Moartea lui Neagu Djuvara (de origine, din Macedonia) boier, centenar, a readus în iarna lui 2018 o scurtă modă boierească în România.
Au apărut mai multe cărți despre familiile boierești: despre familia Noica, despre familia Bălăceanu, despre familia Grădișteanu, din care Djuvara se trăgea pe partea maternă.
Aceste cărți, scrise de membri ai familiilor, sunt documentate, dar sunt pledoarii pro domo. Sunt scrise hagiografic, secretele nedorite sunt omise cu grijă. Prima de pe listă e Familiile boerești române de Octav-George Lecca, din 1899. E scrisă aseptic, liofilizată. Cuprinde mai ales familii boierești din Muntenia, cele mai multe stinse.
Grecii nu sunt iubiți de cronicari: Neculce scrie în capitolul X, în Letopiseț: Dumitrașco-vodă era un om bătrân, grec țărigrădean de neamul lui, de Cantacozonești. Și mai nainte vreme fusesă visternic mare și-n Țara Muntenească, la Gligori-vodă. Și era om nestătător la voroavă, tălpiz, amăgitor, geambaș de cei de la Fener din Țarigrad. /../ Focul îl stângi, apa o iezăști și o abaţi pe altă parte, vântul când bate, te dai în laturi, într-un adăpost și te odihnești, soarele intră în nuor, noaptea cu întunerecul trece și să face iar lumină, iar la grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleșug, nici unele de aceste nu sunt, sau frica lui Dumnedzău.
După istorici, domnia fanarioților a durat un secol, între 1711 – 1821, când otomanii își pierd încrederea în fanarioți din cauza răscoalei lui Ipsilanti. E inexact: ultimul fanariot este caimacamul Nicolae Vogoride, născut în Constantinopol, caimacam al Moldovei până în 1858. E fiul unui bulgar, Stoico Bogoridi, traducător al flotei otomane. Bulgara seamănă mult limbii ruse, la începutul sec. XIX bulgarii sunt foarte utili în relațiile tot mai intense și mai tensionate ale otomanilor cu Imperiul Țarist. Mihail Eminescu scrie Scrisoarea a III-a în 1881. Vogoride, anti-unionistul Vogoride murise abia de douăzeci de ani. În 1881, „se adun să se admire / bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire” avea un sens foarte concret și dureros pentru contemporanii săi. Alexandru Plaghino, Constantin Pherekyde, Tzigara-Samurcaș, șefi ai Parlamentului, sunt greci. Apostol Arsachi, grec din Albania, ministru de externe al lui Barbu Catargiu, donează 600 000 de galbeni pentru crearea unei școli de fete la Atena. E prim-ministru interimar în 1862. Arsachi e ultimul fanariot din România. Cuza secularizează averile mănăstirești (și implicit alungă și călugării greci care le adunau veniturile și le trimiteau la Athos, la patriarhie sau la Ierusalim).
Arhondologia Moldovei de Constantin Sion
Constantin Sion termină Arhondologia în 1856 și moare în 1862. În 1856 avea deja 60 de ani, era bătrân, nu îi mai păsa foarte mult de părerea contemporanilor. Așa că poate să scrie o carte vindicativă și insultătoare despre propriii săi contemporani. Lucrase o vreme bună la agie, poliția vremii, și cunoștea de aproape nelegiuirile vremii.
Cartea e un breviar de insulte:
Boierii moldoveni sunt: „năpăști țărei, veniți și oploșiți”, „maica lor, măritată al doilea cu un bețiv care era jitar” „năpaste grecească bietei Moldove” „păcat grecesc pripășit” „moldoveni, și-au luat nume grecesc” „pocituri grecești, pentru păcatele și osânda noastră ” bulgari, bacali” „putoare grecească” „bulgar corcit” „moldovan rusnăcit” „bulgar bogasier” „șalgăi ai ocnei” (tăietori de sare) „țeran” „pocitură grecească” „scîrba aceasta franțuzească ce să rudea cu țiitoarea domnului” „năpaste grecească” „spurcăciune grecească” „belea grecească” „corcitură grecească” „grec de la Corfu” „grec corcit” „păcat și putoare grecească, belea și năpaste Moldovei”: „grec de la Zagura, pripășit” „grec halvagiu” „grec plăcintar pripășit” „moldoveni poreclindu-se cu nume rusăsc” „sîrb casap” „moldoveni rădicați din țarani” „nepoți tîlharilor Căntești” „corcitură bulgărească” „napaste grecească” ”grec venit povară țărei” ”grec pripășit în țară” ”grec plăcintar pripășit aici, văzînd că nobleța și rangurile la noi se vînd pe bani și eftine” …. ”grec, osânda țărei” ”putoare grecească, năpaste țărei” ”belea grecească”, ”răutăți grecești” ”grec căzut năpaste țărei” ”nouă rădicătură din gunoaele țărei” ”deși toți erau nătărăi, dar au făcut din ei și vornici” ”napaste grecească… pripășit… osândă și batjocură a țărei”. ”văzând că boieriile la noi să vând ca la ei măslinele…”. ”Păcatul de grec, năpaste și trântor țărei… scârba acea grecească” (toate despre același personaj). ”Plăcintarii și bragagiii grecești, grădinarii bulgărești și porcarii sârbești”. ”Fanarioți din cei mai spurcați și fără caracter… puturoasă scârnăvie grecească”.
Insultele nu sunt gratuite. Nu trebuie să le eliminăm ca pe niște simple umori. Caimacamul Vogoride, greco-bulgar, se opusese intens Unirii dintre Muntenia și Moldova. Arsachi, prim-ministru în România, s-a considerat toată viața ca grec. Biografiile justifică sarcasmul. În ce privește fanarioții, în sec. XIX patriotismul și xenofobia sunt imposibil de distins. Efortul de a le distinge e specios.
Mecanismele înnobilării
Din cărțile de istorie, care cuprind istorioare șocante cu nobili purtându-se abuziv și brutal cu plebeii, ne închipuim că între cele două categorii era o graniță clară și definitivă. În realitate, clasa boierească era extrem de poroasă. Dacă în Europa occidentală înnobilările aproape încetează în sec. XIX, în Rusia și Țările Române procesul se intensifică.
Dar sunt, fundamental, diferite. Una e o înnobilare făcută de regii Europei de apus, care înnobilau pentru ca urmașii lor regali să aibă vasali de încredere, peste generații; și alta sunt înnobilările pripite, pe bani, ale fanarioților, făcute în domnii scurte.
Știința de carte
De un secol, Biserica era condusă de episcopi greci fanarioți, care foloseau veniturile mănăstirilor din Moldova. Nu aveau nici un fel de preocupare pentru educație. Populația era în ansamblul său analfabetă, iar știința de carte nu depășea, probabil, 2 %.
Știința de carte e o poartă spre înnobilare. Un Grigoraș este ”scriitor”, ajunge sameș, apoi scrib la Vistierie, apoi este boierit. Vasile Drăghici, slugă unui boier, e pus să învețe carte, învață, apoi devine ”scriitor” scrib la un vătaf de curte. Fiind nevoie de scribi la vistierie, ajunge scrib acolo și e boierit. Niște bulgari, Dobrovici, își obțin prin rușfet (șpagă) un post în cancelarie, după promulgarea Regulamentului Organic, apoi sunt înnobilați datorită funcției. Enache Dănulețu ”scriitor la stărostia Putnei” vinde o casă, iar cu banii devine director de judecătorie, apoi serdar. Draghinici, ”moldovan rusnăcit” ”au fost profesor și l-au făcut stolnic”. Uneori vedem înnobilarea în timp real: ”Din toți târgoveții ce am văzut am ales mai cu chip și cu știință de puțină carte pe Constantin Drosu (negustor bogasier falit, n.a.) și i-am rânduit ispravnici”. Fiul său, Neculai Drosu, își cumpără moșia Ițăștii cu 22 000 galbeni (77 kg aur, 2 600 000 euro) E mult, e echivalentul unui venit de 130 000 euro pe an.
Diaconovici, doctor în Folticeni, ”și domnul Mihai Sturza văzând țara săracă de boieri, l-au făcut boeriu”. Evstatiadi, venit în Moldova ca dascăl, tocmit dascăl de postelnicul Grigore Codreanu, ajunge stolnic. Zaharopulo, ”putoare grecească, venit ca doctor” e și el înnobilat de același Mihai Sturza, ca și altul Zisu, tot doctor, ”belea grecească”. Ilașcicu, moldovan, doctor din Bucovina. Ioan Ionescu, profesor de agronomie la Țarigrad.
Nepoții unui bulgar, Cornea, ”învățând carte au intrat la visterie scriitor”. Cuciureanu, ducându-se ”în staturile Europei la învățături și învățând medicina” e și el boierit. Gheorghe Calapod, ”scriitor la isprăvnicie”. Petru Câmpanu ”doctor de filosofie și de alte înalte științe” profesor la Academia Mihăileană și inspector, primește rangul de comis. Un grec negustor, Chedrino, are un fiu, Vasile, care ”știind a scrie” ajunge grefier la divanul de apel. Marcu, bulgar din Focșani ”intrând în miliție, pentru că știa puțină carte, l-au făcut unter-ofițeriu”. Meghistan, ”dascăl de limba grecească”. Braun ”neamț inginer”.
Funcțiile de stat
Funcțiile la stat, pentru care era necesară știința de carte, sunt tot o treaptă spre boierie. Zagură, doi frați, ”înrolați între amploianți, unul șef de secție în divanul țării de jos și altul director la judecătoria Iașilor”. Zaharie ”venit din Basarabia, au fost prin cancelariile instanțelor judecătorești”. Un Cozmiță are doi fii, pe care ”au mijlocit de i-au dat la cancelaria isprăvniciei”.
Banii
Foarte mulți dintre înnobilații disprețuiți de Sion sunt ”bacali”, proprietari de băcănii. Ei își cumpără direct titlul nobiliar, din considerente pur practice: boierii nu plătesc impozite. Ei își pot continua comerțul fără a mai plăti impozite.
Mulți se îmbogățesc devenind arendași de moșii. Un Englezi, grec din Corfu, rădicat la boierie de Mihai Sturza doar ”pentru că au dat bani”.Eraclide, dascăl, se îmbogățește din arenda moșiilor și își cumpără boieria. Un Crina, grec bragagiu, se înnobilează, ”ca nu cumva, făcând bragă rea, să îl bată polițmaistrul” și ca să i se zică arhondas megas kaminaris. Condrea ”bulgar bacal, ca să scape de darea patentei și-a cumpărat un decret de sărdărie”. Chirilovici ”văzând că darea patentei pe fiecare șfert să încarcă, pentru că mulți dintre patentari pe toată ziua se boierea, a hotărât să peardă din capital una sută cinzeci de galbini, și așa cu aceia și-a cumpărat un decret de sărdărie”. ”Leah de Podolia, vindea mere cu căruța”. ”S-a făcut postelnicel, ca să-și scutească viile de vădrărit”.
Slugi boierești
O altă poartă spre înnobilare este (ca în Ciocoii vechi și noi, care e publicat în 1862, și redă situații reale recente) a fi slugă. Vasile Drăghici intră ca slugă la un boier, învață carte, apoi e boierit. Dumitru Drăghici e slugă la un căpitan, după moartea căpitanului ”se urcă în patul lui” și cu timpul e boierit. Manolache David ”l-a slujit pe Ioan Sturza” care îl boierește.
