și a cărui educație depind de loialitatea părinților, va fi o armă puternică în a-i convinge să se supună la ceea ce le cerem.
Dincolo de examinarea cererilor părinților pentru o educație mai bună (de care să se bucure) copilul lor, va exista și o selecție anuală a tuturor copiilor făcută de guvernul general – pentru vârste de la 6 la 10 ani – pentru a-i putea separa pe cei care se califică rasial de cei fără valoare rasială. Cei care vor fi consideraţi rasial valabili vor fi trataţi în acelaşi fel ca un copil care este admis pe aceeaşi bază de rasă, după ce cererea părinților va fi acceptată.”
Documentul numărul 1880 a fost proba acuzării numărul 1314. [Scris de mână] Dr. Gross de la Biroul de politici rasiale a fost informat asupra acestui document pe 28 noiembrie 1940. Wolff. [ștampilă] Strict secret.”
Sursa: Trials of War Criminals Before the Nuernberg Military Tribunals Under Control Council Law No. 10. Vol. 13: United States of America v. Ernst von Weizsaecker, et al. Case 11: ‘Ministries Case’. US Government Printing Office, District of Columbia: 1952. pp. 147-150.
(2)La fel s-a întâmplat şi în Statele Unite, şi în alte ţări, mai ales în cele catolice. Femeile care năşteau fără a fi căsătorite erau forţate să-şi dea copilul spre adopţie, sau acesta pur şi simplu le era furat de stat. Dar nu doar femeile necăsătorite cădeau victime, ci şi cele căsătorite. În Spania, Australia, Irlanda, sute de mii de copii au fost răpiţi din maternităţi, cu complicitatea medicilor şi a poliţiei, de călugăriţe catolice şi de preoţi care au încasat sume neinvestigate de bani de pe urma vinderii lor către alte familii din Occident. Nu se ştie dacă unii dintre aceşti copii nu au ajuns pe mâna unor „părinţi” care-i exploatau, dar în Australia s-a întâmplat aşa.)
(3) Deloc întâmplător, pe teritoriul actual al Elveţiei au fost arse de vii cele mai multe femei din Europa, după ce biserica le acuza de „vrăjitorie”. Silvia Federiciexplică mecanismul prin care „vânătoarea de vrăjitoare” din Europa a reprezentat de fapt o privatizare a trupurilor femeilor şi o naţionalizare a minţii, personalităţii, feminităţii şi controlului reproducerii lor. Terorismul de stat împotriva femeilor a mers în paralel cu privatizarea pământurilor – furtul resurselor comunale de către bogaţi. Scopul acestora era lipsirea ţăranilor şi muncitorilor de autonomie pentru a-i putea face dependenţi de a munci pentru un salariu în industrie. Din acest motiv, anti-capitaliştii numesc capitalismul „sclavie salarială”. Convertirea cu forţa a ţăranilor şi meşteşugarilor în proletari se regăseşte astăzi în foarte multe politici impuse oamenilor care muncesc pentru a trăi, prezentate de economişti ca „austeritate” (sărăcire artificială), neoliberalism, globalizare etc. Scopul acestora e subjugarea totală a celor care produc bunăstare în orice societate: muncitorii. „Austeritatea” este de fapt o politică neîncetată, impusă clasei muncitoare începând din anii ’70, odată cu lovitura de stat împotriva socialistului Allende în Chile şi impunerea de către SUA a unei dictaturi fasciste, extrem de sângeroasă şi brutală. În Chile oamenii au fost convertiţi la „miracolul pieţei”, aşa cum a numit Milton Friedman sărăcirea lor forţată şi negarea accesului la servicii şi resurse publice, prin teroare, tortură, crimă şi violenţe, însoţite de o imensă maşinărie de propagandă. Margret Thatcher care a impus şi în SUA de Reagan şi în Marea Britanie politicile de terorism economic, testate în Chile, a regretat că nu putea apela şi ea la tortură, aşa cum a făcut dictatorul fascist Pinochet. Nu se ştie câţi oameni au murit din cauza terorismului economic impus de Thatcher&Reagan. În Europa de est şi mai ales în Rusia, în anii ’90, consolidarea dependenţei muncitorilor de „piaţă” şi subminarea constantă a autonomiei individuale şi a şanselor de a supravieţui în afara „pieţei” au provocat probabil milioane de morţi, dar aceste crime nu vor apărea niciodată în statisticile capitaliştilor.

50 comentarii

De bagat la cap celor care-si faci idoli din unii si altii!
Ioanasays:

April 24, 2015 at 9:30 pm

Foarte bine ca sunt popularizate astfel de informatii (care de regula sunt “ascunse sub pres”), mai ales ca cei mai multi romani au impresia ca Elvetia e un fel de Eldorado, unde umbla cainii cu covrigi in coada. De altfel, nu au impresia asta numai de Elvetia, ci si de toate fostele imperii colonialist, criminalii de ieri si de azi!

Experimentele care le-au facut in trecut cu copiii-sclavi le-au extins la scara larga in colonii. A se vedea binecunoscutul experiment reusit, pacientul mort = colonia Romania!

Multumim pentru munca depusa si la cat mai multe aricole bune de acest gen!
IADsays:

April 26, 2015 at 8:05 am

Ar fi mai credibil articolul, dacă şi-ar asuma cinave conţinutul. Cine-i noapteafărălună?
Renutzusays:

April 29, 2015 at 4:09 pm

in sfarsit ceva putred despre imaculata Elvetie! sunt curioasa ce alte mizerii mai ascunde….excelent PR de tara daca te gandesti cum vad majoritatea oamenilor aceasta tara…..
felicitari ptr articol!
iuganicolaesays:

April 30, 2015 at 7:53 am

Ca sa vezi cine se uita de sus la Lume, la noi mai ales, cine ne da noua lectii de democratie si de superioritate culturala, morala, materiala. Imi vine sa vars !
Calin Neamtiusays:

April 30, 2015 at 1:47 pm

Sper sa nu cer prea mult , dar tradu te rog articolul in engleza! Merita impartasit peste tot, nu doar in RO!
Simonasays:

April 30, 2015 at 2:03 pm

Incredibil cat de scurta ne este memoria. In familia mea bunica din partea mamei, din zona Aradului, a fost facuta “slujnicuta” de propriul tata recasatorit, in urma decesului mamei. La varsta de doar 7 ani a plecat la Bucuresti din anii ’30 pana in anii ’40 intr-o familie de evrei. Cu 20 de ani mai tarziu pleca soacra mea cu alte doua surori din zona Clujului dintr-o familie de sase copii, de data asta la Deva si Hunedoara, orase in care industria duduia. Plecau cam la aceleasi varste fragede pomenite in articol, pentru a deveni bonele unor copii ceva mai mici decat ele. Motivele aceleasi: oamenii satelor saraceau (artificial) si bogatia se extindea la oras (artificial). Informatia este cruciala pentru o schimbare radicala, dar trebuie sustinuta de o lipsa totala de ipocrizie din partea tuturor. Cati se intreaba astazi in mod serios cat de corect este sa ocupe o pozitie mai mult sau mai putin inalta privind din prisma gradului lor slab de pregatire profesionala? Cate persoane capabile dar incompatibile din punct de vedere politic/ideologic au mari dificultati de ordin material?
Nexyasays:

April 30, 2015 at 10:37 pm

Reblogged this on Ganduri de moment.
Ionela Ionescusays:

May 1, 2015 at 4:26 am

unul din cele mai bune articole pe care le-am citit VREODATA, multumim !!!
lupusays:

May 1, 2015 at 7:53 am

Acelasi lucru l-am citit si despre Norvegia numai ca acolo inca se intampla lucrurile astea cu emigrantii,Copii fiind folositi pentru placeri sexuale.
mint_rubbersays:

May 1, 2015 at 10:53 am

Un articol tipic de dezinformare in care unele adevaruri sunt amestecate cu minciuni care pentru cei neinformati vor trece la randul lor drept adevaruri. O tehnica veche, din pacate pentru autor aplicata dupa ureche. Traducerea la “Verdingkind” este gresita, pozele se repeta, iar informatiile sunt in cel mai bun caz inexacte, ca sa nu zic tendentioase, si date fara a arata sursa de unde provin.
Elvetia si-a asumat de multa vreme greselile facute in ceea ce priveste “Verdingkinder” (exista pana si un film artistic pe aceasta tema) si a victimelor celui de al doilea Razboi Mondial, iar in privinta averilor neimpozitate secretul bancar a fost desfiintat acum cativa ani. Afirmatia ca imigrantiilor li s-ar lua copiii este iarasi o minciuna sfruntata. In rest Elvetia are una dintre cele mai avansate industrii din lume si unul dintre cele mai performate sisteme de invatamant. Asta doar asa pentru comentatorii de sus, dispusi sa creada orice se scrie pe un site obscur.
haitchisays:

May 7, 2015 at 2:29 pm

Terifiant ! Multumesc mult !
noaptefaralunasays:

May 8, 2015 at 3:27 am

care anume e informatia falsa? “Verdingkind” se traduce cum spune textul, intelesul in mentalul colectiv din elvetia insa e cel de la inceputul articolului.

unde spune cineva ca elvetia nu si-a asumat si cu ce schimba asta ceva din faptele pe care si le-a asumat? inteleg ca va simtiti cu musca pe caciula?

incercati sa justificati asa ceva, inteleg. tipic pentru capitalisti sa rationalizeze orice monstruozitate.

informatia despre imigranti nu e falsa, e cuprinsa intr-un raport care are inclusiv anexe, ati putea sa va obositi sa il cititi inainte sa va grabiti cu apologiile.

nu e un site obscur, e un site ca oricare altul. modul in care incercati sa-l discreditati e interesant insa.
noaptefaralunasays:

May 8, 2015 at 3:29 am

exista trimiteri la linkuri, inclusiv un reportaj bbc, si presa din elvetia. judecati in functie de “origini sanatoase”? interesant.
haitchisays:

May 8, 2015 at 5:51 am

Mint_rubber: poate ne explici, de ce Elveţia (cu toate performanţele sistemului său !) ocupă locul 4 în lume la sinucideri. Poate ne explici, de ce un angajator elveţian, atunci când angajează un cetăţean străin, trebuie să explice în scris autorităţilor, motivul pentru care acesta este mai capabil decât un cetăţean elveţian. Poate ne spui, de ce anul trecut câteva cantoane au manifestat pentru un salariu minim pe economie de, atenţie, 4.000 CHF ! “Performanţa” aceasta despre care îmi vorbiţi este doar pentru cei cu foarte mulţi bani, bani care NU provin din economia Elveţiei, bani proveniţi din conturile nerevendicate ale evreilor, bani proveniţi din rândul celor care stau la cozile vămilor cu maşinile lor roşii ticsite cu bani. Şi ce economie are Elveţia, domnule ? Unde-s fabricile şi uzinele ei ? Şi a-propos de desecurizarea conturilor: a fost un întreg scandal acum 2 ani, când li s-au cerut băncilor elveţiene să desecurizeze anumite conturi care erau suspecte. Nu au dorit, iar Frau Merkel a procedat în consecinţă (a apelat la hackeri !) făcând public faptul că există o listă de persoane ale căror conturi însumate reprezintă o cifră de 7 miliarde de euro fraudă, iar cine se simte vizat, să se autodenunţe, să plăteasă impozitul aferent şi penalităţile pentru a scăpa de puşcărie. Doar în urma acestei acţiuni elveţienii au lăsat garda jos. Câtă producţie poate face un canton în care oraşele sunt de 4-5000 de locuitori ? Câţi bani mai produc azi ceasurile elveţiene care nu-şi mai găsesc rostul decât eventual ca şi obiecte decorative? Ce producţie şi faimă mai are azi producţia de ciocolată elveţiană ? Stabilitatea şi performanţele economice masive provin din banii externi depuşi în bănci, din neutralitatea Elveţiei, nu din producţia internă. Şi mai mult, orice neutralitate a unei ţări, indiferent de regiune, se realizează cu acordul unor mari puteri şi dacă această neutralitate nu mai corespunde intereselor lor, nu se mai justifică. În schimb, nasu’ pe sus, cât cuprinde !
În general, populaţia elveţiei de azi este orientată spre un comportament ireproşabil, însă atenţie, orice “deviere” de la un aşa-zis comportament normal, poate suspecta şi azi persoana că ar fi bolnavă mintal. Ştiu cazuri, nu dau nume, de persoane, cetăţeni elveţieni prin naştere şi origine, care nu mai suportă acest sistem şi recurg la gesturi extreme pentru a atrage atenţia. Femeile şi azi sunt discriminate, chiar dacă s-a “muncit” intens la acest capitol. Şi aş mai spune multe despre această “siguranţă elveţiană” a zilei de mâine, siguranţă care nu ar face doi bani găuriţi şi călcaţi de tren, fără faimoşii lor bani din conturi, bani care se răzbună în fiecare zi.
CapnJackSparrowsays:

May 11, 2015 at 9:32 pm

Ce urat sa fii sclav in capitalism! Mult mai bine sa fii liber in comunism. In comunism nu prestai munci agricole fara plata…sau? “Faceai armata”, adica mergeai la cules de bumbac, porumb, etc.. Cand te luau de pe strada comunistii si te duceau la fabrica nu mai era exploatare? Hai sictir, anti-capitalisti! Prezentati fapte care s-au petrecut atat in comunism, cat si in capitalism, numai ca atunci cand e vorba de capitalism e “sclavie”, iar cand e comunism, e “munca patriotica pentru bunastarea tarii”.!
noaptefaralunasays:

May 12, 2015 at 1:19 am

adorabil. ce inseamna comunism? ce inseamna capitalism?
haitchisays:

May 12, 2015 at 6:45 am

Pe acest “căpitan” parcă l-aş cunoaşte de undeva. Nu e vorba că cineva ar fi anti-capitalist sau nu, ci este vorba despre faptele ce s-au petrecut. Asta a vrut să pună în evidenţă acest articol, nimic mai mult. Şi sclavia există în orice regim, dar e mai uşor de suportat în capitalism, e mai umană. Dacă eşti turist în Elveţia şi ai bani e perfect. Chiar dacă vorbeşti limba unui trib necunoscut, tot se va găsi cineva care să te ajute.
mithrillsays:

May 21, 2015 at 9:58 am

noaptefaraluna
May 12th, 2015 at 1:19 am
adorabil. ce inseamna comunism? ce inseamna capitalism?
Sa incerc eu un raspuns: Comunismul e un capitalism personalizat de oameni mediocri, care nu s-au descurcat in capitalism
vladcelgroaznicsays:

July 27, 2015 at 7:43 am

“au luat decizii proaste”, adică şi-au provocat singuri sărăcirea FACAND COPII.
MARIAsays:

November 16, 2015 at 3:23 am

mesaj pt mint rubber. Am o intrebare: traiti in Elvetia? Cunoasteti cu adevarat sistemul de invatatamant al acestei tari? Daca traiti in Elvetia, va intreb, chiar aveti copii care au frecventat cursurile unei scoli elevetiene? De stat sau private, nu exista mare diferenta, cu exceptia banilor platiti si a inchiderii ochilor in privinta problemelor. Imi puteti confirma faptul ca – copiii termina invatarea alfabetului in clasa a treia? Imi confirmati faptul ca in fooooarte multe scoli se invata 3 clase impreuna ?

In Romania am fost cadru didiactic si pot sa confirm faptul ca invatamantul elvetian este cel mai slab sistem de invatamant pe care l’am intalnit in nenumarate vizite in alte tari.
noaptefaralunasays:

November 30, 2015 at 11:55 am

nu, vladcelgroaznic, saracirea e o consecinta premeditata a aranjamentului politic, economic si ideologic numit capitalism si e impusa intentionat prin politici care urmaresc acumularea capitalista de catre o minoritate tiranica.
noaptefaralunasays:

November 30, 2015 at 11:58 am

va inselati. comunismul e o societate fara clase, fara capitalism, fara exploatare, in care oamenii care produc bunastarea societatii in care traiesc sunt eliberati de conditia de proletari la care ii condamna capitalismul. s-ar putea sa confundati “comunismul” cu austeritatea fmi din anii 80.
noaptefaralunasays:

November 30, 2015 at 12:04 pm

sclavia nu e “umana”. un om e sclav atunci cand conditiile care ii sunt impuse si asupra carora nu are nici un drept/cuvant/control ii determina viata sau moartea. ce anume e uman aici? nu vad cum cineva poate sustine capitalismul. articolul e scris explicit de pe pozitii anti-capitaliste.
haitchisays:

November 30, 2015 at 12:11 pm

Daca nu va place capitalismul, emigrati in Ukraina, sa vedeti ce libertate e acolo. Vorbiti aiurea si inchei aceasta discutie aici.
noaptefaralunasays:

December 1, 2015 at 3:41 pm

in ucraina, unde oamenii dau azi mai multa spaga pentru a supravietui decat acum 1 an? unde au fost deposedati de 2 treimi din venituri? unde guvernul lor duce un razboi civil?

toate acestea fiind niste realizari capitaliste marete? sper ca nu sunteti atat de ignorant/a incat sa sustineti ca in ucraina era “comunism” lol desi va cred in stare. in general persoanele care aduc “argumente” de tipul asta arata ca habar n-au ele despre ce vorbesc, ca nu cunosc sensul cuvintelor pe care le folosesc si ca in general nu fac decat sa-si apere privilegiile, indiferent ce inseamna asta pentru ceilalti.
haitchisays:

December 1, 2015 at 4:00 pm

Da’ ce noroc cu dumneata. Mai, da’ cat de proasta trebuie sa fii sa-mi propovaduiesti comunismul ? Caci proasta esti 100%, n-am alt termen mai bland. Si cati ca tine ! De obicei in sud si in Moldova apar asemenea tembelisme, ca in Ardeal n-am auzit unu’ care sa-l propovaduiasca. Poate mai inventati un canal pentru propasirea tarii. De unde dracu’ apareti pe site-uri ?
laurentiusays:

December 16, 2015 at 11:27 pm

Faptul ca au cea mai slaba scoala o cred, si comfirma faptul ca Sistemul (capitalist sau oricare) vrea indivizi prosti, idioti, docili si care sa nu isi puna prea multe intrebari existentiale ,ca isi dau seama! Si in comunism, scoala este tot o indoctrinare, o spalare la creier cu cateva idei forta sau concepte gen munca, familie, revolutie, progres, bunastare si alte bazaconii ….alta Marie cu alta palarie! Sistemul se perpetueaza de mii de ani, dar esenta nu se shimba-omul va ramane sclavul societatii pentru ca NU SE SCHIMBA DIN INTERIOR ! Tot el a creat aceasta societate , cea trecuta sau viitoare.Nicio societate nu va putea sa-i redea omului Libertatea reala, caci ea este doar interioara.ADEVARATA LIBERTATE! In rest sunt doar concepte mentale, ideologii sau filozofii moarte, utopii.Inteleptii adevarati stiau demult acest lucru. Deci daca vrei sa schimbi ceva in exterior, trebuie sa te schimbi in interior. Schimbarea este in raport de tine insuti. Prima si cea mai importanta reposabilitate este fata de tine insuti, de evolutia ta spirituala si apoi fata de societate, familie, comunitate, etc. O societate (creata) de oameni bolnavi (egoisti-lacomi, pervetsi, orbi, mincinosi, nebuni, etc) niciodata nu iti da da libertatea reala, frumuseatea , armonia si iubirea la care toti visam. Vindecarea fiecaruia ca indivizi va crea o societate libera!!!
laurentiusays:

December 17, 2015 at 12:51 am

O cred pe Maria. Faptul ca Elvetia are cel mai prost invatamant este nu normal, ci NECESAR pentru SISTEM, caci el vrea muncitori -sclavi idioti, imbecili, docili, care sa nu isi puna prea multe intrebari existentiale, iar Invatamantul, Biserica, institutiile fac toate parte din sistem. Acum se numeste STAT. El se perpetueaza de mii de ani sub forme diferite dar esenta lui nu se schimba niciodata! TU TREBUIE SA TE SCHIMBI IN INTERIOR, sa te vindeci, caci LIBERTATEA ADEVARATA, ARMONIA, FRUMUSETEA SI IUBIREA la care aspiri LE GASESTI DOAR IN TINE! Niciodata o societate (creata) de oameni bolnavi (egoisti-lacomi,mincinosi, perversi, orgoliosi, etc) nu va stii sau nu va putea crea o societate libera., nu iti va putea da fericire si tot ce aspiri tu.Evolutia inseamna schimbarea interioara repetata fata de tine insuti pana la atingerea intelepciunii, a LIBERTATII ABSOLUTE in Constiinta, si aceasta NU este o utopie-utopie este sa astepti de la societate anumite lucruri. Aceasta este maxima responsabilitate a noastra, mai intai fata de noi insine si apoi fata de societate, familie, comunitate, etc. Daca fiecare dintre noi am fi total vindecat sau macar mai buni ca ieri, am fi o societate libera, pentru ca este formata din oameni liberi in Constiinta, care nu mai cred in bazaconiile sistemului, sau ale dementilor care ne conduc.Vechii intelepti stiau demult aceste lucruri. Nivelul slab de constiinta al umanitatii permite insa nebuniile pe care le traim acum, inclusiv cele din articol , pentru ca tot noi am creat aceste societati. Copiii erau redusi la stadiul de animale prin batai, abrutizare, saracire, distrugerea puritatii din ei, prin frica. Nimic nou sub soare! Omul liber este omul (e)liberat spiritual. Acestia vor putea schimba cu adevarat societatea.!
Ocheasays:

December 20, 2015 at 6:10 am

Capitalismul e o forma avansata de sclavie prin intermediul bancilor si legilor. Comunismul daca ar fi fost aplicat asa cum trebuie ar fi fost mult mai bun. Dar nimeni din cei care conduc lumea nu au interes in aplicarea comunismului in litera si spiritul lui. Asa ca ramanem “liberi” in capitalism si alti canta si noi dansam.
Dumitru Duduleasays:

December 20, 2015 at 9:25 pm

Romani cititi si judecati cu mintea voastra …Faceti dupa aceasta judecata ,diferenta dintre viata traita de copiii romanilor ,in societatea socialista , mult hulita azi ,si ce se intimpla de fapt in cea capitalista din vest ,insa mult laudata, cu viata copiiilor….. Si nu numa a copiiilor ci, si-a familiei si mai ales a femeilor….
energein7says:

December 21, 2015 at 5:54 am

Reblogged this on energein7's Blog and commented:

Leb
noaptefaralunasays:

December 22, 2015 at 3:40 am

sunt nascuta in ardeal. tipic pentru un capitalist/a sa sustina propaganda privind “inapoierea esticilor”, tipic si rusinos, ca sa nu spun chiar penibil. sunt obisnuita sa am de-a face cu persoane ignorante care in loc sa afle ce inseamna cuvintele pe care le folosesc recurg la insulte. asa ca, poti sa le folosesti cat vrei, imi sunt indiferente, dar spun foarte multe despre lipsa ta de argumente. a propovadui nu inseamna a explica. capitalistii propovaduiesc.
Elvetia construita pe rapirea si exploatarea copiilor | Vremuritulburisays:

January 14, 2016 at 2:26 am

[…] (3) Deloc întâmplător, pe teritoriul actual al Elveţiei au fost arse de vii cele mai multe femei din Europa, după ce biserica le acuza de „vrăjitorie”. Silvia Federici explică mecanismul prin care „vânătoarea de vrăjitoare” din Europa a reprezentat de fapt o privatizare a trupurilor femeilor şi o naţionalizare a minţii, personalităţii, feminităţii şi controlului reproducerii lor. Terorismul de stat împotriva femeilor a mers în paralel cu privatizarea pământurilor – furtul resurselor comunale de către bogaţi. Scopul acestora era lipsirea ţăranilor şi muncitorilor de autonomie pentru a-i putea face dependenţi de a munci pentru un salariu în industrie. Din acest motiv, anti-capitaliştii numesc capitalismul „sclavie salarială”. Convertirea cu forţa a ţăranilor şi meşteşugarilor în proletari se regăseşte astăzi în foarte multe politici impuse oamenilor care muncesc pentru a trăi, prezentate de economişti ca „austeritate” (sărăcire artificială), neoliberalism, globalizare etc. Scopul acestora e subjugarea totală a celor care produc bunăstare în orice societate: muncitorii. „Austeritatea” este de fapt o politică neîncetată, impusă clasei muncitoare începând din anii ’70, odată cu lovitura de stat împotriva socialistului Allende în Chile şi impunerea de către SUA a unei dictaturi fasciste, extrem de sângeroasă şi brutală. În Chile oamenii au fost convertiţi la „miracolul pieţei”, aşa cum a numit Milton Friedman sărăcirea lor forţată şi negarea accesului la servicii şi resurse publice, prin teroare, tortură, crimă şi violenţe, însoţite de o imensă maşinărie de propagandă. Margret Thatcher care a impus şi în SUA de Reagan şi în Marea Britanie politicile de terorism economic, testate în Chile, a regretat că nu putea apela şi ea la tortură, aşa cum a făcut dictatorul fascist Pinochet. Nu se ştie câţi oameni au murit din cauza terorismului economic impus de Thatcher&Reagan. În Europa de est şi mai ales în Rusia, în anii ’90, consolidarea dependenţei muncitorilor de „piaţă” şi subminarea constantă a autonomiei individuale şi a şanselor de a supravieţui în afara „pieţei” au provocat probabil milioane de morţi, dar aceste crime nu vor apărea niciodată în statisticile capitaliştilor. – revolutianarhista.wordpress.com […]
Victorsays:

January 15, 2016 at 2:27 pm

Deci la ora actuala in Elvetia imigrantii sunt in continuare tratati ca sclavi. Eu totusi cred ca la ora actuala nu te obliga nimeni sa fii sclav in Elvetia. Cine merge acolo si e sclav, ii convine, ca altfel nu sta acolo, nu?
Amalia Bluesays:

January 15, 2016 at 10:00 pm

Pe la inceputul toamnei 2015, pe unul din programele educative digi am urmarit cu stupoare un reportaj care a durat mai mult de o ora, mi se parea ca nu se mai sfarseste, pe aceasta tema. Vorbeau supravietuitorii, acum oameni in varsta. Au fost schingiuiti si fizic si sufleteste in numele a ce? In final o reprezentanta a guvernului a cerut scuze pentru toate aceste torturi. Multi dintre copii au murit in acele ferme, altii ajunsi maturi s-au sinucis… Oribile experimente!
haitchisays:

January 16, 2016 at 12:42 am

Amalia, asa se explica faptul ca Elvetia ocupa locul 4 in lume la sinucideri.
mikesays:

January 16, 2016 at 10:58 am

La obiect si documentat, terifiant pentru Europa secolului 20, nu mai vorbesc despre faptul ca in secolul 21 inca se ascund sub pres evidentele. Comentariile nu fac decat sa sustina ideea de baza a articolului, faptul ca inca se evita (de catre unii) recunoasterea acestor fapte. Un sincer MULTUMESC! din partea unui om simplu, care a citit cu sufletul si cu mintea articolul dvs.
Padresays:

January 16, 2016 at 1:54 pm

Mai copii,de ce nu mergeti in Rusia,pentru ca acolo este Raiul pe pamant ?
Sandusays:

January 16, 2016 at 4:45 pm

Nu sunt Comunist dar am auzit asa:

“Comunismul a fost rezultatul Capitalismului extrem”
noaptefaralunasays:

January 17, 2016 at 3:18 pm

comentariul dvs justifica si aproba asemenea atrocitati. o sa completez articolul cu informatii noi despre licitatiile de copii din piete. va deranjeaza ca oamenii afla lucruri neplacute pe care propaganda capitalista le ascunde si azi? sa va deranjeze. o sa public si mai multe.
noaptefaralunasays:

January 17, 2016 at 3:26 pm

acum 160 de ani comunismul a aparut ca reactie de aparare a maselor fata de ororile capitaliste; in romania “comunistii” au fost invatati ca asta inseamna sa obligi femeile sa nasca, probabil i-au invatat comunistii care o slaveau pe thatcher si care au facut bani pentru fmi prin infometarea populatiei locale in anii 80.
noaptefaralunasays:

January 17, 2016 at 3:28 pm

toti suntem oameni simpli; va multumesc si eu.
noaptefaralunasays:

February 15, 2016 at 11:31 pm

saracia e un element structural al aranjamentului capitalist. e ca si cum ati da vina pe un om care e ucis ca “a atras” moartea asupra lui. pentru a produce saracie, capitalistii impun o multime de politici si inginerii sociale.
Petrică Alexandrusays:

February 20, 2016 at 6:04 pm

Mă deranjează că cel care a scris articolul nu-și dezvăluie numele(?). Mă mai deranjează faptul că este pomenit foarte des cuvântul ”capitaliști”. Chiar cineva, mai sus, ridica în slăvi comunismul, regreta că acest „comunism ” nu a fost aplicat bine. Doamne! ce memorie scurtă au românii?!

În relațiile de muncă nu există nici o diferență la capitaliști sau comuniști-tot exploatatori.

Este tragic ce s-a întâmplat în Elveția, Franța, Anglia, etc. și se mai întâmplă acum în Norvegia, cu aceste ființe fără apărare, copii.

Păcat că nu există nici un mod de ai pedepsii pe acești criminali!

Păcat că acești copii, azi adulți sau bătrâni nu-și vor mai recupera viețile.
Vignisays:

February 25, 2016 at 6:52 am

INCREDIBIL cata prostie si la autor articol. Ma uit la fotografii si vad copii la 1877, oricum si la 1900 mai bine imbracati ca multi copii la tara in 2015 in Romania

Despre ce vorbim? Ce era la 1907 in Romania?

Unii fac dus organizat acum un secol la noi nu au apa, canalizare nici acum.in 2016

Acum avem peste 245000 analfabeti si abandon scolar mai mare ca acum un secol in Elvetia
noaptefaralunasays:

February 26, 2016 at 7:49 pm

aha, si ca sa aveti copii bine imbracati, gandirea dvs inaltatoare e sa va apucati sa-i violati, sa-i furati si sa-i transformati in sclavi.

sunteti deosebit de ignorant in privinta istoriei tarii in care locuiti si in privinta istoriei estului europei. nu mai zic de altele.
noaptefaralunasays:

February 26, 2016 at 7:55 pm

mai important decat cum ma cheama sunt faptele pe care dvs incercati sa le ignorati. le spun capitalisti pentru ca asta sunt. daca erau martieni, le spuneam martieni. dar nu e bine sa vorbim urat despre capitalism, nu-i asa? de fapt, in capitalism, e recomandabil sa nu ne referim chiar deloc la capitalism. curioasa gandire aveti.

inainte de 1989 populatia din romania a fost pedepsita crunt de o clasa de reactionari, servitori imperialisti, cu o mentalitate fascista, care au aplicat aici politici thatcheriste, pentru simplul motiv ca populatia locala se dovedise atat de inteligenta incat sa reuseasca ce si-a propus. anii 1980 au fost anii austeritatii fmi. straniu cum nu vedeti asta. aceleasi politici sunt prezentate de 20 de ani ca “eliberatoare”, cand de fapt sunt atacuri sinistre impotriva autonomiei individuale si colective a populatiei de aici.

inteleg de ce simtiti nevoia sa-i aparati pe elevetienii care au facut asta, probabil va regasiti gandirea in faptele lor.
Ion Albusays:

April 10, 2016 at 5:53 pm

Aceasta practica nu a fost folosita numai in Elvetia sau Anglia ci in aproape toata Europa inceputului de secol 19 sau intre cele doua razboaie mondiale . Toti unchii mei inclusiv matusile si parintii mei, deoarece proveneau din familii sarace, incepand cu varsta de14 ani erau dati la orase la diversi patroni pe o durata de cca. 4 ani ca sa invete meserie. Trebuia sa ai mult timp la dispozitie ca sa asculti modul in care invatau asa zisa meserie. Maturau, spalau, curatau, carau, in general faceau toate muncile grele din gospodaria patronului si din atelierul unde ar fi trebuit sa invete meseria. In ultimul an erau pusi sa faca treaba in atelier, apoi li se elibera un certificat care atesta calificarea ca muncitor in meseria respectiva. Bataia era o practica obisnuita. Abia dupa venirea comunistilor la putere aceste practici au inceput sa se estompeze dezvoltandu-se scolile de meserii, scolile de ucenici si practica calificarii la locul de munca. Imediat dupa WWII AU FOST CONSTITUITE SANTIERE NATIONALE DE MUNCA pentru a da de lucru sutelor de mii de orfani de razboi ramasi de izbeliste fara familii, adapost si mijloace de subzistenta.
Zo Zo *says:

April 21, 2016 at 8:25 pm

Tarile romane au avut si ele sclavii lor.Este vorba despre tigani care au avut acelasi tratament.

Cu toate acestea pina in 1945 nu s-au pus bazele unei dezvoltari economice reale!

Mai este ceva ce noua ne-a lipsit si ei au avut!

↧

The Saker interviews Michael Hudson

June 17, 2016, 9:01 pm

≫ Next: Romania la 1933

≪ Previous: copiii săracilor şi exploatarea lor ca sclavi în ferme-lagăr de muncă forţată in Elvetia de pana mai alataieri

It is my immense privilege and honor to submit to you my interview with Michael Hudson, whom I consider to be the best economist in the West.
The Saker

The Saker: We hear that the Ukraine will have to declare a default, but that it will probably be a “technical” default as opposed to an official one. Some say that the decision of the Rada to allow Iatseniuk to chose whom to pay is already such a “technical default”. Is there such thing as a “technical default” and, if yes, how would it be different in terms of consequences for the Ukraine for a “regular” default?

Michael Hudson: A default is a default. The attempted euphemism of “technical” default came up with regard to the Greek debt in 2012 at the G8 meetings. Geithner and Obama lobbied the IMF and ECB shamelessly to bail out Greece, simply so that it could pay bondholders, because U.S. banks had issued credit default insurance (CDS) against Greek bonds and were on the hook for a big loss if a default occurred. The ECB suggested euphemizing default as a “voluntary renegotiation,” asking banks and other bondholders to agree to write down the debt.

But according to the international bondholders’ organization – the International Swaps and Derivatives Association (ISDA) – credit defaults can be triggered if a debt restructuring is agreed between “a governmental authority and a sufficient number of holders of such obligation to bind all holders,” making it mandatory. According to the ISDA’s definitions: “The listed events are: reduction in the rate of interest or amount of principal payable (which would include a ‘haircut’); deferral of payment of interest or principal (which would include an extension of maturity of an outstanding obligation); subordination of the obligation; and change in the currency of payment to a currency that is not legal tender in a G7 country or a AAA-rated OECD country.”^[1]

That sounds pretty clear. Getting the ISDA to classify the bond swap as a “credit event” enables holdouts to collect default insurance from their counterparties. There is little such insurance here, but bondholders can then move to seize government property abroad. This is what Paul Singer’s vulture fund has done with Argentina, writing new international law that will apply to Ukraine.

Under London debt laws (where Russia’s debt is registered), Parliament would have to designate Ukraine as a HIPC country (such as the African countries Singer has gone after) to block creditor behavior. I don’t see Parliament doing this for Ukraine, as its poverty is self-imposed by warfare.

If the IMF were to claim that Russia’s $3 billion loan is not official, this would rewrite international law and mean that loans from Sovereign Wealth funds of any nation (OPEC, Norway, China, etc.) have no international protection. Such a double standard would fracture the world’s debt markets along New Cold War lines – with financial warfare replacing military warfare. I doubt that the world is ready for this “nuclear” financial option.

The Saker: The Rada has also passed a law allowing the government to seize Russian assets in the Ukraine. I am not sure if these are Russian state or Russian private/corporate assets. What would be the economic and legal consequences from such seizures of assets if the government goes ahead with this plan? Could Russia take retaliatory measures against the Ukraine or appeal to an international court?

Michael Hudson: That would be so radical a step that it is beyond civil law. If Ukraine did this while still receiving IMF, U.S. and Canadian lending, its creditors could be held as responsible. Morally that is. The question is, what courts? It’s true that Israel draws this ethnic exception with Arabs – but does Ukraine want to use that as its legal justification?
When Cuba or other Latin American countries sought to buy out U.S. investments at the declared book value. The result was always attempted military coups. It would be an act of war. Russia could demand reparations, of course – but from whom? Could it seize Western assets of countries backing the Kiev junta? Could it respond by nationalizing German and French holdings, and watch the ensuing outcry with amusement?

The Saker: The Ukrainian government has gone out of its way to cut as many economic ties with Russia as possible. The Donbass has been bombed out and completely alienated, all defense contracts with Russia have also been canceled, Russian companies are excluded from bidding on contracts in the Ukraine, Russia has been declared an “aggressor country”, etc. This means that for the time being the Ukraine wants to be 100% dependent on the West. Do you believe that the West (USA+EU+IMF+WB+etc.) has the will and the means to continue to lend money to the Ukraine or to support the current regime in power? Can the US government simply print dollars and send them to Poroshenko or are there material limits on how much the West can do to support the current regime? What will happen to the Ukraine if the West cannot support it, how bad do you expect the economic crisis to be?

Michael Hudson: The “West” is not in the charity business. Its firms do not want to lose money, and the EU Constitution bans the European Central Bank and European taxpayers from financing foreign governments. They buy government bonds only from banks – and few banks hold Ukrainian bonds!

Future Ukrainian governments could repudiate economic transactions under the junta in the same way that the Allies cancelled Germany’s internal debts in 1947/48 in the currency reform – on the logic that most debts were owed to former Nazis. The present Ukrainian kleptocracy is not a very safe umbrella to sponsor privatization selloffs and other economic transactions with the West, despite George Soros’s hopes to acquire its land and infrastructure. Even Ukraine’s debt to the IMF and other international agencies may be rejected as “odious debts” that financed a government at war against its own population.

The Saker: It is generally accepted that the recession of the Russian economy has rather little to do with the sanctions imposed against her, and that it is mostly the result of the fall in oil prices. Do you believe that this was a coincidence, or the the US and the Saudis jointly conspire to drop the price of oil like what was done in the late 1980s to crash the Soviet Union? Where do you see the price of oil going in the short to mid term future and do you expect the Ruble to rise again?

Michael Hudson: I don’t think the fall in oil prices was a conspiracy to hurt the Soviet Union. Many models have shown the role of financial speculation in driving up oil prices (and those of other minerals, as speculators turned to commodities to do what they had been doing with stocks and bonds for years). The Saudis had their own objectives, in trying to crush foreign competition, including shale oil.

I don’t see the price of oil rising much, because Europe’s economy is being turned into a dead zone, and debt deflation is also shrinking U.S. economic growth.

For the ruble to rise in value, Russia would need to re-industrialize. The neoliberal revolution after 1991 was indeed intended to dismantle post-Soviet industry, to pull it up by its roots. H.I.I.D. and A.I.D. operatives bought out Russian companies playing a key potential military role and dismantled them.

To re-industrialize, Russia needs to lower its costs of living, headed by housing. It needs to do what the United States actually did to subsidize its industry and also its agriculture: heavy public subsidy by picking up “external” costs, supplying agricultural extension and research services, price supports, etc.

Perhaps Putin can convince the leading oligarchs to “pull up the ladder.” They may keep their wealth, but will agree to an economic rent tax to prevent new giveaways and unearned income from burdening the Russian economy. This will fall heavily on the companies that foreign investors have bought, ending the drain of dividends.

The Saker: The most painful sanction against Russia was the denial of credit to Russian companies. Could the Russians simply begin borrowing from, say, Chinese banks or are there objective reasons which prevent Russia from doing so? Is Russia dependent on western banks and, if yes, for how long? Could Russia disengage herself from the western markets and chose to turn to Asia, Latin America and Africa instead?

Michael Hudson: Russia obviously needs to free itself entirely from Western banks. More important, it doesn’t need their credit. (Look at how China built up its economy without foreign bank credit!) Russia needs a real central bank to finance government deficits, and a public bank to extend credit on concessionary terms. The government can create credit on its computer keyboards in the same way that commercial banks do on their keyboards. That is how the Soviet Union functioned for many decades, after all.

There is no need whatever for Western or Russian banks to finance public budget deficits. There are plenty of Modern Monetary Theorists (MMT) who can explain how Russia might do this. It is the only way to minimize the cost of doing business.

If private-sector (Western, BRICS or even domestic Russian) financial charges are built into the cost of living (housing) and doing business, it will be difficult for Russia to be competitive. It needs to do what the U.S., Germany and China have done. Every successful economy in history has been a mixed economy. Instead, Russia swung from one extreme to an even worse one – from a statist economy to an extreme Ayn Rand/Hayek/Chicago School economy in 1991, with disastrous consequences – as if there were no knowledge of Western financial history or, for that matter, Volume III of Marx’s Capital and Theories of Surplus Value. The most effective response would be proactive credit creation to subsidize reindustrialization and agricultural modernization.

The Saker: How do you assess the performance of the Russian Central Bank to the combined drop in oil prices and US+EU sanctions. Many, including myself, were very critical of the measures taken, yet Russia has fared much better than expected and some are even predicting a return to growth before the end of the year. Did Elvira Nabiullina and her colleagues take the right decisions in letting the Ruble freely float?

Michael Hudson: Russia let the ruble float because the alternative would have been for foreign speculators to gang up Soros-style and loot Russia’s central bank reserves in a financial poker game. Foreign banks would have created enough credit to engage in naked short selling to manipulate markets and make a killing. Russia is not adept at this game, partly because Russia’s monetary authorities have been brainwashed by neoliberal ideology, without realizing its anti-socialist, anti-labor, pro-bank and pro-rentier sponsorship.

The Saker: Amongst the various proposals circulated in Russia two have been particularly strongly supported: the nationalization of “independent” Central Bank and its subordination to the Russian government and the creation of a fully convertible Ruble backed by the Russian gold (some suggest backing the Ruble by “energy”, i,e, oil and gas). What do you think of these proposals?

Michael Hudson: An “independent” central bank (such as the European Central Bank) means one that is controlled by private bankers, preventing governments from financing their own spending and obliging them – and the economy at large – to rely on private interest-bearing commercial bank credit.

Russia needs a real central bank serving government objectives – to re-industrialize the economy, and to rebuild it without the heavy financial overhead that has inflated housing costs, infrastructure costs, education costs and the cost of living in the West.

Gold can indeed be a part of this system – to settle international payments imbalances, not to back domestic currency. It became clear by the 1960s that no country can participate in a gold exchange standard and wage war. The gold drain is what forced the U.S. dollar off gold in 1971 – as a direct result of U.S. military spending, which was responsible for the entire U.S. balance-of-payments deficit.

Without gold, the world’s central banks shifted to U.S. Treasury bills – government IOUs issued to finance the budget deficit that was largely military in nature. This meant that global monetary reserves monetized U.S. military spending to surround these countries and destabilize them if they tried to withdraw from the system. (That is what my book Super Imperialism is all about.)

The easiest way to stop U.S. military adventurism is to restore gold and free the world from having to use a militarized U.S. Treasury-bill standard as their monetary base.

The Saker: If you had the undivided attention and support of Vladimir Putin, Dmitry Medvedev, Anton Siluanov and Elvira Nabiullina – what advice would you give them?

Michael Hudson: They need to see how the neoliberal advice given by HIID and the World Bank after 1991 crippled their economy’s ability to compete. Privatization raises the cost of living and doing business. The U.S., Germany and other successfully industrialized economies rose to world power by heavy public infrastructure investment to hold down the price of basic needs: health care, education, pensions, transportation, communications, power, water and so forth.

Their economists during the 19th and early 20th century explained how government taxes levied on economic rent – land rent, natural resource rent and monopoly rent (including financial charges by banks) – would not raise prices, but would be paid out of economic rent. By contrast, taxing labor and even non-monopoly profits does add to the cost of living and doing business. Russia was persuaded to untax itsresource rents and monopoly rents, to leave more for bankers to obtain and, in due course, for U.S. and European investors to obtain – at the expense of the Russian tax collector.

If Russian leaders in 1990 would have read Volumes II and III of Marx’s Capital and his review of Theories of Surplus Value, they would have seen how much of what critics of industrial capitalism wanted to get rid of were carry-overs from feudalism.

The missing item in today’s economic reforms is what classical economics focused on, from the French Physiocrats through Adam Smith, John Stuart Mill to Marx and his contemporaries: freeing industrial economies from the rentier carry-overs of European feudalism. The focus of classical value and price theory was to free economies from economic rent, defined as unearned income simply resulting from privilege: absentee land rent, mineral and natural resource rent, monopoly rent, and financial interest. The aim should be to prevent rent-extracting activities – defined as purely predatory transfer payments, an economically unproductive zero-sum activity.

The classical labor theory of value aimed at isolating those forms of income (land rent, monopoly rent and interest) that were socially unnecessary, and simply were legacies of past privilege. The halfway alternative was to tax land rent and monopoly rent (Henry George, et al.). The socialist alternative was to take natural rent-producing sectors into the public domain.

Europe did this with the major public utilities – transportation, communications, the post office, and also education, public health and pensions. The United States privatized these sectors, but created regulatory commissions to keep prices in line with basic cost-value. (To be sure, regulatory capture always was a problem, especially when it came to railroad charges.)

The Saker: Russia and China have embarked on what I believe is something unique in history: two ex empires which have taken the political decision to become mutually dependent on each other, in fact creating symbiotic relationship. For example, China has basically decided to become fully dependent on Russia for energy and for military equipment. Russia, in turn, is hoping that the Chinese economy will allow Russia to diversify and grow. I would argue that they are in many ways perfectly complementary to each other. Do you agree with this assessment and how would you evaluate the potential of the economic/financial collaboration of these two super-powers? Could Russia and China together, along with the BRICS and SCO create a new, dollar-free and independent economy and market?

Michaek Hudson: Two main dynamics are paramount. First of all, in making trade, investment and monetary arrangements, it’s important to be secure that they will be long-term. America has provided this long-term security for Russia and China, by making clear that it is opposing the rising power both of Russia and China (as well as Iran or any other potential player).

That is the second dynamic: America’s “divide and conquer” strategy seeks to pick off one potential rival after another. By joining forces with each other – and by extending the Shanghai Cooperation Organization to include Iran and other countries – this obliges the United States to wage a war on at least two fronts if it moves against either Russia or China. So their long-term relationship is mutual security against the only likely aggressor.

Capital investment in pipelines requires a long pay-off period, so it can’t be made subject to foreign diplomatic interference, as Russian gas sales to Europe are prone to. Europe seems quite willing to be left out in the cold, by electing politicians that simply are bought off by U.S. money.

That’s the unspoken key to U.S. diplomacy: simply bribe politicians, journalists, publishers and others. As long as the U.S. Treasury can print money without limit, as long as the world’s central banks are willing to absorb these dollarized IOUs by buying U.S. Treasury bonds to finance American military spending to encircle them, America is free of the balance-of-payments and foreign debt constraint that limits other countries’ military spending.

To counter this, Russia, China and other countries should develop an alternative monetary and payments system to the U.S. dollar, a financial system to replace U.S. banks, and ultimately their own bank clearing through an alternative to SWIFT.

If they succeed in this, U.S. neoconservatives will have overplayed their hand – and ironically will have become a force for world peace, by uniting the rest of the world’s economies, trade, financial and even defensive military systems to protect themselves from the U.S. threat. If they succeed, this threat will recede – but the U.S. withdrawal probably will not be a pretty sight, nor will the collapse of its financial system. The rest of the world will have to protect itself from the backwash, blaming foreigners.

The Saker: For all the dire predictions about the future of the dollar, the US continues to create dollars out of thin air, countries worldwide continue to use the Dollar for trade, the US debt is still raising, the poor become poorer, the rich richer and nothing seems to change even though in its foreign policy the US goes from one failure to another. How long can his continue? Is there an objective limit after which this system cannot continue? Can you foresee any event which will force the USA to give up being an Empire and become a “regular” country like so many other ex-empires in the past?

Michael Hudson: There is no objective limit to how long Dollar Dependency, Debt Deflation and Debt Peonage can continue, unless victims fight back successfully. Rome’s creditor oligarchy gave way to the Dark Ages for nearly a millennium.

Dollar Hegemony will be phased out as an alternative vehicle to hold international reserves is developed. That is the aim of the new BRICS bank and monetary clearing system. What now is needed is a complementary tax system and strategy of public investment and subsidy.
Rather than an “event” leading U.S. neocons to give up their aims, the process is likely to mirror the Western economies’ slow crash.

The Saker: China and the US a clearly on a political and even military collision course. Yet, many say that China and the USA are too deeply dependent on each other to ever have a real conflict. Are the USA and China really in a symbiotic relationship or can China somehow disengage from the US markets without creating a collapse for the Chinese economy?

Michael Hudson: There is no real dependency, because both China and the United States aim at being economically and militarily independent, so as not to fall into subservience. The U.S. aim, of course, is to make other countries financially dependent on it, and also militarily dependent. That is why it needs to keep stoking warfare – as a kind of protection racket, to extort financial, trade and investment tribute and deeper dependency in its trading “partners.”

China and America do have a mutual trade and investment relationship. But it is not “symbiotic,” because it can be ended at any time without really threatening either party’s solvency and survival.

China is already shifting its production away from export markets to the domestic market. And in terms of monetary policy, it is sponsoring economic complementarity with the other BRICS members, Iran, South American and African countries.

The Saker: When you say “China and America do have a mutual trade and investment relationship. But it is not “symbiotic,” because it can be ended at any time without really threatening either party’s solvency and survival” could you please explain why you don’t think that if, say, the US and China had to sever their economic ties (Walmart & Co.) that would not severely hurt both economies? Is Walmart not crucial for the low-income sector of the US economy and to keep inflation low and is the income generated by these “Walmart-ties” not crucial for China?

Michael Hudson: What China has been supplying to Walmart can now be sold to its thriving internal market. China doesn’t need more dollars. Indeed, the more dollars it gets, the only thing it can safely do with them is lend them to the U.S. Treasury, funding the military’s “Asia Pivot” to encircle China. (That’s how the U.S. Treasury-bill standard has replaced the gold standard.)

Walmart, on the other hand, remains dependent on its Chinese suppliers. Its purchasing agents leave much less profit for the Chinese than they can get in their own market and in other Asian markets.

The Saker: The western capitalist model and its formula for globalization are coming under critique not only from Russia and China, but from many other countries in the world. Some say that China has developed an alternative model of state capitalism. In Latin America, “Bolivarian Socialism” is on the rise and in the Middle-East the Islamic Republic of Iran is also offering a different socio-economic model. How do you see the future of the capitalist system, with its globalization, banking and finance model, etc. Do you see a viable alternative emerging or is the “Washington Consensus” still the only game in town?

Michael Hudson: Classical economics was a doctrine of how to industrialize and become more competitive – and at the same time, more fair – by bringing prices in line with actual, socially necessary costs of production. The resulting doctrine (with Marx and Thorstein Veblen being the last great classical economists) was largely a guide to what to avoid: special privilege, unearned income, unproductive overhead.

The aim was to create a circular flow model of national income distinguishing real wealth from mere overhead. The idea was to strip away what was unnecessary – what Marx called the “excrescences” of post-feudal society that remained embedded in the industrial economies of his day. When the great classical economists spoke of a “free market,” they meant a market free from rentier classes, free from monopolies and above all free from predatory bank credit.

Of course, we know now that Marx was too optimistic. He described the destiny of industrial capitalism as being to liberate economies from the rentiers. But World War I changed the momentum of Western civilization. The rentiers fought back – the Austrian School, von Mises and Hayek, fascism and the University of Chicago’s ideologues redefined “free markets” to mean markets free for rentiers, free from government taxation of land and natural resources, free from public price regulation and oversight. The Reform Era was called “the road to serfdom” – and in its place, the post-classical neoliberals promoted today’s road to debt peonage.

Today’s Cold War may be viewed in its intellectual aspects as an attempt to prevent countries outside of the United States from realizing that (contra Thatcher) there is an alternative, and acting on it. The struggle is for the economy’s brain and understanding on the part of governments. Only a strong government has the power to achieve the reforms at which 19th century reformers failed to achieve.

The alternative is what happened as Rome collapsed into serfdom and feudalism.

The Saker: What are, in your opinion, the main consequences of the numerious US foreign policy failures for the US economy?

Michael Hudson: U.S. strategists often liken their geopolitical diplomacy to a chessboard. This may have a geographic sense of space – where is the oil, where are other mineral resources, which countries are getting strong enough to be independent – but the resulting diplomacy is nothing like a chess game at all. At least, not the way the United States plays the game.

But in chess, both sides move. The idea is to think ahead and anticipate the opponent’s strategy. Most grand masters study their opponents’ games and are familiar with their tactics and objectives when they sit down to play.

No such bilateralism characterizes U.S. policy. Back in the 1940s and ‘50s, the State Department was emptied out of China experts by Senator Joe McCarthy. The purge was conducted on the principle that most people who knew much about China, did so because they were sympathetic with it, and probably with Communism.

The inner contradiction here was that without understanding China’s policy aims and how it intended to achieve them, U.S. diplomats were operating in the dark. Naturally they floundered.

Fast-forward to today. As U.S. State Department neocon Douglas Feith noted, anyone familiar with Arab history is viewed as suspect, on the grounds that they must be sympathetic. So U.S. support for Saudi Arabian oil oligarchs goes hand in hand with Zionist anti-Arabism. When Feith interviewed an experienced Pentagon Arabist, Patrick Lang, for a job in Iraq after the invasion, Feith asked: “Is it really true that you really know the Arabs this well, and that you speak Arabic this well? Is that really true?” Lang said, yes it was. “That’s too bad” said Feith. ^[2] There was no room for someone with an ounce of sympathy for “those people.” Lang didn’t get the job.

So it’s hardly surprising that American unilateralism is conducted in a kind of political vacuum. (“We make our own reality.”) The result is hubris leaving to the inevitable fall. It’s like conducting foreign policy while wearing a blindfold.

The main failure of U.S. foreign policy is thus that of classical tragedy: a tragic flaw that brings about precisely the opposite effect from what is intended. Or as Marx put it, “internal contradictions” and irony.

The answer to your question depends on what you mean by “US policy.” What may be a disaster for the U.S. economy may not be a disaster for the special interests that have gained control of this policy. U.S. politicians are not so much elected by voters as bid for by their campaign contributors. The financial weight of Wall Street and, behind it, the oil industry as well as the real estate sector and the military-industrial complex has benefited the 1%? It’s been a success for them – at least in the sense of U.S. policy reflecting what the 1% want. It’s been a failure for the 99%, of course. And these days, the 1% may be so short-sighted that their aims may bring about the opposite of what they intend. This would include America’s Near Eastern failure to understand the dynamics of Islamic societies.

If by “failures” you mean the damage that has been done, I would rank the most serious one to be America’s opposition to secular governments in the Islamic lands, leading to the most extremist, literalist readings of Islam, capped by Saudi Wahabism.

The fatal turn began in 1953 with the U.S. overthrow of Iran’s Mossedegh government. The intention was simply to protect British and American oil, not to back Islamic extremism. But supporting the Shah in a Latin American-style dictatorship left only one practical venue for opposition: the Islamic mosques and other religions centers. Khomeini led the fight for freedom against the Shah’s dictatorship, torture chambers and subservience to U.S. foreign policy.

In Afghanistan, of course, the U.S. created Al Qaeda and backed Bin Laden to fight against the secular regime backed by Soviet Russia. The subsequent history of U.S. involvement in Iraq, Syria, Lebanon and elsewhere in the Near East has been one of supporting Saudi Wahabism. And it’s been a disaster from any point of view.

Anthropologists have decried the blind spot of American policy to the ethnic and religious divisions at work – not only the obvious antagonism between Shi’ite and Sunni Moslems, but between the pastoral nomadism that was the context for Wahabi extremism and anti-feminist doctrine. The Near East has been dominated by sheikdoms for the past four thousand years. But U.S. policy lumps all Islam together, missing these divisions.

Being a democracy, America can no longer afford a land war. No democratic country can. So the only military option that is practically available is to bomb and destroy. That has been U.S. policy from the Near East to the former Soviet sphere, from Latin America to Africa in supporting dictators that will follow U.S. foreign policy and that of its mining companies, oil companies and other multinationals.

U.S. foreign policy is simply “Do what we say, privatize and sell to U.S. buyers, and permit them to avoid paying taxes by transfer pricing and financialization gimmicks, or we will destroy you like we did Libya, Iraq, Syria et al.”

The result is to unify foreign countries into a resistance, obliging them to create an alternative path to U.S. financial hegemony. If America had pursued a policy of mutual benefit, other countries probably would have let America make money from them, as part of a mutual gain. But the U.S. stance is to grab everything, not share. This selfishness is what is most self-defeating ultimately.

↧

Romania la 1933

June 19, 2016, 7:12 pm

≫ Next: circula pe net

≪ Previous: The Saker interviews Michael Hudson

Un album fotografic a fost publicată în 1933, la Leipzig, sub titlul "România", semnat de fotograful Kurt Hielscher, un album fascinant care a captat atmosfera războaielor din țara noastră.

↧

circula pe net

June 25, 2016, 8:46 am

≫ Next: DUO, intreprinzator vs. politician Dan Nicolae vs. Adrian Severin

≪ Previous: Romania la 1933

La sfarsitul anului 1982, Romania atingea varful datoriei externe de 11 miliarde USD, fiind dependenta de Fondul Monetar International. Presata de FMI, tara noastra ar fi urmat sa intre in blocaj financiar si incetare de plati urmand a fi nevoita sa-si vanda resursele naturale cum s-a intamplat 25 de ani mai tarziu.

Numai ca Nicolae Ceausescu a luat FMI-ul prin surprindere, hotarand dupa 1985 sa faca plata tuturor datoriilor externe inainte de termen, Romania nemaintrand in capcana tranzactiilor bursiere intinsa de FMI si a vanzarilor pe bursele internationale ale unor active ale Statului Roman.

Din cauza FMI-ului, mare parte din productia agricola si industriala a tarii a trebuit sa ia calea exportului, creand deja cunoscutele cozi la produsele alimentare. Agentul termic a fost rationalizat si benzina a fost distribuita pe cartela. Asa se face ca, incepand din 1987, intr-o tara aflata sub un blocaj financiar extern, s-a dezlantuit o campanie intensa de diabolizare a lui Ceausescu prin intermediul presei occidentale.

Posturile de radio Europa Libera si Vocea Americii au lansat in premiera zvonul ca Gorbaciov stabilise un inlocuitor al lui Ceausescu, care ar fi fost nimeni altul, decat Ion Iliescu. Propaganda si planul Est-Vest (Rusia-Occident) pentru debarcarea lui Ceausescu se pusesera deja in miscare. In martie 1989, insa, Ceausescu reusise sa ramburseze integral datoriile cu sacrificii mari din partea populatiei. In plus, Romania mai avea in bancile sale un plus de 3,7 miliarde USD si creante de 7-8 miliarde USD.

La aceasta suma s-ar fi adaugat si exporturile Romaniei din 1989 care au fost de 6 miliarde USD. Arhivele oficiale, coafate in cei 24 de ani scursi de la revolutie, nu mai pot justifica azi decat existenta a 2 miliarde USD. De ce s-au „volatilizat” acesti bani? Cine a facut-o? Daca Romania avea si dupa 1989 in serviciile de informatii si in Parchete vreun roman patriot, am fi aflat pana acum. Exista indicii ca in noaptea de 14/15 decembrie 1989, de la flotila prezidentiala de la Otopeni ar fi decolat un avion Il-18, care a executat un transport special, cu destinatia Teheran.

Si ca avionul ar fi avut la bord lingouri de aur cantarind 24 t. Intr-adevar, avionul figureaza in fisele de evidenta aeriana ca s-a intors gol din Iran, pe 4 ianuarie 1990. Daca lucrurile sunt reale si explicatia poate fi una extrem de simpla. Ceausescu descoperise inca din 1987 ca Romania avea in propria ograda toate „comorile” care-i permiteau sa nu mai depinda vreodata de FMI si mai mult decat atat i-ar fi facut concurenta acestui organism. Un prim pas fiind acela de a se asocia cu China, Iranul si Libia, intr-o banca care sa acorde imprumuturi cu dobanzi mici, destinate tarilor in curs de dezvoltare.

Banca in cauza se numea BRCE (Banca Romana de Comert Exterior) prin intermediul careia, intreprinderile de comert exterior ale Romaniei derulasera operatiunile de aport valutar special, de pe urma carora a fost rambursata datoria externa a tarii noastre. FMI isi permitea sa acorde de cateva decenii imprumuturi, conditionate de ingerintele brutale in economia tarilor creditate, datorita rezervei de 2.996 tone de aur, de care dispunea. Hartile cu zacamintele minerale incepusera sa fie introduse pe calculator in Romania, la sediul Intreprinderii de Prospectiuni si Foraje „Geofizica” din anul 1971 si erau permanent actualizate, asa ca Ceausescu a aflat ca din muntii Romaniei se extrasesera pana in 1987 circa 2.070 de tone de aur si ca Romania mai avea 6.000 tone aur, adica de trei ori cat se exploatase pana atunci si care in 2013 a ajuns sa valoreze 250 miliarde euro. Numai ca pe langa aur, Ceausescu stia ca in aceleasi zacaminte se afla argint si metalele rare, extrem de valoroase precum arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium, wolfram etc. Si conta mult pe acestea intrucat ele sunt evaluate azi la 6.000 !!!!! de miliarde de euro.

In acei ani, aplicatiile de larg consum ale tehnologiei utilizate de americani si sovietici la programele lor cosmice Apollo si Soiuz abia incepeau sa apara pe piata. Video playerele/recorderele, camerele de filmare video, calculatoarele si telefonia mobila, au la baza microprocesoarele la fabricatia carora materia prima sunt metalele rare aflate din abundenta, alaturi de aur in zacamintele din Muntii Apuseni (minele Rosia Montana, Almas, Baia de Aries, Bucium, Brad si Sacaramb).

Dupa 1990 au aparut o multime de producatori europeni de telefonie mobila precum Nokia care au fost nevoiti sa importe aceste metale rare din Africa Centrala si Australia, desi Romania era mai aproape. Boom-ul productiei la nivel mondial de calculatoare si telefoane mobile s-a produs dupa 1990, cand in Romania avusese deja loc scurt-circuitul din decembrie 1989. Chiar si asa, Ceausescu prevazuse aceasta dezvoltare si construise impreuna cu concernul american Texas Instruments, o intreaga platforma industriala dedicata electronicii, numita IPRS Baneasa, lasand-o mostenire romanilor.

Care cu o minima investitie , ar fi permis Romaniei sa produca si sa detina calculatore, telefoane mobile, retele proprii de internet si de telefonie. Numai ca imediat dupa 1990, IPRS a fost dezmembrata cu buna stiinta pentru a fi transformata in investitie imobiliara. Sa nu fi stiut aceste lucruri cel care conduce „de facto” SIE, generalul Silviu Predoiu, absolvent al facultatii de Geologie care a lucrat ca inginer geolog la ICE Geomin (1984-1985) si la Intreprinderea de Metale Rare din Bucuresti –IMRB (1985-1990), indeplinind din 1987 functia de CI-st al IMRB?

Sa nu fi stiut aceste lucruri presedintele-geolog Emil Constantinescu, cel care a avut revelatia nerentabilitatii mineritului in Romania, inchizand jumatate din exploatarile miniere? Sa nu-i fi spus macar seful cancelariei sale prezidentiale, Dorin Marian si el geolog de meserie? Sa nu fi stiut nici macar premierii Teodor Stolojan si Nicolae Vacaroiu, proveniti din Consiliul Planificarii economice de dinainte de 1989? Si nici Ion Iliescu fost membru CPEx al PCR?

Pe baza estimarilor specialistilor sai, Ceausescu si-a facut un plan de extractie masiva pana in anul 2040, astfel incat banca pentru investitii in tarile in curs de dezvoltare, sa beneficieze de un flux neintrerupt de finantare, acoperit in aur. Asadar, Ceausescu intentiona ca in decurs de o jumatate de secol sa extraga la greu aur si metale rare romanesti, care sa-i asigure un fond anual de cel putin 8 miliarde USD pe care Romania sa-l ruleze prin intermediul BRCE (care avea ea insasi un capital de peste 10 miliarde USD), investindu-l in constructia de obiective economice si de infrastructura in afara granitelor, cu proiecte concepute de arhitectii romani, cu mana de lucru constituita din muncitori si ingineri romani si cu utilaje si masini proiectate si produse in Romania.

Unde? In primul rand in China si in statele prietene acesteia din Asia de Sud-Est, in Iran si in statele musulmane aliate acestuia din Africa si Orientul Apropiat si pe cont propriu in America de Sud. Adica exact ceea ce face China acum cu Victor Ponta si Traian Basescu care stau cu mana intinsa la cersit pentru posibile investitii de 8 miliarde de euro. Trebuie sa recunoastem ca acest plan, conceput de mintea nu prea scolita a lui Ceausescu, un om neobisnuit de patriot pentru poporul lipsit de recunostinta, din mijlocul caruia s-a ridicat, era genial. Si poate fi numit Testamentul lui Ceausescu.

Interesant ar fi sa urmarim ce s-a intamplat cu „comoara” respectiva, dupa asasinarea lui Ceausescu. BRCE, care dupa revolutie si-a schimbat numele devenind Bancorex, a ajuns in faliment in 1999, dupa ce prin ea, Ion Iliescu a miluit cu credite nerambursate sau ilegale zeci de mii de membri ai nomenclaturi postdecembriste, provenita din falsi dizidenti si chiar suspecti de terorismul practicat dupa Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989.

Sub privirea guvernatorului BNR. Bancorex a fuzionat prin absorbtie in Banca Comerciala Romana (BCR) si la privatizarea din 2006 a BCR, guvernatorul BNR impreuna cu premierul Tariceanu a obligat poporul roman sa plateasca suma de 3,75 miliarde euro catre Erstebank, din Austria, pentru gaurile negre avute de Bancorex. Cum din privatizarea BCR romanii au incasat de la austrieci numai 2,25 miliarde euro, ei mai au de platit acestora inca 1,5 miliarde euro. Daca prin absurd la conducerea Romaniei ar fi nimerit din greseala vreun om cat de cat patriot ca Ceausescu si i-ar fi trasnit prin cap sa aplice Testamentul lui Ceausescu, i-ar fi fost imposibil, caci ii lipsea una din rotitele mecanismului conceput de el, banca romaneasca. Din septembrie 1990 si pana azi, numele celui care a ocupat postul de guvernator al Bancii Nationale a Romaniei a fostMugur Isarescu.

Cel care a fost pana in decembrie 1989 cercetator la Institutul de Economie Mondiala, obtinand titlul de doctor in economie, ca urmare a participarii la cursuri organizate in SUA. In perioada ianuarie–septembrie 1990, Isarescu a functionat ca reprezentant comercial al ambasadei Romaniei la Washington. In anul 2002, bursa din Londra, cea mai mare bursa a aurului din lume, a decretat ca productia combinatului Phoenix din Baia Mare (recunoscut pe plan mondial din 1970 ca producator garantat) nu se mai incadreaza in standardele internationale. Prin aceasta, Romania pierdea dreptul la utilizarea poansonului international al BNR, aplicat pe lingourile de aur.

Poansonul imprima numarul de ordine, greutatea, concentratia, denumirea producatorului si sigla Bancii Nationale. Romania a fost astfel interzisa pe lista producatorilor si exportatorilor de aur, iar BNR avea cel mai potrivit pretext pentru a nu mai face niciodata depozite de lingouri din aurul romanesc. Doar o intamplare a facut ca intr-o conferinta de presa a PRM sa fie prezentat un document secret, datat 25 martie 2002, care demonstra ca printr-o stranie coincidenta, din ordinul guvernatorului BNR, prin aeroportul Otopeni, s-au scos din tara 20 de tone de lingouri de aur, cu destinatia Germania.

In perioada 2002-2013, din dispozitia aceluiasi Mugur Isarescu, doua treimi din rezerva de aur lasata de Ceausescu Romaniei, adica 61,2 tone, au ajuns sa fie depozitate in banci din afara granitelor, lipsind astfel Romania de a doua rotita a mecanismului conceput de Ceausescu. Pentru a desavarsi opera de blocare a accesului romanilor la propriul aur si metale rare, la propunerea ministrului Industriilor, Radu Berceanu licenta de exploatare a aurului si metalelor rare nr. 47/1999, este acordata prin HG 458/1999 (ale carei prevederi sunt si azi secrete) companiei private straine Rosia Montana Gold Corporation, avandu-l ca paravan pe Vasile Frank Timis. De atunci, statul roman nu a mai scos nici un gram de aur din propriile mine, in timp ce Agentia Nationala pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat la inca opt 8 firme straine licente de explorare si exploatare pentru aurul si metalele rare romanesti din Apuseni.

Fix pe zacamintele din hartile geologice realizate pe vremea lui Ceausescu. Legea minelor, a fost modificata astfel, incat Romania sa primeasca din partea companiilor straine care exploateaza resursele sale subterane, o redeventa de doar 4% din tot ce se extrage, in timp ce in Africa de Sud redeventa pentru aur este de 20%. Asadar si ultima rotita a mecanismului conceput de Ceausescu pentru supravietuirea Romaniei a fost deja vanduta.

↧

DUO, intreprinzator vs. politician Dan Nicolae vs. Adrian Severin

June 29, 2016, 3:03 pm

≫ Next: Ghita Bizonu': Am citit dupa Brexit. Ciudat dar este cea mai buna analiza a... Brexitului!

≪ Previous: circula pe net

Adrian Severin

June 27 at 6:41am

Guvernul Ciolos a devenit incompatibil
Guvernul tehnocrat s-a constituit, in conditiile dezertarii "eroului national" Victor Ponta si ale abandonului partidelor parlamentare, pentru a gestiona afacerile curente ale tarii si a pregati alegerile din 2016. De aceea, Presedintele Romaniei a apelat la functionari ai Comisiei europene care au fost plasati in pozitii guvernamentale cheie. Trecand peste aspectele constitutionale ale formarii acestui guvern, trebuie admis cel putin ca...
See More

Octav BadescuDomnule A. Severin aţi rămas, neschimbat, tot "un bursuc veninos"(comparaţia aparţine lui CTP).

Dan NicolaeDa ! Bursucii veninosi (sic !) sunt singurele animale capabile sa inteleaga realitatea si sa aiba taria sa-i dea nume.

Eugenia Radace sintagma!

Onea LeliaGuvern de politicieni, d-le Adrian Severin? Păi nu guvernele de politicieni, de până acum, au adus ţara asta la sapă de lemn? Nu tot politicienii distrug Europa sub ochii noştri? Nigel Farage şi asemeni lui majoritatea euro-politicienilor, ce este? Cum ajung asemenea nulităţi să decidă soarta a milioane de oameni? Să plece guvernul Cioloş şi să vină cine? Aceiaşi schimbători de scaune cuibăriţi-cuibărind acum, vara, prin cine ştie ce insule exotice? Slabe speranţe... pierdute, distruse şi ele..

Adrian SeverinPoliticienii pot fi buni sau rai dar fara ei nu se poate. Daca nu avem politicieni buni este doar vina societatii care nu a stiut sa ii stimuleze pe oamenii buni sa devina politicieni. Daca medicii sunt slabi, nu mergem la macelari sa ne trateze ci cautam medici buni pana ii gasim.

George FrehdenAdrian Severin Ceva mai neinteresant nu cred ca se include ca raspuns!

Gheorghe VladCum trecand peste aspectele constitutionale ale formarii acestui guvern? Cum asa? Care este diferenta dintre o lovitura de stat si parghiile prin care acest guvern a fost instalat ? Nu ar trebui sa fie primul punct de rezolvat inainte de a se face orice?

Dan NicolaeDin nefericire codul penal al lui Basescu & Macovei nu include si infractiunea de "atac impotriva ordinii statale si constitutionale". Daca ar exista, presedintele-givernator si intereg guvernul "meu" ar intra in bloc in puscarie.

Serban PaunescuEu nu am inteles de ce a cedat PSD guvernarea. Singura explicatie este ca acesta solutie a fost impusa pentru ca acest guvern sa rezolve niste probleme.

Dan NicolaeCand Ponta a demisionat cineva avea indreptat spre el un pistol incarcat. Totul a fost la figuri impuse. Ponta refuzase un nou imprumut FMI, absorbtia fornurilor europene era foarte sus, Romania era prima in Europa la crestere economica, etc. Ponta cusese in China unde Merkel a luat-o in bot. etc etc. etc. Trebuia stopat cu orice pret. Pretul a fost COLECTIV#

Adrian SeverinDle Dan Nicolae, mi-e teama ca aveti o perceptie romantica asupra evenimentelor. Ca sa incep cu sfarsitul, a spune ca Ponta a triumfat in China, acolo unde Merkel a esuat, este cam departe de adevar. Ponta nu a realizat nimic in relatia cu China. Au fost oportunitati datorate chinezilor dar pe toate le-a ratat. Stiu din interior aceste lucruri. Cresterea economica, in masura in care nu a rezultat doar din jocul statisticii, nu era sustenabila cel putin din punct de vedere social. De asemenea stiu aceste lucruri din interior, inclusiv de la cei care, prin gura lui Ponta (care, de altfel, habar nu are de economie) spuneau public exact invers. Despre absorbtia fondurilor europene (aici datele exacte sunt inca necunoscute) nu vad unde este problema. Fondurile acelea trebuiau absorbite. Imprumutul de la FMI fusese refuzat si de alte state si nu ar fi fost pana la urma un capat de tara. Ca s-a negociat prost cu FMI nu este vina FMI ci a guvernului roman. Ponta nu a facut nimic pt a reforma institutiile statale, pentru a restabili suprematia Constitutiei (in locul acesteia a semnat Pactul de coabitare cu Basescu) si a esuat complet in politica externa, printre altele neopunandu-se statutului colonial al Romaniei. Demisia lui a fost de fapt un abandon al luptei, o dezertare care a folosit ca pretext tragedia (necesara?) de la Colectiv pentru a se retrage inainte ca succesele economice sa isi dovedeasca fragilitatea, in conditii favorabile creerii unei imagini de martir. Cand a demisionat Ponta avea, intr-adevar, indreptat impotriva lui un pistol dar nu era pistolul puterilor politice straine (acelea analizasera chiar posibilitatea de a-l aduce la presedintia Romaniei dar renuntasera, in cele din urma, considerandu-l prea volatil) ci al mafiei interne cu care nu a avut curajul sa lupte dar nici nu a reusit sa se inteleaga. Din punct de vedere tactic si din perspectiva intereselor politice personale momentul demisiei a fost foarte bine ales. Grupul Ponta lucreaza excelent la creerea unei legende glorioase a personajului respectiv. Eu unul nu m-am implicat in acest proces, desi stiu multe si am multe de spus. Asta nu inseamna insa ca sunt gata sa sustin pe pagina mea de fb sporirea increderii intr-un basm care ar putea ajunge sa ne intunece ratiunea si sa ne impinga in viitor spre alte optiuni periculoase.

Dan NicolaeAdrian Severin multumesc pentru lamuriri, mai ales pentru ca provin "din interior". Eu am propriul barometru pe care-l folosesc pentru a aprecia un regim sau altul - succesul meu personal, succes obtinut fara sa fiu securist sau beneficiar al vreunei mafii politice. Perioada Basescu a fost catastrofica, in timp ce cei cativa ani de guvernare Ponta mi-au fost benefici, la fel ca si alte perioade de guvernare PSD (Vacaroiu - cea mai benefica perioada, sau perioada Nastase). Ce se intampla insa acum, dupa ce tara a incaput pe mana lui Johannis si a givernului de tehnocrati este din punctul meu de vedere cea mai neagra perioada din istoria de dupa '89. Daca Ponta putea mai bine ? Oare se poate face mai bine intr-un stat integral mafiotizat de securisti ? Teoriile sunt frumoase. Imi place si mie sa fac constructii intelectuale, e drept, "din exterior" ! Teoriile insa nu tin de foame. Scuze pentru tonul populist.

Adrian SeverinAti dus-o atat de rau in timpul Guvernului Tariceanu sau al Guvernului Roman?

Dan NicolaeFara discutie. Sa ne intelegem, eu sunt prin formatie simpatizant liberal si a lipsit foarte putin sa intru in partid - ma felicit ca nu am facut-o pentru ca nu as fi suportat alianta cu Basescu. In perioada guvernarii Tariceanu mafia basista a puas mana pe intreaga economie, iar firme mici ca a mea si a tuturor cunoscutilor mei au falimentat datorita mafiotizarii pietii in toate domeniile. Despre Petre Roman ... numai de bine, dar marturisesc ca sunt realmente surprins ca pomeniti acest personaj atat de nociv Romaniei. Sigur ... ati fost la un moment dat in aceeasi barca ... Dar pentru ca sunt pe pagina dvs. ma retrag inainte de a spune ceea ce cred despre 'mnealui.

Adrian SeverinNu este vorba despre "teorii intelectuale" ci despre analize sistemice care implica testul durabilitatii. Ceea ce folositi dvs nu este un "barometru" (care masoara presiunea admosferica pentru a determina evolutia vremii) ci un "termometru" (care masoara temperatura actuala intr-un loc concret). Din acest punct de vedere masuratoarea dvs este perfect fiabila si operata "in interior" iar nu din exterior. Cei mai multi folosesc asemenea "termometre". Problema este ca nu toate termometrele arata aceeasi temperatura. I-am auzit, de pilda, pe multi spunand ca perioada Guvernului Vacaroiu a fost pentru ei un dezastru. De aceea planificarea politica trebuie sa porneasca de la o medie a acestor masuratori. Oricum, cert este ca problema noastra este dezastrul guvernarii actuale iar nu prestatia guvernelor trecute. De aceea, nu are rost sa ii facem chip cioplit lui Ponta. De acord ca in perioada guvernarii lui multi s-au simtit confortabil dar nu datorita a ceea ce a facut guvernul ci mai degraba datorita a ceea ce nu a facut. Cand va veni ziua inlocuirii actulalui guvern vom avea in vedere insa ceea ce succesorul sau va putea face in viitor iar nu ceea ce a facut in trecut. Indiferent cine va fi posibilul succesor si desigur cu conditia ca opinia noastra sa conteze.

Adrian SeverinNu va faceti probleme. Opinia mea despre Petre Roman este critica si in orice caz poate suporta si critici mai severe. Am intrebat deoarece in scurta guvernare Roman nu s-au produs situatii care sa afecteze negativ nivelul de viata al romanilor. De asemenea nu m-am referit la partide ci la guverne. Au fost intrebari tehnice menite a-mi permite sa va inteleg mai bine. Ma mira ca ati dus-o mai bine in timpul Guv Vacaroiu cand am avut o inflatie de 30% iar nu in timpul Guv Tariceanu cand "economia duduia", este drept nu datorita politicii guvernamentale si fara a se bucura de sustenabilitate.

Dan NicolaeNu am spus intamplator "barometru" ! Nu m-am referit la efecte (temperatura) ci la cauzele acestor efecte, din afara, adica mi-am dorit sa raportez efectele in planul succesului meu ale "presiunii" exterioare a guvernarii. Evident insa ca exista o anume marja de imprecizie in limbaj mai ales cand folosim genul asta de comparatii. Sa fim noi sanatosi.

Adrian SeverinIn fine, orice "instrument" ati folosit, el a masurat doar gradul dvs de satisfactie in raport cu un guvern sau altul iar nu prestatia generala a guvernului in raport cu societatea. Sunt doua tipuri de analiza diferite. Avand acum si informatiile mele (informatii iar nu opinii) veti putea decide poate mai nuantat in ce masura binele dvs a fost un efect al politicii guvernului sau o stare fara legatura cu aceasta.

Dan NicolaeAdrian Severin in perioada 92-96 de la 4 salariati am ajuns la 60 si la mine in companie se castigau, atunci ! salarii de cel putin 1000 USD, iar profitul era de asemenea considerabil. La finele lui 97, dupa instaurarea guvernului Basescu (sa nu-mi spuyneti ca era altcineva prim-ministru !) deja ramasesem numai eu cu secretara si contabilul. Dupa un usor reviriment ddupa 2000, in 2004 am fost nevoiot sa inchid firma si sa ma angajez la o firma straina. Am dus cu greu o firma de tip one-man show pana in 2010 cand afacerea mi-a fost furata mafiotic de un apropiat al lui Basescu. Istoria mea este identica cu a altor zeci de mii de "intreprinzatori". Fac parte dintre naivii care au dorit sa faca ceva in Romania desi am avut zeci de ocazii de a emigra in conditii cel putin favorabile.