Dodan, doi frați, slugi în casă la postelnicul Ioan Jora, sunt și ei boieriți prin intermediul protectorului lor. Dobraniș, vătav al vornicului Alecu Calimah, e făcut medelnicer de Ioan Sturza. Jorăscu ”vatav la moșia Caraclău a vornicului Sandu Crupenschi”. Ivan, slugă la episcopul de roman, Veniamin Roset. Comisul Costache Codrescu ”știu eu că era slugă în casă la căminarul Gheorghiță Stoinescul, și mă-sa baba Maria era femeie în casă la vornicul Ioan Greceanu.” Doi frați Panait și Petrachi Cazimir” de copii, i-au dat părinții lor slugi la visternicul Iordachi Balș”. Malcoci, slugă la logofătul Constantin Balș.
Filiera bisericii
Doi Drăghici sunt ”fiii unui dascăl de biserică”. Un Mihalache Bandaburu, slugă la mitropolitul Iacob, se călugărește, devine episcop de Huși, de Roman, apoi mitropolit, și din această poziție își boierește încet frații. Dimcea, adus din Muntenia de către mitropolit ca psalt la Mitropolie, e făcut și el clucer.
Arhimandriții greci trimiși să exploateze moșiile închinate și să le trimită veniturile la Athos sau aiurea aduc și ei familii. ”Ecsarhu, veniți cu un moș al lor arhimandrit, le-a dat în posesie (= arendă) câteva moșii fără bani” Au făcut mare stare, s-a făcut spătar, a cumpărat moșia Schinenii, și Călienii, cu ”21 000 galbeni”. Iancu Corjescu fecior de preot, ”scriitor la stărostia Putnei”. Un Vasile Codrinescu ”slugă la un egumen grec de la mănăstirea Ocnei, care ”învățase pe băet meseria călugărilor greci, adică de-al avea în loc de femeie” va fi și el boierit mai apoi. Mardare ”având episcopul rudenii sărace, l-au însurat cu o fată cam nepoată a vlădicăi”. Unul Băidacu ”cumnat cu un Chiril călugăr grec” care îi dă moșii în arendă.
Filiera feminină
Dumitru Drăghici ”după moartea stăpână-su, s-au suit în patul stăpână-sa Fersaiia”. Un grec, Derescu, ”fiind frate cu femeea lui aga Stoianovici l-au făcut serdar”. Doden, ”nebunul domn Grigore Ghica au adus scârba aceasta franțuzească ce să rudea cu țiitoarea lui”. Un cojocar, luat scutelnic de boierul Robescu, fuge cu o nepoată a Robescului, fată fără părinți luată în casă de unchi ca să o mărite. Paharnicul Robescu moare, iar văduva lui îi acceptă înapoi (happy end).
Unul Ștefanachi Dăscălescu ”se îngurluiește” cu un turc, beșleagă (șef peste curierii domnești) la Buzău, îl urmează la Silistra, unde ”ține loc de femeie turcului” Un capichehaie interimar la Silistra îi prezintă pe cei doi frați Dăscălescu pașei, ca să obțină postul permanent. Pașa ”găsește mai de plăcere pe cel mai mare, că cel mai mic era mai hrentuit, că suferise mai multă clacă turcească” – și a fost făcut vtori-vistiernic de primul Vogoride. Mama unui grec, Idierul, face cosmeticale surorilor doamnei; el e primit scriitor în visterie, apoi înnobilat. Despre Ivan, slugă și vătaf al lui Veniamin Roset, egumen la mănăstirea Doljești, aflăm că egumenul ”îi netezea fimeia”. Mihai vodă ”îi netezise femeea” lui Ilie Kogălniceanu. Răducanu Copce ia de soție fata unui căpitan Mihălucă, iar socrul îl face paharnic, ”ca zăstre fetei”.
Un anume Casu, care locuiește lângă curtea domnească, face ”pezevenglîc” adică proxenetism, aduce femei în casa proprie unde domnitorul vine să le întâlnească. Postelnicul Dumitrachi Iamandi are o soră, fată slută și bătrână, pe care trebuie s-o mărite, și i-o dă unuia Dumitrachi Cocri, pe care îl face spătar. Egumenul de la mănăstirea Golia vede că soția portarului e frumoasă ”în părințești sfătuiri dohovnicești au deprins-o la grăunțe” iar fiului ei îi dă mai târziu în arendă o moșie.
Veniți cu domnii
Nici un istoric nu observă că domnitorii fanarioți NU sunt nobili. Sunt bogați, sunt din familii vechi din Fener, cei mai mulți, dragomani (= interpreți) ai sultanilor, dar nu sunt nobili. Ei sunt, în expresiile Evului Mediu, patricieni.
Domnii vin la domnie cu alaiuri mari, de sute de persoane, creditori (domniile costă foarte scump, viitorii domni se îndatorează ca să plătească domniile. O parte din restituiri se fac în bani; pe alții însă îi restituie dând funcții – Moruzi îl face agă pe un anume Derecliu. De prisos să spunem că o funcție obținută pentru bani dați în avans e practic un permis de corupție. Un Dimitriadi vine cu Mihai Sturza. Un Anghel Emanoil vine cu Mihai Sturza, iar domnul îi dă monopol pe pâinea din Iași, ”ce niciodată nu s-a mai văzut așa proastă.” ”Cu domnul Călimah au fost venit un spatariu Neculai Cotcu /…/ și nu s-au mai dus la plăcintăria din Țarigrad, ci încă Mihai vodă neavând de lucru, l-au și boierit”. Contovici ”grec, venit cu domnul Alexandru Moruz”.
Cînd Mihai Sturza ia tronul erau 853 de familii boierești, cînd a terminat (1834-1848, 12 ani) erau spre 3.750 de boieri. Practic, el împătrește numărul boierilor. La 150 de galbeni pitacul, (e suma cea mai mică atestată, poate de la alții a luat mai mult, mulți au fost înaintați, plătind și înaintarea – șătrar, sluger, medelnicer, spătar, agă, postelnic) plătind mai mult – a făcut între 400 -1000 000 de galbeni numai din înnobilări. Într-o domnie de 12 ani, a făcut 233 de boieriri (noi) pe an. Dacă scădem concediile, duminicile și sărbătorile religioase, a făcut o boierire pe zi.
A făcut vreo 2800 de boieriri, în 12 ani, 233 de boieri pe an (fără avansări); dacă scădem duminicile, sărbătorile legale și două luni de concediu, a făcut un boier în fiecare zi lucrătoare.
Ascunderea originii joase
Nici Moldova, nici Muntenia, nu au registre de stare civilă de nici un fel. Oamenii își schimbă numele cum doresc. La boierie, mulți moldoveni își iau nume grecești, iar începând cu ocupația rusească, nume rusificate. Dimitriu ”tăgăduindu-și adevăratele moldovenești porecle de sine, s-au poreclit pe numele părinților, ca să nu li se poată afla obârșia”. Donos, ”moldovan de la ținutul Ieșii, bravo lui că nu și-au grecit nici nu și-au rusit numele său, și nu și-au zis nici Donisache, nici Donosiu, nici Donosievici, ori Donosov”. Ioan ”fiind ridicați la boerie din proști, ș-au părăsit poreclele părințești, ca niște oameni de nimică”. Ivan ”Moldoveni, poreclindu-se cu nume rusăsc”. Iozăfescu ”moldovan, fii a oarecare Iosep, rușinându-se de porecla tătâni-său, s-au poreclit de pe numele său”. ”Și-au lepădat porecla părințască și s-au poreclit Cristescu, de pe moșie, ca să nu se prepue că-i rudă cu ciocoii, și nici să-l cunoască că-i bulgar”. Sion e obsedat de nume exacte: Costache, moldoveni, și cei mai din vechi boieri, ”însă dreapta lor poreclă este Boldur”. Chirilovici ”și-a rusnicit porecla, ca să nu i să poată nimeri obârșia neamului”. Chirnischi își schimbă ”părinteasca poreclă în leșască, ca să nu i se poată nimeri obârșia neamului” Costinov ”ca să nu să nimerească trunchiul de la care căsăpie au eșit, și s-au înălțat la boierie, numele tătâni-său și l-au format în poreclă rusească, ca să creadă proștii că-i rus”. ”Și-au format poreclă sârbească”. ”Ioan Nacu, de sine poreclit așa”.
Epitaf
Desigur, o parte din boieri erau boieri vechi și patrioți adevărați – familia Rosetti, familia Golescu. La eliberarea robilor țigani, aproape jumătate din boierii moldoveni refuză despăgubirea oferită de stat, ca să dea eliberării un înțeles de generozitate.
Dar ideea de democrație e inseparabilă de ideea de meritocrație. Există societăți de tip achievement, unde individul e remarcat, admirat și promovat pentru meritele sale proprii, și societăți de tip ascription, în care individul e remarcat pentru meritele înaintașilor. Societatea românească e amfibie: nu a părăsit complet sistemul ascription, balcanic, în virtutea căruia o păpușă gonflabilă, fiica președintelui Băsescu, e ipso facto bună de deputat european, o Barbie de plastic, Corina Bogaciu, fiica unui primar, e și ea bună de deputat. Societatea românească nu a intrat încă în sistemul achievement, meritocrația prin școli, franceză, sau meritocrația prin afaceri, americană.
Când Toader Paleologu, proaspăt dat afară din Partidul Liberal, declară cu ciudă că ”strămoșii mei au făcut partidul liberal, nu nou veniții ăștia !” el are dreptate într-o logică ascription, în care partidul și funcția de deputat sunt moșii transmisibile din tată-n fiu. Ca în Grecia balcanică, bântuită de un secol de două familii politice, Papandreu și Karamanlis, oir India, unde toți deputații sunt fii de deputați. Și Pakistanul, unde fiul lui Benazir Bhutto e politician de a cincea generație.
Structurile de tip ascription nu sunt mai bune sau mai rele, mai eficiente sau nu, decât structurile de tip achievement. În societăți cu instituții slabe, în care statul e incapabil să aplice legile și să impună respectarea contractelor, e preferabil să tratezi cu interlocutori pe care-i știi de o generație, două, și care te știu tot de atunci. Cei care se cunosc de mult nu au tendința să se înșele.
Dar avantajele sistemului se opresc aici. Ele sunt evidente doar în societăți cu instituții minimal funcționale. Răscoala din 1907 e recentă. Toate societățile din Occident s-au dezbărat de sistemul aristocratic. Balul debutantelor mai ocupă, anual, două pagini în Paris Match, dar asta e tot.
Neagu Djuvara a scris o carte groasă despre Grădișteni, familie boierească veche, din care se trăgea după mamă. Despre neamul Djuvara n-a scris. Djuvara vine din macedoneanul чувар, čuvar, paznic sau cioban, scris grecește, Τζουβάρα, Tsouvara. Grecia e plină de Τζουβάρα și Τζουβάρας.
Sion scrie despre ei: ”Juvara: bulgari, veniți la 1829 deodată, aceștia fiind trei frați, s-au pripășit în Focșani, ș-au început a căuta de vite, apoi au luat moșie în posesie ( = arendă). ”
”Paleologu – grec, neguțitor din Galați, un Temoleon pe la 1847 ș-au cumpărat decret de megas arhon comis. ” – descendenții cumpără moșii, iar apoi un Paleologu ațipește ca senator în Parlamentul interbelic.
Presa e plină de articole nostalgice despre aristocrații moldo-valahi și distincția lor rafinată. Realitatea e cu totul alta: acești esteți epicurieni sofisticați erau fii de haidăi, parlagii, bragagii, geambași, sfârnari și arendași îmbogățiți recent. Ne displac baronii locali de azi, cu două cefe și două guși, mârlani îmbogățiți prin corupție. Fiii lor nu vor avea vreo legitimitate morală mai mare. De ce am linguși cabotin urmașii parlagiilor de ieri ?
Și piatra, și bronzul prind o patină venerabilă a vechimii. Corupția, șmecheria și samsarlâcul n-ar trebui să capete nici o patină. Și n-ar trebui să iște nici reverență, nici adulație după două sau trei generații.
Am vazut acuma o emisiune pe acanalul Arte despre soferi de tiruri in Europa de vest. majoritatea sunt din Est , cu o majoritate de români... traiesc in conditi de sclavi cum zicea un român Costinel, dorm in camioane, maninca pe linga camioane pentru banii de la patroni nu li se ajunga dàcà vor sà trimià ceva a casa... Costinel zice cà sunt sclavi legal, cu documente oficiale... N-am auzit in România asa zisà stânga vorbând d aceasta problema, se pare cà e fàrà interes local ca si femeile explotate in intreprinderi agricoale din Italia de sud si in Sicilia...
"București, 1997. Președintele Constantinescu primește vizita unui grup de experți germani. I se prezintă un masterplan pe transporturi rutiere, adică un proiect cu rețeaua de autostrăzi a României pe următorii 15 ani. Constantinescu zice da și îi trimite la premierul Ciorbea. Ciorbea aruncă și el un ochi, iar cu celălalt le face semn să meargă la ministrul Transporturilor. Nemții stabilesc o întîlnire cu Traian Băsescu, ministrul Transporturilor. > Componența delegației era următoarea: o mare companie de consultanță specializată în mari proiecte de infrastructură, un finanțator cu banii la el (Goldman Sachs) și doi constructori de autostrăzi germani. Propunerea era rezultatul unei munci de proiectare și integrare de un an, care fusese elaborată pe spezele consorțiului, fiindcă era evident că dezvoltarea României cerea la modul imperativ un astfel de plan. Urmau să fie construiți 2.900 de kilometri de autostradă care să traverseze țara de la est la vest, de la nord la sud, și să unească toate provinciile istorice și economice între ele. Era luată în calcul creșterea traficului, a activității industriale și agricole, a portului Constanța, a investițiilor străine și a turismului. România era conectată cu țările din jur așa cum erau conectate economiile occidentale și devenea un hub rutier în rețeaua comerțului euro-asiatic. Mai mult, banii erau asigurați de consorțiu (8 miliarde de dolari), iar statul român avea de plată cam 650 de milioane de dolari pe an, cu dobînzile incluse, pentru toată lucrarea (o nimica toată). Neexistînd atunci presiunea deficitului impus de UE, aranjamentul era ușor de pus la punct. > 15 ani socotiți din 1997 ar fi însemnat că în 2012 totul era gata. Dar, stați să vedeți. La întîlnirea cu ministrul Traian Băsescu, care trebuia să dureze cel puțin două ore, cei zece reprezentanți ai consorțiului s-au prezentat cu mape, cu planuri colorate, cu retroproiectoare, cu schițe la scară, cu cifre, cu studii, cu grafice de evoluție, cu recomandări și cu garanții. Băsescu i-a întîmpinat cu un zîmbet larg, marinăresc, și i-a ascultat cu cea mai mare atenție. Doar că atenția n-a depășit trei minute. Nici n-au apucat nemții să-și dreagă bine vocea, că Băsescu s-a ridicat, le-a strîns mîna și le-a tăiat-o scurt. Domnilor, știu că băncile vor să facă bani ușor. România nu are nevoie de autostrăzi. Volumul traficului nostru rutier nu justifică un asemenea dezmăț financiar. Noi ne descurcăm cu drumuri naționale și județene. Asta ar fi trebuit să-mi prezentați dacă ați fi fost capabili să gîndiți puțin. Căutați fraieri în altă parte. Cam astea au fost cuvintele vizionarului pe care românii l-au răsplătit de două ori cu demnitatea de președinte al unei țări neasfaltate. Iar nemții i-au ascultat povața și au căutat în altă parte. Așa au ajuns Croația și Slovenia să aibă autostrăzi pe care le invidiază toată lumea civilizată. > Toți oamenii prezenți la aceste evenimente istorice trăiesc. Unii povestesc amuzați, alții își aduc aminte cu indignare. Nici unul n-a cunoscut viața în captivitate. > Doru Buşcu (329 articole)"
Je condamne l’assassinat de Boris Nemtsov. Mais je refuse de l’admirer ! Avec les autres responsables de la « thérapie de choc » libérale des années 1990, il fait au contraire partie des politiciens parmi les plus méprisés et honnis du peuple en Russie. Il faut comprendre pour cela le traumatisme national du krach russe de 1997-1998. Ce n’est pas une simple crise financière que traversa alors la Russie mais un véritable chaos économique, social et politique. Et le sommet d’une décennie de déclin comme la Russie n’en avait pas connu depuis la Seconde Guerre Mondiale et l’invasion allemande.
En 1997, alors que le pays s’enfonce dans l’affairisme et la récession sous l’assistance du FMI, Eltsine décide de faire monter au gouvernement de jeunes néo-libéraux. Avec le FMI, ils organisent ce que l’économiste Patrick Artus a appelé « un équilibre financier du désastre ». Nemtsov, déjà privatiseur frénétique comme ministre de l’Énergie, est promu 1er vice-premier ministre. Chargé de l’économie, il conforte la tutelle du FMI. Le malfaisant directeur du FMI, Michel Camdessus, celui qui a aussi ruiné l’Argentine et le Mexique, conseiller social du pape Jean-Paul II, fait alors deux fois le voyage à Moscou. Boris Nemtsov et lui détruisent le peu qu’il reste de l’Etat russe et de son budget. Et ils poussent les banques russes à s’endetter massivement en dollars pour acheter de la dette en rouble. Jusqu’au défaut de paiement. Le choc fut alors terrible : 720 banques sur les 1 600 du pays firent banqueroute. Le système monétaire disparut de fait pendant plusieurs mois. L’investissement du pays fut divisé par 5 par rapport à 1992. Et la Russie vit son PIB chuter au niveau de celui du Danemark. Peu de pays au monde ont subi un tel choc. Le taux de pauvreté bondit de 20 à 65 %. Au milieu de ce chaos, les plus riches, étroitement liés aux gouvernants néo-libéraux, doublèrent leur part dans la richesse du pays. En moins de 10 ans entre 1992 et 1999, <b<la part des 10 % les plus riches est ainsi passée de 20 à 42 % de la richesse totale !
Au milieu de ce chaos, Nemtsov réussit à survivre dans un premier temps à la valse des gouvernements. Le pays vit en effet se succéder 5 gouvernements en 18 mois. Nemtsov fut même celui qui fut le plus longtemps ministre pendant cette période. Il est donc tristement connu en Russie. Ainsi, en plein naufrage, c’est à un jeune protégé de Nemtsov qu’Eltsine fit appel pour contenter le FMI. Ce libéral le plus fanatique est le jeune Sergueï Kirienko. Nommé premier ministre à 35 ans, il a été formé par Boris Nemtsov dans la région de Nijni-Novgorod. Il dirigeait à la fois une banque et une compagnie pétrolière qui furent le théâtre d’intenses malversations. Bien que son mentor Nemtsov ait un bilan calamiteux comme ministre de l’Économie, il obtint qu’il soit gardé au gouvernement. Nemtsov est néanmoins rétrogradé ministre des Monopoles et des Réformes du Secteur public. Son bilan dans ce domaine sera tout aussi effroyable. Et reste dans les mémoires de toutes les couches populaires russes. Les fonctionnaires n’étaient plus payés, des enseignants de Sibérie restant par exemple sans paye pendant 8 mois ! Tout comme les mineurs, qui se mirent plusieurs fois en grève par centaines de milliers. Même les pensions des millions de petits retraités de l’époque soviétique ne furent plus versées. Face à l’aveuglement des néolibéraux au pouvoir, des insurrections populaires éclatèrent un peu partout en Russie. En 1998, les mineurs de Tchéliabinsk, en Sibérie, bloquèrent le Transsibérien, axe vitale de la Russie d’Est en Ouest, tant qu’ils ne seraient pas payés. Des instituteurs moururent en grève de la faim. Des dizaines d’agents des banques se jetèrent par les fenêtres de leurs bureaux. Les Russes furent plus largement contraints par Nemtsov et ses amis à une économie de survie : retour du troc et de l’auto-production agricole. Les Russes des villes et des campagnes couvriront ainsi grâce à leurs lopins jusqu’à 45 % de la production alimentaire du pays. Et 90 % de celle de pommes de terre. Rappeler tout cela, est-ce « cracher » sur Nemtsov ou bien seulement donner les informations de contexte que mes dénigreurs devraient donner si leur métier était bien d’informer et non de prêcher ?
Au terme de cette décennie « libérale », la Russie avait cependant perdu 3 millions d’habitants. Le désastre économique étant cumulé avec la guerre de Tchétchénie, engagée par les mêmes gouvernants, le pays était au bord de la dislocation. Eltsine mourant fit appel à tout ce qui restait d’Etat. Il nomma en 1999 Vladimir Poutine, comme Premier ministre. Le rouble fut fortement dévalué. La Russie fit défaut sur 80 % de sa dette publique. Et Poutine restructura ce qui restait avec une décote de 90 %. Le FMI fut chassé de Moscou. Et 10 ans plus tard, la dette russe a été ramenée de 90 % du PIB à 9 %. En vertu d’une politique visant une indépendance croissante face aux marchés financiers et grace à l’opportune envolée des cours des hydrocarbures.
Voilà l’histoire de Nemtsov et Poutine. Tout le monde la connaît en Russie. Mais aucun média français n’en a encore parlé. Loin d’être inquiétés pour le chaos dans lequel ils ont plongé le pays, Nemtsov et ses collègues de gouvernement se sont confortablement recasés. Pourtant, la justice révèlera que, sous leur règne, 50 milliards de dollars ont été détournés par la Banque centrale via des comptes à Jersey. Et les enquêtes qui ont suivi le krach montrent que 80 % des prêts du FMI étaient détournés par des intermédiaires financiers liés aux oligarques proches du gouvernement. Nemtsov parviendra pourtant à prendre en 2004 la direction d’une banque, la Neftyanoi, dans le secteur de l’énergie qu’il a abondamment privatisé. Avant de devoir démissionner prématurément en 2005 suite à diverses enquêtes pour malversations.
Compte tenu de son passif historique, Boris Nemtsov n’a pas eu un grand succès en politique. Il cofonde en 2000 le parti d’opposition « l’Union des forces de droites », avec les principaux néolibéraux de l’ère de la thérapie de choc, Anatoli Tchoubaïs et Igor Gaïdar. Ils font 8 % aux législatives de 1999 et obtiennent 29 sièges de députés. Faute d’implantation réelle dans le pays et bénéficiant uniquement de soutiens étrangers, ils tombent à 3 % aux législatives de 2003 en ne conservant que trois députés. Mais aux élections de 2007, ils obtiennent moins de 1 % et n’ont plus de députés. Le parti de Boris Nemtsov ne compte plus aujourd’hui que trois élus régionaux sur les 3 800 élus des régions de la Fédération de Russie. On fait plus représentatif.
Nemtsov et son parti n’ont pas eu de député aux dernières élections. Il n’a nullement profité de la contestation qui s’est exprimée à cette occasion contre le parti du gouvernement. J’ai rappelé en début de ce post que, lors des dernières élections législatives, le parti de Poutine avec 49% des voix a perdu 77 sièges ! Ainsi donc, 51 % des électeurs n’ont pas voté pour des candidats de Poutine. Une proportion comparable à celle observée dans la plupart des pays. Pour autant, les Russes mécontents n’ont pas voté pour des candidats de Nemtsov. Trois partis d’opposition ont pourtant vu leur nombre de députés augmenter fortement. 36 pour les communistes, 26 pour les centristes de Russie juste et 16 pour l’extrême droite de Jirinovski. D’autres partis avaient présenté des candidats sans obtenir de sièges, comme les libéraux, pourtant encensés dans « Le Monde », de Yabloko. Il y a donc une opposition parlementaire en Russie. Boris Nemtsov en faisait partie. À la place que lui avait désormais réservé le peuple russe : celle de conseiller régional de l’Oblast de Yaroslav. Paix à ses cendres.