Dan NicolaeAdrian Severin Care este scopul guvernarii, daca nu cel al satisfactiei unei cat mai largi majoritati a populatiei ? Sigur fac abstractie aici de "interesele majore ale tarii" - care or fi alea ? pentru ca nimeni de la celebrul summit de la Snagov cand s-a stabilit strategia UE + NATO (pentru ca avandu-l in Rusia pe Eltzan, nu prea exista alternativa) nu mi-a produs ceea ce Johannis numeste acum "planul de tara" (nu stiu de ce nu a fost corect sa-i spuna "planul de colonie" !). Din cate constat strategia Snagov s-a dovedit o catastrofa. Colonie sa fie, daca e sa fie, dar sa traim decent ! (nu-mi vine sa cred ca am spus asta !) Credeti ca pentru marea majoritate a romanilor exista alte lucruri importante ? Daca nu traim decent nu beneficiem de niciuna dintre asa-zisele libertati ale democratiei. La ce bun atunci ? Prefer sa ma opresc aici. Noapte buna, stimate domn ! Pentru dvs. ce inseamna satisfactia de care vorbim ? In afara de placerea intelectuala de a filosofa ?

Adrian SeverinVa amintesc ca filosofia este dragoste de intelepciune. Dincolo de asta satisfactia dvs nu este egala cu satisfactia unei mase cat mai largi a populatiei. Nu-mi rastalmaciti cuvintele. Aveti toata legitimitatea sa fiti multumit de un guvern sau altul in functie de viata pe care ati dus-o in timpul lui. Intrebarea de la care am plecat a fost de ce a parasit lupta Victor Ponta. Or, eu am spus ca nu a fost silit sa plece pentru ca prin politica lui v-a satisfacut pe dvs (ceea ce desigur ma bucura) ci pentru alte motive pe care am sesizat ca nu le cunoasteti si pe care nici nu aveati cum le cunoaste. Atat. In rest nu avem motive de dezacord. Tot ce spuneti este just. Poate cu exceptia aprecierii ca Strategia de la Snagov a fost o calamitate. In realitate ea nu a jucat nici un rol concret. Singura ei consecinta a fost o calmare a climatului politic intern si realizarea unui simbol de unitate in sustinerea unei agende nationale. Cu aceasta va urez, la randul meu, o noapte cat mai buna.

Serban PaunescuDan Nicolae Nu sunt de acord. Ponta s-a retras pentru ca nu mai putea sta in post dupa ce a fost devoalat ca este plagiator. Ponta are problemele lui... Eu am spus de ce a renuntat PSD, PSD nu este Ponta.

Dan NicolaeSerbane chestia cu plagiatul este un adevar pe jumatate asa cum este si cea cu Ponta acoperit. Nu are rost sa dezvolt, dar fara sa stiu detalii, cunoscand numai tematica lucrarii de doctorat - unica in literatura de specialitate din Romania - faptul ca domeniul, juridic, este poate cel mai strict codificat - deci cu o multime de sintagme standard - si cum se face scanarea pentru depistarea plagiatului la lucrari de acest tip - exista softuri specializate - suynt ferm convins ca totul e o porcarie fabricata de Basescu, ca multe altele. Ponta, pe care nu-l simpatizez de loc, mai ales datorita tonului de zeflemea pe care l-a adoptat de o buna bucata de vreme pentru a-si masca un continut inca destul de "subtire", are exact problemele pe care le au toti politicienii "din prima linie" cu acest malaxor al pseudo-justitiei care este DNA. Simplul fapt ca un personaj politic de varf este "devalorizat" de DNA pentru mine este semnul faptului ca acel personaj este vaoros si trebuie sa dispara. Cei care nu sunt "disparuti" sau care sunt salvati in extremis, precum Dragnea, pentru mine sunt cei care au facut un pact cu diavolul (stapanul DNA). In cazul lui Dragnea, pactul vuizeaza demantelarea PSD mai mult ca sigur. Pentru mine, care nu sunt un simpatizant PSD, acest partid a devenit ultima reduta de rezistenta impotriva colonizarii fortate a Romaniei. PSD nu mai e de mult o emplema a comunismului (de altfel trebuie sa fii idiot sa-ti imaginezi ca mai exista comunisti in Romania - in afara bolsevicilor, pe care insa ii gasim acum nu la PSD ci in partidele de asa-zisa dreapta !). Numai datorita acestei perceptii de salvator al natiunii PSD isi pastreaza cei 35% peste orice agresiuni si manipulari. Pana la urma PSD e un partid dar votantii sunt oameni, nu robotzi. Victoria PSD la locale, mai ales in Bucuresti, unde lumea e mai informata decat in alte parti, este o victorie impotriva colonizarii si deznationalizarii. PSD a renuntat la putere pentru ca Dragnea este un tradator. El a dat ceva important in schimb pentru a nu fi incarcerat, iar faptul ca nu mai este atacat de media imi spune ca am dreptate: el este de coniventa cu puterea. Ma amuza ideea ca Ponta e o non-valoare ! De ce oare l-a purtat la alegeri Dragnea ca pe sfintele moaste prin tara ? Pentru ca Ponta reprezinta - indiferent ce este el in fapt - singurul om politic credibil din PSD. Probabil ca foarte repede Gabi Firea ii va lua locul. Cred insa, si cu asta inchei, ca nu mai putem judeca politica interna in afara jocului politic la nivel international, mai ales ca Romania ramane o balama extrem de importanta dpdv geo-politic. Cred, in acest context, ca prea repede ne aruncam in aprecieri, fara a considera influenta Rusiei, care spre deosebire de US se afla aici langa noi si va fi aici langa noi si peste 1 an, si peste 100 de ani si probabil si peste 1000 de ani, daca nu cumva arunca US lumea in aer mai devreme. Prea ne repezim sa judecam pozitia noastra ca si cand totul se dicteaza la Berlin si/sau la Washington. Mi-e teama ca foarte repede vom intelege ca intelept este sa ne punem de acord si cu tatal nostru de la Moscova, asa cum au fact-o recent bulgarii cand i-au pus bocancii in farfurie lui Johannis.

↧

Ghita Bizonu': Am citit dupa Brexit. Ciudat dar este cea mai buna analiza a... Brexitului!

July 3, 2016, 7:29 pm

≫ Next: Globalizarea ca ultimă utopie

≪ Previous: DUO, intreprinzator vs. politician Dan Nicolae vs. Adrian Severin

Articolul își propune - fără pretenții de adevăr dar cu speranța de inteligibilitate - să ofere o lectură personală a felului în care este percepută Uniunea Europeană în spațiul românesc și o descriere a locului în care se auto-plasează România însăși în spațiul european. Interpretarea are la bază o serie de studii și cercetări realizate, evaluări ale deciziilor adoptate dar și experiența directă a autoarei, care reunește interesul teoretic de lungă durată cu implicarea efectivă în politica europeană făcută de români în ultimul deceniu. Prezentarea nu maschează tristețea că, tocmai din cauza manierei de raportare și imaginii de sine, românii nu-și valorifică suficient de bine diferențele, nici nu se bucură de trăsăturile pe care le au în comun cu restul societății europene; cel mai adesea, fac eforturi de a se singulariza; nu sunt singurii însă care fac asemenea eforturi în Uniunea Europeană.

Din rațiuni legate de dimensiunea limitată a acestui text, flash-uri în realitate vor însoți argumentele, pentru ilustrare; la final, adăugăm o listă de surse online pentru cititorul dornic să aprofundeze sau scepticul care vrea să verifice distanța dintre interpretare și realitatea descrisă în date, cifre, evenimente.

Câteva considerații metodologice

O analiză din perspectivă geopolitică a manierei în care România se raportează la Uniunea Europeană reprezintă o adevărată provocare intelectuală și un exercițiu de echilibristică politică. Rațiunile care stau la baza acestei mărturisiri cumva precipitate, încă din introducere, nu țin de dubla apartenență a autoarei. Este posibil ca supozițiile teoretice ale acestui exercițiu și unele dintre afirmațiile pe care le voi face în baza lor să genereze controverse în rândul cititorilor; o receptare, fie și polemică, m-ar bucura să existe. Dificultatea în fața căreia mă găsesc însă este, mai curând, epistemologică. Abordarea geopolitică este, în esență, una a raporturilor de putere care se stabilesc între diferiți agenți în privința valorificarii și controlului teritoriilor, a strategiilor elaborate și a înfruntărilor care au loc pentru obținerea sau conservarea accesului la resursele și spațiul terestru; uneori, nu la spațiul terestru, ci doar la pozițiile simbolice care să permită exercitarea puterii asupra altora.

Ca regulă, agenții, actorii acestor jocuri strategice prin care se stabilesc sau strică echilibrele de forțe sunt considerați în geopolitică statele, puterea organizată deja, puterea localizată. O analiză bazată pe această ipoteză poate produce false reprezentări despre cine decide, rațiunile pentru care o face și funcția pe care decizia o îndeplinește în tabloul geopolitic mai general.

Lectura evenimentelor însăși ar fi determinată de istoria și geografia unei țări; regula nu se confirmă întotdeauna. Adesea este invers; căutăm legitimarea interpretărilor pe care le dăm realității, ca și a alegerilor făcute, prin evenimentele istorice sau particularitățile geografice. Lucrul devine evident atunci când vecinul cu aceleași particularități geografice și istorie similară alege invers și interpretează pe dos; România confirmă, nu rareori, acest adevăr.

Supozițiile epistemice fundamentale pe care îmi construiesc interpretările sunt diferite de ale geopoliticii ”clasice”; ele nu se aplică doar cazului particular al României.

1. Cu precădere în ultimele decenii, puterea s-a delocalizat. Nu au dispărut statele; ele continuă să se înmulțească, dacă luăm în considerare ceea ce s-a întâmplat în spațiul fostei URSS, Balcanii de Vest sau Africa de Est. Nu ne imaginăm nici o contrafactuală dizolvare a puterii în corpul social; ea continuă să fie centralizată; nu este însă mai difuză; doar mai puțin localizabilă.

2. Delocalizarea este consecința faptului că au proliferat și și-au sporit funcțiile o serie întreagă de instituții, organizații, rețele - formale și informale - care influențează adoptarea deciziilor; asta, în cazul în care nu se substituie total decidenților statali legitimi care ar adopta hotărârile în cadrele instituționale existente. Este vorba despre instanțe binecunoscute – precum Fondul Monetar Internațional, Organizația Mondială a Comerțului, Banca Mondială – dar și de G8, G20, etc. Rolul acestora nu au fost niciodată atât de mare ca astăzi, legitimitatea niciodată mai slabă; controlul democratic și încrederea cetățenilor sunt practic inexistente. Situația este agravată de faptul că rețelele informale sunt din ce în ce mai puternice în timp ce instituțiile globale formale, din ce în ce mai slabe. Drept ilustrare, o întâlnire a Grupului de la Davos poate fi receptată drept eveniment global, Adunarea generală a ONU trece aproape neobservată în mass media.

3. Deciziile importante nu mai sunt obiectul politicii și nu sunt luate de actorii politici naționali (sau europeni) în cadrele formale, ci de actorii economici sau de către ”purtătorii lor de cuvânt”. S-a produs o inversare a raporturilor de forțe; economicul decide; politicul s-a transformat în banalul sac de box utilizat pentru descărcarea tensiunii acumulate în societate ca urmare a consecințelor negative generate de politicile aplicate. Fundamentalismul piețelor - în ciuda infirmării spectaculoase și dureroase a supozițiilor sale în timpul crizei - continuă să fie ideologia dominantă într-o lume care se declară ”fără ideologie”.

4. Statele nu mai sunt instrumentele democratice ale suveranității populare – atât cât au fost ele vreodată; în majoritatea lor, au fost cucerite din interior. Marile puteri statale au schimbat vechea politică a dominației pentru glorie într-una de susținere a expansiunii economice, chiar dacă nu întotdeauna glorioase. Corporațiile transnaționale și instituțiile financiare au infiltrat puterea statală: devenită neteritorială pentru prima data in istorie, puterea delocalizată trebuie să se exercite undeva și are nevoie de mobilitatea juridică a teritoriilor, pentru implantare. Acest fenomen se produce pretutindeni…

5. Diferența față de hegemonia pe care statele o căutau în trecut și formele dominației actuale constă în modul de raportare la populație. Noua putere se poate întoarce împotriva cetățenilor iar statele revin la funcția lor primară, de instrument de control al populației excedentare. Populația proprie nu mai are valoare strategică. Cetățenii pot servi creșterii dar creșterea nu mai servește cetățenilor; ei pot fi tratați de aceeași manieră ca locuitorii coloniilor, în trecut; mai grav, pot fi înlocuiți cu alții, de import.

6. Aceste noi puteri nu sunt microputeri, în sensul pe care-l folosea Michel Foucault, atunci când descria raporturile de forță care se stabilesc la nivelul societății, economiei, în familii, etc. și cărora instituțiile statului le sunt expresia vizibilă, rezultanta compunerii. Sunt macroputeri, ierarhice, centralizate, în sensul clasic al geopoliticii; ele se substituie statelor și se impun teritoriilor controlate înainte de acestea în aceeași manieră ca ele.

7. Uniunea Europeană reprezintă în un caz ilustrativ foarte util unei analize în termenii de mai sus. Sunt 28 de state membre dar, ca bază și element definitoriu, spațiul deschis al pieței unice europene! În practică, statele nu mai sunt definite clasic, de frontierele lor; mai curând, se poate vorbi de rețele de putere centrate, eventual, în una sau alta dintre capitale. În plus, un set de instituții comune legitime și un alt set de centre decizie – pe care criza le-a pus în lumină - cu legitimitate discutabilă, total nedemocratice, etc…

Asumarea unor asemenea ipoteze este echivalentă cu a spune că vom exclude orice afirmație în termeni de tipul guvernul/instituția x sau personalitatea y sunt responsabile pentru strategia z sau poziția w. Vom evita orice referire la intenții bune sau rele; nu putem cunoaște intențiile tuturor celor implicați în ”fabricarea” realității. Ceea ce se poate bănui sau deduce nu se poate întotdeauna dovedi și nici nu este util să o facem. Putem vedea doar cui servesc deciziile adoptate și efectele acestora. Putem descrie fenomene și anticipa consecințe.

Avatarurile noii democrații

Ca o tristă ironie, se poate spune totuși cu certitudine cine sunt ce care nu decid – cetățenii. În România, aceștia au descoperit, nu fără uimire, că după 1989 și-au câștigat dreptul de a face opoziție politică dar și l-au pierdut total pe cel de a exercita puterea politică; ca trăitori în regimuri autoritare succesive, reprezenta un drept pe care l-au sperat. Până și modernitatea în care credeau că au trăit și înainte de 1989 le-a fost refuzată; li s-a spus repetat, și mulți au interiorizat dureros asta, că țara a ieșit direct din epoca de piatră.

În țările Europei de Est și în România în mod mult decât în alte părți, se poate verifica din plin adevărul afirmației conform căreia învingătorii scriu istoria iar învinșii o suportă. Învinșii reprezintă o majoritate despre care nici măcar nu se mai vorbește; sunt cei pierduți pe parcurs prin ignorare, prin declasare, prin risipire. Afirm ”pierduți”, ca o trimitere la un titlu premonitoriu de articol apărut undeva, pe la începutul anilor 90 - Ceux qui gagnent, ceux qui perdent et ceux qui sont perdus. Este mai actual ca niciodată…

România, Europa și ceilalți…

Europași european au intrat demult în cursa pentru titlul de cuvântul cel mai gol de conținut explicit folosit în spațiul public românesc; concurează cu competitori mai vechi, dar la fel de redutabili, precum reformăși modernizare. În ultimii ani, pe fondul tensiunilor din mediul politic, s-a evidențiat mai mult ca oricând faptul că Uniunea Europeană reprezintă ceea ce își imaginează sau are interes fiecare dar rămâne o mare necunoscută, în sens propriu; adeseori, funcționează sau este privită ca o nouă Înaltă Poartă (Sublime Porte).

Cât timp România s-a aflat în afară Uniunii Europene, înainte de 2007, termenul european era confuz dar conotația sa era pozitivă, era ceva ”de bine”. Adăugarea epitetului întreținea pentru majoritatea populației speranța progresului. A fi european era echivalent cu civilizat, democratic, avansat, educat, modern, eficient și, mai ales, ducând un trai mai bun. În acest context, singurul obiectiv strategic explicit formulat în raport cu Uniunea - ”alinierea la standardele europene” – părea cel puțin rațional; este rațional să-ți dorești binele…

După mai mult de șapte ani de la aderare, termenul este la fel de vag; nu mai este mereu de bine; nici cu cine ”ne aliniem” nu este întotdeauna clar. Deși sondajele îi plasează încă pe români printre cei mai pro-europeni cetățeni, o schimbare semnificativă la nivelul atitudinii societății s-a produs deja.

Trecerea de la un atașament necondiționat, difuz și slab motivat la un euroscepticism doar punctual motivat era de așteptat; este efectul șocului realității într-un context în care operaseră doar miturile. În plus, există o corelație pozitivă demonstrabilă între gradul de necunoaștere și dimensiunea încrederii. Dacă aceasta nu s-a prăbușit mai puternic, faptul se datorează corelației inverse, de data aceasta, cu încrederea în propriile instituții, care este foarte slabă; cele europene sunt văzute ca mai democratice și eficiente. Bineînțeles, criza economică și ”soluțiile” oferite au contribuit la modificarea percepției publice față de instituțiile Uniunii Europene dar valul eurosceptic este mai timpuriu.

Marcați de o istorie cu schimbări relativ frecvente, în care era important de prins conjunctura favorabilă, românii nu au făcut din gândirea pe termen lung și cu perspectivă largă punctul forte; o recunosc ei înșiși. Aderarea la Uniunea Europeană nu a fost mijlocul ales pentru a atinge un obiectiv major de dezvoltare a societății românești; a fost un obiectiv-surogat, în contextul lipsei unui proiect național asumat. Aderarea la UE a fost, în primul rând, un certificat de bună purtare menit să înlăture complexele adunate în raport cu occidentul, certificat care trebuia obținut cu orice preț. Implicarea la nivel politic a fost absolut sinceră iar prețul a fost plătit cu toată onestitatea. Pe acest fond, discuțiile despre oportunități și riscuri concrete au lipsit ori s-au purtat doar în spații închise. Aceasta fiind situația, pentru o bună bucată de vreme, românii ar fi putut defila în UE sub deviza Bunăcredință absolută, cunoaștere vagă, speranță excesivă, supunere oarbă!

Conformism politic și alegere geopolitică

Astăzi, statul român trăiește între un difuz conformism politicși o fermă alegere geopolitică. Numesc conformism politic acceptarea tuturor politicilor europene neoliberale - căci nu toate politicile se bucură de acest privilegiu - ca date și de neevitat; opoziția la ele este minimă iar analiza de profunzime a consecințelor care decurg din aplicarea acestora pentru societatea românească și posibilitățile ei de dezvoltare viitoare nu este deloc o regulă. Ceea ce este adoptat la nivel european este ordin; ordinul se execută. Ilustrativ este cazul Compactului Fiscal. Semnat de președinte în timpul guvernului de dreapta, Tratatul ajunge pentru ratificare în parlament imediat după căderea guvernului și schimbarea majorității parlamentare, în plină tensiune între palate, când orice pretext era bun pentru a marca diferențele. Este ratificat cu un vot practic unanim și fără nicio polemică!

Opțiunea geopolitică este făcută și fermă - Statele Unite ale Americii sunt partenerul prin excelență. Opțiunea nu este doar fermă; este închisă, adică o non-opțiune. Poate fi interpretată drept act de trădare a intereselor naționale chiar și încercarea de a analiza rațional avantajele și dezavantajele pe care lipsa de orice nuanțe și de orice condiționalități a Parteneriatului strategic cu SUA le are asupra securității sau bugetului statului român precum și relațiilor sale cu celelalte state din Uniune și cu vecinii.

Acordul pentru amplasarea scutului antirachetă fără niciun fel de condiții puse, decizia de a crește bugetul apărării peste posibilitățile momentului sau solicitarea – deocamdată neoficială - ca trupele americane să staționeze permanent pe teritoriul țării sunt rezultat al unei asemenea logici; sau a lipsei ei.

Simplificând lucrurile, care sunt mult mai complexe, România a pus geopolitica înaintea politicii; în România, cetățenii visează încă la modelul european din țările bogate dar politicile implementează modelul american din țările sărace. Este echivalent cu a afirma că statul este plasat întotdeauna înaintea/deasupra societății; sub acest aspect, lucrurile nu s-au schimbat prea mult după 1989.

Lucrul nu este surprinzător pentru o societate ”de dreapta” în alegerile și valorile sale; nu în nevoile sale. Spun ”de dreapta” în baza unei experiențe istorice care arată cum încercarea de a edifica socialismul a eșuat în național-comunism iar efortul cel mai coerent de după Revoluție a fost cel de reînviere a unui trecut iluzoriu - perioada ”de aur” dintre cele două războaie - și nu cel de proiectare a unui viitor mai bun decât trecutul. Altfel, în România, partidele însele pun ideologiile la zid; în declarații. În fapt, ceea ce uimește probabil pe un francez, să zicem, este absența oricăror diferențe ideologice în mediul politic; neoliberalism economic și conservatorism politic, de la ”dreapta”, la ”stânga”.

Realitatea s-ar putea să fie mult mai simplă, totuși, și asemenea distincții să fie doar pentru analiști. În România, spațiul euroatlantic este reprezentat ca un spațiu geografic și politic omogen. Se poate suspecta chiar un anume filtraj al informațiilor care nu lasă să pătrundă în conștiința publică ideea că ar exista diferențe sensibile de interese sau poziționări între Statelor Unite ale Americii și Germania sau faptul că francezii păstrează cumva, chiar dacă implicit, credința că una dintre funcțiile Uniunii ar fi trebuit să fie realizarea unui echilibru de putere între cele două țărmuri ale Atlanticului.

Noi, Uniunea Europeană și NATO

O perspectivă geostrategică ”clasică” ar putea considera însă și că reprezentarea pe care-o și-o fac românii despre lumea euroatlantică este mai aproape de realitate decât a vechilor state membre iar opțiunea pentru SUA, sărind peste Bruxelles, este doar o alegere pragmatică.

La acest moment, Uniunea Europeană poate fi gândită ca actor geo-strategic în mod independent de NATO/SUA doar ca o ipoteză de lucru sau un proiect, tentante teoretic, dar pe care realitatea le-ar infirma imediat, cu numeroase argumente, în ciuda dorinței acelor țări fondatoare de care aminteam mai sus și care au gândit/văzut construcția europeană ca o contrapondere la puterea SUA sau o multiplicare a propriei lor puteri în spațiul continentului (vezi http://www.diploweb.com/France-UE-le-malaise-pourquoi.html).

Dintre cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, 22 sunt și membre ale NATO. Toate statele mari, care pot aspira la o poziție de influență geostrategică sunt membre, fără excepție. Or, spre nemulțumirea celor care așteaptă acțiuni independente ale UE în materie de politică de securitate și politică externă, nu e posibil ca aceleași state să aibă simultan două opțiuni distincte în aceeași problemă, o dată ca membre NATO, altă dată ca membre UE… În cazul fostelor state socialiste, aderarea la Uniunea Europeană a avut drept precondiție aderarea la NATO; aceasta s-a produs prima. Nu considerăm acest lucru întâmplător și nici nu suspectăm Alianța Nord Atlantică de o exigență mai mică decât Uniunea Europeană în selectarea membrilor .

După desființarea Tratatului de la Varșoviași dispariția URSS - deși au existat unele așteptări - nu s-a pus serios problema desființării Pactului Nord Atlantic. Întărită în vremea Războiului rece, organizația nu a avut probleme de identitate pentru a supraviețui; avea deja una. Prin însăși existența sa, NATO previne posibilitatea ca Uniunea Europeană să devină actor geostrategic distinct de SUA, căci a gândi NATO fără SUA este posibil tot ca ipoteză/proiect…

Nu atribuim acest fapt intențiilor cuiva anume ; este funcția pe care o îndeplinește, independent de posibilele intenții. Dacă acceptăm această ipoteză, disoluția NATO sau retragerea statelor membre ale UE din organizație ar fi condiția prealabilă edificării unei politici europene de securitate și apărare comune; atunci, Bruxelles-ul ar conta independent .

Punte. Limită. Insulă.

Ceea ce am afirmat anterior nu trebuie să ducă în eroare pe cineva cu privire la modul în care își reprezintă românii țara. Există un soi de determinism geografic exclusivist în felul în care liderii văd rolul și poziția României. Avantajele legate de diversitate și poziționarea geografică sunt considerate în sine suficiente pentru a conferi țării un rol strategic unic, de neînlocuit. Credința ar fi justificată, poate, în cazul unui conflict clasic; teritoriul este marcat de bariere fără număr, în care timpul de parcurgere, și nu distanța în sine, devine relevant. Excesiva certitudine privind poziția privilegiată strategic este, din păcate însă, doar probă pentru o anume defazare; se gândește, de manieră generală, în termeni specifici începutului secolului trecut.

Sentimentul că e vorba de un loc privilegiat geografic nu exclude, simultan, faptul că românii se văd pe ei înșiși la marginea Uniunii Europene și asta fără legătură cu faptul că, într-adevăr, România securizează peste 2000 de kilometri din granița externă a acesteia. Este o barieră mentală, rezultat al unui proces de automarginalizare.

Acest gen de reprezentare poate avea avantajele sale; cei care se plasează la limită se pot constitui în punte de legătură între interior și exterior sau în zid de apărare, în funcție de opțiune. Din păcate, nu aceasta este situația. Putem vorbi mai curând de un fel de insularizare. Faptul că în Consiliu aderă adesea, absolut surprinzător și împotriva propriilor interese, la punctele de vedere ale Marii Britanii poate să fie un simptom.

Se gândește încă în termeni de ”ei, europenii” și ”noi, românii”, chiar dacă sublinierea în discursul public a apartenenței noastre la Europa încă de la formarea poporului român este un loc comun. Problema de conexiune nu este cu Europa; este cu Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană este un spațiu în care România nu vrea să fie recunoscută ca egal și să-și maximizeze șansele de dezvoltare, împreună cu ceilalți; imaginea este cea a unei curse cu obstacole în care statul român își propune să obțină locul șapte, loc la care ar trebui să aspire și care i s-ar cuveni în baza mărimii sale. În anii din urmă a concurat însă în mod efectiv doar cu Bulgaria, pentru un obiectiv negativ – evitarea ultimului loc. Aderarea Croației a reprezentat un moment de ușurare pentru ambele țări; ultimul locul este ocupat la numeroase criterii.

Este dominantă o abordare concurențială și cumva abstractă. Importanța fondurilor europene este exagerată dar gradul de absorbție este încă scăzut. În schimb, este mai curând ignorat faptul că noile reglementări - fie ele comunitare, fie interguvernamentale - pot crea dificultăți în dezvoltare și introduce condiții care să ne plaseze sine dieîn statutul de zona săracă a Europei și săracă în mod absolut. Prima dovadă că legislația europeană se află undeva, între destin implacabil și inexistență, este faptul că reglementări europene care, în alte părți, au scos oamenii în stradă cu sutele de mii au lipsit total din dezbaterea publică.

Nu putem vorbi nici de eforturi de a valorifica oportunitățile de moment; ne-am pierdut specificul. Spre exemplu, România nu este încă membră a zonei euro. Acest timp de așteptare, necesar atingerii criteriilor de convergență reale, reprezintă, în principiu, un spațiu de libertate. Moneda proprie nu este doar un semn abstract al unei suveranități statale la fel de abstracte. Moneda este o pârghie utilă intervenției în economie. Teoretic, atât rata de schimb căt și cea a dobânzii pot fi folosite; astăzi, este imposibil sau inútil. Gradul de euroizare - utilizarea euro în tranzacțiile interne - este de peste 70% ; Banca Națională, deși obligată de lege, nu a adoptat măsuri care să împiedice fenomenul. Problema este că decidenții nici nu s-au gândit vreun moment că ar putea să transforme dezavantajul de a nu fi deocamdată în zona euro, într-un avantaj. Odată cu noile reglementări bugetare, chiar și ipoteza improbabilă a dispărut.

Perspectiva generală, neînsoțită de analize punctuale, face ca însăși adoptarea euro să pară o problemă de orgoliu, nu una legată de interesele economice ale țării. Aprecierea nu este hazardată; această maniera orgolioasă o regăsim în cel puțin alte două cazuri – aderarea la Spațiul Schengen și eliminarea Mecanismului de Verificare și Cooperare în justiție. Sunt două mize mici; românii sunt cetățeni europeni și pot călători liber în spațiul Uniunii; ameliorarea situației din justiție este oricum un obiectiv din respect pentru cetățean și ca un instrument de a atinge justiția socială. Pentru cele două obiective s-au făcut concesii mari și cheltuit energii care puteau fi rezervate unor cauze mai înalte. Neatingerea obiectivelor motivate astfel devine însă o sursă continuă de frustrări și adversitate față de Uniunea Europeană, luată ca întreg; statele care susțin cele mai dure măsuri europene pot, surprinzător, să se bucure de o mare simpatie.

Resursele, simpatiile și ideologia

Orice fel de determinism bazat pe elemente obiective, inclusiv cel geografic, poate fi infirmat folosind cazul României. Simpatia ca și antipatia sunt o problemă de pură ideologie, memorie selectivă sau impresie. În topul celor mai simpatizate state membre ale UE astăzi se află Germania și Marea Britanie. Un etnic german candidează la președinția României cu șanse de a câștiga; principala sa calitate, pentru mulți, este tocmai apartenența etnică.

Pe cât de bine văzuți sunt germanii sau prieteni sunt considerați americanii, pe atât de inamici sunt tratați rușii; asta, încă înainte de declașarea crizei din Ucraina; după, declarațiile belicoase ale unor lideri români au depășit cu mult cele mai dure poziții adoptate de alți europeni. Antirusismul a oferit un anume suport public pentru decizii strategice, cum ar fi exploatarea unor resurse naturale controversate (gazele de șist) sau creșterea semnificativă a cheltuielilor pentru înarmare.

România se plasează în fruntea țărilor europene în privința acoperirii nevoilor energetice din surse proprii; în plus, are încă consumuri de câteva ori peste media europeană, ceea ce-i permite dezvoltarea unor programe de retehnologizare și economisire prin care să reducă necesarul de gaz sau electricitate; nu trebuie să-și asume riscuri. Obținerea independenței energetice - nu doar a securității energetice - a devenit însă o obsesie și este motivația principală a deciziei de a permite exploatarea gazelor de șist.

În declarații, antirusismul capătă, uneori, note iraționale. Astfel, România a făcut din unirea cu Republica Moldova obiectiv național. În ciuda susținerii pe care o arată și a unei firești solidarități cu românii de peste Prut, cetățenii simt că iarăși e vorba de un obiectiv-substitut, în lipsa unuia de dezvoltare intern. Chiar și așa, unirea, ca și aderarea Moldovei la UE, impuneau dialogul cu Federația Rusă, măcar pentru soluționarea conflictului trans-nistrean; argumentul nu i-a făcut pe lideri mai prudenți în declarații vreodată.

Federația Rusă nu are legătură în imaginarul colectiv cu Imperiul Rus, ci cu Uniunea Sovietică. Anticomunismul alimentează antirusismul, nu viceversa. Când vorbim de preferințele românilor, singura ideologie asumată oficial după 1989 a contribuit și la declasarea Franței, în ciuda legăturilor istorice și culturale cunoscute și recunoscute ; politica de returnare a romilor nu a avut vreun rol în scăderea simpatiei. A avut rezultate, din păcate, anticomunismul românesc, care a dus o campanie brutală împotriva egalității, ideii republicane, revoluției ca act pozitiv, valori care Franța a fost dintotdeauna intim asociată; nu e destul de pragmatică sau sălbatică pentru gustul anticomuniștilor români…

Un alt caz ilustrativ – cine participă la Consiliul European

România este o republică parlamentară cu președinte ales direct, prin vot universal, și guvern învestit de parlament, responsabil de politica internă și externă a țării. Constituția – ultima dată modificată în 2003, înainte de aderarea la Uniunea Europeană – nu conține prevederi referitoare la reprezentantarea europeană, în nicio instituție; acest fapt a lăsat loc la interpretări. Acestea se pot constitui într-o cheie pentru înțelegerea neînțelegerilor pe care le are România, cât și a celor pe care le au alții în privința politicii românești.

Viața politică internă, deciziile adoptate la nivel european și alianțele ”strategice” sunt marcate – cel puțin la suprafață - de (ne)rezolvarea conflictului de competențe dintre președintele statului și prim ministrul guvernului cu privire la problema participării la lucrările Consiliului European; conflictul a implicat și alte instituții, respectiv Curtea Constituțională și Parlamentul.

Problema a atras atenția societății românești asupra instituțiilor europene în ansamblu, fără să aducă, totuși, un spor semnificativ de cunoaștere sau înțelegere a mecanismului funcționării lor.

Starea conflictuală dintre titularii scaunelor de la Palatul Cotroceni (sediul președinției) și Palatul Victoria (sediul guvernului) a fost transformată în instrument al bătăliei pentru putere din politica internă, reușind să împartă opinia publică în tabere. Caracterul legitim sau nu al participării, respectiv conținutul deciziilor adoptate de Consiliul European, au rămas secundare în procesul de polarizare a punctelor de vedere, deși ele ar fi trebuit să constuie miza. Participarea președintelui ”de dreapta” sau a premierului ”de stânga” puteau , teoretic, modifica echilibre, într-un context în care erau decizii sensibile pe agendă.

Constituțional, președintele nu are puterile executive pe care susținătorii i le atribuie; nu dispune de mecanisme prin care voința sa să se transforme în act normativ: nu are drept de inițiativă legislativă, se poate adresa parlamentului doar prin mesaje, care nu sunt acte juridice, nu poate demite primul ministru, nu-l poate obliga să adopte decizii în guvern, etc. Trimite spre ratificarea parlamentului tratatele pe care le semnează dar care sunt negociate de guvern; nu poate însă să garanteze că ele vor fi votate pentru că el nu dispune de o majoritate parlamentară pe care să o controleze, fiind deasupra partidelor, mediator între autoritățile statului.

Cu toate acestea, Curtea Constituțională, cu argumentul că președintele este șeful statului și fără a lua în considerare funcția politică a Consiliului European prevăzută de Tratat, a adoptat o decizie prin care acesta reprezintă România. Consecința logică a fost că deciziile președintelui nu au legitimitate politică și nu pot fi controlate democratic, parlamentul neavând posibilitatea să exercite asupra acestuia un control similar celui pe care ar putea să-l exercite asupra guvernului/primului ministru. Nici președintele nu este într-o situație mai bună; ratificarea/aplicarea oricărui angajament luat în Consiliul European o fac parlamentul/guvernul; el nu deține pârghii constituționale să le oblige să o facă. Doar lipsa reală a diferențelor ideologice și mentalitatea larg răspândită conform căreia ”șeful decide” au prevenit un blocaj total; oricum, procedurile nu sunt instituționale, ci marcate puternic de buna/reaua credință și personalitatea celor implicați.

Concluzia este evidentă. România ”a beneficiat” de o lungă istorie de regimuri dictatoriale sau personal-autoritare și o modernizare a societății forțată; cultura politică democratică și gândirea în termeni instituționali este încă în formare; sensibilitatea la abuz și încălcarea regulilor scrise, slabă. Soluțiile sunt așteptate de la Conducător, Salvator, Șef pentru că Puterea este personificată de acesta. Din păcate, chiar și interpretările Curții Constituționale sunt o dovadă…

***

În loc de concluzii. Paradoxul ascunderii

Dezbaterile de conținut despre ceea ce se legiferează în mod concret la nivel comunitar, funcționarea instituțiilor europene, viitorul Uniunii, poziționarea românilor față de aceste probleme, sunt superficiale și fără regularitate, atât în parlament cât și în interiorul partidelor sau în polemicile dintre ele, în timpul campaniilor electorale. Politicile ”beneficiază” de o cunoaștere foarte vagă iar diferențele ideologice în raportarea la ”temele europene” sunt, în practică, nesemnificative.

Această situație permite manifestarea unui paradox. De vorbit, se vorbește mult dar discuțiile, polemicile, confruntările, reprezentările cele mai intens vehiculate ascund, în fapt, tocmai ceea ce ar părea că descriu sau arată. Acest ”paradox al ascunderii” funcționează ori de câte ori anumite teme devin recurente, mobilizează și descarcă energii, reduc tensiunea socială, dar acoperă astfel autentica problemă. România nu este un caz particular; cu diferențe care sunt doar de grad, fenomenul se manifestă în toate celelalte țări europene.

Acest gen de discurs – unii îl numesc populist - este folosit cu onestitate, fără intenții manipulatorii, de majoritatea celor implicați. Pentru că doar unii contribuie la formarea discursului dominant, ceilalți se lasă persuadați și-l folosesc.

Exemplul 1. Discursul occidental despre atacul estului la standardele vestului si excesivele cheltuieli pe care vestul le-ar face spre ajutorarea estului este prezent și în România, în special în mijloacele de comunicare în masă. El este interiorizat negativ de o parte a cetățenilor. Indiferent de receptare, maschează două fenomene cu caracter opus, ca peste tot în Europa: avantajele economice pe care ”vestul” le-a dobândit prin deschiderea spre est si cauzele reale ale creșterii inegalitatilor și scăderii standardelor sociale în toate țările. Cine anume este acel ”vest” care a fost avantajat nu este temă de dezbatere.

Nu este vina unora sau intenția malefică a altora; este doar consecința firească a triumfului neoliberalismului și a dispariției presiunii pe care existența socialismului o exercita, chiar in formele sale aproximative, departe de ideal și asociate, uneori, cu regimuri politice aberante. Dacă Comisia Europeană promovează agenda neoliberală mai mult decât guvernele naționale sau viceversa este o temă serioasă și de discutat; ea lipsește; se discută însă despre altceva.

Exemplul 2. Discuțiile despre caracterul democratic și legitimitatea instituțiilor europene disimulează problema conținutului deciziilor adoptate de aceste instanțe. Cetățenii greci sau spanioli nu au respins măsurile de austeritate pentru că erau ilegitime sau scăpau controlului democratic, pentru că nu au fost parte la adoptarea lor, ci fiindcă le afectau viețile în mod negativ. Uniunea Europeană a devenit ”antipatică” din momentul în care rezultatele nu au mai oferit ceea ce unii numesc output legitimacy

Funcționarea democratică și limitele pe care le-a atins democrația reprezentativă sunt probleme serioase, structurale, globale; astfel reformulate însă, problemele există, în egală măsură, și în politica națională, nu doar la nivel european; în statele cu experiență democratică recentă, se manifestă chiar mai grav la nivel național. Cetățenii români își reprezintă instituțiile europene drept mai performante și democratice decât ale lor; și au dreptate.

Despre capturarea partidelor politice de către grupuri de interese, infiltrarea lor cu ”tehnocrați”, exponenții privilegiați ai intereselor ”piețelor”, despre marchandisation de la politique, se tace sau se vorbește în șoaptă. Compoziția și funcționarea parlamentelor – inclusiv a Parlamentului European – sunt puternic marcate de aceste ”evoluții”.

Discuțiile despre presupusa lipsă de democrație a Bruxelles-ului au și un efect pervers; crează suport național pentru apariția unor organisme - conferințe europene interparlamentare, mai ales - care oferă legitimare democratică post-factum pentru decizii care nu ar trebui niciodată legitimate de cetățeni.

Exemplul 3. Discursul despre suveranitate/cedarea suveranității către Bruxelles acoperă, ca peste tot, faptul că principalul decident formal european, chiar și după Tratatul de la Lisabona, rămâne Consiliul, adică guvernele noastre și că unele decizii extrem de nepopulare sunt luate la nivel interguvernamental, nu de către instituțiile comunitare. Natura și existența controlului național al instanțelor naționale care decid în probleme europene este o problemă; nu doar în România…

Numeroase alte subiecte joacă un rol similar. Acest gen discurs determină reprezentările și autoreprezentările pe care oamenii le fac despre propria societate și locul pe care îl au în cea europeană. Pe baza sa, sunt greu de imaginat orice fel de soluții progresiste care să oprească transformarea proiectului european dintr-o speranță de pace și bunăstare într-un coșmar.