Eu condamn asasinarea lui Boris Nemtsov. Dar refuz să il admir! Împreună cu ceilalți lideri ai „terapiei de șoc” liberale din anii 1990, el este unul dintre cei mai disprețuiti și mai urâti politicieni din Rusia. Pentru aceasta, trebuie să înțelegem trauma națională a prăbușirii ruse din 1997-1998. Nu a fost o criză financiară simplă prin care trecut Rusia, ci un adevărat haos economic, social și politic. Iar vârful unui deceniu de declin cum Rusia nu a mai cunoscut de la cel de-al doilea război mondial și de invazia germană.
În 1997, pe măsură ce țara se scufundă în afacerism și recesiune, cu sprijinul FMI, Elțin decide să aduca tineri neoliberali la guvern. Cu FMI, organizează ceea ce economistul Patrick Artus numește „un echilibru financiar al dezastrelor”. Nemtsov, deja un privatizator frenetic ca ministru al energiei, este promovat prim viceprim-ministru. Responsabil de economie, consolidează supravegherea FMI. Directorul rău al FMI, Michel Camdessus, care a distrus și Argentina și Mexic, consilier social al Papei Ioan Paul al II-lea, a făcut două călătorii la Moscova. Boris Nemtsov și Camdessus distrug puținul care rămâne din statul rus și din bugetul său. Și împing băncile rusești să intre în datorii masive în dolari pentru a cumpăra datorii de ruble. Până la plată. Șocul a fost teribil: 720 de bănci din cele 1.600 de țări au falimentat. Sistemul monetar a dispărut efectiv de câteva luni. Investiția țării a fost împărțită cu 5 în comparație cu 1992. Și Rusia a văzut că PIB-ul său se încadrează la nivelul celui al Danemarcei. Puține țări din lume au suferit un astfel de șoc. Rata sărăciei creste de la 20 la 65%. În mijlocul acestui haos, cei mai bogați, strâns legați de conducătorii neoliberali, și-au dublat ponderea în bogăția țării. În mai puțin de 10 ani între 1992 și 1999, <b <cota celor mai bogați 10% a crescut astfel de la 20 la 42% din averea totală!
În mijlocul acestui haos, Nemtsov a reușit să supraviețuiască valsulio guvernului. Țara are 5 guverne în 18 luni. Nemtsov era chiar cel mai longeviv ministru în această perioadă. Este atât de cunoscut în Rusia – de rau. Astfel, in acest naufragiu, ca sa multumeasca FMI, Elțin a apelat un tânăr protejat al lui Nemtsov . Cel mai fanatic tânăr liberal Serghei Kirienko. A fost numit prim-ministru la vârsta de 35 de ani, fiind instruit de Boris Nemtsov în regiunea Nijni Novgorod. A condus atât o bancă, cât și o companie petrolieră, care au fost scena unor malpractici intense. Deși mentorul său Nemtsov a avut un record catastrofal în calitate de ministru al Economiei, el l-a menținut în guvern. Nemtsov este, totuși, retrogradat ministrul monopolurilor și al reformelor din sectorul public.Si în acest domeniu performanmtele sale sale au fost la fel de îngrozitoare. Și rămâne în amintirile tuturor paturilor populare rusești. Funcționarii nu mai erau plătiți, de exemplu, cadrele didactice din Siberia rămân fără plată timp de 8 luni! La fel ca minerii, care au făcut grevă de câteva ori în sutele de mii. Chiar și pensiile milionarilor de pensionari din epoca sovietică nu mai erau plătiți.Confruntându-se cu orbirea neoliberalilor de la putere, au izbucnit insurecții populare peste tot în Rusia. În 1998, minerii din Chelyabinsk din Siberia au blocat axa vitală transiberiană a Rusiei de la est la vest, până când au fost plătiți. Profesorii au murit din greva foamei. Zeci de agenți bancari s-au aruncat prin ferestrele birourilor lor. Rușii au fost mai forțați de Nemțov și de prietenii săi într-o economie de supraviețuire: revenirea trocului și a autoproducției agricole. Astfel, rușii din orașe și din mediul rural vor acoperi până la 45% din producția alimentară a țării grație parcelelor lor. Și 90% din cartofi.
Până la sfârșitul decadei „liberale”, însă, Rusia a pierdut 3 milioane de locuitori. Dezastrul economic care a fost cumulat cu războiul din Cecenia, angajat de aceiași guvernatori, țara a fost pe punctul de a fi afectată. Mirobundul Eltsin a apelat la tot ce a rămas din stat. El l-a numit pe Vladimir Putin în 1999 în funcția de prim-ministru. Rubla era foarte devalorizată. Rusia a dat faliment la 80% din datoria sa publică. Putin a restructurat ceea ce a rămas cu o tunsoare de 90%. FMI a fost trimis afara din Moscova. Iar 10 ani mai târziu, datoria rusă a fost redusă de la 90% din PIB la 9%. În cadrul unei politici menite să sporească independența față de piețele financiare și creșterea în timp util a prețurilor petrolului.
Aceasta este povestea lui Nemtsov și a lui Putin. Toată lumea o cunoaște în Rusia. Dar nici o media franceza nu a vorbit încă. Departe de a fi îngrijorat de haosul în care au aruncat țara, Nemțov si colegii sai de guvern sunt reinstalati confortabil. Cu toate acestea, justiția va arăta că, sub conducerea lor, 50 de miliarde de dolari au fost deviate de către Banca Centrală prin intermediul conturilor din Jersey. Iar investigațiile care au urmat crahului arată că 80% din împrumuturile acordate de FMI au fost deviate de intermediarii financiari legați de oligarhi aproape de guvern. În 2004, cu toate acestea, Nemtsov a reușit să preia o bancă, Neftyanoi, în sectorul energetic pe care la privatizat pe scară largă. Înainte de a demisiona prematur în 2005 ca urmare a mai multor investigații pentru delapidare.
Având în vedere pasivul sau istoric, Boris Nemtsov nu a avut mult succes în politică. A fost co-fondat în 2000 partidul de opoziție „Uniunea forțelor de dreapta“, cu principalo actroi din epoca neoliberală a terapiei de șoc, Igor Gaidar și Anatoli Ciubais. Ele fac 8% în alegerile legislative din 1999 și obțin 29 de deputați. În lipsa unei implantari reale în țară și care beneficiază doar de sprijin extern, acestea se ridică la 3% în alegerile legislative din 2003, păstrând doar trei deputați. Dar, în alegerile din 2007, ei primesc mai puțin de 1% și nu mai au parlamentari. Partidul lui Boris Nemtsov are acum doar trei reprezentanți aleși din regiune din cei 3.800 aleși din regiunile Federației Ruse. Suntem mai reprezentativi.
Nemțov și partidul său nu au avut deputat în ultimele alegeri. El nu a profitat de protestul care a fost făcut cu acea ocazie împotriva partidului de guvernământ. Mi-am amintit la începutul acestui post că, la ultimele alegeri generale, partidul lui Putin, cu 49% din voturi, a pierdut 77 de locuri! Astfel, 51% dintre alegători nu au votat candidații lui Putin. O proporție comparabilă cu cea observată în majoritatea țărilor. Cu toate acestea, rușii nemulțumiți nu au votat candidații lui Nemtsov. Trei partide de opoziție, totuși, au văzut că numărul lor de parlamentari crește brusc. 36 pentru comuniști, 26 pentru centrii de doar Rusia și 16 pentru extrema dreaptă a lui Jirinovski. Alte partide au prezentat candidații fără a obține locuri, precum liberalii, dar lăudați în „The World”, Yabloko. Există, prin urmare, o opoziție parlamentară în Rusia. Boris Nemtsov a fost unul dintre ei. În locul rezervat acum de poporul rus: cel al consilierului regional din regiunea Yaroslav. Pace în cenușa lui.
Autor : Jean-Luc Mélenchon, socialist, 2 ani ministru francez, senator, deputat, eurodeputat. Absolvent de filozfie, a fost ptr putini ani profesor, mai multi ziarist si apoi a intrat in randul celor alintati „polis p’tis chiens” (in fr politician se pronunta politisien care seamana cu „mai muti catelusi” adica poliptitșien). Este sa zicem controversat insa ce descrie sunt FAPTE!
Boris Efimovitch Nemtsov (1969-27 februarie 2015) mort asasinat (pistol) la Moscova . S-a opus anexarii Crimeii si razboilui cu Ucraina. Insa a participat la Marea Fraudatizare. Ca amanunt picant era nepotul lui Sverdlov, ala care se pare ca a ordonat ucidera tarului si a familiei sale.
ACUM RASPUNDETI : daca ati fi voi in locul rusilor ati vota insi care va lasa sa banuiti ca o sa retraiti epoca Marelui Betiv?
Dacă vă îngrijorează soarta Europei și vă sperie ascensiunea forțelor care vor dezmembrarea acesteia, e bine să căutăm cauzele din spatele acestui fenomen.
Noi am început deja. La Napoli, partide și mișcări progresiste din toată Europa s-au reunit pentru a propune o alternativă politică, una care să combată atât neoliberalismul care generează crize economice și sociale, cât și naționalismul suveranist care minte, oferind soluții inadecvate pentru problemele actuale. Am găsit acolo parteneri de dialog în Yanis Varoufakis, Benoit Hamon, Luigi de Magistris, precum și în colegii din Estul Europei care poartă aceleași lupte ca și noi. Mai multe informații despre eveniment găsiți aici:https://goo.gl/GJ815a.
Demos a participat în calitate de observator la această Convenție, aducând perspectiva Estului și României în discuție. Ne-am exprimat dorința de a avea o Uniune Europeană socială și sustenabilă, care pune oamenii înaintea profiturilor.
Luptăm pentru ea, la nivel local, național şi european. Te așteptăm alături de noi!
La trei secole de Paris – Ghita Bizonu’. despre– Seculara inapoiere a Romaniei
Cand, de pe inaltimile Filaretului, am vazut intinzandu-se in fata mea orasul Bucuresti, inecat intr-un ocean de verdeata, l-am intrebat pe tovarasul meu de calatorie: - Ce distanta este intre Paris si Bucuresti ? - Trei secole, domnule. (citat din: De la Pesta la Bucuresti – Insemnari de calatorie de Ulysse de Marseilliac. Discutia a avut loc in anul 1867)
1. Cuvant inainte 1 2. Seculara inapoiere a Romaniei 2 3. Valori comune europene 3 4. Conditii pentru dezvoltare 7 5. Cuvant despre Romania , si nu mai 10 6. Transilvania – particularitati si asemanari 25 7. Dupa Marea Unire 27 8. Romania in sistemul socialist 34 9. Dupa 1990 44 10. Consideratii personale asupra unor circumstante locale 52 Spatiul romanesc inte Occident si Orient 52 Constiintra sociala sau Morala publica si efectele ei 54 A avut un rol Biserica Ortodoxa in inapoierea zonei? 57 11. Concluzie finala si personala despre starea de inapoiere a Romaniei 57 12. Consideratii personale si generale 59 13. Ce ar fi dost daca … Romania nu devenea socialista 60 14. Surse : 63 15. Anexe 64 16. Apel catre Europa 64 17. Explicaţii privind cauzele decalajului între „cele doua Europe“ 70
1. Cuvant inainte
Daca va asteptati sa vorbesc despre Adevar, Morala, Dreptate si alte asemenea, nu mai cititi . Daca vreti sa cititi despre condamnarea comunismului si diverselor acte genocidare, nu mai cititi. Sunt documente mai bune si lucrari mai grele. Eu am dorit sa–mi spun parerea mea intr-o anume privinta. Daca insa credeti ca societatea poate fi schimbata de azi pe maine prin imitarea unor forme de suprastructura (gen adoptarea unui anume cod de legi, a unei religii sau a unui sistem de organizare politica) la fel, nu mai va obositi. Recititi mai bine pe Maiorescu despre Forma fara fond. El chiar merita sa fie si recitit. Daca o sa vi se para ca ar fi trebuit sa condamn hotarat comunismul va atrag atentia asupra unei ciudatenii: nici unul dintre aprigii nostri luptatori impotriva comunismului nu a declarat ca diploma sa de studii, activitatea sa anterioara sunt nule si neavenite fiindca au fost obtinute sau infaptuite in timpul unui regim criminal, ilegal si ilegitim. Insa daca in unele locuri a trebuit sa vorbesc despre relatiile dintre diversele nationalitati tineti cont de faptul ca am fost nevoit. Fiindca grupurile umane se agrega prin segregare si oricat de malthusian si darwinist as parea totusi grupurile care formeaza o societate mai larga (gen natiune) concura intre ele pentru resurse.[/i] Daca ati inteles acest paragarf puteti continua sa cititi .
2, Seculara inapoiere a Romaniei
Imi cer scuze ca eu, care nici macar diletant nu sunt, ma amestec intr-o problema atat de serioasa. Insa prins intre tacerea vinovata – si suspecta - a istoricilor profesionisti si acuzele fanteziste - unele cu iz rasist, altele cu tenta de intoleranta religioasa, romanofobe in general si am impresia ca nu odata “sponsorizate” de alte interese – ale societatii “civile” si fanteziile bolnavicios autofobe ale emululilor “civicilor” care isi cauta “atestarea intelectuala” in tot soiul de sustineri antiromaneesti una mai insultatoare ca alta, ma vad silit sa incerc sa dau o posibila explicatie la intrebarea obsesiva pe care societatea noastra si-o pune: carui fapt se datoreaza inapoierea Romaniei? Explicatiile care ni se ofera cu generozitate pacatuiesc in principal prin excesul de voluntarism, prin “miopie locala“ care duc la considerarea Romaniei ca o entitate complet separata de evolutia celorlate state europene, prin lipsa de informatii sau mai rau ocultarea lor, prin partizanate externe duse la extrem, combinate cu o rea vointa evidenta bazata pe preluarea trunchiata a unor teorii de ultima ora si, s-o zicem pe cea dreapta, naravul propagandistului P.C.R. care nu se obosea sa afle despre ce vorbeste si inlocuia argumentatia cu tupeu, amenintare voalata si acuze nefondate si multa aliniere “politica” la ce considera el linia momentului. Totul combinat cu lipsa de informatii, lene de gandire, agresiviate si de ce nu, incultura crasa. In anexe adaug doua materiale foarte elaborate care “incearca” sa explice inapoierea zonei. Materialul din Wilkpedia este bazat pe o carte coordonata de Daniel Chirot, marxist american care in mod suprinzator renunta la… marxism si prefera explicatii din sfera idealismului (pastrand totusi lupta de clasa ca firul rosu al istoriei). Al doilea este datorat poetului Viorel Padina. Din mai multe motive consider ca textul poetului este cel mai bun document in materie, atat ca realizare cat si ca erori continute. Nu spun decat ca efectele pe care autorul le pune in carca ortodocsismului s-au observat in sec VI-X si in zona catolica si ca in materiale occidentale am gasit acuze ca sfarsitul civilizatiei romane s-a datorat biserici crestine (adica inclusiv in Galia, Italia). Poetul greseste atunci cand “localizeaza” prea mult un process care cuprinde si Apusul, insa istoricii gresesc si mai mult ca atunci cand analizeaza Apusul nu observa ca in Imperiul Bizantin orasele s-au pastrat… Am scris “incearca” fiindca mie mi se pare ca materialele doresc sa impuna o parere preferata din motive politice sau religioase. Si asta din perspectiva inchipuita a unor valori comune europene la care chipurile ar trebui sa aderam. Sa analizez putin ce se ascunde sub expresia cetoasa a valorilor comune despre care se vorbeste al naibii de mult, uitandu-se ca ce intelegem astazi prin valori comune europene este creatia ultimilor 25-30 de ani.
3. Valori comune europene
In urma cu 50 de ani valorile astea erau ca si inexistente (in schimb exista o practica comuna „passage au tabac”). Ce-i drept, conceptul politic al Europei are la baza 2 mari mituri fondatoare: ideea imperiala romana si crestinismul. Dar as observa ca respectivele mituri fondatoare au fost folosite din plin pentru a justifica conflictele europene in decursul ultimului mileniu. Astazi aceste 2 mituri par a se concretiza in ideea unitatii politice europene si intr-o aparenta preeminenta catolica, si sunt asezonate cu unele idei cu geometrie variabila gen protectia minoritatilor, regionalism, libertati individuale extinse (dar se pare ca liberatea de miscare a persoanelor si a muncii incepe sa se restranga). Ce nu se intelege – sau nu se vrea a sti – este ca Europa privita ca un concept politic este decantarea lenta a uneii serii de accidente istorice. Ca sa incepem cu inceputul trebuie sa mergem la Odoacru, cel care l-a depus pe Romulus Augustulus si a trimis coroana imperiala la Bizant. In perioada care a urmat, regii germanici din Italia, Galia, Iberia si Africa de Nord erau dispusi sa-l considere pe imparat (ul bizantin) precum un „presedinte” de onoare (intaistatator) si sa-i acorde tot respectul de la distanta, sub rezerva ca puterea imperiala sa nu-i deranjeze politic, militar sau economic. Si, cel mai important, nu se ia in consideratie ca vechea unitate economica a lumii mediteraneene era inca neatinsa, ba mai mult, economia era inca bazata pe moneda. Insa in sec VII aceasta unitate este sparta de cucerirea araba, care anexeaza Siria, Egiptul si nordul Africii si intrerupe comertul mediteranean. Adio papirus din Alexandria, adio aur african, adio mirodenii, adio multe altele. Mai rau, iuresul maur cucereste si Spania, ba se intinde peste Pirinei, ocupa Marsilia, Arles si nu mai stiu cat. Acum de Poitiers ati auzit, da’ Guillaume d’Oranges va zice ceva? In aceste conditii economice noi dinastia merovingiana slabeste, lipsita fiind de resurse financiare. In schimb soseste ceasul carolingienilor, mari latifundiari in nordul Galiei. Carolmagnul cucereste Germania, Austria, ceva din viitorul teritoriu polonez, Panonia, introduce crestinismul intr-o buna parte a Germaniei si pur si simplu „inventeaza” din punct de vedere politic nordul Europei. Inscaunarea lui Carolmagnul ca imparat da o legitimitate politica apusului european, contrapusa imperiului bizantin (care neputand face nimic se multumeste sa-l recunoasca pe noul imparat doar ca Cesar – de unde si cuvantul Kaiser). Alt accident istoric duce coroana imperiala romana in zona germananofona, bun prilej de razboaie cateva secole mai tarziu (Galia, devenita intre timp Franta nu va uita prioritatea ei imperiala). Rivalitatii de legitimitate imperiala i se adauga rivalitatea ideologica exprimata in termenii epocii ca rivalitate religioasa. Ca sa aranjeze si mai „bine” situatia are loc si accidentul de la 1204 al cruciadei deturnate. Geaba papa excomunica pronto pe toti cruciatii si venetienii, raul era deja produs. Relatiilor reci dar politcoase le vor urma relatiilor de dusmanie si nici una din parti nu va uita „lectia” invatata. Putin mai tarziu grecii vor respinge in mod sinucigas punctetele florentine, preferand toleranta venala a turcilor musulmani intrasingentei papistase. Ceva mai tarziu, in Ucraina si Transilvania beneficiind de sprijinul puterii seculare va fi impusa uniatia (pentru isprava din Ucraina, biserica rusa va impinge dusmania foarte departe. Dar merita sa observam ca si in acest caz ideologia era sprijinita de o noua pretentie la legitimitatea imperiala). Intorcandu-ne la momentul 1204 observam ca cele 2 legitimitati imperiale au destine diferite. In timp ce imperiul rasaritean este supus asaltului puterii otomane (care va iesi invingatoare) imperiul occidental se descurca mai bine: Venetia dreneaza comertul cu Orientul si-l dirijeaza spre nordul Germaniei, Genova se straduie si ea cat poate prin Marea Neaga si spre NV european iar nordul Italiei devine noul pol al bogatiei. Asa ca nu e de mirare ca aici a inceput Renasterea. Dar tot acum se schiteaza cum va arata viitorul: un centru bogat, pe atunci nordul Italiei, o periferie mai prospera –pe atunci Tarile de Jos – iar restul periferia, slugile de darloaga bune de exploatat. Dar si in acest circuit sunt unii care se insereaza mai bine, isi construiesc propria retea – orasele hanseatice. Cam tot prin epoca asta unul Filip August produce prima fisura in unitatea imperiala vestica atunci cand prin juristii sai proclama ca „Regele Frantei este imparat in regatul sau” – v-am zis, Franta nu va uita niciodata precedenta ei imperiala. Putin mai la apus si mai tarziu tarile iberice, terminind Reconquista si avand un excedent de luptatori greu de reciclat, se arunca in aventura maritima. Bogatiile pe care le vor jefui nu le vor folosi prea mult, in schimb vor asigura succesul altora, mai ales al Olandei. Dar odata cu succesul maritim iberic axa comertului mare paraseste Mediterana Orientala si se deplaseaza in Atlantic: va incepe lunga decadere a S-E european si a Orientului Mijlociu si auxiliar decaderea Venetiei care reusise sa-si incropeasca ce astazi am numi un imperiu colonial. In rasarit victoria lui Mehmed ridica o mica probleama de legitimitate imperiala: urmand exemplul basileilor, sultanul se proclama singurul imparat legitim al Europei. Dar cat de legitim poate fi un imparat necrestin? Si in plus unul care cucereste din exterior capitala?! Raspunsul il dau calugarii moscoviti care dezvolta ideea celei de-a treia Rome, punand astfel bazele unei noi pretentii la legitimitatea imperiala. In vest, spiritului galican rebel i se aduga reforma. De data aceasta nu se contesta numai legitimitatea imperiala dar se contesta si fundamentul sau ideologic; unitatea crestina vestica este sparta si urmeaza razboaiele religioase. Mai rau, cardinalul duce de Richelieu se aliaza cu protestantii impotriva imparatului catolic. Se contesta chiar universalitatea imperiala, deci legitimitatea. Sunt zorii erei moderne.