Probabil că euroscepticii imi vor critica o anume empatie cu Uniunea Europeana și instituțiile sale; proeuropenii fără rezerve vor vedea doar scepticismul profund din aceste rânduri. Sper ca spiritele lucide sa înțeleagă totuși mesajul. Uniunea – în sensul de ansamblu al instituțiilor care funcționează în virtutea Tratatelor – reprezintă doar un vehicul care prin natura sa este perfectibil dar nu este bun sau rău; depinde cine conduce acest vehicul și în ce direcție. Politicile adoptate pot fi adecvate sau inadecvate, pot servi doar unora sau tuturor. Critica progresistă la adresa UE pare a ignora acest lucru; ea știe însă că fără o repolitizare a societății în ansamblul ei, schimbarea de direcție este improbabilă. Sunt necesare o noua utopie, drept motivare, și un proces lung de învățare a democrației directe, asumate, participative. Din România, drumul se vede lung…

De Crăciun, când totul trebuia să fie liniștit, a apărut nr. 41 din Outre-Terre - Revista de geopolitică europeană, editată de l’Esprit du Temps. Numărul este dedicat Europei. Sunt și eu printre autori. Asta ar putea naște ceva neliniști între cei foarte convenționali…
Pentru a nu vă pune la cheltuieli, postez aici varianta românească a textului publicat de editorii francezi sub titlul Avatars de la nouvelle démocratie en Roumanie. Alegerea le aparține. Nu am fost capabilă să mă decid asupra titlului… Altul era ”Romania, între orgoliu și prejudecăți”…

↧

Globalizarea ca ultimă utopie

July 3, 2016, 7:51 pm

≫ Next: How a Quest by Elites Is Driving ‘Brexit’ and Trump

≪ Previous: Ghita Bizonu': Am citit dupa Brexit. Ciudat dar este cea mai buna analiza a... Brexitului!

Invocată mitologic și așteptată cu soluții miraculoase pe toate meridianele, globalizarea ( francofonii folosesc termenul de mondializare) a debutat cu ipoteze manageriale de factură impresionistă și cu paradigme contradictorii generalizând o criză axiologică în toate mentalurile colective care au încercat să o asimileze , dincolo de conotațiile propagandistice aferente. În consecință, multiplele crize de identitate în care s-au obiectivat aceste crize axiologice, generează ” zi de zi, ceas de ceas și în proporții de masă ” nu numai dubitații carteziene , ci și   scepticism cu forme din ce în ce mai severe de manifestare, chiar la nivelul spațiului social global.

Frecventa invocare a ”deficitului democratic” al comunităților care au acceptat recent modelul occidental de dezvoltare nu mai convinge pe nimeni, deoarece și aceste societăți occidentale își continuă proiectele lor doar prin creșterea progresivă a datoriei lor externe ; ”datorii suverane” cum se numesc , mai nou…

Concluzia care se desprinde de aici este simplă : modelul occidental a fost proiectat și a funcționat câteva secole prin infuzia de resurse pe care coloniștii   le-au adus din colonii pentru a susține prosperitatea cetățenilor din metropolele respective. Sursa acelei dezvoltări a fost, deci, nu numai superioritatea tehnologică și managerială a metropolelor, ci în primul rând, asimetria endemică dintre standardul beneficiarilor materiilor prime din metropole, procurate prin munca grea și foarte prost plătită a cetățenilor din colonii, și supraviețuirea la cote de avarie a colonizaților… Dincolo de teorii economice și doctrine politice o certitudine se relevă acum, în procesul globalizării : modelul occidental nu mai poate funcționa prin resurse proprii, produse de economiile occidentale care, pentru a menține o prosperitate decorativă recurg la    îndatorări ; deci, tot la resurse exogene. Pe aceste coordonate, globalizarea a fost proiectată ca soluție miracol nu pentru diseminarea prosperității la scară planetară, ci pentru a suplini aportul resurselor din colonii ; așa cum funcționa modelul occidental în secolele trecute…

În acest context, amintim aprecierea unor analiști mai lucizi care au etichetat globalizarea ca o nouă colonizare : scopul este tot al controlului resurselor, diferența fiind doar de ordinul mijloacelor. Astfel, dacă în trecut forța brută a armelor regla raporturile de putere, în prezent ”glonțul magic” al mass-media și conturile bancare îndeplinesc cu succes vechile scopuri ale celor care se declară îngrijorați de ”drepturile fundamentale ale omului ” din toate colțurile lumii unde sunt resurse valorificabile profitabil de multinaționalele cartelizate , evident, în țările dezvoltate de unde se oferă consultanță ”pentru dezvoltarea durabilă” a săracilor care sărăcesc strategic prin îndatorări galopante și contracte oneroase de ”valorificare profitabilă a resurselor energetice și de materii prime” , contracte prin care se oficializeaza internaționalizarea asimetriilor intercontinentale cumulate istoric.

Iată prima dimensiune a utopiei : încercarea de a manipula opinia publică mondială cu idea că resursele fiind un bun planetar, se cuvine să fie exploatate tot în comun, la nivel planetar. Resursele nu pot fi naționalizate ( în mod legitim), deoarece ele sunt valori de patrimoniu universal la care toate comunitățile planetei trebuie să aibă acces nediscriminatoriu, după posibilități : cei care au tehnologii pun în comun tehnologiile respective, cei care posedă numai forță de muncă , oferă forța de muncă etc.etc. Despre efecte, anume că profiturile se repatriază la multinaționalele care dețin tehnologia și experții în probleme de comercializare, de costuri, conturi bancare, etc. nu se face vorbire, deoarece nu este…. ”politicaly correct”…Globalizarea , percepută ca americanizare galopantă, dincolo de aspectele triumfaliste și diseminate planetar sub sigla ”sens ireversibil al mișcării istorice”, se percepe, la nivel individual ca un risc major de pierdere a identității…

Ca ins care s-a născut ceva mai devreme, eu am mai auzit acest refren cu vreo cinci decenii în urmă ; sovietizarea planetei este ”sensul ireversibil al mișcării istorice ! ”, perorau Mai Marii propagandei acelor vremuri ; unii rămași cu același statut și astăzi, dar pe contrasensul istoriei invocate Atunci… Nu mai este cazul să precizez că acest tip de ”globalizare” s-a dovedit un incontestabil faliment istoric marcând proporțiile utopiei ; pe componenta teoretică și practică, deopotrivă.

La scară europeană, după colapsul experimentului bolșevic, fostele ” țări frățești”, au fost, déjà, colonizate sub deviza ”integrării europene ” : în România, de exemplu, prin declarea Industriei ”un morman de fiare vechi” (inginerul Petre Roman, în efemera sa calitate de șef al diversiunii post 1989) s-a trecut la demantelizarea întregii economii și întreaga țară a devenit importatoare de produse pe care ea însăși le exporta înainte de ”guvernarea Roman”, iar resursele au fost trecute în condiții mai mult decât controversabile, în posesia multinaționalelor de pe toate continentele, evident cu complicitatea   noilor autorități politice românești ”postrevoluționare”. Creșterea alarmantă a șomajului și reducerea speranței de identificare a unor noi oportunități de job în rândul tinerilor, se trece , arogant, în contul deficitului democratic al ”noilor democrații” generate de realitatea geopolitică ”post 1989” : modelul occidental este nemaculat de teribilele efecte pe care le-a produs, prezervându-și intact potențialul de manipulare.

În replică, cei din tabăra învinșilor din Războiul rece trag speranțe (ca spânul de barbă) că prosperitatea de tip occidental va veni , nu are rost să ne îndoim (!), din moment ce (noi, poporul român) am dat dovezi nemăsurate de obediență față de orice mesaj venit din tabăra învingătorilor… Totuși, chiar și unii dintre cei mai lucizi dintre tineri, care au mai „umblat pe la cărți”, nu-și pot reprima reflexul de a invoca un celebru refren ”ideologic” din antichitate Vae victis ( vai de cei învinși !)… Iată paradoxul : acești tineri vor să se plaseze în tabăra învingătorilor. Cine îi impiedică ? În lipsa unor răspunsuri credibile, ei dau vina, în cel mai pur stil Stalinist posibil pe ”vechiul regim ”!, chiar dacă actorii din acel timp au dispărut nu doar de pe scena Istoriei, ci și din ciclul existențial propriu vietăților anonime.
În lucrarea Fenomenologia spiritului, marele Hegel ne avertiza : cine nu a învățat nimic din lecțiile   Istoriei, este predispus să le repete !… Exemplu : inocența cu care am oferit (este vorba de guvernul României din primul Război Mondial) rușilor întregul tezaur național cu speranța că îl vom pune la păstrare față de ocupanții țării din primul război mondial, s-a dovedit o eroare cu efecte transgeneraționale, iar noua generație, intoxicată cu diferite diversiuni nu mai manifestă interes față de subiect, dar se dovedește ispitită față de gesturi similare, pe alte planuri, față de alți ocupanți ideologici ai scenei istorice din cel mai imediat prezent… Pe aceste coordonate, manualele de ”istorie alternativă” îl ajută pe tânărul fără putere de discernamant să ia distanța corespunzătoare față de propria istorie pe care începe să o privească suspicios, chiar ostil, evoluând sigur spre condiția de detractor tarat al propriilor origini, către un soi curios de apatrid care-ți ține lecții de… patriotism !

A doua dimensiune a utopiei aflate în desfășurare : internaționalizarea prosperității prin simplul exercițiu de obediență față de modelele occidentale de comportament. Pentru reeuropenizarea țărilor est-europene s-a lansat deviza : ”Transfer de suveranitate, în schimbul transferului de prosperitate!”. Deosebit de tentantă, formularea respectivă a creat un curent de eurofilie contagioasă mai ales în rândurile tineretului, dar și a celor dornici de aventuri existențiale în sensul cel mai larg al cuvântului. În consecință, au luat calea străinătății nu numai ”disponibilizații”, adică cei care s-au înlânit cu prima surpriză de tip occidental : statutul de șomer;( fără să fi fost avertizat de această posibilitate, fostul ”proprietar, producător și beneficiar” din perioada socialista a fost ”dat afară” din serviciu tocmai de tinerii pe care îi calificase ”la locul de muncă”,) ci și cei dornici de salarii mai mari. Pentru aceștia din urmă, foarte repede a dispărut legenda ”circulației libere a forței de muncă” , deoarece găsirea unui loc de muncă nu în specialitatea pe care o aveau în țară, ci chiar și a unei alte ocupații oarecare generatoare de venit s-a dovedit a fi o adevărată aventură la limita imposibilului. Acum, după un sfert de veac, euroscepticismul începe să se instaleze tot mai confortabil în proiectele de viață ale foștilor ”oameni ai muncii” , din ce în ce mai puțin dispuși să mai acorde credit corelației dintre globalizare și prosperitete personala ; de ”dezvoltare durabilă ” este mai mult decât jenant să se vorbească în fața ruinelor fostelor ”întreprinderi socialiste” în care și-au investit tinerețea… Etichetați ca ”nostalgici” ai comunismului, devin tot mai dezinteresați de orice fel de mesaj ideologic și tot mai îngrijorați de riscul de a-și pierde locuința din cauza precarității resurselor necesare achitării taxelor și impozitelor restante de multe luni de zile ; de rușinea de a mai da ochii cu alți foști colegi, mai norocoși, îngroașă numărul celor care nu se mai prezintă la vot. Rezultatul tuturor campaniilor viitoare va fi cel așteptat , deoarece vor merge la vot numai cei legați, direct sau mai discret, de activiștii globalizării cu orice preț. Fără să se mai exprime civic în nici un fel și fără a mai face obiectul   mass-mediei, aceștia amorsează o bombă socială cu explozie întârziată, care nu poate să îngrijoreze autoritățile care au toată puterea să mențină stabilitatea ”statului de drept” , iar în caz de ”Doamne ferește !”, să restabilească democrația…

Tot așteptând internaționalizarea prosperității, lumea a III-a (denumire cam desuetă, dar foarte actuală) se scufundă în sărăcia tradițională care evoluază spre ”pungi de sărăcie extremă”, iar drama este că o parte din aceștia au început să afle că se poate trăi și altfel , undeva… pe planetă; chiar și în țările de unde vin radiourile, televizoarele, computerele, coca-cola, etc. Noul capitalism impus de noile lor guverne este resimțit tot mai mult ca un set de reguli neatractive și generatoare de forme noi pentru vechile împilări.

A treia dimensiune este cea culturală : ”respectarea diversității” se dovedește a fi, în realitate, tot un fel de fundamentalism, dar cu mijloace mult mai rafinate de exprimare publică pe toate continentele. Diseminarea planetară a performanțelor științei și tehnicii are, ca repere operaționale, nenumărate obstacole înscrise în Tratate internaționale focalizate pe conservarea asimetriilor la nivel planetar, iar comunitățile etnico-sociale realizează că nu este vorba de complementarizarea valorilor culturale din toate mentalurile colective ale planetei, ci de efortul ostentativ de a impune   cultura actorilor politici din țările dezvoltate economic și tehnologic, ca pe singura cultură legitim dominantă ; cu toate consecințele care decurg de aici. Multiplele crize identitare, nu numai din lumea arabă, demonstrează că proiectul impunerii prin forță armată , în numele democrației !, a valorilor occidentale ca singurele valide sub raport praxiologic, nu doar axiologic, demonstrează eșecul globalizării percepută ca omogenizare galopantă și dezrădăcinare iminentă. De aici, panica de status a unor țări arabe care dau semne că se asociază în vederea unei noi arhitecturi geopolitice cu proiecte specifice, ( în multe privințe), în disjuncție cu ”valorile globalizării”.

În cel mai imediat prezent, ”criza imigranților” confirmă , de altă manieră, că ”primăverile arabe” declanșate, selectiv în țările bogate în resurse, pentru a fi devalizate de resursele lor naturale nu au fost simple ”mișcări pentru libertate și democrație”. Se obervă cu ochiul liber, chiar și de către cei mai filooccidentali suporteri ai internaționalizării istoriei sub sigla globalismului, că aceste mișcări nu au fost pornite din inițiativa vreunui ”eliberator” cu vocație mesianică din interiorul mentalului colectiv arab, ci a fost vorba de o strategie lucidă a occidentalilor de stopare a dezvoltării unor țări arabe posesoare de resurse care, dacă ar fi rămas cu putere de decizie națională asupra resurselor lor , ar fi riscat să se transforme în ”țări emergente”, adică pasibil de a ieși din subdezvoltare și prin forțe proprii … Pe aceste coordonate, după răsturnările formulelor guvernamentale din țările incluse sub genericul ”primăverilor arabe”, noile autorități prooccidentale de acolo, deși de etnie tot arabă, au pierdut foarte rapid orice contact cu realitatea autohtonă, intrând în roluri vizibile de mercenari ideologici ai celor care au ”sponsorizat” venirea lor la putere cu condiția apelării la ”ajutorul” multinaționalelor pentru ”valorificarea superioară a resurselor” . Din toate aceste schimbări petrecute pe fondul unui ”uriaș suport popular” , tocmai suporterii și chiar și unii dintre actorii care nu au mai încăput la masa noilor guvernanți au înțeles că speranțele lor în optimizarea propriei vieți în cadrele ”tinerelor democrații   arabe” nu mai au consistență. În consecință, iau drumul străinătății, oriunde în lume, numai în sărăcia națională , nu ! Iată un alt parametru al posibilului răspuns la întrebarea : ”de ce au venit intempestiv, și în număr așa de mare , tocmai în Europa atâția arabi ?!”.

Am zis tocmai în Europa și pentru a evidenția un alt aspect : anume, faptul că argumentul strict economic nu rezistă la o analiză mai nuanțată, deoarece sunt și țări arabe bogate care , din solidaritate religioasă, ar fi putut acorda ajutoare celor mai nevoiași. În plus, faptul că în aceste zile emigranții au refuzat ajutoarele umanitare, mulți dintre ei având cărți de credit și alte accesorii de tip american, ne poate duce cu gândul că ar fi implicați chiar americanii în aceste valuri de emigranți din Europa pentru a destabiliza Comunitatea Europeană, deoarece o Comunitate Economică Europeană puternică ar deveni ea însăși un mare obstacol în calea globalizării și a Guvernului Mondial îndelung visat de Oligarhia financiară a Planetei…

Neocolonialismul, asistat de mass-media în complicitate cu tot mai rafinatele mecanisme bursiere, își arată limitele prin valurile de imigranți care resping cultura obedienței promovată sub cinica formulă a ”drepturilor fundamentale ale omului ” și al ”deficitului democratic” al ”tinerelor democrații ”. Iată efectele perverse (Raymond Budon) ale sloganului american : ” orice om este liber de a se stabili în orice țară dorește”, acesta fiind dreptul fundamental invocat de miile de emigranți care constată distanța astronomică (”gap-ul ca să fim în ton cu americanizarea!”) dintre retorică și realitatea concretă. Naivii, au găsit momentul să verifice fiabilitatea praxeologică a unor teorii foarte atrăgătoare ; dar teorii și nimic mai mult!

Autoritățile românești postdecembriste, bolnave de mondialită cronică, glazurată cu un Yes-man-ism endemic, nu au nici o reacție demnă de respect național, cu excepția celei de slugă prea plecată : ”dați-ne cota de emigranți pe care să-i asistăm”, ca și cum noi am fi terminat cu asistarea propriilor săraci, oameni ai străzii , oamenii singuri , pensionari aflați la limita subzistenței, ș.a.m.d.

Pentru cei care ne-ar suspecta de lipsă de suflet în fața unei crize umanitare fără precedent, formulez o precizare : acești cetățeni, separați în țări diferite după interesele fostelor metropole, alimentați cu vechi orgolii confesionale și încurajați să se confrunte permanent printr-o dramaturgie a conflictelor regionale în care multinaționalele au experimentat cele mai sofisticate armamente, sunt demni de mila noastră creștinească, chiar dacă ei o disprețuiesc deoarece nu acceptă nici măcar ajutoarele umanitare ale creștinilor! Am toată compasiunea pentru morții lor în condițiile dramatice ale refugiului, dar asta nu ajută, pe nimeni , la nimic. Eu doresc doar să fac o invitație la luciditate și realism în abordarea unui fenomen fără predent la scară mondială.

Și acest aspect face parte din scenariul mondializării! ; un fenomen mediatizat triumfalist și prezentat ca sens ”ireversibil” al evoluției contemporane. Puțină îndoială, cel puțin carteziană, este necesară pentru a evita derapajul în peisajul tenebros al intereselor multinaționalelor ideologice care diseminează cultura obedienței în scopul lichidării, treptate, a identităților naționale.

Pe un alt plan, aceste realități demonstrează că doctrina multiculturalității nu mai are viitor, chiar dacă nici în trecut și nici în prezent nu a arătat că ar fi avut, sau că ar avea resurse de creativitate istorică.

A patra dimensiune, dar nu ultima, este cea geopolitică : grupurile etnice sunt încurajate să se desprindă de țările în care au state vechi de coexistență, pentru a forma noi state, mai mici, dar omogene … Purificarea etnică, încurajată tot în numele democrației și al libertății de alegere, este, în fond, tot o ipostază cinică a consolidării forței țărilor dezvoltate economic și militar, care nu vor mai avea probleme în a-și impune interesele la nivel regional, sub autoritatea cercurilor mondialiste care au reflexe îndelung exersate pentru lărgirea sferei lor de dominație.

Un înțelept ar putea exclama : după atâtea utopii, ce mai contează încă una ? Norocul meu este că nu sunt un înțelept !

↧

How a Quest by Elites Is Driving ‘Brexit’ and Trump

July 6, 2016, 10:36 am

≫ Next: Despite What Media Says, TPP Isn’t About Free Trade — It’s About Protecting Corporate Profits

≪ Previous: Globalizarea ca ultimă utopie

Consider an experiment published last year in the journal Science. Four economists tested people with a computer simulation in which they could either be greedy and keep tokens that had real cash value, or share them with others. The catch: If they shared them, the total number of tokens would decline. In other words, the more evenly the pie was divided, the less pie there was to go around. There was a trade-off between equality and maximizing income, a version of economic efficiency.

Among the general American public, about half of those who played the game favored equality over efficiency.

But the researchers also did the experiment at Yale Law School, an elite bastion filled with people who become Supreme Court clerks, White House aides and richly compensated lawyers. Among the Yale students who played the game, 80 percent preferred efficiency to equality. They were more worried about the size of the pie, apparently, than making sure everyone got a slice.

“The people who are destined to fill these elite positions tend to have a strong efficiency orientation,” said Raymond Fisman, a Boston University economist and lead author of the study. “One underlying explanation may be that, if the system has been kind to you, and you find yourself at Yale Law School, you know you’re going to make out O.K. in the end, and so you don’t worry about widening the distribution of outcomes.”

You can see versions of this play out in a wide range of areas. For example, economists almost uniformly argue that rent control laws are a terrible tool to try to make housing more affordable. As Paul Krugman once wrote, “the analysis of rent control is among the best-understood issues in all of economics, and — among economists, anyway — one of the least controversial.”

Yet among people grappling with soaring rents, the policies are persistently popular — even, recently, in the free-market-oriented boomtowns of Silicon Valley.

It’s easy for an economist to chalk up support for rent control as idiocy that depresses the home construction that might reduce housing prices for everyone. I have thought of it that way.

But maybe it is really important for people who live in a place to be able to stay there indefinitely. Maybe the idea that things should stay the way they are, without new people moving in and new buildings going up, is not as inherently irrational as Economics 101 would suggest. Yes, rent control is a bad idea if you’re worried about the long-term prospects for economic efficiency. But maybe the people who advocate these policies know exactly what they’re rooting for, and that’s not it.

The rent control debate can be viewed as a microcosm of the debate about globalization and international trade.

Some of the best analysis of trade agreements comes from the Peterson Institute for International Economics. Its examination of the pending Trans-Pacific Partnership is 119 pages and describes how the deal among the United States and 11 Pacific Rim nations will affect different industries and the economy as a whole.

It projects that the deal will add $131 billion a year to Americans’ incomes by 2030, or 0.5 percent of G.D.P. It will neither create nor destroy jobs, but is projected to add to churn — job changes — in the economy as work moves into higher-paying, more export-centric industries. The authors predict that the trade deal will mean an extra 53,700 job changes a year, but they note that 55.5 million people a year in the United States change jobs for all sorts of reasons, and that this extra churn will barely change those overall numbers.

But for a window into how this plays out among real people, consider an article in The Wall Street Journal in February. In that account, a woman named Andrea Howell holds down a good job at BMW’s manufacturing plant in South Carolina, making her one of globalization’s winners. She supports Mr. Trump, she said, because she doesn’t want other countries to beat the United States at trade, and because two uncles lost their jobs at a cotton mill that closed in the 1980s, presumably because of globalization.

To economists, 53,700 jobs churned each year is a small cost to be paid for a richer overall economy. To people who are among those 53,700, the pain may be enough to drive someone’s niece to vote for an antitrade candidate 30 years later.

So what’s a policy elite to do? Of course the only way a society can become richer over time is to increase national income. And if rigorous analysis shows that Policy X is the way to do it, the fact that Policy X is going to disadvantage a few thousand people often isn’t a reason to abandon the idea.

But there’s an obligation to think about individual lives. Life isn’t just about money, and jobs aren’t just about income. A sense of stability, of purpose, of social standing — all these things matter in ways that economic models don’t do a very good job of taking into account.

If there is one crucial lesson from the success of Mr. Trump and Brexit, it is that dynamism and efficiency sound a lot better to people who are confident they’ll always end up being winners.

Heidi Canada July 1, 2016
Thank you for this perceptive analysis of our current situation. My only critique is with the description of job "churn". It implies that everyone gets another equally good job after they are laid off. That is not the experience of the people I know about. Once you train the folks from Costa Rica to do your job -- provide customer support in the computer industry (real example) -- you get laid off and realize ALL the customer support jobs in the computer industry have been moved to Costa Rica or India or wherever. You look for work unsuccessfully and finally retrain to design websites, as a freelancer, and make far less money with no benefits and lots of insecurity. That's today's economy and that's a happy ending. There are plenty of people who never get another job after a layoff. Imagine that disruption playing out over and over in households throughout the US, Canada and the U.K. Then you understand Brexit and Trump, And the rest.

Sallie McKenna San Francisco, Calif. July 1, 2016
At last, a bone is thrown to the real purpose of society...if it can be said to have one....and that is to support the people in it. There is no intrinsic good to efficiency, only in the sense that it serves the greater good. When it becomes an end in itself - or an end that serves the few -, it is at best useless and at worst destructive.

All ideas and theories should be continually tested against the human effects. There is ample evidence showing that the very very few are benefitting in obscene proportions. This is not rocket science. The table is tilted and all but a pittance runs into the gargantuan ever expanding pockets of the tilters.

Now it is a moral question and its not hard to parse. We've had to do it before and always...and now again.

Denver California July 1, 2016
We do ZERO to help the "losers" -- the huge swath of lower-paying middle class industrial workers now out of work...ZERO. We let the uber rich hide taxes, we let corporations park profits in Europe, we cut the "basic income" idea of welfare (thank you NOT Bill Clinton), we stigmatize the poor, we refuse to realize 50% of workers make so little they don't pay income taxes. We need income redistribution by whatever means possible..for the people and for the safety of our democracy..Wage insurance? How about a try.

Mary Stromquist Florence, OR July 1, 2016
....Kudos for addressing one element of the issue. Yes, we're all aware of how technology has permanently changed employment. The big "however", for me is, the ethos of our current iteration of capitalism. Forbes recently called Milton Friedman's assertion about returning value to shareholders as the overarching priority of the CEO of a public company the "dumbest idea in the world." The arc of the past 40 years (yes, I've lived them) has been to minimize the expense of employees to the lowest possible to produce a rational result. What has evolved is the C-suite is being paid ludicrous remuneration, while low-end employees receive pay at or near rates where they qualify for government assistance. Elevating a belief in markets has become a religion, particularly in light of how our markets currently function. This ain't gonna end well unless and until massive change is effected. Ha! President Trump? I will not be surprised.

jim Florida July 1, 2016
I don't beleive the question is should inefficiency be less so that there can be more equality. This framing of the question is what has led us to our current situation. This definition is what justifies the current lopsided winner take all distribution of the growth in our GDP. The question has alway been how the rewards of efficiency be shared in our society. The rules of the game need to be changed so that those at the bottom 90% of the bell curve share somewhat in the nations productivity gains brought about by globilization and automation efficiency. Our leders both right and left need to come together to fix this. Otherwise get used to the idea of a person like Trump becomming president.

TSK MIdwest July 1, 2016
Their is a social cost to pursuing efficiency that economic models do not include. When industries are moved local economies collapse and the social wreckage is profound. Towns decline, families are dispersed and wrecked, unemployment is paid, substance abuse escalates and suicides increase.

Government and elites fail to protect people from these impacts and costs so people don't trust them and for good reason.

George Powell Carmel California July 1, 2016
You are way over-thinking this. The problem is the elites, who engineered and implemented globalization, rigged it so they have been receiving 100% of the productivity gains of the past 35 years. To call it mere oversight seems disingenuous to me.

Alice Clark Winnetka, Illinois July 1, 2016
Perhaps voters bristle at more trade agreements because they suspect that free trade only works when it boosts corporate profits. Voters see no push for free trade in many things they buy when freer trade threatens powerful lobbies.

How else to explain the total lack of free trade in legal drugs? Americans can't import legal drugs made by U.S. companies from Canada or anywhere else. Why? Because foreign governments negotiate with drug companies to lower prices for their citizens and free trade would let Americans benefit from those lower prices.

The same can be said for regional codes put on DVDs. They serve no other purpose than preventing Americans from using cheaper legally made DVDs from abroad.

Where was the free trade community when John Wiley & Sons sued Thai graduate student Supap Kirtsaeng, who used eBay to resell copies of the publisher's copyrighted books that his relatives first bought abroad at cut-rate prices? Do free traders support opening up the US market to cheaper foreign textbooks now?

MJ Northern California July 1, 2016
"A sense of stability, of purpose, of social standing — all these things matter in ways that economic models don’t do a very good job of taking into account."
-------
That's an understatement. Economic models don’t take them into account, period. Witness the recent article or op-ed here in the Times stating that people's reluctance to simply pick up and move to a new place for a job was hurting the economy.

What economists seem to always forget is that the economy is supposed to work for people, not the other way around, as we used to complain about the Soviets thinking.

Nancy Duncan Indiana July 1, 2016
Who was it that started referring to the 0.1% as the "elite"? Perhaps resurrecting the 19th century term, "robber barons" would be more accurate both economically and socially.

Scott Seattle July 1, 2016
A nation comprised of frightened citizens who can't count on their job being around next year is a nation that will ultimately crash. The equation of capitalism requires a large pool of customers with disposable cash to buy what is produced by the economy. We're doing an excellent job of destroying that side of the equation.

In the end, no amount of clever gaming of the system will work when half of the nation is starving and the other half are hiding behind walls to avoid being robbed by the masses of unemployed.

If the elite want to continue to be elite, they had better consider the quality of life of their workers. Without them, they can produce nothing by themselves.

John Williams Petrolia, CA July 1, 2016
I was raised and remain an atheist, but I think Pope Francis understands economics better than most economists and Irwin's elite. Laudato si was not just about climate change; give it a read.

George Michigan July 1, 2016
Mr. Irwin is struggling, but still doesn't get it. His understanding is still clouded by a refusal to reexamine basic tenets in light of actual experience--clothed in the same condescension he thinks he is countering.
He says:
"Of course the only way a society can become richer over time is to increase national income. And if rigorous analysis shows that Policy X is the way to do it, the fact that Policy X is going to disadvantage a few thousand people often isn’t a reason to abandon the idea."

But "of course" national income has increased greatly in the United States over the past forty years. And, incredibly, the means by which it has been increased has disadvantaged not "a few thousand people," but some tens of millions. And, perhaps more important for the way people think, this great increase in "national" wealth has failed to create much advantage for most of the remainder of the population Until these facts--and they really are facts--are accepted, no analysis is worth much.

Peter Schaeffer Morgantown July 1, 2016
Short persons are less likely to be fond of playing a sport like basketball, where size matters. Most people like activities that all them to be successful at least some of the time. The same goes for an economy, which makes only a minority successful. Before long, the majority will ask to play a different game or change the rules to give them a better chance. To prevent this, economists cannot continue to largely ignore equity issues and focus almost all of their attention on efficiency or dissatisfaction among the majority will continue to grow.

John Cologne, Gemany July 1, 2016
The globalist plan is simple.

The U.S. will outsource the low end, labor intensive jobs to low wage countries. Jobs that can't be moved will be filled with low wage legal/illegal immigrants.

In the meantime, the U.S. will become a high value-added country within the system. We'll produce the products and services that required high levels of knowledge and creativity. This includes particularly managing capital.

That's a good concept, in theory, since we get low cost products, high value jobs, and get to essentially maintain control of the system.

In practice, it doesn't work. We have only a fixed number of people capable of filling high knowledge/creativity jobs. Only about 1/3 of U.S. adults have a college degree, and that number is limited not by costs or people's laziness, but simply their ability to do college level work. Therefore, the problem is that the U.S. loses the lower end jobs for less educated people, but then can't move them into higher end jobs. Moreover, the job losses and wage suppression among these workers depresses consumer spending and the economy in general.

The benefits of the globalist system therefore flow to foreign workers who are "lifted out of poverty" and the 10% capital/knowledge class in the U.S., leaving a large percentage of U.S. workers to suffer - and vote for Sanders or Trump.

Yukon John LA CA July 1, 2016
The author does well to be more introspective about what they perceive as irrational decision making by the electorate. However, there are economists that are pointing out the inherent flaw of the free-market theorist, and this is an article about Milton Friedman style laisez-faire economics. Economists like Yanis Varoufakis who has pointed out that "Capitalism cannot outlive its own technological inventions." This expression explains the current environment of slow growth even as central banks are postured at their most accommodative stance in history. Why? It's because our economy is built on consumerism and debt, and as the pool of consumers with disposable incomes declines due the capitalism's tendency to always push unit costs lower, the demand side dwindles, while the debt infused floor for financial instruments persists. These two taken together are undermining the implied agreement between labor and capital...labor has lost its "stake" in the success of capital and they are now reaching for ropes like someone drowning and in the throes of survival. The elite, in the boat, look around hearing the noise and wonder, why all the fuss?
It's amazing this cycle is such a surprise to many. I now know why some religious sects require vows of poverty. It's clear to me now having any material distractions obscures ones thoughts and renders them biased an less capable of empathy.

RM is a trusted commenter Vermont 2 days ago
American CEOs are paid outlandish sums. In the name of economic efficiency, we should outsource this work to some extremely intelligent managers from Vietnam and India, who will be able to do the same work for one tenth the cost. Maybe even less.

Economists too!!

Kwrudy San Diego July 1, 2016
This is a really fascinating discussion and perhaps a decent explanation about why there is so much angst within the population that has been negatively affected by globalization. However, what the author did not discuss was ways in which those lives negatively affected by globalization can be improved. If a country's economic output can improve because of more trade, then some of that improvement, rather than staying in the coffers of multi-national corporations or in the pockets of wealthy investors/shareholders, should be used for improved and lower cost retraining and education, as well as for reinvestment in our country's infrastructure. That type of reinvestment, not only helps to keep our country competitive, but the investment stays local. It would help to re-employ workers who have lost jobs and get them trained for higher paying jobs.

So the problem has been that the new country wealth created by globalization has stayed too concentrated in too few hands, creating too much inequality and too little investment in our country's competitiveness. This creates populist backlash too.

↧

Despite What Media Says, TPP Isn’t About Free Trade — It’s About Protecting Corporate Profits

July 6, 2016, 10:49 am

≫ Next: Mutatis mutandis

≪ Previous: How a Quest by Elites Is Driving ‘Brexit’ and Trump

The news media and advocates of the proposed Trans-Pacific Partnership (TPP) trade agreement have repeatedly described opponents of the deal as “protectionist” or opposed to trade itself.

For instance, after Donald Trump pressed Hillary Clinton to swear off passage of the deal, the New York Timesreported that Trump was embracing “nationalistic anti-trade policies.” The Wall Street Journal said Trump expressed “protectionist views.” President Obama warned that you can’t withdraw “from trade deals” and focus “solely on your local market.”
But opposition to the TPP is not accurately described as opposition to all trade, or even to free trade.

In fact, the deal’s major impact would not come in the area of lowering tariffs, the most common trade barriers. The TPP is more focused on crafting regulatory regimes that benefit certain industries.

So the most consequential parts of the deal would actually undermine the free flow of goods and services by expanding some protectionist, anti-competitive policies sought by global corporations.

“We already have trade agreements with six of the 11 countries. Canada and Mexico — our two biggest trading partners — are in there. The tariffs are almost zero [with those countries] anyhow,” Dean Baker, an economist at the Center for Economic and Policy Research, told The Intercept. “What’s in the deal? Higher patent and copyright protection! That’s protectionism.”

The U.S. International Trade Commission’s own report on the agreement notes that “few tariffs remain between the United States and its existing [free trade agreement] partners,” which compose a majority of TPP countries.

It’s true that past trade deals such as the North American Free Trade Agreement (NAFTA) have dramatically lowered tariffs, freeing companies to move manufacturing jobs out of the country. And as a result, the very notion of trade agreements has left many Americans understandably skeptical.

Concerns that the TPP would lead to even more job losses “are real and I think that the political discussion is responding to those concerns from both parties,” Melinda St. Louis, director of international campaigns at Public Citizen, told The Intercept. But, she noted, “I do think that the trade aspects of the TPP are a small part of it. It’s only six of 30 chapters that have to do with trade and goods really at all. The rest of it is about setting global rules.”
One of the proposed TPP rules, for instance, involves the expansion of copyrights, which would impose anti-competitive costs on economies.

The agreement has been harshly criticized by humanitarian organizations like Doctors Without Borders, which deploys thousands of doctors overseas to offer medical care to those who cannot afford it, because it expands monopoly protections and patents for various pharmaceutical drugs.

For instance, the agreement requires the countries involved to offer eight years of market exclusivity, or five years plus other mechanisms, to assure “comparable market outcome” for a class of pharmaceutical products called biologics. These cutting-edge, biologically manufactured drugs have been used to treat Crohn’s disease, arthritis, and other common ailments — and expanding market exclusivity means there is less room for competitors to produce lower-cost generic drugs to compete.

“We do not have a position on the TPP as a whole, we’re not anti-trade, we’re a humanitarian organization,” Judit Rius Sanjuan, a legal policy adviser for Doctors Without Borders explained. “Some of the provisions in the text will also make it much more difficult to have innovation, because they create patent monopolies for big pharmaceutical companies.”

The TPP also seeks to strengthen and extend monopoly patents for the entertainment industry.

In a victory lap early this year, Disney CEO Bob Iger wrote to company employees boasting about the role his company played in expanding the intellectual property provisions in the TPP, saying Disney was able to “advocate successfully for a strong IP chapter in the Trans-Pacific Partnership trade negotiations.”

Disney played a major role in lobbying for a 1998 law that extended copyrights for media creations.

Congress’s 1998 rule change was a boon to Disney, which was due to lose its Mickey Mouse copyright in 2003. Thanks to this law change, which opponents derided as the “Mickey Mouse Protection Act,” Mickey’s copyright was extended to 2023.

The TPP seeks to expand on that, establishing a global Mickey Mouse Protection regime. U.S. Trade Representative Michael Froman made a trip to Hollywood in May to remind a trade group that the TPP would require countries to lift their copyright terms to the 70-year standard in the United States. This would be an increase from 50 years, the current standard in many of the countries that are part of the negotiation.

Froman pointed to films such as Sound of Music and Dr. Zhivago, noting that these films are “1966 vintage, which without TPP will be off protection next year.”

idiots

This is historical fantasy, all efforts toward “Free Trade” or “Free Markets” have in fact been a push for ridiculous entitlements granted by rising authoritarian powers.

“The TPP is more focused on crafting regulatory regimes that benefit certain industries.”

This is exactly what free trade really means outside of propaganda. There are literally no exceptions, there has never been such a thing as a free market and their never will. Every time you think you’ve learned about one, look up the real history. example : china, shanghai – touted as free market in it’s day, not even remotely true. chile, post-coup, shitty libertarian economics destroyed the country, had to go back to nationalistic protectionism and it worked. Now touted as free market ‘miracle’.

It’s literally no different than believing in a religion.

Jus' Sayin'

In a follow up to an earlier post below by a different pseudonym; There are only two eventual outcomes when capitalism can’t continue to expand. 1). collapse, taking financial, economic, and structures of governance away, or 2). start a major war; WW II was partially due to this factor. If war is chosen, and it’s looking more like this everyday, it can’t be won even if it’s the greatest one ever and will take the world down with it. Times are indeed darkening with outcomes up in the air and we are all heading into uncharted territory.

Clark ↪ photosymbiosis

Clinton and Trump are the same as their supporters and

their corporate owned parties.

Who do you imagine is going to stop this trainwreck?

The voters who are going to put one or the other of them in office???

Also, “the middle class” distinction is a lousy ploy

which dismisses those who are most vulnerable and those

who are least wealthy. It is a way of focusing on

“the right kind of people.”

Reader

There was no coverage of the French protests against labour laws reforms. Now the French government is bypassing the parliament to adopt these laws.

The amazing thing is that this started almost immediately after the Paris attacks when the media worldwide diverted everyone’s attention to France. Suddenly, not a word any more!

Any chance the intercept would give us some analysis of this situation. Why MSM never mentions such protests. How do these reforms fit in with the neo-liberal agenda?
Would there be any relation between these reforms and what the TPP has in store?

Any chance

Paula

Google white house. Call Obama ASAP with your opposition

EdHead

It is important to view TPP in the context of what has led up to its introduction along with the other significant investor/capital rights deals referred to as “trade.”