In secolele ce umeaza ideea imperiala este amputata la un cadru strict teritorial si cuvantul de ordine este diversitatea. Si in acelasi timp Anglia si Olanda luasera calea marii. Franta, cu dubla ei vocatie atlantica si mediteraneana si cu vesnicele complicatii continentale, nu reuseste sa se insereze in jocul Atlantic. Va ramane un outsider. Danemarca va incerca cu oaresce succes si ea jocul Atlantic dar copenhagarea flotei sale o va scoate din competitie. Germania, ramasa teoretic un imperiu este faramitata. Partea nordica insa conectata prin vechiul comert hanseatic si la comertul Atlantic isi incepe ascensiunea. La inceput lenta. Si in jocul european isi (re)face aparitia Anglia (rupta de imperiu de saxoni, conectata partial de normanzi dar ramasa pina acum la periferia atlantica) care incepe sa se implice tot mai mult si mai agresiv in politica europeana. Iar in est? Se creaza un nou imperiu – cel rus. Iar vechiul imperiu turcesc cunoaste acum zile grele aflat in stransoarea imperiului germanic si celui rus. In sec XIX dupa o tentativa imperiala franceza lucrurile tind sa se precipite. Dupa 1848 (totusi curioasa concordanta de revolutii) imperiul ca idee universala pare abolit in favoarea natiunilor. Ma rog, a ramas imperiul habsburgic, dar strict austriac, nu sfant si nici roman. Nici macar german. Adica imperiul incepe sa corespunda definitiei lui primare: imperium, puterea de a comanda. Si in acest sens fiecare stat european tinde sa devina un mic imperiu. Si in acelasi timp multe natiuni incearca sa-si incropeasca propriile imperii in alte zone ale lumii, bazindu-se pe superioritatea armanentului. Franta care se trezeste incurcata in Algeria da exemplu si incepe cursa contracronometru a colonizarii. Un Leopold al Belgiei reuseste sa se-nvarta de o colonie personala: Congo (Kinshasa). O va lasa mostenire statului belgian. Se ridica noi natiuni puternice, care doresc si ele partea lor din „mostenirea lui Adam”. Germania se proclama imperiu. Italia de abia unificata, cu o parte ocupata de Austria viseaza deja la gloria romana. Dar venind ceva mai tarziu la imparteala cele 2 trebuie sa se multumeasca cu ramasitele marelui festin. Tarde venientibus ossa. Si asta le nemultumeste, asa ca se vor alia. Si sa nu uitam Austria, si ea nemultumita desi tocmai miluita cu Bosnia, dar nelinistita de panslavismul miltant al Moscovei (culmea, tocmai acest panslavism ii asigura fidelitatea supusilor polonezi si cehi!). 1900 este perioada de glorie a Europei: este centrul lumii, bogata, puternica, imperiala. Nu mai este vorba de un imperiu european si o legitimitate imperiala, dar exista o multitudine de imperii (declarate sau nu, dar imperii!) care coabiteaza complotand unul impotriva altora visand sa se extinda, sau macar sa-si pastreze integritatea. Si sa nu uitam, exasperand uneori natiunile tinere. Asa ca sa nu ne miram, razboiul era inevitabil. Nu se stia cand va avea loc, dar se stia ca va veni. Si a venit! Zbrobind 3 imperii declarate. Dar o urmare neasteptata a razboiului a fost intoarcerea in forta a ideologiei sub forma a 2 curente politice – comunismul si fascismul – excelente surogate ale religiei… Si sub influenta comunismului, imperiul rus a fost restaurat neoficial dar de data aceasta cu pretentii de universalitate. Apeland la fascism Germania si Italia au incercat si ele restaurari imperiale. Ce-a urmat se stie. Fascismul a fost distrus manu militari. Sa privim acum Europa la 1945: de la Londra la Caucaz cea mai marea parte a ei a suferit in varii proportii distrugeri de razboi. Este indatorata pana peste cap lui Uncle Sam. Greu incercat, dar avand un moral ridicat, imperiul rasaritean s-a extins si a luat in sfera sa de influenta jumatate de Europa. Si, pentru prima oara de 1300 de ani unii din Vest – destul de multi! – priveau plini de speranta spre noua capitala imperiala (care imperiu avea aspiratii universale!). In aceasta conjunctura si din varii motive, inclusiv necesitatea de a-si proteja investitiile, de a nu avea o cadere economica pe propriul teritoriu, Uncle Sam a cautat sa nu mai fie Shilock si a oferit ajutor. Conditionat. Dupa cate stiu una din conditiile puse in Vest a fost ca beneficiarii sa colaboreze economic si sa lase naibii ranchiunele. Ca sa manace s-au executat. Dar lucrand pe sub masa USA si URSS au fortat decolonizarea. Astfel incat la 1965, cu exceptia Portugaliei, statele din Apus erau strict nationale, toate. O situatie inedita in ultimul mileniu: o Europa cu un singur imperiu. Si ala in Est! Si nimeni cu pretentii imperiale in Vest. Deci cale deschisa unei intelegeri sincere. Iar in a doua jumatate a anilor ’60 Europa a mai primit un soc. A aparut o carte: Sfidarea americana de Jean-Jaques Servan-Sschreiber. Excelenta ocazie ca Europa sa constientizeze ce stia si in particular pentru Franta un motiv sa–si tempereze galicianismul ei cronic. Asa ca s-a pornit motorul franco-german. Peste 10 ani intalnirile neoficiale dintre sefii de la Bonn si Paris nu mai erau in tete a tete ci bot-in-bot. Iar Uncle Sam este privit cu tot mai mare suspiciune… (deh prea puternic, prea bogat, prea cu multa tehnologie, cum naiba sa-l iubesti?!) Dar, pentru a construi ceva in politica este nevoie de un mit fondator. Asa ca a fost reactivat Charlemagne si Aachenul, ca simbol al noii Europe. Si drept urmare Europa a inceput sa fie definita ca organizatie politica a statelor vest-europene, uitandu-se ca se intinde pina la Urali. Si a avut loc si caderea imperiului rasaritean. Prima oara in 2000 de ani nu mai exista nici un imperiu european. Asa ca europenii au inceput sa-l construiasca. Noul Imperiu. La inceput au vizat numai teritoriile depinzand de vechea legitimitate imperiala carolingiana, folosind si teoria lui Huntigton pentru a justifica noul gard. Parerea mea este ca sub expresia cetoasa a valorilor comune europene despre care se vorbeste mult ca ar trebui sa ne aliniem se ascund interese particulare. Fiindca o constructie imperiala impune printre altele si a stabili cine va conduce si mai ales cine va avea painea si cutitul. Diferitele tari implicate in acest demers de constructie sunt in concurs intre ele. De ce spun concurs? Caci resursele sunt in mod natural limitate, dar dorintele nu. Si atunci fiecare jucator are tendinta de a-si maximiza partea. Ori aceasta se poate obtine si prin plasarea altora intr-o situatie periferica si inducerea in constiinta colectiva a unor neamuri ideea ca sunt “tolerati”, ca nu “corespund” valorilor comune definite ca aspecte ale suprastructurii – de exemplu religie – si ca “trebuie” sa se “alinieze” facand concesii inevitabile. Inevitabil economice. Iar pentru asta cei “desemnati” ca fiind mai putin dezirabili trebuie sa nu inteleaga care sunt motivele ramanerii lor in postura de outsideri si sa le atribuie unor motivatii ideologice si, sau, etnice, rasiale. Si sa nu inteleaga mecanismele obiective prin care au ajuns in aceasta situatie – fiindca intelegand ar putea sa inverseze tendinta ce ar fi in defavoarea unora dintre ”fruntasii” de azi. Caci argumentele ideologice isi au si ele valoarea lor in istoria noastra. Sa ne aducem aminte ca atunci cand s-a facut secularizarea averilor bisericesti o treime (30% sau 1/3) din pamanturile exploatabile ale Romaniei mici erau “inchinate” bisericilor din Orient. Ca Tarile Romane au sustinut ortodoxia in secolele XVII- XVIII si cand zic sustinut ma refer la sustinere materiala exprimabila in bani. Si daca mergeti la Athos aduceti-va-ti aminte ca acum Grecia cere sprijin international pentru restaurare dar ca, cateva secole, banii din Tara Romanesca si Moldova sustineau complexul. Problemele au inceput sa apara dupa secularizarea din Romania. Si cand mergeti la Sinaia aminti-va ca numele vine de la mosia inchinata manastririi Sfanta Ecaterina din Sinai. Si ca aceste “inchinari” s-au facut in numele unor “valori comune”… Spre beneficiul altora.
7. Conditii pentru dezvoltare
Consider ca pentru a raspunde in mod corect la intrebarea “ce a cauzat inapoiera Romaniei” trebuie sa privim situatia in contextual istoric al dezvoltarii istorice a zonei europene, atat sincronic cat si diacronic si trecand dincolo de “evidentele” inselatoare (gen: catolicism, ortodoxism, germanism samd). Cunostintele mele sunt rezultatul unor lecturi disparate, uneori la voia intimplarii. Ce-i drept, ele sunt si rodul unei pasiuni pentru istorie, dar este vorba de o pasiune cu titlu particular. Si marturisesc ca sunt tributar in primul rand lui Ferdinad Braudel. Si ca Chaunu si Walerstein sunt printre preferatii mei. Si deci sunt adept al tripartismului braudelian care considera zonele economice (si de dezvoltare) ca fiind impartite in trei tipuri : 1 centrale – zonele dezvoltate, in care se produc marfurile cele mai pretentioase tehnologic a epocii, in care societea atinge cea mai mare dezvoltare economoca si sociala si implicit cel mai mare nivel de bogatie. 2 semiperiferice – zone mai putin dezvolate , “subordonate” economic zonelor centrale, care furnizeaza zonelor centrale produse avand un nivel de prelucrare mai redus si mai putin pretentioase. Aceste produse vor fi inglobate in productia de inalta calitate a zonelor centrale. Furnizeaza si materii prime, neprelucrate si consuma produse din zonele centrale. 3 periferice – zone care furnizeaza materii prime, cu scazut grad de prelucrare zonelor semiperiferice si centrale. Nu intamplator sunt zonele cele mai sarace. Ca un exemplu, in secolele XII – XIII zona “centrala” europeana era Nordul Italiei. Adica Lombardta (sa va amintesc: in Londra strada finatelor este Lombard Street. Si “rata lombarda” comanda finanta londoneza). Un oras foarte important era Florenta unde se produceau cele mai fine stofe ale epocii. Care stofe erau prelucrate (prin pieptanare , vopsire) din postavuri flamande. Care postavuri flamande erau tesute din lana.. engleza. Deci Tarile de Jos erau semiperiferia Europei iar Anglia periferie (cam ca toata Europa). Noi? Tarile Romane? N-am zis: cam ca toata Europa? Eram periferie vanzand si cumparand cate ceva prin porturile controlate de genovezi, dar mai bine decat altii care nici periferie nu erau, adica nu existau in comertul european… (de exemplu Finlanda sau Suedia. Atunci in sec XIII). Iar comertul dintre aceste zone formeaza un circuit economic. Se pare ca pentru o dezvoltare serioasa a unei zone sunt necesare cu prioritate doua conditii:
1) Integrarea intr-un circuit economic 1)A : pozitia in circuitul economic 2)B : “rentabilitatea” circuitului economic comparativ cu altele si dinamica circuitelor comerciale .
As observa ca daca faci parte din mai multe circuite economice castigurile cresc. Insa, in ce ne priveste stam prost la ambele puncte.
Ah, da . Uitasem. Cele 2 puncte de mai sus implica o preconditie sine qua non: o densitate a populatiei care sa permita exploatarea resurselor intr-un mod mai elaborat (de exemplu o populatie rara poate sa traiasca din simpla exploatare a padurii insa nu va ajunge sa fabrice mobila destinata pietiei) si sa impuna o structura organizationala de model statal sau parastatal… Sa detaliez . Aparitia formelor de organizare parastatale sau statale este precedata in general de existenta unor resurse ce pot fi insusite intr-un mod constant si la un nivel constant satisfacator pentru intretinerea unei comunitati . Este necesar ca aceste resurse sa poata sustina o populatie cu o densitate suficienta ... si sa sa poata fi extras un plus produs care sa permita diferentierea functionala a membrilor societatii - mestesugari , preoti, militari . Pot deosebi cazul statelor despotismului hidraulic ( adica bazate pe culturi irigate ) - Egiptul Antic, cetatile vechiului Sumer ... Aici resursele agrarae erau suficiente pentru a intretine comunitati mari si mai ales dense . Insa exploatarea acestor resurse implica participarea intregii comunitati la activtiatea de irigatii . Nu se puteau permite exceptii - asa ca a aparut un "aparat" de constrangere a celor, sa zicem , mai lenesi . Insa odata ce roadele s-au vazut ( hambare pline ) altii au fost tentati sa le insuseasca . Asa ca aparatul de disciplinare interna a devenit aparat de aparare si agresiune ... si pe masura ce resursele sporeau aparea alte necesitati - mesteri pentru palate, temple , cititori de zodii samd , si sa nu uitam necesitatea de a tine evidenta stocurilor , deci apar si scribii . Statele antice ale Europei au o evolutie relativ asemanatoare - comunitrati agare de succes care se vad nevoite sa se protejeze de "interesul" exagerat al unora si altora . Si in fundal castigatorul ( Roma antica ) ia totul - fiindca orice comunitate parastatala trece rapid de la aparare la agresiune si agresiunile reusite asigura resurse tot mai mari . As mai observa si cazul extrem al statelor rezultate dintr-o cucerire . De exemplu Sparta. Acesti cuceritori trateaza populatia locala ca pe o resursa - asigurarea resursei inseamna in primul rand pentru ei tinerea in stare de supunere a populatiei cucerite . Ori aceasta inseamna deja statul - asigurarea unei jefuiri continue rationale inseamna impozit , mecanismul de asigurare este forta coercitiva a statului . Totul bazat pe resursa locala prima . Si ar mai fi cazul extrem al triburilor, clanurilor care printr-un singur jaf epic sau jafuri succesive reusesc sa stranga o bogatie considerabila , si care sunt silite de propriul lor succes sa isi construiasca organizatii parastatale care sa le apere de consecintele succesului initial ( adica acum devin ele insile tinta lacomiei agresive - cazul unor triburi de calareti de stepa ). Insa sa nu exageram rolul cucerii militare .. hotaratoare sunt resursele ( si in primul rand cele agricole ) . Mai trebuie sa vorbesc despre cazul statelor germanice ( vandali, goti, franci, burgunzi ) ridicate pe ruinele Imperiului Roman . Se observa usor ce s-a numit barbarizarea Apusului . O decadere a structurii sociale care a mers mana in mana cu decaderea economica , Straturile cele mai elaborate ale societatii - artisti de diverse feluri, mestesugarii de lux - dispar primele si asta nu atat din cauza moravurilor fruste ale cuceritoarilor ci din cauza ca societatea nu mai putea asigura functionarea acestor meserii. Totul grefat pe scaderea a densitatii populatiei - scadere care face mai putin dramatica scaderea resurselor totale . Si in final cucerirea mahomedana a litoralului mediteranian , care cucerire duce la intreruperea vechilor circuite comerciale si la disparitia circulatiei monetare in Apus ( se pare ca buna parte din aurul aflat in cirulatie era de origine africana ). Si odata cu disparitia monedelor asistam si la o prabusire a alfabetizarii .. chiar si in randurile clerului !. Bun venit in feudalism !!
Insa cele de mai sus se bazeaza pe premiza unor resurse exploatabile . Desi largesc hora trecand de zona noastra de interes trebuie sa observ ca dezvoltarea depinde intr-o masura mai mare decat dorim sa acceptam de factori neantropici si pana pe la 1800 imposibil de controlat . Factori geografici de care depinde clima . De exmplu in zona cercului polar nu mai putem, vorbi de dezvolatre ci doar de supravietuire . In zonele desertice la fel . Alta situatie in zonele marilor campii africane – solul este in genral prea « fragil » si suporta cu greu culturile care pot intretine populatii masive . Si mentionez cazul tragic al populatiilor aborigene din Noua Guinee – vechi populatii agrare care nu au reusit sa treaca de nivelul tribal al epocii de piatra , si aceasta din cauza ca planta care le asigura baza alimentatiei lor nu poate fi stocata , deci nu se pot face rezerve …deci acumularea prima este exclusa .
Si intorcandu-ne la turcanele noastre un istoric ce face senzatie in anii din urma zice :
„Romanii au cunoscut, intr-un fel, o ciudata intarziere istorica, pe care o platim si astazi. E vorba si de intarzierea zonei in care ne aflam, Europa Rasariteana fata de Europa Occidentala. Dar chiar si in interiorul acestui spatiu e o intarziere semnificativa, si curioasa. Statele romanesti sunt create pe la 1300 sau dupa 1300. Sunt ultimele state din Europa. In zona asta in care ne aflam, deja in epoca si de multe secole, Ungaria si Polonia sunt mari puteri regionale, chiar vecinul ceva mai mic, Bulgaria, a cunoscut si el momente de extindere, de glorie, cu secole bune, cu jumatate de mileniu inainte de crearea statelor romanesti. Serbia, de asemenea”. „Sigur ca romanii sunt acolo, nu sunt in alta parte. Sigur ca exista anumite structuri, si politice, si economice, dar sunt totusi modeste, cand n-ai ajuns inca la crearea unor state, cu institutiile respective, e un nivel de civilizatie de tip exclusiv rural. Nu ai intrat in dinamica propriu-zisa a istoriei”,.
Nu contest corectitudinea afirmatiilor sale . Insa ma mira mirarea sa « Dar chiar si in interiorul acestui spatiu e o intarziere semnificativa, si curioasa ». De la un istoric , cadru universitar si nu mai stiu cate carti scrise as atepta explicatii nu nedumeriri . Deci sa fac aplicatia afirmatiilor mele de mai sus si sa lamuresc ciudatatenia intarzierii milenare.
Dupa retragerea aureliana, zona noastra a ramas sub ocupatia unor populatii care se pare ca nu ajunsesera sa isi formeze state – chiar daca sefii de trib se intitulau regi . In plus situatia lor era precara , fiind in general gonite de presiunea altor popoare care aflueau dinspre Est . In aceste conditii dificile nu se putea pune problema agregarii unui stat si nici de o exploatare mai sofisticata a resurselor . Rersursele, cate erau erau consumate pe loc. De altfel gotii vor intemeia state ceva mai tarziu in zone italiene , iberice sau africane substituindu-se conducerii romane si atragand colaboratori romani …. Mai remarc ca optiunea unei organizari militare a populatiei locale este exclusa ab initio. Fiindca in Imperiul Roman aceasta era un atribut imperial si ca odata evacuata armata romana teritoriul a fost lasat al dispozitia elementelor gotice. Care au trebuit sa plece cand au sosit hunii , care ..Indiferent cine ar fi fost situiatia era aceiasi – orice inceput de organizare militara ar fi fost spulberat . In plus hunii – ca si alti asiatici pana la Temugin Gingins-Gan – se pare ca obisnuiau sa recruteze ( fortat ) cele mai promitatoare elemente ale populatiei locale ( dintre supravietuitorii macelului initial ). Perioada tulbure a diferitelor invazii – care intotdeauna duceau la episoade de jaf – face imposibila aglomerarea comunitatilor locale in formatiuni viabile care sa favorizeze dezvoltarea . Si cand zic dezvoltarea ma refer in primul rand la cea economica , adica exploatarea resurselor intr-un mod mai elaborat si sa impuna ori sa sustina o structura organizationala de model statal sau parastatal. Resursele raman limitate , nu justifica comertul, nu exista surplusuri si cel mai rau aceste populatii migratoare blocheaza caile comerciale prin jaf. Aici as observa ca ceva mai taziu , Gingins Han si Tamerlan au o grija fantastica pentru siguranta drumurilor comerciale si cat ei sunt puternici pe aceste drumuri comertul infloreste . Si as observa ca in Occident in secolul IX , statele devin mai degraba teoretice si vorbim de faramitarea feudala si ca in acesta perioada – care da nastere mitului recent al anului 1000 – comertul aproape nu mai exista ! Sau mai precis in anii ce urmeaza lui Carol Magnul zonele litorale sunt atacate de normanzi . Ceva mai tarizu atacurile ungare din zona centrala a Noului Imperiu Roman in combinatie cu faptul ca mai exista nici moneda face ca regele / imparartul sa imparta terenuri ( locuite ) din care auxiliarii sai sa se intretina pe ei si trupele ( denumire mai degraga teoretica , mai exact ar fi bandele ) pe care acestia trebuie sa le intretina spre a presta auxilium . La distanta de puterea centrala , toti traind din consum local – ca si puterea centrala – acesti auxiliari, prepusi ai imparatului roman ( de natiune germana va rog !) devin tot mai independenti. Iar puterea centrala care nu mai poate oferi nimic, care este constransa sa voiazeje intre diferitele ei posesiuni pentru a consuma loco resursele nu are mijloacele sa se impuna . Puterea centrala ( imperiala ) este inlocuita de potentatii locali – duci ori conti . Citeam pe undeva ca vechile sedii ducale ( dux insemand in primul sens general ) dateaza din epoca imediat postcarolingiana , cele comitiale din sec VIII … si apoi apar cativa mari seniori ( baronii ) in sec IX . Dintre acesti cativa senori amintesc pe seniorii ( sires) de Couchy si a lor aroganta deviza « Nu suntem regi, nici duci si nici conti / Suntem domnii din Couchy » ! Iar un rege al Angliei si-a maritat fata cu seniorul prizonier . Caci seniorul de Couchy era un ginere demn de un rege ! Fiindca fara resurse exploatabile si fara ca sa poata fi tezaurizate sub forma metalica societatea tinde spre niveluri de organizare mai joase . Asa ca daca aceasta este situatia in Occidentul mai putin expus socurilor stepei – sa nu miram ca in zona noastra nu s-au putut cristaliza forme compleze de organizare sociala . Si la observatia istoricului ca « chiar vecinul ceva mai mic, Bulgaria » care a « cunoscut si el momente de extindere, de glorie, cu secole bune, cu jumatate de mileniu inainte de crearea statelor romanesti. » este cazul in care un grup de navalitori ( de data aceasta semibarbari ) ocupa un teritoriu deja stabilizat. Cand bulgarii s-au stabilit in provincia bizantina Tracia ei s-au substituit – imperfect - organizarii imperiale . Si ce uita istoricul este ca un mare moment de glorie a bulgarilor se leaga de unu Kaloianis , adica Ionita cel Frumos cam roman (vlah) de fapt. Da asa sunt romanii , mai inapoiati cand sunt intelectuali la moda ! Iar despre Ungaria … ce sa zic ? Ungurii erau si ei un grup de triburi de calareti asiatici , care in calitatea lor de auxiliari ai kazarilor erau obsinuiti sa ridice birurile . Asta era functia lor in hanatul kazar . Dupa despartirea – civilizata - de stapanii lor ocupatia de baza vara era jaful . Au ajuns si pana la Reims . Insa activitatea de prada presupune o organizatie militara . De aici a aparut si statul lor si , nefiind vecini cu Bizantul , au putut sa se extinda in dauna altora ( Bulgaria a fost desfiintata de bizantini in doua randuri ). Cat priveste cazurile Poloniei si Serbiei , imi marturisesc ignoranta Indraznesc sa presupun ca formarea statului sarb a avt loc prin preluarea administratiei bizantine si prin influenta comertului cu venetienii ( principala marfa de export fiind servii ori schiavii , de aici si numele de Sclavonia care dadu pre cel de Slovenia si Servia devenit Serbia. Insa servii comercializati riscau sa faca parte mai ales din populatia romanica – erau oricum mai ultil sa ia un sclav care iti intelege poruncile, nu ? ) . Iar Polonia se pare ca a beneficiat de rolul de releu comercial – au fost gasite monede arabe din secolul IX .. In cazul romanilor , insa constituirea unui stat nu era posibila din lipsa resurselor . Si daca cum zice istoricul « , e un nivel de civilizatie de tip exclusiv rural. Nu ai intrat in dinamica propriu-zisa a istoriei” , el uita ca « mainframeul » istoriei acelei epoci insemna agresiunea militara . Zona a contat , ba poate si populatia. Ca obiect al agresiunilor . Insa victima tacuta a invaziilor ( nu erau cetatati de cucerit , oamenii dispareau in padure … cu tot cu turme ) nu erau povestile in cronicile cuceritorilor. Nexistand o organizatie militara care sa permita agresiunile nu erau pomeniti in cronicile « civilizatilor » . Neexistand asezari intarite si armata de infrant nu meritau nici sa fie pomenite in baladele ocupantilor – cau se sa te lauzi ? I-am prins si le-am luat 300 de oi ? Ce isprava eroica demna de a fi transmisa urmasilor ar fi fost aceasta ?! Pardon , sunt pomeniti in niste cronici italiene niste vlahi . Ins acei vlahi erau auziliari ai temutelor trupe mongole….Fiindca cronicele retin doar razboaiele si rar ridicarea unei catedrale . Razboaie nu au putut duce si pentru catedrale le cam lipseau banii si siguranta ( nu ridici o catedrala daca risti sa o vezi incendiata de pradatori !)