Over the past forty years vast wealth has been transferred to a small number of oligarchs the fortunes of these people/families is greater than history has ever seen. Families such as the Saud family have fortunes in the trillions of dollars in terms of market control. Theses fortunes control as much as 40 trillion dollars in annual revenues and have control of all key markets globally. The empire does not control Russia or China yet but they are surrounded by trillions of dollars of aggressive war making men and material. Additionally, what I think was Obama’s greatest achievement in office for Imperial interests was cementing the relationship with India by giving them material for many new nuclear weapons. This seriously cripples any China-Russia breakout of their containment by US Imperial forces.

TPP, TTIP and the lesser known but perhaps even more harmful Trade in Services Agreement are the institutionalization of Imperial power the sweeping away of sovereignty and civil society, that is government and all its institutions.

Corporations are the tools of oligarchs – when you have work done on your kitchen and the builder screws it up you don’t go and yell at his tools or his truck what is the point of railing against corporations?

We don’t even know who the top oligarchs are, except for a very few, we know that Alphabet/Google is controlled by Larry Page and Surgey Brin, they in reality own all the revenue of their many corporations and have huge market influence in other markets reinvesting profits in strategic industries and controlling them. But even they don’t have the power of thee Saud family. Having taken in trillions sense WWII selling oil at high prices the deal was that they would plow the money back into the US buying lots of arms and T-bills. But they cheated – who would have thought – and invested strategically around the globe in such a way that even the US can not buck them too much or they will sink the global economy.

Those are the people – whomever they are – who has the controlling interest in Apple? It is no more than three people who’s names I certainly don’t know, who does?

It seems like we the hoi polloi as always have figured all this out about 30 years too late – the money and power has already been transferred, the Empire is in place and is moving rapidly t consolidate its power by institutionalization it.

Our problem is made far more difficult as well because power is no longer in one place, DC, Peking, London, it is everywhere and nowhere. It is every digital digit, every computer, on every street corner it is everywhere. Yet, we don’t even know the names of those with the real power.

I often joke that these people ARE the Illuminati, the Free Masons, the Trilateral commission, and the ever present Jewish Bankers all rolled into one.

Dystopia is the here and now for 2/3rds of the human population who have right now today no access to clean water or toilets. That number will only grow as Artificial Inelegance eliminates jobs which is underway now.

Global warming is not even an issue for these powerful few, it is clear the lives of the hoi polloi are not a part of their calculations for the future they desire. If a billion people or two billion are wiped away what does it matter, especially when they have given all they have and there is nothing more to take?

I am at a loss as to how to confront power in any meaningful way.

bayoujac45

Waiting for the TTIP which is waiting in the wings.Has been and is being worked on also as we write and speak for the last 3years now with the support of politicians in the European Union and Commission.These deals are for the world on both sides of America.

So what can and is going to be done to stop it?

We all don’t want it;we write about it , … many peoples in all these countries do not want it….Power, Control and Ownership, with wealth and military means….How can we fight it?

Somni451

In Canada we worry the TPP will allow corporations to first propose projects with dire environmental concerns, sparking opposition from communities, scientists, and Native groups which will then give that corporate entity the right to sue the Canadian government . Proposing pipelines or new mining projects could become a litigious industry in itself. This is the ONLY reason one needs to oppose TPP.

↪ Reply

blah

Great article. But, where’s the rest of it? I notice that many articles on this site kind of end 3/4 of the way through the discussion. They kind of just end in mid–…..

photosymbiosis ↪ Clark

The consequences of a Hillary Clinton presidency? Surely an increase in foreign wars, adoption of the TPP, more coup attempts in Central and South America, continued regime change disasters in the Middle East and central Asia, and an expanded military-industrial budget with increased militarism in eastern Europe and the Pacific, part of the neocon/neolib agenda ‘restart the Cold War’ agenda. Domestically, poverty and the wage gap between rich and poor will continue to grow, as Clinton’s foreign policy agenda will suck up all the spending, fostering the growth of extremist right-wing white militia movements.

Consequences of a Donald Trump presidency? Perhaps much less damaging on a global basis than a Clinton victory, but more damaging within the United States? It’s hard to see how Trump could accomplish anything at all; likely Congress and the Courts would oppose most of his domestic policy and his foreign policy – withdrawal from NATO, for example, is actually much better than Clinton’s. However, his domestic manufacturing and infrastructure programs seem as unlikely as Clinton’s; funding and management of such programs (given his suggested tax cuts for the wealthy) seem just as unlikely as Clinton’s (given her foreign militaristic agenda) – hence, domestically, poverty and the wealth gap will also continue to grow under a Trump presidency.

This is a lose-lose situation for the American middle class, in my opinion. Given such terrrible candidates, the only positive thing to be done is to take steps to weaken the power of the Presidency such that neither one’s agenda can be fulfilled.

Maisie

What the establishment wants, the establishment gets. Sometimes it takes a while, but mostly it happens continuously. A few examples: Wall Street should have been broken up, and the major securities fraudsters prosecuted and incarcerated. The elite made sure this didn’t happen. The Republican architects of the torture program should have been prosecuted and incarcerated. The elite made sure this didn’t happen. The Democrat Secretary of State Hillary Clinton should have been prosecuted and incarcerated for her email shenanigans. The elite just now made sure that didn’t happen.

It doesn’t matter what your party affiliation is – if you are from the elite, or are a useful tool for the establishment, you will find your path unhindered by problematic things like having to be lawful or ethical.

Some guy named Glenn Greenwald described this unconscionable dynamic in a book called ‘With Liberty and Justice For Some.’

Still, most of America is convinced there are two parties, each trying to overcome the other – this is simply bullshit; the establishment is united and self-protective on almost everything corporatist, imperialist and militarist. For them the ‘other side’ is the American people, not the other party. That’s why they keep us divided and at each other’s throats. If we unite, we might get uppity about all this.

And the same goes for the TPP: The establishment wants it, and will get it.

I have only one solution: Vote Green, particularly Jill Stein for President. And hope to God the votes are counted honestly.

The piece I am particularly concerned with is the Investor-State Dispute Settlement (ISDS) system because it effectively guts our capacity to create laws protecting ourselves from, for example, the next DDT. Under ISDS Any state or municipality that wanted to ban a toxic pesticide or gasoline additive would almost certainly be required to reimburse the company that produces the product for every cent of lost business.

With all due respect, I find this much scarier than Disney getting 20 more years of Micky Mouse royalties, however distasteful that might be. :)

Clark ↪ photosymbiosis

It is worse than what you stated.

It is not just the “democrat and republican leadership.”

The “shit train” is supported by the vast majority of voters

who cling, desperate and fearful, to the creators of that

desperation and fearfulness and who will, if Trump wins,

blame Hillary’s loss on the minority of voters who refused

to be a part of this perverse sham

AND

if Hillary wins, they will congratulate themselves for their

own lack of integrity and their willingness to turn a blind eye

to the oncoming slaughter in order to feel superior.

Look at Warren and Sanders. they have clearly shown that they

are more than willing

to help fuel the “shit train” as long as it is driven by a

corporate sadist dem.

Clark ↪ Joy

I admire your diligence, but you must bear in mind that,

to the corporate-political-pretense-class,

“it depends upon what the meaning of the word ‘Is’ is.”

ANYTHING said or written by them is lacking credibility

and just part of their service to the church of money.

photosymbiosis ↪ Welcome to the New Warfare

If you look at the “trading relationships” between the USSR and its eastern European and central Asia “satellite states” during the Cold War, especially during the Brezhnev era, they look remarkably similar to current U.S. -sponsored ‘free trade agreements’ such as NAFTA and the TPP.

Henry Kissinger was always jealous of the kind of authority Moscow had over the Russian people and within its “sphere of influence”. He and his cohort dreamed of the day when they too could exert that kind of power – enter domestic mass surveillance, the War on Terror, and NAFTA & TPP – their own version of the Warsaw Pact:

In fact, throughout the more than thirty years since it was founded, the Warsaw Pact has served as one of the Soviet Union’s primary mechanisms for keeping its East European allies under its political and military control. The Soviet Union has used the Warsaw Pact to erect a facade of collective decision making and action around the reality of its political domination and military intervention in the internal affairs of its allies. . .

http://www.shsu.edu/~his_ncp/WarPact.html

That’s precisely the agenda of the TPP as well. It has very little to do with trade and everything to do with ‘security cooperation’ and the establishment of clear lines of control stretching from Washington to all Pacific Rim countries, as part of the political-economic-military strategy of the neolib/neocon crowd, the imperial fantasists and megalomaniacs, who still persist inside Congress, the Pentagon and the State Department, despite their clear record of stupidity, greed and incompetence in the name of global empire, a constant theme of theirs since the end of the Cold War (which they are also trying to re-start, to justify the bloated military budget).

photosymbiosis

Once again, we see an election year-spectacle of “liberal Democrats” and “conservative Republicans” trying to appease their populist bases while simultaneously following the orders of the wealthy donors who finance their campaigns and whose interesets come first in this faux-democracy, in what is actually a plutocratic system of government.

For the Democrats, a central stumbling block is the reality of fossil-fueled global warming and climate change, which they pretend to be concerned about, even though most of the climate & energy positions promoted by Sanders were just vetoed by Hillary Clinton’s lobbyists on the DNC platform committee. Obama likewise gives lip service to ‘concerns about climate change’ – catering to the Democratic base – yet his actual policies often go in the opposite direction:

Obama’s Trade Deals Could Overturn New York’s Fracking Ban and Accelerate Climate Change
. . . Under the accord, still under negotiation but nearing completion, companies and investors would be empowered to challenge regulations, rules, government actions and court rulings – federal, state or local – before tribunals organized under the World Bank or the United Nations.

http://ecowatch.com/2015/03/26/obama-tpp-fracking-climate-change/

What Obama is actually doing – as is Hillary – is lying to the populist base while quietly promoting the interests of the global fossil fuel cartels, which include the banks with huge fossil fuel investments that are top donors to corporate Democrats. Warren Buffet, noted backer of Barak Obama and Hillary Clinton, is one of the real benefiaries of this game, with his huge investments in Alberta tar sands, coal-hauling trains, and fossil-fuel-heavy private utilities all across the United States.

Republicans are more blatant supporters of fossil fuels interests , being climate science denialists and taking a great deal of money directly from the fossil fuel industry (rather, than as with Democrats, from their shareholders); but their duplicity with respect to TPP issues centers around job outsourcing, low minimum wages, and facilitating tax avoidance – all issues which greatly benefit Wall Street’s bottom line.

Sure, Donald Trump – like Hillary Clinton – may claim to be opposed to such trade deals in this election season, but as someone who has repeatedly used cheap immigrant labor in his own business operations to keep costs down, who can believe his claims on this issue? It’s political theater that will, like Clinton’s, be abandoned during his/her first year in office, in the name of continued support from Wall Street for Republican candidates. Labor costs must be kept low, or profits and dividends will fall.

More and more, it is obvious that the Democratic and Republican leadership are both tools of Wall Street elites, and their charade of election-year promises is nothing but a shit train of lies foisted on the American public with the assistance of a dishonest paid-off corporate media. Nowhere is this more clearly seen than in the campaigns of Hillary Clinton and Donald Trump.

Sasparilla

Great article Zaid, thank you. Hopefully we can keep this from passing here in the U.S..

Looking at all this its hard not to come to the conclusion that our political process has become completely corrupted in which both party’s are willing participants and past the point of being able to be saved.

↪ Reply

rrheard ↪ Baldie McEagle

Well we’d need about 75% of 535 in the federal legislature and approximately the same percentage 75% of (50 X 100 = 5000) in all the state legislatures. And basically all elected in a fairly compressed time frame.

And since that’s never going to happen, organizationally, and the fact ideologically we appear to be fairly segregated in this nation, my vote is for a peaceful nationwide democratic referendum on partitioning America into 3 to 4 independent nations. But since that’s not likely going to happen either, my second vote/hope is that the better angels of our collective nature hang on just long enough for the more revanchist subset of the population to die off and see what happens then. “Civil wars” are anything but civil and usually don’t work out too well for the little people who end up fighting them.

Interesting times to say the least. And although the “paranoid style” in America culture and politics has been written about many times, I thought this was a nice illustration of what it is America is dealing with (on both sides) at present.

http://www.newyorker.com/magazine/2016/07/11/george-saunders-goes-to-trump-rallies

The level of unreasoning fear and incoherence in the Trump supporter ranks is quite disturbing but shouldn’t be unfamiliar to any American. But my nominal “allies” aren’t doing themselves any favors by group slapping down an old women and/or engaging the loons with tit-for-tat unreasoning invective.

I believe there’s a time and place for some snotty invective to be hurled at one group or another (although generally best lobbed at ideas/values/ideology rather than personally at individuals with some narrow exceptions), but when it replaces the ability of large groups (and their “representatives”) to engage each other in some sort of productive dialogue (substance and tone), then you’re approaching a dangerous crossroads as a nation and people. However, productive dialogue is becoming very difficult to engage in when large groups of human beings in this nation can insulate themselves with their own reality and set of “facts”, when we can’t even agree what a “fact” is/is not, and when we have wildly divergent “value” systems and normative understandings and goals about “what America should be”. Again, that’s a nation at a very dangerous crossroads, IMHO.

We’ll see what happens over the next 10 years. I’m equal parts optimistic and pessimistic at this point tending toward the former.

↪ Reply

Joy ↪ Clark

“No one, outside of the very very small number of corporate tools and their lackeys, really KNOWS what this perversely secretive scheme encompasses.”

Well, actually the draft of TPP has been officially released. I downloaded it and read it and we are toast if it passes since any law that could result in corporate ‘lost profits’ can lead to money damages against the country that has that law or laws. The determination is decided by a panel and its judgment can not be appealed in national courts. Talk about loss of sovereignty. Talk about banning fracking, coal, dolphin-safe tuna labeling, health and safety requirements, and the list doesn’t stop, fugettaboutit.

↪ Reply

Welcome to the New Warfare

Finance is really the new Cold War. along with Terror, Drugs and Political Chaos.

Nuclear weapons and modern missile systems make it very costly to actually engage in Real War and there is nothing like body bags to enrile an otherwise manipulatable and dumbly docile domestic populous (that’s you, Westerners).

TPP is really what US imperialism is all about. The warships and stealth bombers are for global bullying (“Power Projection”), because the US much prefers Proxy War to real American expenditure, body bags and political commitment.

At the end of the day this is all about making money and gaining control of regions and global markets, and the TPP is more effective at controlling, reaping benefits and creating regional divisiveness amongst neighbours than actually killing folk and putting boots on the ground as in a conventional war.

American businesses get all the profit and American politicians get all the power through rewarding a host nation’s controlling elite backed by the American legal system. These people then use their own country’s tax money to keep their populations in check, riding rough-shod over local businesses and using US might and media know-how should things start to get difficult.

It’s such a disturbingly good system it is hard to say no to.

That individuals in governments have secretly signed up their countries to this Treaty without a democratic process to decide should be taken as treasonable as it hands over large amounts of sovereign power to a foreign nation without even a bullet being fired. It is better than war.

It is appealing to micronations like Brunei and Singapore as they have no means of protecting themselves from any external “aggressors”. It is appealing to paranoid arse-kissers like Australia and New Zealand and Canada as they are WASPy 5-Eyes.

But Vietnam and Chile? I hope Vietnam are just in the mix as a double-agent, but are probably being controlled by the oil people who want to drill in the South China Seas.

But I think Chile have just been betrayed by their politicians. Where is Colo-Colo now?

Malaysia are in it because they are nothing much regionally without their oil, and it gives them teeth when dealing with Indonesia and Thailand, who are the economic powers of the region. The Malaysians seem to have a bit of a thing against China, but to get to Malaysia, China would need to cross Thailand, and Thailand seems to have little fear or concern about China’s broader regional ambitions. What looks like aggression in the South China Seas is just China protecting itself against America’s long-term strategy of hiking the global price of oil high enough to frack their own reserves, and China has 1.2 billion people to think about.

A country is nothing without trade, and I think this is what the mistreatment of North Korea by the US is for: to show the rest of the world that this is how we can fuck you if you try to pull away from our trade systems. Greece shows Europe that this is what America can do to YOU. Iraq shows everyone what happens when America does bomb you and leaves a load of crazy terrorists to run riot.

But this is it: The TPP is Imperialism for the Pacific Rim. The Middle East gets bombs and terror and the demonisation ofShia Islam. Africa gets drones and terror and corruption. South America gets political chaos, corruption and the War on Drugs. Central America gets drugs and murder and insanity. Europe gets BREXIT and GREXIT and political turmoil and financial ruin. Russia gets NATO threats and Ukraine and bases in Afghanistan looking northwards as well as at Iran.

America hopefully gets a smack in its fucking face soon enough. But don’t hold your breath.

For a trade agreement as vast as the TPP, this article makes some significant claims that are backed up by only two fairly unexamined examples. More specifically, Jilani states:

“The TPP is more focused on crafting regulatory regimes that benefit certain industries. So the most consequential parts of the deal would actually undermine the free flow of goods and services by expanding some protectionist, anti-competitive policies sought by global corporations.”

He then gives patent protection for pharmaceuticals and copyright protection for the entertainment industry as the only two examples to back up his claim about the entirety of the TPP.

Where is the data and economic analysis supporting the notion that this is mostly about protecting corporate profits? I’m not saying that the TPP is not that – but Jilani fails to make a case for his claim. He seems more interested in stating an opinion.

And regarding the implied note that regulatory barriers do not restrict the free flow of goods and services simply because most tariffs have already been eliminated (and thusly the TPP must then be about constructing regulations to protect corporate interest): it seems fairly intuitive to me that different employment, product safety, environmental, worker safety, and yes patent and copyright protection laws, could easily serve as non-tariff barriers to the free flow of goods and services.

Not only does he present minimal evidence for his claim, Jilani’s basic underlying assumption regarding non-tariff barriers is deeply flawed.

nfjtakfa ↪ nfjtakfa

Remember, to the lying U.S. Government – 116 sounded “reasonable.”

nfjtakfa

Prez Hillary will again find TPP best serves empire, it “fixed” things for her.
https://twitter.com/i/moments/750347532790882304

Mjg

TPP is about our Politicians letting big corporate Lawyers actually write the document. This folks is a rouge criminal group they elect to “null and void” all the laws in the land and turn it loose to Corpotartions regardless of laws, safety, and what the local people say. They will destroy Mom and Pop towns and bring in more big businesses to control your cities/states. I live in Tuscaloosa, AL and this city is already being taken over by Obama’s agenda 21. They actually renamed it to “Tuscalossa Forward”. Kinda like they created ISIS out of Al Queda. Same group, same beliefs, different name. All of this happened after a Tornado came through our town In 2011. The mayor wanted Federal help, and so Obama came down, met with the Mayor (Walt Maddox) and signed us into Agenda 21. They want to mix all races, societies, civilizations, because they know this won’t work, and they will continue this until there is a collaspse, so they can declare martial law and try to finalize their move to set up their NWO.

L'zy B'y pundit

Just more slight of hand by the one party fascist state of the US. These new trade deals give the corporate thugs carte blanch license to destroy the planet and enslave the poorest people they can find anywhere to fatten their bulging, tax dodging, offshore wallets while Americans languish in their death spiral to oblivion. The neocon-neolib regime has just about accomplished their goal of laying waste to humanity; well done, we’ll all just wait ’till the vultures pick our carcasses clean but have the last laugh because all the gold and money in the won’t be able to grow food and filter the air whilst you lay gasping in your last dying effort to survive a poisoned heated and radiated Earth, all by the invisible hand of greed and penultimate hubris in your glowing towers of vanity!

Baldie McEagle ↪ 24b4Jeff

We need a thousand Jill Steins.

SignalDetected ↪ SignalDetected

(a slightly better version)

It is really very simple to deal with the US:

Either get bombed,

Wave your sovereignty goodbye and sign these lopsided treaties.

Roch

TPP does not give any such commitment and enforcement to A LIVING WAGE?? It is also about enforcing the exclusive useof the uspetrodollar, closing the FREEMARKET (omg! What did i say.) to other successful currencies, preventing the China renminbi from being used! Prolongs the usa’s false sense of security!

24b4Jeff

Indeed, the entire business of trade negotiations in the modern era, starting with NAFTA, has been antidemocratic in the extreme. The government argues the need for the negotiations to be conducted in secret, and our elected representatives quietly comply because they have bought the corporate lies. The results are agreements that benefit the international corporations and nobody else. When jobs are exported from a developed economy to a third world one, it is because the manufacturers are presented the opportunity to pay slave wages, ignore worker health and safety, and despoil the environment. A truly equitable free trade pact would ensure that workers would be paid decent wages, have health care and retirement benefits, work in a safe environment, and that the environment would be protected.

NAFTA, TTP, TTIP: all cut from the same mold, and all about corporate greed. Trump can rail about it but only the Senate can ratify a treaty. As for Clinton, who knows: she says she is against TTP but her record says otherwise. If you really want to stop this stuff, get rid of your democrat/republican congressperson and senator, and vote for Jill Stein for President.

Clark

3 things

#1. No one, outside of the very very small number of corporate tools and their lackeys,

really KNOWS what this perversely secretive scheme encompasses.

#2. Neither Trump nor Clinton would really oppose any version of this scheme once they get into the corporate owned white house.

#3. They may say “no” to what Obama has privately created, only to privately re-create it under a different label.

That is the hallmark of the demo-repub marketing fraud. They re-label and pretend the ingredients are different and their sucker-supporters (including Sanders, Warren, Cruz……) then take up phony positions to help implement the program they pretend to oppose.

↧

Mutatis mutandis

July 7, 2016, 8:43 am

≫ Next: Cum se poate sa mai scrii, de aici inainte, despre talambul Iohannis fara sa auzi zornaitul lanturilor tarate prin praful din care s-a nascut vesnicia?

≪ Previous: Despite What Media Says, TPP Isn’t About Free Trade — It’s About Protecting Corporate Profits

Extrait d’un entretien avec Danielle Mitterrand, Présidente de “France libertés”

Ce qui suit est un extrait de l’entrevue à Mme. Danielle Mitterrand, veuve de l’ex-président français Franço05s Mitterrand, et présidente de l’association « France-Libertés ». A sa lecture il est facile de comprendre pourquoi, et ce depuis plusieurs années, les médias politiques et d’informations dans leur grande majorité ont essayé de l’ignorer.

vendredi 28 octobre 2005 – Entretien réalisé par Hernando Calvo Ospina.

Hernando Calvo Ospina : Mme. Mitterrand, qu’a signifié pour vous l’arrivée au gouvernement de votre époux François ? Est-ce que les idéaux sociaux et politiques qu’il portait dès sa jeunesse ont été reconnus en ces moments-là ?

Danielle Mitterrand : Mai 1981 fut un mois de grande activité, car c’était la préparation de l’arrivée au pouvoir de François. J’essayais d’apporter tout ce qu’il y a de meilleur en moi, pour que ces rêves d’avoir une société socialiste, quoique à l’européenne, deviennent réalité. Mais bien vite j’ai commencé à voir que cette France juste et équitable ne pouvait pas s’établir. Alors je lui demandais à François : Pourquoi maintenant que tu en as le pouvoir ne fais-tu pas ce que tu avais offert ? Il m’a répondu : “Je n’ai pas le pouvoir d’affronter la Banque mondiale, le capitalisme, le néolibéralisme…. J’ai gagné un gouvernement mais je n’ai pas le pouvoir !”

J’appris ainsi que d’être le gouvernement, être président, ne sert pas à grand-chose dans ces sociétés sujettes, soumises au capitalisme. J’ai vécu l’expérience directement durant 14 ans. Même s’il essayait d’éviter le côté le plus négatif du capitalisme, les rêves ont commencé à se briser très rapidement.

HCO : Vous n’avez pas assumé le rôle de « première dame » comme l’« exige » la tradition protocolaire. Était-ce un simple caprice ? Ou à cause de convictions politiques ?

DM : Je n’ai pas voulu être une « première dame » comme toutes les autres, et en conséquence j’ai refusé le protocole qu’on a voulu m’imposer. J’étais l’épouse du chef de l’État, d’un homme que j’aimais, mais j’étais aussi libre d’avoir mes propres convictions. Je n’allais pas accepter d’être la simple image de la femme française typique, représentative d’un secteur social ; de sourire devant les caméras et les personnalités ; ou de servir d’ornement aux oeuvres de bénéfices. Avant tout, mon rôle devait consister en mon apport pour la construction d’une société juste.

J’ai eu mes critères et mes réflexions politiques, qui ont parfois fait choc avec celles de François. Si le gouvernement n’allait pas sur une bonne voie, je me devais de le dire, de le critiquer. Je sais que ce n’est pas le rôle d’une « première dame », car normalement elles ne sont qu’un instrument du pouvoir. Chaque fois que les autres ont voulu s’opposer à mes tâches militantes pour des « raisons d’État », pour n’être pas « diplomatiquement correctes », François m’a soutenue car il voyait qu’elles étaient justes. Il ne pouvait essayer de m’empêcher de faire ce qu’il disait défendre.

HCO : Mme. Mitterrand, vous avez fondé « France-Libertés », qui s’est distinguée par son engagement politique, social et humanitaire…

DM : Je l’ai fondée non pas dans l’intention d’en faire un contre-pouvoir, ni pour qu’elle serve au pouvoir. Je voulais prendre mes propres initiatives de solidarité politique, indépendantes des desseins du pouvoir, même si je m’attendais qu’avec le gouvernement socialiste nous aurions des objectifs proches. Mais je me suis vite rendu compte que ce ne serait pas facile. Est arrivé le moment où « France-Libertés » voulait aider des populations opprimées, mais le gouvernement socialiste français soutenait d’une manière ou d’une autre leurs bourreaux. Rapidement j’ai dû me poser la question : Jusqu’où peut-on aller sans provoquer d’ « incidents diplomatiques » ?

Dans l’Association s’est présenté pour nous un questionnement qui ne m’a pas du tout plu : sa présidente, épouse du président de la République, devait-elle respecter la sacro-sainte loi de non-ingérence dans les affaires de l’État, et se priver ainsi de son droit à la solidarité politique et humanitaire, pour ne pas aller à contre-courant ? J’ai continué avec mon projet car je le croyais juste. Alors, même de vieux amis personnels et de lutte ont commencé à m’isoler. Tout le pouvoir et le poids de la diplomatie française ont tenté de m’écraser, usant de tout pour « réparer » mes actions et mes expressions politiques publiques.

danielle-et-francois-mitterrand-344be-beee6

J’ai constaté que je ne pouvais pas exercer ma fonction de manière exemplaire si je ne servais pas le marché, le capitalisme. Que mon devoir n’était pas de me préoccuper des torturés ni des affamés. Que si ceux qui étaient écrasés réclamaient l’éducation, la santé ou du travail, je devais tourner la tête de l’autre côté. J’étais la « première dame » et je devais aider, avec mes sourires dans les cocktails, à ce que les intérêts commerciaux de la France progressent. Quand j’écoutais au cours de mes visites aux ambassades les discours du « commercialement correct », où le tout-puissant marché était ce qu’il y avait de fondamental avant la solidarité entre les peuples, cela me donnait l’envie de partir en courant. Je ne pouvais croire que les « bulldozers » du marché pourraient arriver à recouvrir jusqu’aux fondements mêmes de notre culture. Et ils l’ont fait.

Pourquoi un gouvernement qui se disait de gauche ne pouvait-il pas répondre aux attentes qu’il avait créées durant tant d’années dans l’opposition, tant au niveau national qu’international ? Devait-on accepter les impératifs d’un système mercantile jusqu’à la soumission ?

HCO : Ce système du marché sauvage, du capitalisme, du néolibéralisme, a à sa tête les États-Unis. Est-ce que la France se soumettait aux desseins de ce pays ?

DM : Durant la célébration du Bicentenaire de la Déclaration des droits de l’Homme – juillet 1989 –j’ai pu voir jusqu’à quel point nous étions soumis aux État-Unis. L’État français n’invita pas plusieurs dignitaires, en particulier des Latino-Américains. Comme par hasard c’était ces pays-là que Washington voulait annuler, détruire. Et je ne vais pas citer de noms, mais c’est facile à vérifier. Je me rappelle avoir dit à François : « Jusqu’à quel point allons-nous être dépendants de l’humeur des États-Unis, ne pas pouvoir choisir nos invités pour nos festivités… ? » Ce fut une honte.

HCO : Mme. Mitterrand, si cela arrive en France, vous devez bien savoir ce qu’il en est sous d’autres latitudes…

DM : Je ne suis pas anti-États-Unis, mais je suis avec le peuple de ce pays et non pas avec l’Administration qui le gouverne. Celle qui se sert de ce peuple pour tirer des bénéfices qui servent à quelques uns. Durant toutes ces années de ma vie, spécialement après la Seconde Guerre mondiale, j’ai pu voir comment les États-Unis foulaient aux pieds la liberté et la démocratie des autres pays, particulièrement les pauvres. Ronald Reagan désigna comme terroriste le gouvernement sandiniste du Nicaragua, quand les terroristes, c’était son Administration et cette « contra » qu’il finançait.

J’étais au Nicaragua peu de temps avant qu’ils détruisent la révolution. Fonctionnait encore ce qui avait été atteint au niveau de l’éducation et de la santé, des choses qu’avait le peuple nicaraguayen pour la première fois de son histoire. Je me rappelle que Daniel Ortega me disait : « Daniella, dis à François qu’il ne peut pas nous laisser tomber ; que l’Europe démocratique ne peut pas nous abandonner… ». Je le lui ai dit en effet. Et il n’a pu rien faire : les États-Unis avaient décidé que les sandinistes devaient s’en aller avec leurs plans de développement social, pour faire place au néolibéralisme et au retour de la misère pour le peuple. Tandis que nous, nous étions en train de fêter le Bicentenaire de la Déclaration des droits de l’Homme !

HCO : Au cours de ces mêmes années Washington resserrait le blocus contre Cuba, essayant d’en finir avec la Révolution.

DM : Le Nicaragua ne pouvait compter que sur Cuba. Et Cuba aussi était en train d’être étranglée par l’embargo des États-Unis, qui continue jusqu’à présent et qui n’a eu d’autre but que celui d’en finir avec tout ce qu’il y a de merveilleux que cette Révolution a réalisé au niveau social : quelque chose d’unique en Amérique latine ; presque unique dans un pays du Tiers-Monde.

Quand en 1989 Cuba se trouvait déjà seule face à Washington, car elle n’avait plus l’appui de l’Union soviétique, je m’y suis rendue. A mon retour j’ai dit à François : « Tu ne peux pas laisser tomber Cuba. Cette Révolution a beaucoup fait pour le peuple. La France ne peut être soumise aux États-Unis. » Il me disait que la France toute seule ne pouvait pas, et qu’en Europe personne ne la suivrait. Que les États-Unis détenaient tout le pouvoir économique, politique et de la propagande, en plus des contre-révolutionnaires de Miami. Je continue aujourd’hui à dire que cette révolution a mérité de se maintenir, car elle l’a fait et c’est le peuple qui la maintient. Par conséquent les États-Unis n’ont pas pu la faire plier. Je connais Fidel depuis très longtemps. J’ai passé beaucoup d’heures à discuter avec lui, à nous dire ce que nous pensons. Je lui ai fait part de toutes les critiques que j’ai au niveau politique. Une fois je lui ai demandé pourquoi il me supportait. Et il m’a répondu : « Parce que tu es une amie sincère. Et les critiques des amis on les écoute parce qu’elles sont honnêtes, même si nous ne sommes pas d’accord sur certaines choses. »

La dernière fois qu’avec François nous avons reçu officiellement Fidel à Paris, en le saluant je l’ai embrassé publiquement sur la joue. Ce qu’ « interdit » le protocole et les « politiquement corrects ». Mais c’est que non seulement Fidel était notre ami, mais aussi qu’il est latin, et les Latins sont tendres. Ce fut un scandale que la presse me rappelle encore.

HCO : Que pense Mme Mitterrand du président vénézuélien Hugo Chávez et des projets nationaux qu’il essaie de lancer ?

DM : Je n’ai jamais aimé les militaires. Mais Chávez, avant d’être un militaire est un homme, un être humain, et il est arrivé au pouvoir par la voie démocratique, et au point de gagner plusieurs élections. Chávez, au milieu de tous les obstacles que mettent sur son chemin les États-Unis et l’opposition dirigée par les riches, tente de faire avancer les programmes sociaux qu’il a offerts au peuple. Évidemment, le monde capitaliste lui est tombé dessus car il ne veut pas qu’un président du Tiers-Monde démontre que le peuple peut effectivement participer aux décisions de l’État et à son développement.

Que ce peuple, avec son leader, marche de l’avant pour ne plus être exploité, ni être analphabète et avoir droit à la santé. C’est ce qui se passe au Venezuela malgré tout. A cause de cela ils veulent éliminer, effacer Chávez. Peu leur importe si c’est le peuple qui l’a élu, et qui doit décider s’il doit le soutenir ou l’enlever de là . Il existe une espèce de rage de la grande majorité de la presse mondiale contre Cuba et le Venezuela. Et c’est parce que ces gouvernements veulent être indépendants, souverains, dignes. Cela dérange. N’oubliez pas que les médias sont dirigés par de puissants capitalistes.

HCO : Mme Mitterrand, est-ce que la France est un modèle de démocratie ? Est-ce une puissance mondiale ?

DM : En France on élit et les élus font des lois qu’ils n’ont jamais proposées et dont nous n’avons jamais voulu. Est-ce la démocratie quand après avoir voté nous n’ayons pas la possibilité d’avoir de l’influence sur les élus ? Je ne crois pas que dans aucun des pays qui se disent démocratiques, ceux-là qui croient avoir le droit d’imposer « leur » démocratie aux pays pauvres, il existe la démocratie, à commencer par les États-Unis et la France. La France est une démocratie ? Une puissance mondiale ?

Je le dis en tant que Française : Cela ne veut rien dire. Si on le dit pour les niveaux d’éducation, de la recherche ou la santé, c’est nul. Pour être capables d’aider la paix mondiale, les peuples opprimés ? Nul.

Hernando Calvo Ospina.

↧

Cum se poate sa mai scrii, de aici inainte, despre talambul Iohannis fara sa auzi zornaitul lanturilor tarate prin praful din care s-a nascut vesnicia?

July 14, 2016, 6:34 am

≫ Next: Corporațiile încep să se dezică de globalizare: ”Indignarea maselor va exploda”

≪ Previous: Mutatis mutandis

Paul-Gabriel Sandu

15 hrs

lete (moarte, vorba lui Gogol). Cum e sa traiesti intr-o tara in care ceva atat de grotesc sj de inimaginabil se intampla, zi de zi, timp de zece ani, intr-un sat dintr-alea unde timpul nu are rabdare cu oamenii, dar e foarte ingaduitor cu bestiile, in timp ce noi votam aiurea, ba cu unul, ba cu altul si ne dam unii altora, delicat, cu tifla. Cum se poate sa mai scrii, de aici inainte, despre talambul Iohannis fara sa auzi zornaitul lanturilor tarate prin praful din care s-a nascut vesnicia? Mai puteti pune poze cu pisici si catei acum? Citate din Paler? Diverse "teste"? Daca da, treaba voastra. Eu, personal, imi suspend activitatea pe facebook incepand din momentul in care voi pune punct acestei postari, cu convingerea inutilitatii depline a covarsitoarei majoritati a postarilor de aici si cu tristetea de a fi contemporan nu numai cu acei indivizi mizerabili care si-au tinut semenii in custi, dar si cu cele aproape o mie de suflete care au trecut impasibile aproape un deceniu pe langa suferinta si umilinta crunta a semenilor lor..

tun and 23 others

Comments

Sorin Popa Paul nu putem asuma in integralitate vietile tuturor, daca vrei, nu putem asuma misterul ca atare al raului. E nesanatos si un act de vanitate (gnoseologica), dupa parerea mea, sa fii tot timpul deprimat ca se petrec acte rele pe lume. Pe de alta parte, sunt de acord ca barbarii de felul asta ar trebui sa ne faca sa tresarim nitel. Nu traim inca intr-o epoca atat de civilizata, de progresista pe cat credem noi, occidentalii pleziristi. Dar e profund nelalocul lui, cred eu, ca omul sa nu se bucure de viata. Bucuria (nu sub toate formele evident), purifica si ne da puterea de a imbunatati rostul vietilor noastre.
Cat despre facebook. mi se pare un simpatic mijloc de comunicare. Esti din nou prapastios cand spui ca tot ce-ai spus e inutil. Opiniile tale sunt articulate si inteligente, facebook e un mijloc facil si elegant prin care le poti exprima. Ce e rau in a putea sa te exprimi? Eu cred ca n-ar trebui nici sa suprasolicitam si nici sa damnam facebookul.

Adrian-Paul Iliescu intr-adevar, ceea ce se petrece azi (si nu numai in Romania) te face sa abandonezi tot ceea ce ai crezut despre nevoia de a te exprima, a-ti spune parerea, a argumenta sau a discuta. Abominabilul face vorbirea rationala derizorie.

Constantin Balasoiu parca si Adorno spunea ceva asemanator despre arta, dupa Holocasut. Sper ca nu consideri ca a fost o eroare ca oamenii au continuat sa faca arta. Eu cred de ex ca ai facut bine f bine ca te-ai exprimat. Traim intr-o lume unde intotdeauna a fost nevoie de speranta. De-asta vorbim, schimbam opinii etc
Iti impartasesc indignarea, ca si deceptia, dar nu si scepticismul.
Sper sa te razgandesti in materie suspendare

Mona Szucsik dacă ne-am opri cu toții din orice formă de comunicare nu cred că am face un bine omenirii, ba din contră...

↧

Corporațiile încep să se dezică de globalizare: ”Indignarea maselor va exploda”

July 17, 2016, 9:15 am

≫ Next: Pe urmele unei afaceri celebre: modernizarea Porților de Fier II

≪ Previous: Cum se poate sa mai scrii, de aici inainte, despre talambul Iohannis fara sa auzi zornaitul lanturilor tarate prin praful din care s-a nascut vesnicia?

Călin Marchievici

Elitele încă mai cred că a face apologia piețelor și a le ajuta să ajungă la indici nemaiatinși până acum va face ca o parte din prosperitatea lor să se prelingă și către masele ignorante, iar in felul acesta indignarea acestora va fi potolită pentru încă un deceniu. Studii redactate chiar de instituțiile neoliberale amintesc însă ce se întâmplă în momentul în care marea majoritate a populației transformă indignarea în revoltă și se simte trădată de propriii lideri.

Un studiu publicat de FMI în urmă cu două luni acuza neoliberalismul, globalizarea şi deschiderea financiară pentru că au cauzat nu numai inegalitate, ci şi instabilitatea pieţelor. Studiul se numeşte "Neoliberalismul: supraapreciat?"şi sugerează că liderii mondiali trebuie să redistribuie profiturile mult mai mult decât până acum.

După FMI, a sosit timpul ca un gigant din lumea consultanței să se dezică de globalizare și neoliberalism. Timp de ani de zile, compania McKinsey a susținut că "nucleul globalizării functioneaza"și că, așa cum arăta într-un raport din 2014, "a nu fi conectat înseamnă să fii lăsat în urmă". Acum însă, McKinsey pare să fi renunțat la această viziune și publică un studiu șocant, dacă este să-l raportăm la cele precedente.

Studiul se numește "Mai săraci decât părinții? Veniturile stagnante sau micșorate din economiile avansate"și respinge toate concluziile din ultimul deceniu, iese din limitele gândirii actualului sistem economic și admite că în lumea occidentală schimbarile recente din economie nu au adus beneficii. Epoca beneficiilor globalizării s-a încheiat.

Studiul relevă că trendul pozitiv al veniturilor a luat sfârșit. Între 2005 și 2014, veniturile reale din economiile avansate au stagnat sau au scăzut în cazul a 65-70% dintre gospodării, adică în cazul a peste jumătate de miliard de locuitori, o cifră similară cu numărul cetățenilor UE. Iar această scădere s-a produs în ciuda măsurilor statului de a reduce taxele și de a transfera sume pentru serviciile sociale.

Richard Dobbs, conducătorul grupului ce a lucrat la acest studiu, spune că acest trend negativ explică ce se întâmplă cu oamenii care simt că sunt abandonați de sistem și una dintre dintre consecințe este Brexitul, dar, am putea adăuga și terorismul "home grown", și vulnerabilitatea în fața așa-zisului război informațional al Federației Ruse.

Dubbs arată că în societățile avansate se acumulează o stare de revoltă care este la fel de periculoasă ca o acumulare de gaze într-un bloc. "Unul dintre apartamente va exploda. Nu știu dacă Marea Britanie va fi primul", spune Dobbs, partener al McKinsey. "Uneori echitatea și eficiența sunt în contradicție. Oare putem reduce putin competitivitatea pentru a reduce riscul unei explozii?", se întreabă Dobbs.

Poate că cea mai șocantă informație din studiu este că 70% dintre familiile din 25 de state dezvoltate și-au văzut veniturile stând pe loc sau scăzând în ultimul deceniu, în timp ce în intervalul 1993-2005 în această situație au fost doar 2% dintre familii. Mai grav este că într-un stat despre care se presupoune că a profitat mult de globalizare, SUA, acest procent a ajuns la 81%, iar în Italia se apropie de 100%.

Intervenția statului în sprijinul cetățenilor a redus această tendință de sărăcire in state cu politici sociale recunoscute (Franța și Suedia), dar cel mai mare succes l-au avut acest ajutor în America. Însă în Italia, spre exemplu, intervenția statului prin măsuri sociale nu a făcut decât să accentueze trendul scăderii veniturilor.

Concluzia raportului este că globalizarea începe să dăuneze. "Daca va continua această crestere redusă din ultimii zece ani, proporția celor cu venituri care stagnează sau scad va crește spre 80% în următorul deceniu. Chiar dacă creșterea se va accelera, problema nu va dispărea dacă cresterea economică va fi dublata de automatizare, care va reduce numărul locurilor de muncă.

"Analiza noastră detaliaza creșterea accentuată a proporției familiilor și grupurilor care nu avansează. Cu cât vor fi loviți mai dur tinerii și cei mai puțin educați, cu atat se va observa mai clar spectrul unei generații mai sărace decât părintii. Impactul economc și social este corosiv. Un număr mare dintre cei care au venituri mai mici își pierd încrederea în sistemul economic. Aproape o treime dintre cei care nu reușesc să progreseze cred că copiii lor vor progresa și mai greu în viitor și au opinii negative despre liberul schimb și despre imigrație".

LIleana

Desi concluzia rap.de mai sus este "că globalizarea începe să dăuneze",Romania nu scapa d e blestemul acapararii RESURSELOR NATURALE , in VIZORUL REPTILELOR FIIND SAREA ! Astfel, Fondul Proprietatea care este controlat de miliardarul american Paul Singer, cere în continuare, listarea Salrom la Bursă pentru a obține lichidități pe Sarea Românească și pentru a forța Statul Român să vândă și el din cele 51% pe care le deține pentru a deveni acționarul minoritar şi a pierde definitiv controlul asupra deciziei. Acest Fond reptilian, forteaza vanzarea sarii printr-un nou CA : Începând de ieri, Salrom, companie cu afaceri de 300 mil. lei în 2015, are un nou consiliu de administraţie, format din: Mugur Nicolae Popescu (vicepreşe inte CFA, director de investiţii la BCR Pensii), Oana Bizgan Gayral (consilier cabinet la Ministerul Economiei), Laurenţiu Puiu (a activat în industria minieră), Simona Fătu (fost bancher la Volksbank) şi Dan Valentin Gheorghe (care a mai fost membru în boardul Salrom). Ce spune UN ANUME Greg Konieczny, -manager de portofoliu al Fondului Proprietatea :"Dorim să felicităm Ministerul Economiei pentru numirea cu succes a unui nou Consiliu de Administraţie la Salrom, printr-un proces transparent, conform cu standardele de guvernanţă corporativă stabilite prin OUG 109/2011.Listarea companiei este, în opinia noastră, următoarea decizie importantă care trebuie luată de Ministerul Economiei pentru a asigura continuarea succesului Salrom".CARE "SUCCES" BUZUNARELE LOR MIZARABILE ?CEREM MIN ECONOMIEI SI CEREM TUTUROR PARTIDELO POLITICE SA NU VANDA SI SA SE OPUNA la vanzarea vreunui procent din cei 51 %,iar daca listarea se face cu pretul ca Statul Roman sa devina minoritar, sa NU SE FACA LISTAREA.LISTAREA trebuie sa se faca cu RESPECTAREA celor 51 % ai Romaniei ! Cerem lui Costin Grigore Borc Viceprim-ministru, Ministrul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri ,-DEMISIA !

ochi ager

Globalizarea nu e altceva decat concentrarea puterii in mainile unor magnati financiari care vor controla apoi si politicul in sensul mentinerii si castigarii de avantaje pt ei. Astfel oamenii politici nu isi vor mai indeplini rolul lor de reprezentanti ai intereselor maselor largi de oameni ci vor fi niste marionete. E mai usor sa controlezi tari intregi aderate la o uniune decat fiecare tara individual. UE nu e altceva decat o organizatie care controleaza fiecare tara prin cativa oameni: comisia europeana. PE are rol pur decorativ. Cine controleaza comisia europeana controleaza UE, vezi pt cine lucreaza acum Baroso.

The era of anarhocapitalism

solutia de bun simt liberalizarea si netaxarea muncii individuale. taxarea doar a profitului rezultat din munca colectiva ( adica doar a stabilor )

↧

Pe urmele unei afaceri celebre: modernizarea Porților de Fier II

July 17, 2016, 9:17 am

≫ Next: Scrisoare către Mihai

≪ Previous: Corporațiile încep să se dezică de globalizare: ”Indignarea maselor va exploda”

Cosmin Pam Matei

Procurorii DNA au în lucru un dosar mamut, cu un prejudiciu estimat la câteva zeci de milioane de euro. Este vorba de povestea modernizării hidrocentralei Gogoșu, cunoscută sub numele de Porțile de Fier 2, ce datează din anii '90, pe vremea când ministru al Industriilor era Călin Popescu Tăriceanu, iar băiatul cel mai deștept din energie era Nicolae Bogdan Buzăianu.

Sperietoarea celor doi din urmă poartă numele de Remus Borza, șeful Euro Insol, administratorul judiciar al Hidroelectrica. Acesta s-a prezentat marți la DNA pentru audieri în respectivul dosar. „Aproape un miliard de euro este valoarea prejudiciului înregistrat de Hidroelectrica prin aceste contracte date cu încredinţare directă, fără a recurge la o procedură transparentă, competitivă, fără o licitaţie publică. În perioada 1997-2012, o singură centrală s-a retehnologizat. Preţul retehnologizării a fost de 12.300 de euro pe megawatt", a spus Borza. Modernizarea de la PF II a fost realizată de firma elvețiană VA Tech, reprezentată în țara noastră de Buzăianu, prin compania Energy Consult. Acesta a negat că a intermediat ceva ci că a fost doar un simplu consiler tehnic și financiar pentru anumite companii, care s-au dovedit că au primit contracte pe bani publici.

Cum a început totul? Elvețienii de la Sulzer Hydro, viitorii VA Tech, viitorii Andritz, vin în România în 1996, când la putere era Convenția Democratică, și primesc fără licitație contractul pentru retehnologizarea Porților de Fier 1, în 1997. Suma de pe document era de două ori mai mare față de evaluarea inițială. Sulzer forma atunci un consorțiu alături de ABB. La acea vreme procedura era simplă: compania doritoare, în speță Sulzer Hydro, se asocia cu un nume mare care furniza echipamente, urmând ca firma devenită între timp VA Tech și apoi Andritz să primească uriașele contracte. În luna noiembrie 2000, VA Tech Hydro face Hidroelectrica o ofertă pentru retehnologizarea PF II, aflată în aval de PF I, pentru 98 de milioane de euro. Gurile rele de atunci susțineau că de fapt lucrările nu ar fi trebuit să coste mai mult de 70 de milioane de euro. În plus, retehnologizarea nu se justifica în 2000 pentru că PFII urma să-și consume durat de viață abia în 2016. Ca atare, Hidroelectrica a respins oferta VA Tech.
Însă un eveniment a avut loc între timp: Convenția Democratică a plecat de la putere și a venit PSD-ul lui Adrian Năstase, cu Dan Ioan Popescu la Economie. Acesta din urmă a găsit însă un motiv pentru onorarea elvețienilor. „Există riscul ca hidrocentralele să depăşească perioada de 30 de ani de securitate funcţională". Numai că la vremea aceea, PF II avea o vechime de doar 14 ani. Anul următor, VA Tech primește un contract pentru retehnologizare nu de 98 de milioane de euro, sumă considerată foarte mare, ci de 122 de milioane de euro. Din cauză că la vremea aceea statul român nu avea bani s-a căzut de acord ca o bună parte din curentul produs de Hidroelectrica să fie preluat de Energy Holding, o companie care apărea ca fiind a aceluiaşi Buzăianu. Acest contract a fost semnat la începutul anului 2004, moment când s-a consfiinţit apariţia băieţilor deştepţi din energie. Respectiva înţelegere a fost secretă, încheiată pe ani buni. Dacă la început tranzacţia a fost favorabilă Hidroelectrica în sensul că preţul de vânzare era peste media pieţei, cu timpul contractul a devenit defavorabil producătorului de energie iar acest fapt a fost vizibil în momentul în care a apărut pe piaţă bursa de energie OPCOM, în 2006. În perioada 2006-2012, Hidroelectrica a suferit prejudicii reprezentând diferenţa dintre preţul mediu de pe OPCOM şi preţul prevăzut în contractul cu Energy Holding.

Buzăianu nu a rămas doar la o singură companiei ci a introdus în piaţă şi alte nume. Chiar dacă a ieşit din acţionariatul Energy Holding în 2002 el a condus compania prin interpuşi. Pe parcurs a înfiinţat o altă companie, Buzzmann Industries, în timp ce Energy Holding a ajuns ajungă în proprietatea unei bănci din Elveţia, ţară unde s-au făcut multe jocuri ce aveau cu miză beneficiarii de curent ieftin de la Hidroelectrica. Gurile rele susţin ca Buzăianu ar fi fost doar un paravan pentru interese ale unor servicii secrete din România. Lucrarea de la Gogoșu a fost estimată la 54,5 milioane de euro dar costul total a ajuns la 270 milioane de euro! Remus Borza a comparat această sumă, considerată uriașă, cu o altă lucrare făcută de Andritz, și anume la central hidroelectrică de la Lotru. Compania a retehnologizat cu 174.000 de euro pe MW, față de 1,3 milioane de euro pe MW de la Gogoșu. Aceste discrepanțe se explică prin faptul că la Lotru a existat o licitație, în schimb la PF II statul român a făcut un cadou, prin încredințarea directă a unui contract. Lucrările efective de la Gogoșu ar fi trebuit să înceapă în 2013, adică 12 ani mai târziu. Hidroelectrica a fost bun platnic și a tăiat o factură de 13,6 milioane de euro în 2003, adică bani creditați pentru elvețieni, dar nepurtători de dobândă în toți cei 10 ani. Mai mult, prețul pentru retehnologizare a fost săltat de la 54,5 milioane de euro la 71,5 milioane de euro.

Compania de audit KPMG care a făcut verificări în cazul PF II, a descoperit că banii daţidrept avans de Hidroelectrica au dispărut. „Nu am primit nici un răspuns la cererile de confirmare trimise referitoare la avansuri către furnizori în valoare de 2.884.669 de milioane de lei (lei vechi, aproximativ 72 milioane de euro – n.red.) plătiţi către VA TECH Gmbh Austria şi, respectiv, VA TECH Hydro Ldt", scrie în raportul KPMG. Borza a declarat că responsabil pentru această situaţie este consorţiul de firme care a beneficiat de lucrări cu încredinţare directă de la Hidroelectrica în detrimentul companiei de stat. Potrivit acestuia, firmele româneşti, precum UCM Reşiţa, Energomontaj, Hidroserv, care au construit sistemul energetic naţional, au fost discriminate după 1990 şi au devenit indezirabile la acordarea de contracte publice, fiind preferate firme străine.

Prezent în urmă cu ceva timp în studioul unei televiziuni, Dan Ioan Popescu a declarat că retehnologizarea de la Porţile de Fier a început cu patru ani mai înainte și că a fost una dintre puţinele decizii economice pe care le-a luat Călin Popescu Tăriceanu, în acea vreme ministru al Industriilor. Popescu a adăugat că a fost nevoit să lucreze cu aceeaşi firmă "pentru păstrarea continuităţii"şi pentru a face economii. Diferendele dintre administratorul Hidroelectrica şi Andritz Hydro au ajuns de mult în instanţă. Pe lângă procesele din ţară, au fost deschise acţiuni în instanţă şi la Viena, Geneva şi Zurich. Un nume apare cu obstinație în afacerile cu retehnologizările: Nicoale Bogdan Buzăianu. Istoria acestuia în energia românească începe din anii 1990. Însă afacerile sale în România s-au derulat din 1993, pe când avea 25 de ani şi era student. De doi ani se afla în Elveţia, dar ţara de origine i-a făcut cu ochiul.Prima companie a deschis-o alături de fratele sau, Constantin Mihail Buzăianu, New East Business Consulting&Management SA. Cei doi fraţi aveau 55% din acţiuni, iar un elveţian, Anton Corpataux, deţinea 10%.

În acţionariat figura şi Vasile Saclaman, fost secretar general al Consiliului Concureneţi. În martie 1999, Bogdan Buzaianu a preluat jumătate din firma fratelui său, Baco Sercom Impex, şi i-a schimbat numele în Baco Energy. Constantin Mihail Buzăianu împreună cu soţia, Anişoara, au înfiinţat Baco Sercom Impex SRL în noiembrie 1991, fiind prima firmă a familiei. Anişoara Buzăianu a devenit avocat partener în cadrul casei de avocatură „Bostina şi Asociaţii". Avocatul coordonator de la „Boştina şi Asociatii", Doru Boştină, este cel cu care Buzăianu a înfiinţat celebra Energy Holding, compania asociată cu brandul băieţilor deştepţi din energie. Primele afacari de "băiat deştept"în energie le-a făcut în 1996, când a devenit un important furnizor de echipamente pentru hidrocentrala Porţile de Fier I, deţinută de Hidroelectrica. A venit afacerea Sulzer/VA Tech Elveția. Lucrările realizate s-au dovedit de proastă calitate. Nu a contat acest aspect pentru că în 2001, aceleiaşi firme i se atribuie în mod similar (HG 848/2001) şi retehnologizarea de la Porţile de Fier II. Ca un făcut, apar din nou probleme. Se înregistrează diferite avarii, pe care însă cei implicaţi, de o parte VA Tech, şi de alta Hidroelectrica, le-au muşamalizat permanent.

De abia în 2006, în urma unui proces Hidroelectrica - VA Tech, firma elveţiană a fost obligată să plătească un milion de euro penalităţi, însă suma este una modică, reprezentând aproximativ 10% din valoarea prejudiciului produs. Peste un an, garanţia a expirat iar partea română a fost nevoită să suporte costurile remedierii defecţiunilor frecvente şi pierderile cauzate de neproducerea energiei cât timp grupurile sunt scoase din funcţiune - astfel încât valoarea estimată a prejudiciilor create Hidroelectrica fiind de aproximativ un miliard de euro. Buzăianu a contractat în perioada 2001-2004 aproximativ 60% din energia ieftină produsă de Hidroelectrica. Contractele au fost încheiate ferm şi pe o perioadă de 10 ani, iar principalele companii care au semnat cu societatea de stat şi aflate în sfera de influenţă a lui Buzăianu au fost Alpiq Romenergie, Alpiq Romindustries, Energy Holding, Ehol, Atel Energy şi Energy Financing team. În 2010, pe când Hidroelectrica era condusă de Mihai David, companiile în cauză au obţinut prelungirea contractelor până în 2018 la preţuri mult mai mici decât media pieţei. În plus, cantiatea de energie livrată de Hidroelectrica a crescut cu 13%. Prin firmele pe care le-a controlat, Buzăianu şi-a asiguat astfel o profitabilitate de circa 3 miliarde de euro. Beneficiar al unei cantităţi imense de curent ieftin, Buzăianu şi-a permis să transfere o mare parte din această energie peste granţină, în Buglaria, Ungaria şi Serbia, utilizănd companiile Atel Bulgaria, Alpiq Energy SE România şi Alpiq Serbia. În 2008, Buzăianu a renunţat la cetăţenia română dar nu şi la afacerile cu România, chiar dacă susţinea contrariul. Într-un document DNA, numele lui Bogdan Buzăianu apare într-un caz în care avea nevoie de un document emis de DIICOT pentru a fi depus într-o cauză aflată pe rolul instanţei.

Procuorii susţin că Buzăianu a obţinut acel document cu sprijinul unui anume Mihail Udroiu, consilier al Alinei Bica, fosta şefă a DIICOT. Pentru serviciile aduse, Udroiu a fost ofertat cu o excursie în Dubai. De asemenea, notează procurorii, „au rezultat indicii infracţionale privind traficarea şi cumpărarea influenţei pentru soluţionarea favorabilă a unor contracte din domeniul sistemului de apărare, ordine publica şi siguranţă naţională şi soluţionarea favorabilă a unor dosare în care era implicată firma Energy Holding şi alte firme aparţinând numitului Buzăianu Bogdan Nicolae sau în raport cu care acesta avea interes, aflate pe rolul Tribunalului Bucureşti". În documentul în cauză se vorbeşte despre mai multe persoane care „foloseau telefoane cu cartele oferite de Buzăianu şi întâlniri conspirate pentru reuşitele infracţionale. Bogdan Buzăianu se află în prezent în litigiu cu Hidroelectrica pentru a încasa pretinse daune de zeci de milioane de euro pentru faptul Remus Borza, şeful administratorului judiciar al companiei de stat, i-a reziliat contractele prin care cumpăra energie electrică ieftină de la Hidroelectrica prin Energy Holding.

IQ100
dar Nascasae, DIP si Valeologia , de care scria Catavencu inca din anii '90???

Speram in dreptate!
nimeni nu ar fi crezut vreodata ca se va dezintegra URSS!Si s-a dezintegrat in 1991!Nimeni nu mai credea vreodata ca va fi tras de raspundere Tariceanu,care in mandatul de 4 luni la Ministerul Industriilor in 1996 a incredintat direct, in baza unor acte de coruptie, retehnologizarea PdF 1 firmei Sulzer Escher Wyss Elvetia (via Buzaoianu) care nu avea experienta in domeniul hidroagregatelor mari,cand zeci de companii internationale ,cu experienta , asteptau cuminti o licitatie internationala,anuntata de RENEL !Presa a tot povestit faptele,dar ii durea in pix pe Tariceanu si Buzaoianu,care prin Energu Holding sponsoriza clubul Dinamo, si-a dat masterat la Academia de Politie,si a corupt tot ce se putea, de la Presedentie in jos etc etc Cele mai scumpe retehnologizari din lume in hidro, au fost facute in Romania la PF 1 si PF2 (care a intrat in "retehnologizare"la 2 ani de la punerea in functiune ,caz nemaintainit )si Centralele hidro de pe Oltul Inferior,unde slaba calitatea a echipamentelor Andritz(Vatech) si Siemens precum si costurile enorme intrec imaginatia !Tot o opera semnata Energy Holding!A trebuit sa vina insolventa si acest om extrem de curajos Remus Borza, ca cercetarile DNA sa fie reluate(ca se pusese batista pe tambal)!

Observator66
Averea impresionanta a lui Nastase (ca si a lui DIP de'altfel ! ) ca si bugetar pana la pensionare , nu se justifica prin maruntisuri gen "matusa Tamara" ci prin " tunuri" adevarate date de acesta pe cand era PM si avea in subordine tot PSD -ul . Retehnologizarea PF (1 si 2) si alte centrale sunt doar exemple care confirma jaful din economie in acea perioada . Din pacate ,s-au gasit nereguli doar la geamurile cu termopane ale unui apartament al lui ( sau al sotiei ). La DIP nici atata ,la Mitrea doar ca s-a dat cu lavabil o casa a parintilor - miliardele de euro nu le- a mai cautat nimeni iar copiii Romaniei mor cu zile in spitale pentru care nu mai sunt bani !

IQ100 @ Observator66
pai e clar ca sunt pe mana cu secu romane si straine si cu Colonizatorii (ca doar nu erau lasati astia de la noi sa isi ia EI milioardele, si nu externii)...acolo de aceea nu se scurma...si da, trebuie sa moara copiii , pt ca Ro trebuie depopulata, saracita, t@mpita

gigel
si in timpul asta oamenii plecau in bejenie pron lume dupa o bucata de piine....

??????
Sa observam totusi si ca perioada la care face referire articolul, pana prin 2001, este una destul de indepartata , in care, asa cum reies si din articol ar fi fost si niste cazuri asupra carora s-ar fi pronuntat inclusiv instantele de judecata,iar procedurile de achizitie de atunci nu erau similare cu procedurile de achizitie ceva mai recente, in acele perioade folosidu-se indeosebi negocierile directe pentri contractele din "sectoarele de interes strategic", ofertantii din acele vremuri fiind destul de putini si neinteresati de ofertele de pe piata din Romania ?

SOBOLANU
PREA MULTA VORBARIE REZULTATELE CONCRETE RECUPERAREA INTEGRALA A PREJUDICIULUI LA VALOARE DE ASTAZI ASTA INTERESEAZA POPORUL ROMAN SI PE MINE ASA CA DNA DATI DRUMUL LA DOSARE GRELE SI VA ADMIR ALTFEL O SA DECADETI IN DERIZORIU FARA SA RAPORATATI SUTELE DE MILIOANE DE EURO FURATE .DUPA CE LE RECUPERATI BAGATII PE TOTI LA BECI DAR VA ROG SA NU UITATI DE BASE MATRAFOX DE TRUICA DE ASA ZISUL PRINT DE ROMANIA DE FA PONTA DE TOATA CLICA PDL PNL PSD UNPR UDMR FITI TARI CA NU CRED CA MAI FACE CINEVA PRESIUNI ASUPRA VOASTRA SI ATENTIE DATI DRUMUL LA DOSARUL EADS SI LUATI MASURI DURE DAI INCOLO CU UE CU MARII DEVALIZATORI AI TARII !!!!TARA ARE NEVOIE DE BANI NU DE POPI CHEMATI LA INTEROGATORII !!!!!!!

↧

Scrisoare către Mihai

July 24, 2016, 2:20 pm

≫ Next: Urbanism, cotidian și spectrul austerității

≪ Previous: Pe urmele unei afaceri celebre: modernizarea Porților de Fier II

Aceasta scrisoare a fost scrisă de către un pensionar din Vrancea către nepotul său, cu puţine săptămâni înainte să moară.

” Dragă Mihai,

I-am spus domnului avocat Codarcea să ţină la el această scrisoare până când bunul Dumnezeu s-o gândi să mă ia la Dânsul. Dacă a deschis-o înseamnă că s-a întâmplat, iar eu nu mai sunt printre voi ci undeva departe, într-un loc din care nu vă mai pot decât privi, iar voi nu puteţi face mai mult decât să vă amintiţi de mine.
Dar să nu vă pară rău. Ca orice boală şi viaţa îşi are leacul ei. Am trăit o viaţă bogată, fără remuşcări şi fără regrete. Mi-am îngropat părinţii, iar în urmă cu un an mi-am îngropat soţia, pe buna ta Florica, iar acum, dupa cum mi-a fost târgul cu Cel de sus a fost rândul meu să mă aşez sub piatra veşnică. Îmi tremură mâna de la un timp şi de aceea m-am gândit să-ţi scriu acum, cât mai pot. Mi-am adus măsuţa aia veche din antreu şi aici, sub nucul meu bătrân, mai bătrân ca mine, îţi iscălesc câteva vorbe să le citeşti când le-a veni vremea.

De învăţat, dragă Mihai nu am ce să te mai învăţ. Tot ce-am ştiut i-am spus lui tată’tău iar el ţi-a spus ţie. Bune sau rele, nu ştiu. Cât ai acum? Ai 14 ani şi cred că eşti încă la şcoală. Poate ar fi trebuit să treci mai des pe aici pe la casa asta atât de goală în care eu şi cu bunică’ta, Doamne iart-o, l-am crescut pe tată’tău, pe unchiu’tău şi pe tuşă’ta. Dar nu mă supăr, nepoate. Tinerii la oraş, iar noi bătrânii la sat, unde ne-am născut şi unde ne sunt îngropaţi toţi cei dragi şi toate amintirile, frumoase o’ ba. Mai sunt eu şi bătrâna mea văcuţă, pe care o fugăresc seara prin şanţuri pe la oameni, doar doar oi mai avea şi eu cu cine povesti o poveste. E bătrână şi ea. Ca mine şi ca nucul.
Dar alta-i treaba Mihai. Altceva voiam eu să îţi scriu, ceva ce tată’tău şi mamă’ta nu ţi-au spus pentru că nu-i de treaba lor să-ţi spună. Eu sunt acela care ar fi trebuit să-ţi lase o ţară, nepoate. Nu ei. Dar iată-mă, uscat după o viaţă de muncă, jumătate în mină – jumătate pe câmp, cum nu pot să îţi las decât nişte pământ şi nişte oameni. Dar o ţară… nu. S-a dus toată, dragule.

Vei termina şcoala şi la cum te cunosc eu de isteţ, vei face şi vreo mare facultate. Iar când te vei trezi cu diploma în mână, ai să vezi şi tu că România, aşa cum o credeai, nu există. Tinerii noştri, de la tine din oraş, de la mine din sat şi-au vândut mintea şi isteţimea altora care ştiu să îi plătească, iar nouă nu ne-au mai rămas decât vagabonzii şi nemernicii. Aici în Vălenii de Munte, doctorul are deja 67 de ani dar nu-i găsesc înlocuitor. S-au dus toţi, astfel că atunci când vei fi şi tu bătrân, o să înveţi să te operezi singur. Inginerii noştri care în urmă cu 50 de ani ridicau Palatul Poporului, poduri peste toate râurile ţării şi care săpau tuneluri prin cei mai îndăratnici munţi, azi repară trenuri şi şosele pentru francezi şi germani.

13770438_1039631192795030_7766872024882383566_n

Pământurile noastre, pădurile noastre, munţii noştri, sunt toate risipite. Ce nu au luat străinii, am distrus noi. Din falnicii noştri stejari, tot europeanul şi-a făcut mobila cu care se faleşte pe la vecini. Din stâncile noastre a luat fiecare aur, argint şi altele, iar noi românii am rămas cu pietrele şi rănile pe care şi azi, străbătând la pas Carpaţii le mai vezi, adânc săpate în chipurile munţilor. Urşii noştri care erau cândva cei mai viteji apărători ai codrului românesc, au căzut răpuşi de gloanţele englezilor şi noiar fi trebuit să ne punem stavilă în faţa acelor gloanţe. Câmpiile noastre nesfârşite, care cândva străluceau de atâta bogăţie, de atâta grâu şi orz, sunt toate semnate cu numele străin, iar cartofii aurii sunt urcaţi în tiruri şi olandezii, belgienii şi alţii, mănâncă ceea ce era de drept al tău şi al fraţilor tăi. Grâul, vagoanele care se strâmbau sub atâta greutate; vagoanele cu grâu iau calea străinătăţii pe bani de nimic, în timp ce în Transilvania, ungurul vinde făina pe care o face din acel grâu. Nici măcar mămăliga pe care o mâncam eu şi bună’ta când eram mici, nici măcar mămăliga aia nu ţi-am lăsat-o. Era ţara ta nepoate, dar eu şi parinţii mei am dat-o, bucată cu bucată, brad cu brad, pisc cu pisc.

Conducători de ţară, conducători de obşte, au venit an după an cu acelaşi minciuni, cu acelaşi promisiuni şi ne-au furat puţin câte puţin şi puţin câte puţin, au dat România altora. Azi au semnat pentru un pământ, mâine pentru o mină, poimâine pentru un codru şi aşa nepoate, azi ne-au mai rămas nişte linii pe hartă şi trei culori care candva se ridicau deasupra unei ţări bogate şi unite. Azi se ridică doar că le bate vântul, iar sub ele se văd săraci, mizerabili, trădători, mincinoşi şi tâlhari care şi-ar da în cap pentru un metru de pământ.
Şi când n-a mai fost nimic în ţară de vândut, am început să ne vindem pe noi străinilor. Muncitorii noştri, ideile noastre, tinereţea noastră, toate s-au dus, iar când n-a mai rămas din noi nimic de vândut, ne-am vândut unii pe alţii.

Am tăcut la vremea noastră. Am tăcut. Şi eu şi tatăl meu si tatăl tău, iar în timp ce tăceam, alţii ne vindeau până şi vorbele pentru binele lor. De asta îmi pare rău Mihai dragă, că nu pot să îţi las mai mult. S-au dus toate. Casa mea, nucul meu şi această văcuţă care, poate, va muri înaintea mea. Cam asta-i tot. Aurul, bogăţiile pământului şi chiar pământul sunt ale străinilor şi ei sunt cei care comandă peste români azi. N-ai ce le face nepoate, că au contractele semnate şi legi care îi apără. De ei trebuie să te milogeşti ca să ai voie să-ţi lucrezi pământul pentru care au murit ai noştri atâţia ani la rândul. Şi de ei trebuie să te rogi să te lase să-ţi tai un colţ de pădure să te încălzeşti când va veni iarna. La ei trebuie să plângi ca să te lase să mai fii român.
Asta-i tot ce voiam să-ţi scriu. Macar acum, mort, să am şi eu dreptul să zic. Iartă-mă nepoate. Ai grijă de tine Mihai. Ai grijă de tine, de căsuţa mea şi de nucul acesta din care bunica ta, Doamne iart-o îţi făcea cozonac când erai copil. Astea-s singurele averi care i-au mai rămas ţării tale. Nişte amintiri şi nişte nuci. „

Dan MIHAI GOCAN

↧

Urbanism, cotidian și spectrul austerității

July 29, 2016, 6:15 am

≫ Next: un parsiv arunca o piatra

≪ Previous: Scrisoare către Mihai

Adrian GRAMA

ferestre-spre-furnalul-rosu-urbanism-si-cotidian-in-hunedoara-si-calan-1945-1968_1_fullsize-204x300

Cartea Marei Mărginean* este o contribuție importantă la înțelegerea primelor două decade ale României postbelice din cel puțin trei motive. În primul rând, autoarea își refuză privilegiul de a împrumuta un subiect de cercetare dintre cele câteva teme ce definesc memoria publică recentă a socialismului de stat românesc: detenția politică, cenzura, Securitatea etc. Altfel spus, cu ajutorul unei bibliografii de dată recentă, Mărginean face efortul de a-și conceptualiza un obiect nou de studiu în câmpul istoriografic românesc – relația dintre industrializare și urbanizare – și o realitate socială îndeobște trecută cu vederea: orașul industrial. În al doilea rând, Mărginean are ambiția de a scrie o istorie regională menită să valorifice cu titlu de premieră un corpus arhivistic ignorat și chiar pe cale de dispariție (arhivele de fabrică și cele ale instituțiilor publice locale). Și nu e de mirare că această carte este la origine o teză de doctorat produsă în mediul academic clujean. Deja în 1997, Nicolae Bocșan, titularul catedrei de istorie modernă a Universității Babeș-Bolyai, declara, în cadrul unei conferințe despre “fenomenul muncitoresc” ținută la Reșița, că:

[…] după 50 de ani de comunism nu știm aproape nimic despre istoria muncitorimii, decât un șir nesfârșit de greve purtate în numele luptei de clasă. După părerea noastră a existat un mod de viață, o mentalitate muncitorească, un model muncitoresc de angajare politică și chiar de mișcare muncitorească care trebuie studiate cu metode adecvate și desigur cu o altă concepție istorică. Nu ar fi lipsită de interes, așa cum spuneam, cercetarea regională sau zonală (sic!), pentru că au existat mari diferențe între manifestările acestui fenomen de la o zonă la alta.”¹

Cu o întârziere de peste două decenii, Mărginean pare hotărâtă să răspundă acestui îndemn, plasându-și șantierul de cercetare într-o regiune (sud-vestul Transilvaniei) care a cuprins o bună parte din industria minieră, siderurgică și auriferă a României secolului XX. În al treilea rând, tezaurul arhivelor represiunii joacă un rol marginal și oarecum irelevant în relație cu argumentele avansate. Studiul este scutit, astfel, de obositoarea retorică conspirativă pe care istoricii o împrumută fără jenă din aceste surse. Cartea este lizibilă (și merită citită) tocmai pentru că nu își propune, din nou, să spulbere “mituri” și cu atât mai puțin să întocmească dosare de caz. Iar în cadrul unui câmp istoriografic dispus să fabrice fără număr lucrări despre „fenomenul Pitești” mai degrabă decât despre dezvoltarea, de pildă, a orașului Pitești, o istorie socială a urbanizării unui centru industrial major este mai mult decât binevenită.²

Prin urmare, pentru istoricii autohtoni, cartea Marei Mărginean are toate datele unui dublu gest emancipator : o primă emancipare de sub teroarea cu care antreprenorii memoriei publice post-socialiste și-au subordonat sub regim de dependență câmpul istoriografic, dictându-i subiecte de cercetare și furnizându-i grile de interpretare; și o a doua emancipare față de fascinația istoricilor români pentru arhivele terorii găzduite de depozitele CNSAS. Pentru publicul larg atent la trecutul recent, cartea are potențialul de a clarifica unele aspecte ale dezvoltării orașelor Hunedoara și Călan în perioada ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Și nu în ultimul rând, cei interesați de dinamica contemporană a industriei grele în Europa Centrală și de Est vor găsi aici o perspectivă de durată lungă asupra unei mici părți a ceea ce este astăzi imperiul global Arcelor Mittal. Cu riscul simplificării, în această recenzie voi încerca să rezum argumentele principale ale cărții în măsura în care le-am înțeles. În același timp, în spiritul logicii câmpului istoriografic în care acest studiu se plasează, voi încerca să ofer o critică a asumpțiilor care au ghidat cercetarea. Năzuiesc că această recenzie o să fie înțeleasă ca o invitație la dezbatere adresată breslei istoricilor, o dezbatere despre care îmi permit totuși să cred că poate interesa și un public mai larg.

Urbanism

Primele patru capitole spun povestea celor peste 6200 de apartamente nou construite în Hunedoara începând cu finalul anilor 40 până la mijlocul anilor 60; un oraș care, în același interval de timp, și-a sporit populația de la puțin peste 5000 de rezidenți la peste 70000 de locuitori stabili. Aceste capitole surprind evoluția unor grupuri profesionale (arhitecți, planificatori urbani etc.) în relație cu autoritățile locale și centrale și explică diferitele concepții urbanistice pe care aceștia le-au imaginat și uneori aplicat în construcția de locuințe și reorganizarea spațială a orașului. Punctul de plecare este, deci, Hunedoara anului 1945, “un mic târg de provincie” construit în jurul Uzinelor de Fier (UFH) unde se pare că „viața cotidiană a urbei se scurgea în tihnă, locuitorii bucurându-se de un oarecare confort” (p. 47). Deși este puțin probabil ca viața hunedorenilor să fi fost tihnită la sfârșitul celui mai devastator război din istorie, Mărginean are dreptate să sublinieze că UFH jucaseră până la acel punct un rol marginal în economia națională și asta în ciuda faptului că cele 5 furnale existente reprezentau în jur de 60% din capacitatea siderurgică a țării. Este ceea ce denunțau pe bună dreptate și liderii PCR în intervențiile lor publice când vorbeau despre starea de înapoiere a acestor uzine. În contextul imediat postbelic, la conferința națională a PCR din noiembrie 1945 se anunța că uzinelor hunedorene le va reveni sarcina principală în producția de oțel necesară reconstrucției și dezvoltării României. Combinatul, rebotezat Gheorghe Gheorghiu-Dej, devenea astfel nu numai o țintă a investițiilor, ci și un trop central al discursului socialist, fiindu-i dedicate o seamă de reportaje, romane, tablouri și filme. În umbra acestuia urma să fie construit un oraș socialist model.

Mărginean distinge trei etape în dezvoltarea urbană a Hunedoarei. O primă etapă debutează în 1947 cu primele încercări de alcătuire a unui plan de sistematizare a orașului. În această etapă „modele urbanistice inițial sintetizate în perioada interbelică au fost preluate, transformate și adaptate” (p. 45). Reconstrucția postbelică găsește arhitecții români divizați în mai multe tabere dar toți convinși, în ciuda diversității de opțiuni estetice și politice, că modelul urban cel mai adecvat situației hunedorene era orașul grădină. Un concept clasic al arhitecturii moderniste europene, acest model urbanistic prevedea construirea de locuințe individuale mai degrabă decât blocuri de apartamente (deși trei blocuri pentru “nefamiliști” fuseseră incluse in proiect). Gustav Gusti – arhitectul care a supravegheat finalizarea celor 100 de locuințe din cele 1000 planificate între 1947 și 1949 – recunoștea că o altă sursă de inspirație pentru Hunedoara fuseseră locuințele sociale construite în cartierul bucureștean Ferentari (p. 69). O a doua etapă coincide cu desfășurarea primului plan cincinal (1951-1955) și este marcată de încercările planificatorilor de a implementa un model urbanistic diferit de orașul grădină și inspirat de realismul socialist, adică “locuințe colective și clădiri cu multe etaje, aflate în proprietatea statului” (p. 87) grupate spațial în cvartale. Pentru că în arhitectură realismul socialist trebuie înțeles ca o manieră de a aduce împreună „elemente stilistice de factură clasicizantă cu citate constructive tradiționale, specifice unei zone sau regiuni cu potențial simbolic deosebit” (p. 86), Mărginean susține că ceea ce s-a construit sub acest tipar în Hunedoara ar fi contribuit la crearea unei “narațiuni istorice legitimante” pentru regimul socialist. În fine, a treia etapă de urbanizare (1955-1960) vede realismul socialist abandonat și înlocuit cu funcționalismul arhitectural, adică cu “apartamente ieftine pentru familii nucleare” (p. 136), în special cu „două camere în suprafață de 24 mp” (apartamentele construite în anii precedenți sub grila realismului socialist par să fi avut 40 mp). Ceea ce descoperiseră arhitecții și liderii politici ai epocii era faptul că realismul socialist pur și simplu costa prea mult și împiedica construcția masivă de locuințe. La fel, cvartalul realist socialist era privit ca nefuncțional și trebuia înlocuit cu o unitate spațială mai vastă – microraionul – capabilă să găzduiască blocuri de locuințe confort 3 și 4.

Privită în lumina acestei succesiuni, urbanizarea Hunedoarei este departe de a se conforma dezvoltării unui presupus “oraș socialist” model. Din contră, logica acestui proces pare să fi ascultat în permanență de banalul imperativ al reducerii prețului de cost. De pildă, când în 1957 s-a pus problema decuplării consumului de apă al combinatului de cel al locuitorilor, proiectul a fost rapid abandonat din cauza costurilor prea mari pe care le implica. Soluția aleasă a fost construirea unui baraj de acumulare care să alimenteze cu apă potabilă și industrială, o soluție “de trei ori mai ieftină” (p. 222). Același imperativ financiar explică și turnura adoptată la finalul anilor 50 când se decide “conversia unui proiect de urbanizare local într-unul regional” (p. 159), prin atribuirea statutului de centru regional Hunedoarei și prin încorporarea unor comune urbanizate precum Ghelar și Călan într-un sistem urban zonal. De pildă, Călan devine oraș în 1961 și este sistematizat cu scopul de a servi ca “nucleu urban satelit” Hunedoarei, capabil astfel să cazeze pe lângă forța de muncă locală și o parte a muncitorilor navetiști care lucrau la combinat. Cum se explică o astfel de strategie? Într-unul din cele mai lucide pasaje din carte, Mărginean argumentează că țelul ar fi fost „redesenarea perimetrelor urbane astfel încât să se obțină o valoare a densității cât mai ridicată la prețuri minime. Extinderea marilor orașe ar fi necesitat investiții serioase în infrastructură și dotări edilitare pe care regimul de la București nu era dispus să le facă; în schimb autoritățile s-au arătat interesate de rezolvarea problemei locuințelor în paralel cu intensificarea ritmului de dezvoltare a industriei grele. Localitățile din împrejurimi prezentau câteva avantaje.” (p. 175) Care ar fi fost aceste avantaje este lesne de înțeles. Deja în textele epocii, planificatorii socialismului de stat se arătau încântați că odată cu articularea “zonelor industriale dezvoltate” în jurul unor centre urbane precum Reșita, Timișoara, Arad, Hunedoara, Petroșani sau Brașov costurile forței de muncă fuseseră în sfârșit reduse. În aceste zone, rural nu mai însemna agricol, de vreme ce o bună parte a populației nu se mai ocupa doar cu agricultura, ci combina veniturile gospodăriei cu cele derivate din slujbe industriale. Sau, așa cum notează Mărginean însăși într-un vocabular de specialitate, în 1959 „cheltuielile medii lunare pentru o familie de muncitori hunedoreni se ridicau la o valoare de 1473 lei, o sumă acoperită deci numai parțial de venitul salarial al capului de familie, în vreme ce restul provenea din alocația pentru copii și din contravaloarea în bani a intrărilor în natură ca urmare a schimbului dintre oraș și sat” (p. 299 sublinierea mea – A.G.).

Desigur, o astfel de observație este un loc comun al unei literaturi care examinează urbanizarea și industrializarea în spații coloniale și post-coloniale unde diversele proiecte urbane sunt tot atâtea nume pentru politici menite să îngăduie “statului dezvoltator” sau companiilor o anumită dinamică a acumulării. A “fixa populația locului”, cum s-a exprimat sociologul Henri Stahl într-un studiu despre sistematizarea Hunedoarei publicat în 1950 (p. 80) este o formulă ce putea fi rostită în epoca respectivă atât de managerii companiilor multinaționale din America Latină cât și de elitele noilor state apărute pe continentul African în încercarea lor de a stabiliza piețele de muncă locale. Mai mult, nu ar fi deloc exagerat să plasăm dezvoltarea Hunedoarei într-un context global, deopotrivă extra-european și extra-socialist, în linie cu un număr de combinate siderurgice care au fost construite în epoca postbelică în al-Tibbin/Cairo (Egipt), Bihlai (India), Volta Redonda (Brazilia) sau, mai târziu, Krakatau (Indonezia) și Pohang (Coreea de Sud). O astfel de provincializare a socialismului de stat (și a ambițiilor sale legate de industria grea) ar putea arăta cum urbanizarea României postbelice nu e neapărat expresia unei omniprezente dorințe de control social (p. 15) și cu atât mai puțin o „emblemă a devenirii comuniste” (p. 52), cât a unei strategii domestice de finanțare indirectă a industriei. Totuși, așa cum a observat Florin Poenaru, cadrul teoretic la care apelează Mărginean obligă la înscenarea unor opoziții dramatice de tipul plan versus viață unde fiecare detaliu empiric este interpretat în același timp ca un indiciu al unei voințe abstracte de putere și a negării acesteia pe teren. În această grilă de lectură, urbanizarea apare ca opusul industrializării într-un joc cu sumă nulă, adică un proces social care s-a hrănit cu resturile resurselor consumate de industrie. Și nu e surprinzător că autoarea e tentată să citească un eșec al urbanizării în faptul că, la începutul anilor 60, “tot mai mulți au părăsit localitatea, Hunedoara devenind unul dintre orașele cu cel mai mare grad de respingere al populației” (p. 205), în timp ce numărul muncitorilor navetiști a crescut substanțial. La fel, nu e nimic excepțional în faptul că, potrivit unui raport al miliției (p. 199), la începutul anilor 60 Hunedoara avea o populație stabilă de 55000 de locuitori concomitent cu peste 44000 de muncitori flotanți și familiile lor, ultimii arareori trecuți în evidența autorităților. Toate aceste detalii ne împing să ne întrebăm, totuși, cum a fost finanțată industrializarea României în anii 50?

Nu este scopul acestei recenzii să schițeze un răspuns la această întrebare, însă mi se pare util de subliniat, totuși, că un asemenea răspuns ar putea cel puțin ține cont de modul în care contemporanii Războiului Rece au descris realitățile românești. De pildă, într-un raport emis de Radio Europa Liberă în iulie 1959 (raport citat de Mărginean, p. 282), analiștii postului de radio american observau că liderii comuniști români păreau satisfăcuți că după implementarea unui “program de austeritate lung de zece ani”, industrializarea aducea oarece beneficii. La finele acestui așa-zis program de austeritate, Chivu Stoica – un oficial al regimului Dej – putea declara ziarului Washington Post că statul român era în sfârșit capabil să plătească în dolari pentru achiziționarea de tehnologie industrială. Desigur, Stoica și alți reprezentanți ai regimului urmăreau în același timp să câștige încrederea instituțiilor de credit occidentale, de unde intenționau să se împrumute pentru a importa bunuri industriale considerate necesare. Analiștii Radio Europa Liberă nu erau singurii care au descris anii 50 în acești termeni. Într-un articol de istorie economică a perioadei – pe care Mărginean nu îl citează din păcate – istoricul John Montias vorbea tot despre o politică de austeritate care ar fi permis statului român să acumuleze resurse pentru industrializare.³ Pe urmele lui Montias, o economie politică a industrializării în condiții de austeritate ar trebui, probabil, să analizeze relația dintre reprimarea consumului domestic (cartelele pentru alimente au fost desființate spre finalul primului plan cincinal în decembrie 1954), utilizarea unei forțe de muncă ieftină și dinamica investițiilor în contextul politicilor de import/export. Astfel, o primă etapă de industrializare (1948-1953) s-ar fi concentrat cu precădere pe exportul unui volum mare de produse petroliere, cereale, lemn și ciment, export care a reușit să asigure atât importul de materie primă necesară recuperării capacității de utilizare a industriei grele cît și finanțarea achiziției de tehnologie, în special din Cehoslovacia și Uniunea Sovietică. În această perioadă, investițiile au fost direcționate spre aceste industrii de export mai degrabă decât spre sectoarele tradiționale ale industriei grele. Ce a făcut posibilă reprimarea consumului în această perioadă este nivelul incredibil de scăzut al standardului de viață precum și anihilarea puterii de cumpărare a muncitorilor în urma hiperinflației postbelice. În a doua etapă (1953-1958), deși s-a redus semnificativ importul de tehnologie industrială, s-a menținut un import ridicat de materie primă pentru a consolida gradul de utilizare a capacității industriei grele atins în anii precedenți. Altfel spus, între 1948 și 1958, investițiile în industria grea, deși considerabile, au fost mult mai reduse decât am fi tentați să credem. Acolo unde Mărginean preferă să vorbească, în răspăr cu datele pe care le prezintă, despre industrializarea forțată după model Sovietic, economiștii socialismului de stat timpuriu menționau cu modestie doar raționalizarea “secțiilor auxiliare” din combinate, reconstrucția liniilor de producție și modernizarea utilajelor existente. Din acest motiv, o hartă a dezvoltării industriei grele în Europa Centrală și de Est în această decadă nu poate decât să arate că România a fost incapabilă să investească în noi combinate siderurgice precum cele de la Dunaújváros (Ungaria), Nowa Huta (Polonia) sau Eisenhüttenstadt (Germania de Est).⁴ Primul astfel de combinat în Romania va fi cel instalat la Galați, a cărui construcție va beneficia de tehnologie occidentală și va coincide într-adevăr, după 1958, cu investiții masive în combinatele de la Reșița și Hunedoara.

În ce privește forța de muncă ieftină, este suficient să citim prevederile contractelor colective de muncă care au însoțit această perioadă de industrializare pentru a vedea modul în care statul socialist a înțeles să plaseze o bună parte din costurile de reproducere a muncitorilor la nivel de întreprindere. Multe aspecte pe care le-am asocia instinctiv cu prerogativele unui stat social dispus să preia o parte din aceste costuri erau de fapt dependente de resursele fabricilor, în special de așa-zisul fond al directorului. Asta face ca, de pildă, în producția literară a vremii să găsim piese de teatru precum Cei de mâine (autor Lucia Demetrius, 1956) unde muncitoarele unei fabrici bucureștene încearcă să-și convingă directorul să investească o parte din resursele destinate tehnologizării în extinderea unei creșe pentru copiii angajaților în timp ce acesta, un comunist ilegalist, era convins că plozii nu trebuie să crească „pe spatele statului”. Și tot în această cheie trebuie citit un raport al Comitetului de stat pentru protecția muncii în care se observa că, la finalul anilor 50, România era singura țară socialistă care își obliga muncitorii să plătească în rate costul echipamentului de muncă pe care îl primeau la angajare. Mai mult, așa cum notează Mărginean (pp. 106, 149), companiile de construcții hunedorene foloseau într-o proporție covârșitoare munca forțată, slab plătită și necalificată a ostașilor în termen. În 1957, cei peste 12000 de muncitori constructori aflați în Hunedoara “formau un grup aparte în raport cu populația majoritară a orașului, fiind aproape exclusiv alcătuit din tineri necăsătoriți și foști ostași ai Serviciului Muncii.” (p. 280) În Valea Jiului, la mijlocul anilor 50 soldații muncitori (numiți “tineri prisos de contingent”) reprezentau peste 70% din totalul angajaților în minerit. Un alt aspect care a contribuit la menținerea unei forțe de muncă relativ ieftine în această epocă a fost, firește, sistemul salarial care, pe baza unui salariu tarifar mic (p. 277), lega nivelul salariului de îndeplinirea normelor de producție și asta în lipsa oricărui mecanism de indexare în raport cu evoluția prețurilor bunurilor de consum pe piețele libere țărănești (p. 289), în special după abolirea cartelelor.

Dacă acceptăm că cel puțin până în 1958 politicile de industrializare au fost nu doar “oarecum fragmentate” (p. 113) ci și finanțate printr-un regim de austeritate (din descrierea căruia am omis din rațiuni de spațiu orice referință la agricultură, colectivizare și datoriile externe acumulate de România față de Uniunea Sovietică și alte state CAER de-a lungul anilor 50), atunci devine mult mai clar de ce spațiul urban hunedorean era populat de găini, iepuri și de un imens complex rezidențial format din baracamente insalubre și gestionat de combinat în afara jurisdicției sfatului popular raional. Barăcile – numite și locuințe colective sau cămine – au început să fie construite la începutul anilor 50 pentru a caza muncitorii constructori, dar și angajații combinatului siderurgic. În 1966 nu mai puțin de 17000 de persoane, majoritatea muncitori la combinat, încă locuiau în aceste barăci în schimbul unei chirii modice, barăci care au fost desființate doar la mijlocul anilor 70. Și deși anii 60 au cunoscut un boom urban împreună cu o creștere a salariilor reale și a consumului populației, ca de altfel peste tot în Europa Centrală și de Est, potrivit lui Montias spectrul austerității încă bântuia industrializarea României în măsura în care orice eșec al politicii de exporturi bazată acum pe produse finite și semifabricate mai degrabă decât pe resurse naturale ar fi tentat liderii comuniști să reprime din nou consumul și să redirecționeze spre piața mondială o bună parte din producția agricolă domestică.⁵În condiții structurale foarte diferite, este ceea ce s-a și întâmplat în ultimul deceniu socialist.

Cotidian

Ultimele patru capitole ale cărții își propun să analizeze (1) “comportamentul demografic al locuitorilor” (p. 198), (2) igiena și standardul de viață, (3) practicile de locuire și (4) cele de consum. Asemeni primei părți, și în aceste capitole cititorul este răsfățat cu o puzderie de date, colectarea cărora a necesitat, fără îndoială, o teribilă muncă de cercetare. Spre deosebire de prima parte a cărții, însă – care pare să fi beneficiat de expertiza autoarei ca istoric al artei – toată această informație de arhivă asupra vieții de zi cu zi rămâne în mod surprinzător neinterpretată, fiind integrată textului într-o manieră abuziv-anecdotică. Deja la începutul capitolului IV, Mărginean descrie Hunedoara sfârșitului deceniului șase ca un oraș măcinat de „segregare socială” și tensiuni între rezidenți, conflicte izvorâte pesemne din modul în care autoritățile locale au înțeles să gestioneze fondul locativ (p. 159). Maniera în care autoarea decide să explice aceste fenomene este cel puțin îndoielnic. În primul rând, în ciuda referințelor la practici istoriografice care și-au luat “cotidianul” ca obiect de studiu (Alltagsgeschichte etc), Mărginean optează să reia în cheie explicativă exact limbajul autorităților epocii fără pic de sensibilitate față de modul în care oamenii mici, mulți și mai mereu oropsiți ai timpului s-au înțeles pe sine. De pildă, într-un fragment care descrie evoluția morbidității în Hunedoara, Mărginean menționează alcoolismul ca o cauză principală, “bine documentată de autoritățile locale” (p. 226). Chioșcurile care vindeau băutură erau, se pare, amplasate în 1967 chiar în jurul porților combinatului. Astfel, ceea ce probabil erau punctele nodale ale unei sociabilități muncitorești atât la locul de muncă cât și în afara acestuia, i se prezintă autoarei ca un eșec al integrării nou veniților în comunitatea urbană hunedoreană. Desigur, este fără de tăgadă că alcoolul a contribuit la îngroșarea cifrelor morbidității, dar este la fel de sigur că acest soi de consum a prilejuit prietenii, discuții, acte spontane de violență, caterincă și complicități pe care le-am cataloga îndeobște ca forme de solidaritate (concept, de altfel, absent din carte). Această solidaritate nu trebuie înțeleasă neapărat ca rezistență împotriva “regimului comunist”, ci mai degrabă ca o expresie a unor relații de clasă filtrate în cele mai multe cazuri de masculinitate. Este ceea ce ne învață și filmul Aproape de soare (1960) – film fără îndoială propagandistic dedicat combinatului din Hunedoara – în care eroul principal, un muncitor siderurgist novice, este arătat în repetate rânduri petrecând serile la cârciumă în compania colegilor de echipă și uneori chiar a maistrului. La fel, dacă consumul de alcool cauza o rată a absenteismului mare, ar trebui măcar să avem îndrăzneala să citim acest comportament ca pe o expresie a unei dârzenii (Eigensinn) muncitorești specifice mai degrabă decât a unui presupus pitoresc al situației: “[n]onșalanța cu care aceștia [i.e. muncitorii] semnau declarațiile în care recunoșteau starea de ebrietate din ziua precedentă sau faptul că dormiseră în timpul serviciului surprinde pitorescul situației.” (p. 269)

În al doilea rând, Mărginean arătă cu minuție cum timp de două decade Hunedoara a fost un oraș al muncitorilor bărbați, tineri, precari și cu o viață relativ scurtă. Această conjunctură demografică s-ar fi tradus în faptul că, în 1966, peste o treime din gospodării erau formate dintr-o singură persoană (p. 214). Pentru acești muncitori, viața de familie începea târziu, adică în jurul vârstei de 30 de ani, și uneori dura puțin, în special din cauza unei rate a divorțurilor peste media națională. În acest context, femeile hunedorene erau supuse unui dublu regim de dominație. Pe de o parte, în spațiul familiei acestea erau subordonate puterii patriarhale masculine, putere înscrisă în economia orașului prin lipsa locurilor de muncă (în servicii ori administrație) destinate populației feminine. În 1967 doar 15% din rezidentele orașului erau încadrate într-o slujbă remunerată (p. 308). Pe de altă parte, în paginile revistei Femeia autoritățile comuniste încurajau o imagine a femeii domestice, care era chemată să servească nevoilor capului de familie care lucra în siderurgie. Acest raport de inegalitate era, însă, unul printre multe altele. Ierarhiile urbane erau configurate de o seamă de criterii. De pildă, muncitorii burlaci rezidenți în barăci erau mereu suspectați de acte de vandalism și considerați inferiori din punct de vedere cultural. Calitatea locuințelor și dispunerea lor spațială erau alte criterii care ordonau relațiile de putere la nivelul orașului (p. 242), la fel cum poziția în partid și în ierarhia combinatului erau decisive pentru accesul la resurse urbane. Și totuși, este remarcabil că în mijlocul acestui univers al inegalității sociale, Mărginean descoperă acte de solidaritate pe care nu ezită să le califice fie sub specia comportamentului deviant fie întruchipări ale unei presupuse marginalități sociale.

Să luăm câteva exemple. În anii 50, Hunedoara pare că a cunoscut o explozie a unei forme de religie populară (neo-protestantă) pe care partidul comunist a combătut-o, desigur, ca misticism. Din aceste “secte religioase”, cum le numește autoarea, făceau parte atât muncitorii simpli cât și inginerii și membri de partid, indiferent de sex și vârstă. Neoprotestanții aveau casele lor de rugăciune, se deplasau în pelerinaj în zonă însoțiți de muzică de cor și fanfară, afișau bannere și luau parte cu entuziasm la munca patriotică (p. 276). Nu e deloc necesar, însă, să preluăm limbajul clerului ortodox și să numim “secte” ceea ce pare să fi fost o genuină formă de solidaritate religioasă care anula – probabil pentru o clipă și în interiorul timpului neocupat – ierarhiile sociale locale. Mai mult, în aceeași perioadă, în umbra combinatului au apărut întregi rețele de trafic de piese furate și combustibil. Foarte mulți locuitori ai orașului, în special cei cazați în barăci, obișnuiau să sustragă energie electrică prin intermediul unor metode artizanale. Din nou, nu e deloc nevoie să vorbim vorbele miliției identificând furt și criminalitate acolo unde este posibil să fi fost doar economia morală a orașului. Și tot din această economie morală făcea parte practica soțiilor casnice ale muncitorilor de a organiza “pensioane” (p. 310), adică mese calde contra cost pentru muncitorii burlaci care se săturaseră să îndure mâncarea de proastă calitate servită la cantinele combinatului. Iar dacă mijloacele de transport în comun ale orașului erau locuri pline de violență, unde călătorii se revoltau în mod zilnic împotriva “casierițelor mahalagioaice” și a „șoferilor obraznici”, aceste gesturi nu sunt deloc „ilustrative pentru dificultățile de adaptare a noilor veniți” (p. 312) ci indică mai degrabă un mod de a articula standarde de respectabilitate în spațiul public. În sfârșit, dacă hunedorenii și-au amenajat distilerii în pivnițele blocurilor, au crescut animale domestice și au luat cu asalt terenurile virane pentru a cultiva legume, asta nu înseamnă neapărat că „practicile și valorile deprinse în comunitățile de origine s-au perpetuat în noul mediu urban” (p. 227) ci pur și simplu că acești muncitori s-au angajat într-un tip de muncă à-côté care le-a adus, pe lângă unele avantaje materiale și o oarecare doză de plăcere.⁶

Concluzie

Toate aceste observații critice nu știrbesc cu nimic din bogăția materialului empiric pe care Mărginean îl face accesibil unui public larg. Două aspecte ale cercetării mi s-au părut, totuși, demne de a fi supuse dezbaterii critice. Primo: urbanizarea anilor 50/60 în România nu poate fi înțeleasă în lipsa unei economii politice a industrializării într-un context postbelic bântuit deopotrivă de spectrul austerității și de necesitatea acumulării de capital. Foamea de capital și obsesia pentru industria grea plasează România nu doar într-o istorie parohială a socialismului de stat în Europa Centrală și de Est (o istorie în care un presupus model Sovietic e replicat în diverse contexte naționale) ci într-o istorie globală a industrializării statelor înapoiate la mijlocul veacului trecut pentru care combinatul siderurgic a reprezentat promisiunea unei dezvoltări economice în limitele statului națiune și în cadrul constrângerilor geopolitice ale Războiului Rece. Secundo: am încercat să argumentez că este nedrept să vorbim, așa cum face Mărginean la peste jumătate de secol distanță, despre muncitori în terminologia puterii (socialiste) care a încercat să-i disciplineze, ignorând astfel modalitățile, mereu ambigue și probabil incoerente, prin care cetățenii socialismului de stat au dat sens propriilor traiectorii biografice și experiențe cotidiene. O astfel de perspectivă are toate șansele să comită un act de injustiție istorică și să hrănească prejudecățile contemporane față de „neadaptați” – victimele vinovate care refuză să se conformeze celor mai recente standarde politice, economice și culturale. În tot cazul, Mara Mărginean a scris o carte care ne învață cum să evităm aceste greșeli.

___________
* Mara Mărginean, Ferestre spre furnalul roșu. Urbanism și cotidian în Hunedoara și Călan (1945-1968), Iași, Polirom, 2015.
^{^[1]}Fenomenul muncitoresc și social-democrat din România. Secolele 18-20. Lucrări prezentate la simpozionul de la Reșița, 23-25 mai 1997 (Reșița: InterGraf, 1997), p. 103.
² Lipsa de autonomie a câmpului istoriografic românesc nu a fost neapărat consecința hegemoniei anti-comunismului după 1989, așa cum am fi tentați să credem, cât a unei concepții pozitiviste asupra cunoașterii istorice și a acceptării unei viziuni conformiste asupra rolului public pe care îl pot juca istoricii. Iată, de pildă, cum înțelegea un antreprenor al memoriei publice – Romulus Rusan – să evalueze meritele unei cărți de istorie care inaugura, în 1996, colecția Biblioteca Sighet pe care acesta o coordona: “[c]omentariul – neutru, redus la strictul necesar – se retrage în planul doi, lăsând să vorbească rapoartele, articolele de ziar, dispozițiile confidențiale, statisticile, sentințele de tribunal.” Cât despre rolul public al istoricului, Rusan își lăuda tânărul istoric debutant pentru contribuția pe care acesta o făcea la o „istorie adevărată”, adică la efortul colectiv de a „depășii situația schizofrenică în care același popor era pus să aleagă între două sau mai multe istorii.”, Romulus Rusan în prefața cărții lui Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944-1947), (București: Fundaţia Academia Civică, 1996), p. 8. Încă fideli acestei viziuni, istoricii români par condamnați la irelevanță atâta timp cât produc o cunoștere istorică pentru care tot ceea ce merită cercetat este deja bine știut și tot ceea ce este bine știut nu rezultă din logica de cercetare proprie câmpului istoriografic.
³ John Michael Montias, “Unbalanced Growth in Rumania”, The American Economic Review, Vol. 53, Nr. 2, 1963, pp. 562-571.
⁴ Pentru o hartă a noilor combinate siderurgice construite în epoca postbelică în Europa Centrală și de Est vezi Dagmara Jajeśniak-Quast, Stahlgiganten in der sozialistischen Transformation (Wiesbaden: Harrassowitz Verlag, 2010), p. 51.
⁵ John Michael Montias, Economic Development in Communist Romania (Cambridge MIT Press, 1967), p. 186.
⁶ Așa cum argumentează pentru cazul unui orășel industrial francez contemporan Florence Weber, Le travail à-côté. Une ethnographie des perceptions (Paris: EHESS, 2009).
[Vatra, nr. 7-8/2015]

↧

un parsiv arunca o piatra

August 25, 2016, 1:54 pm

≫ Next: The Broken Chessboard: Brzezinski Gives Up on Empire

≪ Previous: Urbanism, cotidian și spectrul austerității

Adrian Severin

Razboiul ne bate la usa, dar si noi batem la usa razboiului

Casandrele analizei politice prevestesc ca in cateva luni Rusia va declansa un razboi conventional la scara mondiala trecand actualul razboi hibrid intr-o faza superioara. Argumentul este acela ca, incapabil sa rezolve criza economico-sociala interna, consecutiva sanctiunilor economice impuse de Occidentul euro-atlantic si prabusirii pretului mondial al petrolului, Presedintele Putin va fi obligat sa o exporte prin cearea unei crize majore externe.

Rationamentul nu este lipsit de merite. Intotdeauna surplusul de presiune din cazanul social, imposibil de neutralizat prin terapii economice nationale, a fost eliminat lasand aburul nemultumirilor interne sa fuga in mediul confruntarilor internationale. Asa s-a intamplat in perioada interbelica, atunci cand Germania, supusa unor sanctiuni economice aberante, si Japonia, sufocata de politicile economice americane, au fost impinse sa impinga lumea intr-o noua si devastatoare conflagratie mondiala. Pentru similaritate de cauze, se poate ajunge, desigur, la efecte similare. I

Chiar daca stie ca ii este aproape imposibil sa castige un razboi conventional cu NATO si, de aceea, fara indoiala, doreste sa il evite, Presedintele Putin nu isi poate permite sa capituleze fara lupta. Nici o mare natiune nu va capitula vreodata inainte de a incerca toate celelalte mijloace aflate la dispozitia sa pentru a evita infrangerea si a-si promova agenda.

Analistii mai inainte amintiti cred ca amorsarea conflictului ruso-occidental nu va avea loc printr-un atac direct impotriva vreunui stat membru al NATO, ci printr-o interventie militara rusa directa, semnificativa si explicita in Ucraina, sub un pretext oarecare. Aceasta ar trebui sa atraga un raspuns simetric al NATO, desi Ucraina nu ii este membru si art. 5 al Tratatului de la Washington nu i se aplica.

De ce? Oracolele nu ne spun dar ne-a spus-o deja Zbigniew Brzezinski in cartea sa "Marea tabla de sah". Rusia fara Ucraina este o putere regionala. Impreuna cu Ucraina, este un imperiu cu impact global. Acest imperiu are capacitatea de a coagula si domina un bloc euro-asiatic in raport cu care Europa este vulnerabila iar SUA pierd pozitia de superputere mondiala fara egal. America si aliatii sai (adevarati) din NATO nu pot permite Rusiei (si nimanui altcuiva) sa domine Eurasia, asa cum nu au permis si nu pot permite Germaniei (mai ales in alianta cu Rusia) sa controleze Europa.

Analiza nu inseamna insa numai diagnoza, ci si prognoza. In acest sens, analistii despre care vorbim anticipeaza ca reactia occidentala la provocarea rusa nu va fi simetrica; respectiv va fi una moale. Motivul acestei erori este identificat in starea de confuzie strategica a SUA, aflate in procesul de tranzitie de la o administratie fara energie la una fara criterii ideologico-morale precise, in deruta si slabirea UE ca efect al Brexitului, precum si in conciliatorismul germano-franco-italian.

Impotriva unei astfel de atitudini capitularde, conducand spre bascularea echilibrului de putere la nivel mondial in favoarea Estului, se recomanda accelerarea politicii de inarmare a membrilor NATO, simultan cu intarirea reala si proportionala cu amenintarea rusa a pozitiilor acestora la frontiera estica a aliantei. Ceea ce se are in vedere este descurajarea nu prin gesturi demonstrative cu caracter simbolic, ci printr-un echilibru de forte militare autentic, similar celui care a asigurat pacea emisferei nordice in timpul Razboiului Rece.

Ceea ce uliii analizei geopolitice nu vad, este ca armele, cu cat sunt mai multe, sporesc riscul razboiului iar nu sansa pacii. Cursa inarmarilor in cautarea echilibrului de forte, stimuleaza atat credinta adversarilor ca pot indrazni confruntarea decisiva intrucat cu putin noroc pot prevala unul asupra altuia, cat si cresterea industriei militare care, pe masura ce produce mai mult, preseaza pentru extinderea "pietei de desfacere", adica a zonei de razboi. Ca orice industrie, si cea militara este dependenta de cerere, urand productia pe stoc.

Ca echilibrul militar nu garanteaza pacea, o demonstreaza chiar geopolitologul neoconservator american Robert Kagan in cartea sa "Lumea construita de America". Acesta arata ca echilibrul terorii a descurajat razboiul numai atunci cand in calcul au intrat armele nucleare. Protagonistii Razboiului Rece nu s-au atacat unul pe altul numai intrucat forta devastatoare a acestora putea prin efect de recul sa il distruga chiar pe acela care ar fi aplicat prima lovitura. Dimpotriva, echilibrul militar osificat intre aliantele europene adverse a condus la izbucnirea Primului Razboi Mondial iar cel dinamic intre invinsii si invingatorii acestuia a precipitat izbucnirea celui de al Doilea Razboi Mondial. (O afirma si Henry Kissinger in lucrarea "Ordinea mondiala").

Daca asa stau lucrurile cu inarmarea conventionala, daca suntem de acord ca o confruntare nucleara este de evitat atat timp cat ea produce doar invinsi si supravietuitori iar nu invingatori, daca ne temem ca Rusia va provoca un razboi in viitorul apropiat si daca apreciem ca o atare provocare isi are originea in criza economico-sociala care macina puterea rusa din interior, de ce oare nu actionam asupra cauzei, in loc sa ne adresam efectului? Cu alte cuvinte, de ce Occidentul ar trebui sa isi foloseasca resursele financiare pentru escaladarea inarmarii, franand astfel propria sa dezvoltare interna, in loc sa sprijine iesirea Rusiei din criza economica, procurandu-si astfel o mare piata de desfacere cu cerere solvabila? Oare nu poate fi "dezarmata" Rusia si altfel decat prin inarmarea Occidentului?

Desigur aceste intrebari nu sugereaza renuntarea la pregatirea pentru un eventual razboi - si vis pacem para bellum - ci asocierea si moderarea acesteia cu un fel de Plan Marshall pentru Rusia. Negocierea conditiilor pentru adoptarea si aplicarea lui ar putea avea loc in cadrul unei noi Conferinte pentru Securitate si Cooperare in emisfera nordica, respectiv intr-o Europa extinsa de la stramtoarea Bering la stramtoarea Bering sau, de ce nu, de la San Fracisco la Shanghai.

Poate ca Occidentul va avea mai mult noroc cu un al doilea Plan Marshall decat a avut, dupa cum se vede astazi, cu al Doilea Razboi Mondial. Cand razboiul iti bate la usa, este mai intelept ca tu sa bati la usa pacii. Altminteri ai putea castiga razboiul dar vei pierde pacea. Or, numai pacea merita cu adevarat un razboi. In primul rand, un razboi cu propriile noastre porniri razboinice.

Dan Nicolae Adevarul cred ca e cu totul altul. Sistemul capitalist speculativ vandut cvu asa-zisa democratie de tip american - cu drepturi cetatenesti din ce in ce mai mult limitate de un stat politienesc aservit intereselor marilor corporatii - este un sistem muribund, iar US, constructie politica bazata pe acest sistem, este un imperiu global aflat la sfarsit de epoca. De aici provin toate relele. Mortul nu se lasa ! Situatia in care se afla Rusia - analiza este corecta, cel putin la un nivel de suprafata - nu este decat un efect al acestei situatii. Europa se afla intr-o situatie si mai disperata decat cea a Rusiei si pare sa se faca ca nu intelege, ca urmare a imigratiei musulmanilor, organizata tot de US, si care constituie o bomba cu ceas ce va arunca in aer Germania in primul rand. Nu cred ca Rusia va declansa un razboi ci mai curand va reface alianta traditionala in momente de criza cu Germania si vor rezolva problema Ucrainei amiabil, asta implicand insa si unele "mici" efecte locale. Romania, care a facut o alegere catastrofala prin acceptarea scutului la Deveselu va fi insa una dintre tarile victime sigure. Probabil ca vom asista neputinciosi la impartirea Romaniei pentru a asigura in primul rand un Guantanamo local american (in Muntenia si Dobrogea), restul fiind impartit ca pe vremea pactului Ribbentrop-Molotov. intre Germania (Banatul si Transilvania) si Rusia (Moldova), daca nu direct, atunci prin interpusi.

Virgil Vilceanu Plan Marshall pentru Rusia mi se pare cam fortzat la acest moment. N-a existat el Plan Marshall nici pentru Estul Europei, care a suferit nevinovat timp de inca 50 de ani. N-as merge cu Putin nici pana la coltul strazii in faza de paranoia in care se afla, d-apoi sa-i dau bani pe mana. Cand ar inceta sa intareasca si foloseasca complexul militaro-industrial si sa cumpere pe praful asta proprietati pe spranceana in toata Europa m-as mai gandi daca sa le intind o mana, dar in nici un caz lui Putin, care a aratat ce gandeste.

Adrian Severin Virgil, este foarte periculos sa vorbesti despre oameni pe care nu ii cunosti decat din media. Eu l-am cunoscut pe Vladimir Putin. Desigur, viata te mai schimba, dar nu am impresia ca in acest caz schimbarile sunt semnificative. Se poate ca politica lui sa nu ne convina dar asta nu inseamna ca este un nebun. Putin nu ne este nici prieten, nici dusman. El este Presedintele Rusiei si lucreaza in interesul rusilor, asa cum crede el ca este mai bine. Ceea ce putem face noi este sa il punem in situatia ca servind interesele rusilor, sa le serveasca sau macar sa le menajeze pe ale noastre. Inca o data: recomand tuturor sa nu se aventureze in caracterizarea sau evaluarea oamenilor politici pe care nu i-au cunoscut direct; si cei care plac si cei care displac in 90% din cazuri sunt altfel decat se crede.

Virgil Vilceanu Adrian Severin Man, regret sa par a minimaliza beneficiile meseriei tale, dar nu cred ca in negotul diplomatiei i se mai poate oferi ceva pe care sa nu-l aiba deja, iar el nu cred ca mai are ceva de oferit care sa-i apartina cu adevarat. El avanseaza implacabil si UE se piaptana exact ca in fata lui Hitler. Mi-e frica sa nu se repete istoria, nu atata pentru altii, cat pentru noi.

Adrian Severin Asta este cu totul altceva. Ai formulat aici un calcul care pe de o parte, nu tine de personalitatea cuiva, ci de o situație obiectivă, iar pe de altă parte, se bazează pe informațiile pe care le ai. Te asigur că nu ai toate informațiile. Asta nu este o vină căci, dacă îți mai aduci minte vorba profesorului Cracea, dacă toate muștele ar face miere ar fi miere și la coada cățelului. Cu alte cuvinte, este firesc ca informația să nu fie un bun public. Pe baza informațiilor mele - pt care nu garantez că sunt nici complete nici corecte - V. Putin are și de primit și de dat destule. Deocamdată însă - și aici cred că ai dreptate - "el avansează implacabil" iar UE cedează în timp ce se preface a fi intransigentă. Asta ar putea face, intr-adevăr, ca istoria cea mai rea să se repete. Dincolo de asta sunt multe lucruri de discutat dar nu este posibil să o facem pe fb. Poate o vom face când ne vedem.

Gheorghe Vlad Text lipsit de coerenta. Contradictoriu. Adica, Putin vrea pace , dar totusi cauta razboi. Nu inteleg, ce ar trebui sa inteleg?

Andreea Dorian Excelenta, va rog frumos sa imi permiteti ca de aceasta data sa va contrazic in analiza dvs. Rusia in niciun caz nu doreste razboi. PUNCT. (altcineva doreste cu foarte multa ardoare un razboi "cald", fara de care....cam tot asa zisul echilibru pe care care il "guverneaza" in prezent, se cam duce draq)
Rusia, al doilea an la rand, este primul producator/exportator de cereale din lume (cu importanta mentiune FARA GMO)
la sfr anului 2015, un important analist militar american, militar de profesie, fost sef de stat major (i-am uitat numele dar il pot afla) , a afirmat (cu argumente stricte) ca westul are o fereastra de un an de zile pt a fi in masura de a castiga o confruntare militara cu Rusia. atat dureaza retehnologizarea armatei regulate, dupa care practic devine INVINCIBILA. (pot cu drag sa va aduc argumetele le ceea ce afirm foarte usor si as face-o cu placere)
Rusia castiga in acest moment cam tot ce inseamna piatza armamentului (ma refer la tarile nealiniate, asean gen, care renunta la partenerul traditiional american).
mai sunt multe foarte multe amanunte, insa chiar nu stiu daca isi au rostul aici, la o postare pe fb
PS Brzezinski cand se referea la Ucraina, spunea defapt pen Crimea. in acestmoment, actuala Ucraina chiar nu mai conteaza, este o tara in total faliment, iar marea majoritate a populatiei, credeti-ma, este filorusa.

Adrian Severin Repet: am lucrat cu marfa clientului, respectiv a analiștilor politici "oficiali". Dacă nu sunteți de acord cu cineva, nu cu mine nu sunteți de acord, ci cu ei. Îmi pare rău că nu s-a sesizat ce am făcut eu. Eu am făcut un raționament ad absurdum și în acest sens am zis că dacă accept toate premisele celor pe care nu îi numesc - nomina odiosa - concluziile lor încă nu stau în picioare. Din două una: ori eu nu am haz și ironia din subtext a rămas ascunsă, ori lumea este prea supărată ca să mai citească un text cu umor. Acum, dând aceste explicații, mă simt ca unul care explică poanta bancului pe care l-a spus.

Adrian Severin Apropo, să înțeleg că dacă nu sunteți de acord cu premisele celor de la cugetările cărora am plecat, nu sunteți de acord nici cu concluzia mea, și în consecință credeți că Occidentul trebuie să se precipite într-un război cu Rusia?

Andreea Dorian tocmai pt ca va citesc si va admir rationamentele, poate de aceea de aceasta data am comentat mai "suparata"
eu nu cred nimic
ba pardon, cred ca daca anu' asta nu era electoral, am fi avut o vara si mai fierbinte
(aproape in fiecare saptamana sunt provocari militare EXTREM de agresive. cineva "cumpara" timp iar altcineva devine disperat. asta este o parere)

Adrian Severin Provocări din partea cui?

Andreea Dorian asta este de sapt asta
http://www.presstv.com/.../23/481261/US-Russia-Syria-Daesh

PressTV-US 'ready to hit Syrian, Russian jets'

PRESSTV.COM

Andreea Dorian din pctu' meu de vedere, nu prea creZ ca e sanatos pt US sa faca asta. aerian, sunt un mare ZERO

Andreea Dorian asta este de saptamana trecuta (si sincer....China nu are nervii Rusiei)
http://www.businessinsider.com/us-air-force-3-bombers...

The US Air Force just made a huge show in the South China Sea with 3…

BUSINESSINSIDER.COM

Adrian Severin Am inteles. Din cele doua exemple rezulta ca SUA ar urmari sa provoace in paralel un razboi cu China si unul cu Rusia, in timp ce sunt implicate intr-un razboi nu se stie exact cu cine in Orientul Mijlociu. Oricat de prosti am crede noi ca sunt planificatorii strategici americani (si nu este bine sa iti subestimezi nici aliatii nici adversarii), am totusi indoieli ca ar fi gata sa se lanseze intr-o confruntare simultana pe atatea fronturi. De aceea, banuiesc ca unele din aceste "provocari" sunt de fatada. Eu unul sunt sigur ca dincolo de ceea ce se vede si de perdeaua de fum pe care "analistii" romani de serviciu sunt stimulati sa o ridice fara a fi constienti de misiunea pe care o indeplinesc, intentia reala de confruntare militara, pentru moment, vizeaza China. Cu Rusia americanii prefera intelegerea; iar asta inaintea unei intelegeri ruso-germane. Provocarile aparente sunt doar argumente de negociere. La fel cu analizele belicoase ale uliilor romani, carora in final li se va taia ciocul si vor fi lasati sa cada in coada.

Andreea Dorian Excelenta....nu cred ca m-ati inteles. China sau Rusia este indiferent. incercati sa luati acest "binom" ca o entitate
(iar finantarea isis si sar in yemen, costa contribuabilul american doar UN MILIARD PE ZI)
poate o sa spuneti ca bat campiile, insa Americutza ca tara (federatia) este profund falimentara. doar concernele au profit si doar acelea din ind militara, farmaceutica si monsanto (care este in sine o industrie)
dpdv personal, marea problema a guv Statelor Unite, este propriul popor si credeti-ma, ceea ce se intampla acum aici, chiar este MAJOR

Gheorghe Vlad In doctina militara germana Rusia este tratata ca stat inamic. Vezi aici - http://www.strategic-culture.org/.../germany-preparing...Pe toata intinderea granitei de vest a Rusiei sunt amplasate trupe NATO. Despre asta vorbeste si Vladimir Jirinovski aici -https://www.youtube.com/watch?v=aQm8L8d8uDc

Gheorghe Vlad in ce constau provocarile Rusie pentru razboi?

Bogdan Storm Mergeti voi la razboi. Eu nu vreau sa lupt in razboiul intereselor. Imi iau familia si ma mut in munti. Ne revedem dupa ce trec mizeriile.

Cioboiu Daniel cu acesta ocazie ma vad obligat să vă îndrum sa verificați pagina 'rezistenta din munti'

Bogdan Storm Eu as vrea sa vad cum ma poate convinge un om in zilele noastre, sa merg la razboi. Pt ce? Pt Patrie? Care Patrie? Asta care-si bate joc de mine si de viata mea? Pt Europa? Care Europa? Care imi exploateaza Patria?
Nu nu, ma duc in munti si revin dupa ce se termina. Ca toate se termina intr-un final. Vedem ce ramane.

Cioboiu Daniel susțin...

Cioboiu Daniel https://www.facebook.com/rezistenta.din.munti/

Rezistenţa din munţi

Community

63 Likes

Dan Lascu Analiza este extrem de superficială. Nu există un Occident unit, dornic să se sacrifice pentru o Americă care nu are prieteni, doar interese, și nu există o Rusie izolată. Analiza (marfa clientului) pare să confunde propriile dorințe cu realitatea împingând în prim plan Ucraina și trecând complet cu vederea „butoiul cu pulbere” din Marea Chinei. Dacă aș avea plăcerea pariurilor, aș cota 5:1 probabilitatea ca WW III să pornească din Marea Chinei de Sud (și nu în Ucraina). Și că primul foc va fi tras de U.S. Navy.

Florin Badinici http://sputniknews.com/.../usa-supply-millions-aegis...

US Supplying $490Mln Worth of Aegis Systems to Japan, S. Korea Navies

SPUTNIKNEWS.COM|BY SPUTNIK

Dan Lascu http://nationalinterest.org/.../chinas-df-26-anti-ship...

China's DF-26 Anti-Ship Ballistic Missile: What Does the Pentagon…

NATIONALINTEREST.ORG

Dan Lascu DF-21, operațională de mai mult de 7 ani, este deja peste posibilitățile AEGIS. Rachetele au schimbat cu totul regulile jocului acolo.

Dan Lascu Dar articolul tău susține exact ce spun eu mai sus.

Dan Lascu Florin Badinici habar nu am (dar nu mi se pare credibil). Cert e că blocul occidental are o severă rămânere în urmă în domeniul rachetelor.

Andreea Dorian sistemul aegis este penibil si de doua ori depasit
si americanii stiu FOARTE BINE ASTA
Deveselu este doar celebra tinta din desenele animate. asta ii este toata valoarea

Dan Lascu Chiar și Orientul Mijlociu are șanse mai mari decât Ucraina (în ceea ce privește declanșarea unui conflict mondial).

Marta Nora Tarnea Occidentul, inclusiv sau mai ales SUA (în bine cunoscuta sa tactică de a întinde „coarda” provocărilor cât suportă pentru a culege roadele strategiei dominaţiei), a „oferit” Rusiei, după destrămarea URSS, în loc de un plan Marshall regimul Elţin şi toxicul împrumut şi „plan” al FMI. Ca de altfel şi celorlalte foste ţări comuniste, în diferite variante, orice, numai plan Marshall nu.
De ce aş fi acum mai optimistă? Poate doar pentru că pericolul războiului a devenit real? Adică coarda este gata să se rupă?
Şi totuşi aproape sunt obligată să fiu optimistă - dar mă bazez mai degrabă pe partea rusă -, mai ales că deja am plătit preţuri semnificative, între altele situându-ne, ca ţară, între pierzătorii Tranziţiei.

↧

The Broken Chessboard: Brzezinski Gives Up on Empire

August 26, 2016, 4:59 pm

≫ Next: Urzeala Tronurilor cu așa-zisul prinț Paul de România, explicată

≪ Previous: un parsiv arunca o piatra

by MIKE WHITNEY

Photograph courtesy of Munich Security Conference, distributed under a CC-BY 2.0 license.

The main architect of Washington’s plan to rule the world has abandoned the scheme and called for the forging of ties with Russia and China. While Zbigniew Brzezinski’s article in The American Interest titled “Towards a Global Realignment” has largely been ignored by the media, it shows that powerful members of the policymaking establishment no longer believe that Washington will prevail in its quest to extent US hegemony across the Middle East and Asia. Brzezinski, who was the main proponent of this idea and who drew up the blueprint for imperial expansion in his 1997 book The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives, has done an about-face and called for a dramatic revising of the strategy. Here’s an excerpt from the article in the AI:

“As its era of global dominance ends, the United States needs to take the lead in realigning the global power architecture.
Five basic verities regarding the emerging redistribution of global political power and the violent political awakening in the Middle East are signaling the coming of a new global realignment.
The first of these verities is that the United States is still the world’s politically, economically, and militarily most powerful entity but, given complex geopolitical shifts in regional balances, it is no longer the globally imperial power.” (Toward a Global Realignment, Zbigniew Brzezinski, The American Interest)

Repeat: The US is “no longer the globally imperial power.” Compare this assessment to a statement Brzezinski made years earlier in Chessboard when he claimed the US was ” the world’s paramount power.”

“…The last decade of the twentieth century has witnessed a tectonic shift in world affairs. For the first time ever, a non-Eurasian power has emerged not only as a key arbiter of Eurasian power relations but also as the world’s paramount power. The defeat and collapse of the Soviet Union was the final step in the rapid ascendance of a Western Hemisphere power, the United States, as the sole and, indeed, the first truly global power.” (“The Grand Chessboard: American Primacy And Its Geostrategic Imperatives,” Zbigniew Brzezinski, Basic Books, 1997, p. xiii)

Here’s more from the article in the AI:

“The fact is that there has never been a truly “dominant” global power until the emergence of America on the world scene….. The decisive new global reality was the appearance on the world scene of America as simultaneously the richest and militarily the most powerful player. During the latter part of the 20th century no other power even came close. That era is now ending.” (AI)

But why is “that era is now ending”? What’s changed since 1997 when Brzezinski referred to the US as the “world’s paramount power”?

Brzezinski points to the rise of Russia and China, the weakness of Europe and the “violent political awakening among post-colonial Muslims” as the proximate causes of this sudden reversal. His comments on Islam are particularly instructive in that he provides a rational explanation for terrorism rather than the typical government boilerplate about “hating our freedoms.” To his credit, Brzezinski sees the outbreak of terror as the “welling up of historical grievances” (from “deeply felt sense of injustice”) not as the mindless violence of fanatical psychopaths.

Naturally, in a short 1,500-word article, Brzezniski can’t cover all the challenges (or threats) the US might face in the future. But it’s clear that what he’s most worried about is the strengthening of economic, political and military ties between Russia, China, Iran, Turkey and the other Central Asian states. This is his main area of concern, in fact, he even anticipated this problem in 1997 when he wrote Chessboard. Here’s what he said:

“Henceforth, the United States may have to determine how to cope with regional coalitions that seek to push America out of Eurasia, thereby threatening America’s status as a global power.” (p.55)
“…To put it in a terminology that harkens back to the more brutal age of ancient empires, the three grand imperatives of imperial geostrategy are to prevent collusion and maintain security dependence among the vassals, to keep tributaries pliant and protected, and to keep the barbarians from coming together.” (p.40)

“…prevent collusion…among the vassals.” That says it all, doesn’t it?

The Obama administration’s reckless foreign policy, particularly the toppling of governments in Libya and Ukraine, has greatly accelerated the rate at which these anti-American coalitions have formed. In other words, Washington’s enemies have emerged in response to Washington’s behavior. Obama can only blame himself.

Russian Federation President Vladimir Putin has responded to the growing threat of regional instability and the placing of NATO forces on Russia’s borders by strengthening alliances with countries on Russia’s perimeter and across the Middle East. At the same time, Putin and his colleagues in the BRICS (Brazil, Russia, India, China and South Africa) countries have established an alternate banking system (BRICS Bank and AIIB) that will eventually challenge the dollar-dominated system that is the source of US global power. This is why Brzezinski has done a quick 180 and abandoned the plan for US hegemony; it is because he is concerned about the dangers of a non-dollar-based system arising among the developing and unaligned countries that would replace the western Central Bank oligopoly. If that happens, then the US will lose its stranglehold on the global economy and the extortionist system whereby fishwrap greenbacks are exchanged for valuable goods and services will come to an end.

Unfortunately, Brzezinski’s more cautious approach is not likely to be followed by presidential-favorite Hillary Clinton who is a firm believer in imperial expansion through force of arms. It was Clinton who first introduced “pivot” to the strategic lexicon in a speech she gave in 2010 titled “America’s Pacific Century”. Here’s an excerpt from the speech that appeared in Foreign Policy magazine:

“As the war in Iraq winds down and America begins to withdraw its forces from Afghanistan, the United States stands at a pivot point. Over the last 10 years, we have allocated immense resources to those two theaters. In the next 10 years, we need to be smart and systematic about where we invest time and energy, so that we put ourselves in the best position to sustain our leadership, secure our interests, and advance our values. One of the most important tasks of American statecraft over the next decade will therefore be to lock in a substantially increased investment — diplomatic, economic, strategic, and otherwise — in the Asia-Pacific region…
Harnessing Asia’s growth and dynamism is central to American economic and strategic interests and a key priority for President Obama. Open markets in Asia provide the United States with unprecedented opportunities for investment, trade, and access to cutting-edge technology…..American firms (need) to tap into the vast and growing consumer base of Asia…
The region already generates more than half of global output and nearly half of global trade. As we strive to meet President Obama’s goal of doubling exports by 2015, we are looking for opportunities to do even more business in Asia…and our investment opportunities in Asia’s dynamic markets.”
(“America’s Pacific Century”, Secretary of State Hillary Clinton”, Foreign Policy Magazine, 2011)

Compare Clinton’s speech to comments Brzezinski made in Chessboard 14 years earlier:

“For America, the chief geopolitical prize is Eurasia… (p.30)….. Eurasia is the globe’s largest continent and is geopolitically axial. A power that dominates Eurasia would control two of the world’s three most advanced and economically productive regions. ….About 75 per cent of the world’s people live in Eurasia, and most of the world’s physical wealth is there as well, both in its enterprises and underneath its soil. Eurasia accounts for 60 per cent of the world’s GNP and about three-fourths of the world’s known energy resources.” (p.31)

The strategic objectives are identical, the only difference is that Brzezinski has made a course correction based on changing circumstances and the growing resistance to US bullying, domination and sanctions. We have not yet reached the tipping point for US primacy, but that day is fast approaching and Brzezinski knows it.

In contrast, Clinton is still fully-committed to expanding US hegemony across Asia. She doesn’t understand the risks this poses for the country or the world. She’s going to persist with the interventions until the US war-making juggernaut is stopped dead-in-its-tracks which, judging by her hyperbolic rhetoric, will probably happen some time in her first term.

Brzezinski presents a rational but self-serving plan to climb-down, minimize future conflicts, avoid a nuclear conflagration and preserve the global order. (aka–The “dollar system”) But will bloodthirsty Hillary follow his advice?

Not a chance.

Toward a Global RealignmentZBIGNIEW BRZEZINSKI

As its era of global dominance ends, the United States needs to take the lead in realigning the global power architecture.

Five basic verities regarding the emerging redistribution of global political power and the violent political awakening in the Middle East are signaling the coming of a new global realignment.

The first of these verities is that the United States is still the world’s politically, economically, and militarily most powerful entity but, given complex geopolitical shifts in regional balances, it is no longer the globally imperial power. But neither is any other major power.The second verity is that Russia is experiencing the latest convulsive phase of its imperial devolution. A painful process, Russia is not fatally precluded – if it acts wisely – from becoming eventually a leading European nation-state. However, currently it is pointlessly alienating some of its former subjects in the Islamic southwest of its once extensive empire, as well as Ukraine, Belarus, and Georgia, not to mention the Baltic States.The third verity is that China is rising steadily, if more slowly as of late, as America’s eventual coequal and likely rival; but for the time being it is careful not to pose an outright challenge to America. Militarily, it seems to be seeking a breakthrough in a new generation of weapons while patiently enhancing its still very limited naval power.The fourth verity is that Europe is not now and is not likely to become a global power. But it can play a constructive role in taking the lead in regard to transnational threats to global wellbeing and even human survival. Additionally, Europe is politically and culturally aligned with and supportive of core U.S. interests in the Middle East, and European steadfastness within NATO is essential to an eventually constructive resolution of the Russia-Ukraine crisis.The fifth verity is that the currently violent political awakening among post-colonial Muslims is, in part, a belated reaction to their occasionally brutal suppression mostly by European powers. It fuses a delayed but deeply felt sense of injustice with a religious motivation that is unifying large numbers of Muslims against the outside world; but at the same time, because of historic sectarian schisms within Islam that have nothing to do with the West, the recent welling up of historical grievances is also divisive within Islam.Taken together as a unified framework, these five verities tell us that the United States must take the lead in realigning the global power architecture in such a way that the violence erupting within and occasionally projected beyond the Muslim world—and in the future possibly from other parts of what used to be called the Third World—can be contained without destroying the global order. We can sketch this new architecture by elaborating briefly each of the five foregoing verities.First, America can only be effective in dealing with the current Middle Eastern violence if it forges a coalition that involves, in varying degrees, also Russia and China. To enable such a coalition to take shape, Russia must first be discouraged from its reliance on the unilateral use of force against its own neighbors—notably Ukraine, Georgia, the Baltic States—and China should be disabused of the idea that selfish passivity in the face of the rising regional crisis in the Middle East will prove to be politically and economically rewarding to its ambitions in the global arena. These shortsighted policy impulses need to be channeled into a more farsighted vision.Second, Russia is becoming for the first time in its history a truly national state, a development that is as momentous as it is generally overlooked. The Czarist Empire, with its multinational but largely politically passive population, came to an end with World War I and the Bolshevik creation of an allegedly voluntary union of national republics (the USSR), with power resting effectively in Russian hands, took its place. The collapse of the Soviet Union at the end of 1991 led to the sudden emergence of a predominantly Russian state as its successor, and to the transformation of the former Soviet Union’s non-Russian “republics” into formally independent states. These states are now consolidating their independence, and both the West and China—in different areas and different ways—are exploiting that new reality to Russia’s disadvantage. In the meantime, Russia’s own future depends on its ability to become a major and influential nation-state that is part of a unifying Europe. Not to do so could have dramatically negative consequences for Russia’s ability to withstand growing territorial-demographic pressure from China, which is increasingly inclined as its power grows to recall the “unequal” treaties Moscow imposed on Beijing in times past.Third, China’s dramatic economic success requires enduring patience and the country’s awareness that political haste will make for social waste. The best political prospect for China in the near future is to become America’s principal partner in containing global chaos of the sort that is spreading outward (including to the northeast) from the Middle East. If it is not contained, it will contaminate Russia’s southern and eastern territories as well as the western portions of China. Closer relations between China and the new republics in Central Asia, the post-British Muslim states in Southwest Asia (notably Pakistan) and especially with Iran (given its strategic assets and economic significance), are the natural targets of Chinese regional geopolitical outreach. But they should also be targets of global Sino-American accommodation.Fourth, tolerable stability will not return to the Middle East as long as local armed military formations can calculate that they can be simultaneously the beneficiaries of a territorial realignment while selectively abetting extreme violence. Their ability to act in a savage manner can only be contained by increasingly effective—but also selective—pressure derived from a base of U.S.-Russian-Chinese cooperation that, in turn, enhances the prospects for the responsible use of force by the region’s more established states (namely, Iran, Turkey, Israel, and Egypt). The latter should also be the recipients of more selective European support. Under normal circumstances, Saudi Arabia would be a significant player on that list, but the current inclination of the Saudi government still to foster Wahhabi fanaticism, even while engaged in ambitious domestic modernization efforts, raises grave doubts regarding Saudi Arabia’s ability to play a regionally significant constructive role.Fifth, special attention should be focused on the non-Western world’s newly politically aroused masses. Long-repressed political memories are fueling in large part the sudden and very explosive awakening energized by Islamic extremists in the Middle East, but what is happening in the Middle East today may be just the beginning of a wider phenomenon to come out of Africa, Asia, and even among the pre-colonial peoples of the Western Hemisphere in the years ahead.Periodic massacres of their not-so-distant ancestors by colonists and associated wealth-seekers largely from western Europe (countries that today are, still tentatively at least, most open to multiethnic cohabitation) resulted within the past two or so centuries in the slaughter of colonized peoples on a scale comparable to Nazi World War II crimes: literally involving hundreds of thousands and even millions of victims. Political self-assertion enhanced by delayed outrage and grief is a powerful force that is now surfacing, thirsting for revenge, not just in the Muslim Middle East but also very likely beyond.Much of the data cannot be precisely established, but taken collectively, they are shocking. Let just a few examples suffice. In the 16^th century, due largely to disease brought by Spanish explorers, the population of the native Aztec Empire in present-day Mexico declined from 25 million to approximately one million. Similarly, in North America, an estimated 90 percent of the native population died within the first five years of contact with European settlers, due primarily to diseases. In the 19^th century, various wars and forced resettlements killed an additional 100,000. In India from 1857-1867, the British are suspected of killing up to one million civilians in reprisals stemming from the Indian Rebellion of 1857. The British East India Company’s use of Indian agriculture to grow opium then essentially forced on China resulted in the premature deaths of millions, not including the directly inflicted Chinese casualties of the First and Second Opium Wars. In the Congo, which was the personal holding of Belgian King Leopold II, 10-15 million people were killed between 1890 and 1910. In Vietnam, recent estimates suggest that between one and three million civilians were killed from 1955 to 1975.As to the Muslim world in Russia’s Caucasus, from 1864 and 1867, 90 percent of the local Circassian population was forcibly relocated and between 300,000 and 1.5 million either starved to death or were killed. Between 1916 and 1918, tens of thousands of Muslims were killed when 300,000 Turkic Muslims were forced by Russian authorities through the mountains of Central Asia and into China. In Indonesia, between 1835 and 1840, the Dutch occupiers killed an estimated 300,000 civilians. In Algeria, following a 15-year civil war from 1830-1845, French brutality, famine, and disease killed 1.5 million Algerians, nearly half the population. In neighboring Libya, the Italians forced Cyrenaicans into concentration camps, where an estimated 80,000 to 500,000 died between 1927 and 1934.More recently, in Afghanistan between 1979 and 1989 the Soviet Union is estimated to have killed around one million civilians; two decades later, the United States has killed 26,000 civilians during its 15-year war in Afghanistan. In Iraq, 165,000 civilians have been killed by the United States and its allies in the past 13 years. (The disparity between the reported number of deaths inflicted by European colonizers compared with the United States and its allies in Iraq and Afghanistan may be due in part to the technological advances that have resulted in the more productive use of force and in part as well to a shift in the world’s normative climate.) Just as shocking as the scale of these atrocities is how quickly the West forgot about them.In today’s postcolonial world, a new historical narrative is emerging. A profound resentment against the West and its colonial legacy in Muslim countries and beyond is being used to justify their sense of deprivation and denial of self-dignity. A stark example of the experience and attitudes of colonial peoples is well summarized by the Senegalese poet David Diop in “Vultures”:

In those days,When civilization kicked us in the faceThe vultures built in the shadow of their talonsThe blood stained monument of tutelage…

Given all this, a long and painful road toward an initially limited regional accommodation is the only viable option for the United States, Russia, China, and the pertinent Middle Eastern entities. For the United States, that will require patient persistence in forging cooperative relationships with some new partners (particularly Russia and China) as well as joint efforts with more established and historically rooted Muslim states (Turkey, Iran, Egypt, and Saudi Arabia if it can detach its foreign policy from Wahhabi extremism) in shaping a wider framework of regional stability. Our European allies, previously dominant in the region, can still be helpful in that regard.

A comprehensive U.S. pullout from the Muslim world favored by domestic isolationists, could give rise to new wars (for example, Israel vs. Iran, Saudi Arabia vs. Iran, a major Egyptian intervention in Libya) and would generate an even deeper crisis of confidence in America’s globally stabilizing role. In different but dramatically unpredictable ways, Russia and China could be the geopolitical beneficiaries of such a development even as global order itself becomes the more immediate geopolitical casualty. Last but not least, in such circumstances a divided and fearful Europe would see its current member states searching for patrons and competing with one another in alternative but separate arrangements among the more powerful trio.Aconstructive U.S. policy must be patiently guided by a long-range vision. It must seek outcomes that promote the gradual realization in Russia (probably post-Putin) that its only place as an influential world power is ultimately within Europe. China’s increasing role in the Middle East should reflect the reciprocal American and Chinese realization that a growing U.S.-PRC partnership in coping with the Middle Eastern crisis is an historically significant test of their ability to shape and enhance together wider global stability.The alternative to a constructive vision, and especially the quest for a one-sided militarily and ideologically imposed outcome, can only result in prolonged and self-destructive futility. For America, that could entail enduring conflict, fatigue, and conceivably even a demoralizing withdrawal to its pre-20^th century isolationism. For Russia, it could mean major defeat, increasing the likelihood of subordination in some fashion to Chinese predominance. For China, it could portend war not only with the United States but also, perhaps separately, with either Japan or India or with both. And, in any case, a prolonged phase of sustained ethnic, quasi-religious wars pursued through the Middle East with self-righteous fanaticism would generate escalating bloodshed within and outside the region, and growing cruelty everywhere.The fact is that there has never been a truly “dominant” global power until the emergence of America on the world scene. Imperial Great Britain came close to becoming one, but World War I and later World War II not only bankrupted it but also prompted the emergence of rival regional powers. The decisive new global reality was the appearance on the world scene of America as simultaneously the richest and militarily the most powerful player. During the latter part of the 20^thcentury no other power even came close.That era is now ending. While no state is likely in the near future to match America’s economic-financial superiority, new weapons systems could suddenly endow some countries with the means to commit suicide in a joint tit-for-tat embrace with the United States, or even to prevail. Without going into speculative detail, the sudden acquisition by some state of the capacity to render America militarily inferior would spell the end of America’s global role. The result would most probably be global chaos. And that is why it behooves the United States to fashion a policy in which at least one of the two potentially threatening states becomes a partner in the quest for regional and then wider global stability, and thus in containing the least predictable but potentially the most likely rival to overreach. Currently, the more likely to overreach is Russia, but in the longer run it could be China.Since the next twenty years may well be the last phase of the more traditional and familiar political alignments with which we have grown comfortable, the response needs to be shaped now. During the rest of this century, humanity will also have to be increasingly preoccupied with survival as such on account of a confluence of environmental challenges. Those challenges can only be addressed responsibly and effectively in a setting of increased international accommodation. And that accommodation has to be based on a strategic vision that recognizes the urgent need for a new geopolitical framework.

^*The author acknowledges the helpful contribution of his research assistant Paul Wasserman, and the scholarship on the subject of colonial brutality by Adam Hochschild, Richard Pierce, William Polk, and the Watson Institute at Brown University, among others.

Zbigniew Brzezinski is a counselor at the Center for Strategic and International Studies and was the National Security Advisor to President Jimmy Carter from 1977-81. He is the author, most recently, of Strategic Vision: America and the Crisis of Global Power.

↧

Urzeala Tronurilor cu așa-zisul prinț Paul de România, explicată

September 2, 2016, 3:33 pm

≫ Next: istoria re/creativa

≪ Previous: The Broken Chessboard: Brzezinski Gives Up on Empire

Chiar dacă România e republică din 1947, Casa Regală se menține și în prezent în atenția publică, inclusiv cu scandaluri care durează de decenii. Recent, presa a explodat cu cazul retrocedărilor ilegale, dosar în care este implcat, printre alții, și Paul Lambrino, autointitulat “Prințul Paul de România”, al cărui unchi e nimeni altul decât Regele Mihai.

Prin articolul ăsta vrem să punctăm câteva lucruri din cronologia evenimentelor, să clarificăm succesiunea evenimentelor și să comentăm pe marginea evoluțiilor actuale. Citește mai departe, să te informezi corect!

DIAGRAMA

Ca să înțelegi cât mai bine toate încurcăturile descrise în mai jos, am pregătit o schemă extrem de simplă, în care am păstrat doar persoanele de interes în toată această afacere deja veche de aproape un secol:

CONTEXTUL ISTORIC

Regele Mihai, șeful actual al Casei Regale, a avut mereu o problemă cu o linie paralelă a Casei, pornită de tatăl său, Carol al II-lea, după Primul Război Mondial. Uite cum s-au derulat lucrurile:

Principele Carol și Zizi Lambrino, după căsătoria lor

• 1918: Principele Carol (viitor Rege Carol al II-lea) era fiul cel mai mare al Regelui Ferdinand I și succesor direct la Tronul României. Carol încalcă statutul Casei Regale și se căsătorește la Odessa cu Ioana (Zizi) Lambrino, descendentă a unei vechi familii aristocratice, dar neaparținând niciunei case regale (lucru cerut în statutul Casei Regale). Din căsătoria lor rezultă un fiu, Carol Mircea Grigore Lambrino.

• 1919: În mijlocul unui scandal dinastic imens, Tribunalul Ilfov anulează căsătoria lui Carol cu Zizi, Carol Mircea Grigore devine fiu nelegitim și așa începe linia neoficială a Casei Regale.

Principele Carol, Principesa Elena (a doua soție) și fiul lor, Principele Mihai

• 1921: Carol se recăsătorește, de data asta oficial, la Atena, cu Elena, principesă a Greciei și Danemarcei, fiica Regelui Pavlos al Elenilor. Din căsătoria lor rezultă un fiu, Mihai, moștenitor legitim al Tronului, viitor Rege Mihai I și fratele vitreg al lui Carol Mircea Grigore Lambrino. Mihai urma să devină Rege în 1927, să fie detronat în 1930 de propriul său tată, apoi să redevină Rege în 1940 și să abdice în 1947.

• 1947: După o primă domnie (1927-1930) sub Regență și o a doua domnie (1940-1947) marcată de Mareșalul Ion Antonescu și al Doilea Război Mondial, Regele Mihai I abdică, forțat de comuniști, iar România devine Republică Populară. Proprietățile Casei Regale sunt confiscate abuziv de regimul comunist. Aici e cheia – câte din proprietăți erau ale Regelui personal și ale membrilor familiei sale și câte ale Statului, numite Domeniile Coroanei?

Regele Mihai și Regina Ana, proaspăt căsătoriți (Atena, 1948)

• 1948: Carol Mircea Grigore Lambrino are un fiu, Paul-Philippe de Hohenzollern (Lambrino), nepot nelegitim al Regelui Mihai. Regele Mihai se căsătorește în exil la Atena cu Ana, Principesă de Bourbon-Parma.

regele-mihai-regina-ana-principesele-margareta-si-elena-1954

Regele Mihai și Regina Ana în exil, cu primele lor fiice, Margareta și Irina (Elveția, 1954)

• 1949: se naște la Lausanne Margareta, prima fiică a Regelui Mihai și a Reginei Ana, desemnată de Rege Moștenitoare a Coroanei României (nominalizare neoficială, deoarece România nu e monarhie în prezent).

Carol Mircea Grigore Lambrino, tatăl lui Paul Lambrino

• 1955: În urma unei acțiuni intentate de Carol Mircea Grigore Lambrino, Tribunalul de la Lisabona îl recunoaște pe acesta ca fiu legitim al lui Carol al II-ea și îl proclamă moştenitor al defunctului rege (decedat în 1953 în exil în Portugalia), cu toate consecinţele legale.

TRECUTUL RECENT

Paul Lambrino, autiontitulat Prinț al României și Alteță Regală

• 1991: Paul Lambrino deschide în România un proces pentru a se recunoaște în țară decizia de la Lisabona din 1955. De ce? Pentru a contesta linia la Tron și domnia Regelui Mihai și pentru a dobândi părți din averea Casei Regale.

Paul Lambrino și Lia Triff, proaspăt căsătoriți (1995)

• 1995: Tribunalul din Alexandria, județul Teleorman, recunoaște sentința portugheză și Carol Mircea Grigore este recunoscut ca prim fiu legitim al lui Carol al II-lea și în România, cu toate drepturile de succesiune. Paul Lambrino se căsătorește cu Lia Georgia Triff, cetățeană americană de origine română.

• 1999: Regele Mihai pierde apelul făcut la Curtea de Apel București împotriva deciziei de la Alexandria din 1995.

• 2002: Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ), instanța supremă, decide că procesul trebuie rejudecat. Paul Lambrino câștigă, iar Regele Mihai pierde de două ori apelul la Curtea de Apel.

Paul Lambrino, Lia Triff și fiul lor, Carol Ferdinand Lambrino (2013)

• 2010: Regele Mihai pierde iarăși la Curtea de Apel în favoarea lui Paul Lambrino, instanța considerând nefondat recursul la decizia din 1995. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) îi dă câștig de cauză lui Paul Lambrino, obligând Statul Român să-i plătească acestuia 9.500 de euro și să accelereze rezolvarea speței. ICCJ amână procesul pentru 2012. Paul Lambrino și Lia Triff au un fiu, Carol Ferdinand Lambrino.

Familia Regală a României: Principesa Margareta, Regele Mihai, Regina Ana și Principele Radu

• 2012: ICCJ, instanța supremă, îl recunoaște definitiv pe Carol Mircea Grigore ca prim fiu legitim al lui Carol al II-lea, cu toate drepturile de succesiune. Casa Regală dă un comunicat în care spune că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nu îi acordă lui Paul Lambrino niciun drept dinastic și nici nu îl face membru al Casei Regale.

Comentarii

#1 Desi câștigarea “Tronului” de către Paul Lambrino are o aparență de legalitate, în fapt este o cacealma juridică. Deși hotărârea Tribunalului Ilfov din 1919 era definitivă și avea autoritate de lucru judecat (și deci nu mai putea fi contestată în România), Carol Mircea Grigore Lambrino a folosit o instanță străină pentru a obține o hotărâre favorabilă lui, apoi, decenii mai târziu, fiul său, Paul Lambrino a cerut în baza hotărârii străine recunoașterea în România. Fiind un caz nemaiîntâlnit, instanțele judecătorești au fost bulversate și, se spune, manipulate de imporante interese securistice pentru a recunoaște hotărârea străină.

Dar pentru un om normal, așa ceva nu ar fi admisibil – să epuizezi toate apelurile în țară pentru a ataca o decizie nefavorabilă, să obții apoi o hotărâre favorabilă în Zimbabwe, și apoi să ceri recunoașterea hotărârii favorabile din Zimbabwe în România.

#2 Strict teoretic, Paul Lambrino avea oricum de moștenit o parte din averea personală a lui Carol al II-lea, fiindcă era nepotul lui. Chiar dacă căsătoria a fost anulată, este greu de tăgăduit paternitatea, dar nu s-a făcut niciodată o delimitare clară între averea personală a lui Carol al II-lea și averea Casei Regale a României.

Lupta era pentru “refacerea” căsătoriei, pentru ca Mircea Lambrino să obțină titlul de PRIM fiu al lui Carol II. Lucru care ar fi anulat domnia lui Mihai I și deci i-ar fi dat dreptul să revendice bunuri din averea Casei Regale a României așa cum a făcut și Mihai I, în condiții chestionabile. Nu se știe ce efecte juridice ar avea așa o anulare dar în mod sigur ar putea fi folosită pentru a obfusca instanțele în procese de retrocedare.

#3 Bătălia pentru Tron descrisă mai sus nu contează, fiindcă România este Republică și nu pare să mai revină vreodată la monarhie. De asemenea, lupta pe averea Familiei Regale nu ar trebui să conteze prea mult, pentru că Familia Regală, fie ea pe linia lui Mihai sau pe linia lui Paul, nu a avut niciodată averi nesimțite. Familia Regală a avut averi ca reprezentantă a Statului Român, prin instituția Casei Regale a României (domeniile Coroanei), averile membrilor nefiind personale decât într-o mică măsură.

PREZENT

Paul Lambrino și Lia Triff la spital în Ploiești (2015)

• 2015: “Prințul” Paul este reținut în urma unui dosar de retrocedări ilegale deschis la DNA, în care sunt implicați mai mulți oameni influenți. Se pare că pe lângă contestarea Tronului și a titlului de “one true King”, Paul Lambrino pornise și mai multe procese prin care urmărea să revendice anumite proprietăți. I s-a făcut rău în drum spre audieri la DNA Brașov și a fost internat scurt timp la un spital din Ploiești.

Acuzațiile DNA se centrează pe faptul că Paul nu ar fi avut documentele doveditoare ale dreptului de proprietate (și posibil nici dreptul în sine), însă ar fi folosit poziția sa de pretins moștenitor al unor bunuri din Casa Regală pentru ca, împreună cu persoane foarte influente, care cereau comision într 50-80% din averea retrocedată, să influențeze judecători în a da hotărâri aiurea sau nedovedite pentru a prăda Statul de bani și bunuri.

Paul Lambrino la spital în Ploiești (2015)

Dacă sunt dovedite acuzațiile, este pusă în umbră și activitatea instațelor care i-au admis succesiunea pe linia oficială a Tronului.

• 2016: Pe 1 septembrie, Paul Lambrino a fost executat silit în stradă, pentru o datorie de aproape cinci milioane de lire sterline pe care o are la un jurnalist britanic. Licitaţia pentru obiecte de artă trebuia să aibă loc în vila lui Paul, dar el a refuzat să îl lase pe executorul judecătoresc să intre. Aşa că a încercat să vândă obiecte de artă direct dintr-o dubă pe stradă, dar a fost oprit de polițiști. Detalii aici.

↧

istoria re/creativa

September 3, 2016, 5:57 pm

≫ Next: Sorin DUMITRESCU – Academia Română e pîndită de un grav impas axiologic

≪ Previous: Urzeala Tronurilor cu așa-zisul prinț Paul de România, explicată

Adrian Severin

În această săptămână am participat la "Zilele diplomației românești", reuniune anuală a diplomaților români organizată de Ministerul Afacerilor Externe.
Nu voi analiza acest eveniment. Am spus mereu că nu diplomația este problema noastră, ci politica, iar o politică externă nu poate fi bună fără o bună politică internă, care, la rândul său, nu are cum fi bună într-o țară căzută sub dominație străină.
Ceea ce vreau să relatez este confesiunea mai multor diplomați din generaț...
See More

Corneliu ZotaAfirmatia" sub dominație straina" suna lugubru !
O fi adevărat sau e doar o vorba aruncată ?
Ca cetățean știu voce străzii a unor politicieni dar mă îndoiesc.
Știu ca am avut miniștri de externe deosebiți. Titulescu, Malita, Severin. Diplomații actuali oare îi cunosc ?

Mihai Dumitru-SapunaDaca nu ati inteles ca este CHIAR ASA , santeti ori un mare naiv , ori ati fost ocupat cu altele in ...ultimii 25 de ani...
Cat despre a-l pune pe A.S. in ilustra succesiune amintita este, daca nu o exagerare , macar onoranta DOAR pentru A.S....

Mira Curavaleasa de slabi sunt urmasii incit ajunge sa fie pus Severin la exceptionali de parca nu partidul dlui ar fi fost mama tuturor nepotismelor si coruptiei!

Corneliu ZotaD-le Mira Curavale nu amestecați lucrurile. Severin este cel mai bun ministru de externe, după 1990 . Sunteți de acord?

Viorica MoisucPe marginea articolului domnului Adrian Severin si a unora dintre comentarii

Nitu ConstantinCorect! Măcar dacă am sti care e puterea colonială! Guvernatorii se știu - Ciolos si KWJ!

Viorica MoisucDomnule Severin, afirmatiile dvs in legatura cu faptul ca in activitatea ce ati desfasurat-o ca ministru de extene sub presedintia Constantinescu "niciodata " nu ati compromis "interesele vitale ale tarii" este foarte discutabila. Tratatul cu Ucraina . printre artizanii caruia v-ati aflat, ca si activitatea dvs in guvernul Roman al carui "guru" era "profesorul" Silviu Brucan, va pune in cu totul alta postura. Regret ca acum va inconurati de o aureola de "luptator" pentru cauza poporului roman. Va amintesc doar ca istoria consemneaza totul, si bun si rau iar istoricii care s-au implicat atunci in a demonstra ca tratatul cu Ucraina submina interesele nationale ale Romaniei n-au murit inca si ca mai pot scrie multe. O dezbatere a acestor chestiuni ar fi binevenita, mai ales ca tratatul acesta nenorocit este inca in vigoare.

Adrian SeverinEram sigur ca cineva va ridica aceste probleme si ma bucur ca îmi oferiți ocazia să o spun dinnou. Tratatele le încheie oamenii politici iar nu istoricii. De asemenea, istoria este una iar istoricii alta. Mi-am asumat riscul înjurăturilor în chestiunea Tratatului cu Ucraina, cu convingerea ca acesta era interesul național. Am aceeași convingere si astăzi, si cred ca evenimentele internaționale de până acum au demonstrat ca el a fost benefic României. Sa ne imaginam ce s-ar fi întâmplat in condițiile evenimentelor din Ucraina ultimilor ani, dacă nu aveam tratatul semnat. Nu uit, deci, de acel tratat, ci mă mândresc cu el. Desigur alții au dreptul la alte opinii dar nimeni nu are monopolul adevărului. Să lăsăm istoriei timpul să judece. Până atunci sunt gata să dezbat problemele legate de tratat oriunde doriți. Invitați-mă si voi veni. In așteptare semnalez ca, in afara a numeroase explicații, inevitabil lacunare, pe fb, am abordat problema tratatului in două cărți: "Locurile unde se construiește Europa" si "Romania: subiect sau obiect al geopoliticii". Nu știu câți dintre criticii Tratatului au citit ce scrie acolo, dar nu am găsit nici un critic care să se refere la la informațiile si argumentele aduse de mine acolo.

Cât privește relația dintre Guvernul Roman si Silviu Brucan, aceasta a fost zero absolut. Poate o fi avut Petre Roman vreo relație personală cu Silviu Brucan dar influența acestuia asupra politicii economice si de reformă a Guvernului nu a existat. Aveți, deci, o informație eronată.

Dan NicolaeAdrian Severin cred ca o discutie in legatura cu guvernarea Roman nu este avantajoasa pentru niciunul dintre membrii acelui guvern si cred ca este in beneficiul dvs. sa faceti o distinctie clara intre optiunile politicii interne (catastrofice) si cele de politica externa. Petre Roman este poate cel mai nefast personaj din istoria post-decembrista a Romaniei. Daca n-ar fi existat cu totul altfel ar fi aratat astazi tara.

Adrian SeverinDan Nicolae Dvs asta credeți, alții cred altceva. Unii știu, alții numai cred. Eu m-am despărțit de mult de Roman dar a spune ca a fost cel mai rău, este o exagerare nedreapta. Spre deosebire de Dvs cred ca o dezbatere sinceră si informata asupra primelor guvernări postdecembriste nu face rău nimănui. In orice caz nu membrilor Guvernului Roman. Până nu-i ascultați nu știți nici ce informații au, pe care Dvs nu le aveți, nici ce argumente au, la care Dvs nu va gândiți. Si chiar dacă o asemenea dezbatere i-ar dezavantaja, important este avantajul adus adevărului. Fără ea fiecare va rămâne cu ce crede el ca este adevarul. Eu unul nu am intenția de a iniția o atare dezbatere acum întrucât am alte priorități. A spune însă cine câștigă dinte-o discuție înainte ca ea sa înceapă, este profund greșit.

Dan NicolaeAdrian Severinde acord cu dvs. numai ca spre deosebire de dvs. care pare sa detineti cheile unui adevar ascuns, eu sunt invatat sa judec rezultatele. La ce bun sa facem teorii daca ceea ce rezulta arata altceva ! In afara de a-l fi adus in prim planul politicii pe Traian Basescu - alegere egala cu pagubele produse de trei razboaie mondiale - nu cunosc decat urme catastrofale ale guvernarii Petre Roman, catastrofa desavarsita de guvernarea CDR la care a pus umarul "constructiv". Dar evident nu am informatiile dvs. privind bunele sale intentii. Hai sa fim seriosi. Mai bine schimbam subiectul ca e dureros pentru Romania.

↧

Clotilde Armand added 2 new photos.

Când a născut, i-au luat copilul cu forţa. Dar Ursulla a protestat trei luni la rând şi în cele din urmă a putut să-l recupereze pe fiul ei: „Ţipam şi mă zbăteam tot timpul. În zadar. Aproape mi-am pierdut minţile aici. Atât de multe vieţi distruse pentru totdeauna.”

Stăpânii copiilor-sclavi erau plătiţi de stat şi de părinţii naturali pentru exploatarea minorilor

50 comentarii

Gabriela Cretu România, între a fi ca toți și a fi ca nimeni, 27 December 2014

Extrait d’un entretien avec Danielle Mitterrand, Présidente de “France libertés”

Comments

Adrian GRAMA

Urbanism

Cotidian

Concluzie

DIAGRAMA

CONTEXTUL ISTORIC

TRECUTUL RECENT

Comentarii

PREZENT

Gabriela Cretu
România, între a fi ca toți și a fi ca nimeni, 27 December 2014