1) Integrarea intr-un circuit economic
Zona noastra a fost dominata milenar de circuitul economic cunoscut sub numele de Drumul Chihlimbarului sau “De la varegi la greci” legand litoralul baltic de spatiul est-mediteranean. Insa sa fim cinstiti, acest circuit poate avea abateri importante la Vest sau Est, in unele epoci evitand spatiul nostru (de exemplu drumul de la varegi la greci trecea pe ruta Ladoga – Kiev – Nipru – Constantinopol). Si mai era si varianta venetiana cu trecere prin Elvetia spre Germania. Asa ca la un moment dat rolul zonei Tarilor Romane in acest circuit a scazut si odata cu aceasta si veniturile realizate.
1) A: pozitia in circuitul economic. Pozitia noastra a fost in general una defavorabila: ori de simplu tranzit ori de furnizor al unor produse naturale, adica cea mai putin banoasa.
1) B: “rentabiliatea” circuitului economic comparativ cu altele. Daca la inceputurile sale Drumul Chihlimbarului era principalul circuit comercial din zona europeana inca de timpuriu i s-a alaturat circuitul economic mediteraean care corespundea comertului cu Persia, India, Arabia. Iar valoarea totala a schimburilor depasea cu mult valoarea schimburilor de pe Drumul Chihlimbarului.
Trebuie sa mai observam ca beneficiile unui circuit economic tind sa se contabilizeze mai ales in puncte privilegiate gen orase si mai bine orase-porturi... si pe la 1200 si mai tarziu cele mai importante erau Cetatea Alba si Caffa, sub control genovez la care se adauga nu mai stiu de cand Chilia. Lor li se adaugau porturile Vicina si Cavarna tot controlate de genovezi. Cand zic control ma refer la principalii operatori ai comertului nu la cine percepea taxele vamale. In legatura cu aceste porturi si veniturile realizate prin ele (venituri din comert, taxe vamale) indraznesc sa amintesc ca prin anii 1300–1420 Tara Romaneasca si Moldova aveau o situatie baneasca mult mai buna. La un moment dat lui Carobert de Anjou i se propune o suma importanata sa lase in pace pe Basaraba, nitel mai traziu pe la 1350 nu mai stiu ce domn cumpara de la genovezi 10.000 de echipamente militare complete (za, scut, coif, spada) o comanda foarte mare si mai mult, asta inseamna ca putea dispune de 10.000 de oameni bine inarmati (ducii din Occident nu prea puteau visa la asa forta). Alexandru cel Bun imprumuta cu cateva mii de marci regele polon si primeste ca zalog Pocutia. Si cum craiul nu are bani Stefan va executa zalogul… In plus se pare ca iobagia era cam... necunoscuta sau slab dezvoltata in epoca. Asta inseamna ca voivozii (adica ducii) tarii Romanesti si ai Moldovei aveau suficiente venituri banesti (taxe diverse) din care sa-si plateasca cheltuielile, inclusiv serviciile nobilimii (pardon radacina lui boier este slavul barin si acest barin nu vi se pare ca se apropie de .. baron?!). Stefan cel Mare inainte de toate face obrazul gros si ia Chilia prin forta. Isi asigura astfel veniturile necesare cheltuielilor de razboi. Turcii ,dupa esecul asaltului frontal , iau masura sa-i “taie” fondurile si pun mana pe Chilia si Cetatea Alba. Banii de acum inainte merg la Istambul. Nitel mai tarziu Stefan se va intelege cu turcii. Sau mai precis va fi silit si de lipsa de bani. Cam in aceaisi epoca Vicina si Cavarna dispar la propriu si raman doar in cronici. Insa sunt inlocuite de porturi noi – Giurgiu, Braila, Galati dar pe care turcii pun mana si le fac raiale.. si banii merg la Isatmbul!! Si in pararel cu aceasta situatie monetara si forta militara a Tarilor Romane scade... Si fiindca banii lipsesc boierii se “intorc” spre tarani. ca sa-i faca “rumani” , adica ce s-a intamplat si in Galia si Imperiul urmasilor lui Carolmagnul, cand alte surse n-au mai fost la indemana nobilimii.. Iar legatura lui Mihai consfinteste noua stare de lucruri - curios cum nimeni nu s-a intrebat din ce traiau boierii daca nu aveau iobagi?! Ceva mai tarziu turcii isi impun monopolul de comert in Tara Romaneasca si Moldova. De acum inainte este dus sau redus comertul cu Lipska si Liovul, o sursa de bani dispare, iar imperiul Hotzoman (scuze dar nu ma pot abtine!!) aflat in dificultati financiare cumpara cam la preturile fixate de el. Mai rau preturile sunt fixate intr-o moneda cu titlu scazut, adica cu prea putin argint si cam multa arama sau cum se zice azi inflationista... iar acest monopol inseamna ca zona nu mai este cuprinsa decat intr-un fragment al circuitului economic. Este exact nenorocitul de secol XVIII fanariot.
In paralel, circuitul economic est-mediteranean dominat copios de turci si venetieni primeste o grea lovitura prin devierea comertului cu mirodenii prin Atlantic. Iar turcii incearca sa compenseze scaderea castigurilor mediteraneene prin prelevari mai mari din circuitul economic al Drumului Chihlimbarului.
Si astfel zona noastra este vaduvita de resurse monetare... iar cel mai rau o duc Tarile Romane care isi platesc din greu autonomia tot mai ciuntita. Ca o ultima observatie: in sec XVIII Tarile Romane sunt supuse unei presiuni uriase, dincolo de capacitatea lor economica. Nu se mai face nici o acumulare ci deja se consuma din insasi subsanta economica. Si asta este exact secolul hotarator in care altii isi incep ascensiunea (iar Italia declinul. Curios nimeni nu observa lentul declin al Italiei, care din centru tinde spre semiperiferie). Tarile Romane in aceasta perioada sunt reduse la rolul de periferie a Imperiului Otoman, devenit si el o periferie a Sistemului Mondial. La 1821 Tarile Romane sunt o periferie a unei periferii.
2) Securitatea geopolitica (termenul - pun pariu impropriu - imi apartine). Adica vulnerabilitatea zonei la dominatia externa. Si nu este vorba doar de dominatia politica. Dominatia politica se imbina intotdeauna cu exploatarea economica . Si din acest punct de vedere stam prost. Din cele mai vechi timpuri. Suntem expusi invaziilor de stepa, primii “serviti”, ultimii “clienti”. Sa nu uitam ca pe aici a inceput presiunea migratoare care a dus la abandonarea Daciei Romane si pana la urma la prabusirea Imperiului Roman. Si in continuare am “beneficiat” din plin de alani, avari, bulgari, unguri, pecenegi, cumani terminand cu tatarii. Ultima incursiune tatareasca este de pe la 1770. Iar locul lor este luat imediat de rusi.... si chiar daca este o diferenta intre tatari si armata rusa, ocuparea teritoriului si impunerea intretinerii armatei pe lungi perioade de timp s-ar putea sa fie mai costisitoare chiar decat “shopingul” tatarasc... Nereusind sa–si asigure securitatea, zona este astfel secatuita de resursele ei in beneficul altora.
Am fost să văd pe Domnul bătut de viu pe cruce Singur în câmp cu corbii şi-a cerului răşină Uitându-se la soare cum sângerat se duce, Cu care se simţise de-un fel şi-o rădăcină.
Şi soarele se duce. În zări un şir de care În pulberea fierbinte plângea din roţi şi osii, Iar pui de corbi cu pliscul deschis pentru mâncare Săreau în jurul mumii prin spinărìi şi bozii.
Opaiţele nopţii s-aprind la mii de poştii, Din ţări în ţări de stele, din ce în ce mai sus, Din fundul Mării Moarte până-n văpaia Cloştii Nu-i nimenea nemernic şi singur ca Isus.
Ne-am aşteptat un înger să-aducă-ne isop, Am aşteptat din ceruri un semn, o-mbărbătare, De vreme ce-nţeleptul a fost trimis cu scop, Să moară printre oameni vândut prin sărutare.
5. Cuvant despre Romania, si nu numai Romania, cu tot respectul, este victima unei perceptii gresite: mitul tarii bogate. Asta au invatat stramosii nostri si noi o repetam cu obstinatie, visand sa emigram in tari cu adevarat bogate. Adevarul a fost sintetizat de Adrian Severin: tara bogata in resurse sarace.
Fata de majoritatea tarilor europene Romania dispune de mai multe resurse naturale. Suficiente pentru a trezi apetiturile altora, insuficiente pentru a trai doar din exploatarea lor si aceasta exploatare sa genereze bogatie in tara.
Avem petrol dar in cantitati insuficiente fata de nevoile noastre actuale. Destul insa pentru a atrage atentia altora. Care atentie s-a concretizat in presiuni asupra guvernelor romanesti in anii 20. Sau sa trezeasca apetitul german. Masina de razboi hitlerista s-a bazat pe petrolul romanesc. Dar operatiunea aeropurtata din Creta – o splendida victorie a parasutistilor germani – a consumat 8 luni din productia Romaniei. Asa ca nemtii au tras concluzia: fara alte operatiuni aeropuratate! Insa petrolul ne-a atras in valtoarea razboiului (un amanunt uitat deseori).
Avem gaze naturale. Dar importam o treime din consum.
Avem carbune. De calitate mediocra spre proasta.
Avem minereuri diverse. Insa insuficiente pentru o societate moderna.
Avem chiar si aur si argint, dar insuficient sa putem concura cu Klondike sau Tombstone (ma rog Tombstone s-a epuizat. Dar cantitatea extrasa din Tombstone era uriasa). O paranteza istorica: daca ar fi fost mai mult aur si argint poate ca Principatul autonom al Transilvaniei ar fi devenit un centru de putere important in Europa, caci principii Bethlem numai de ambitii nu erau lipsiti. Mai degraba le-au lipsit banii (adica cantitatile de aur si argint) care sa le permita armatele de mercenari necesare pentru a castiga o pondere mai mare in razboiul de 30 de ani sau Polonia. Cum am zis ambitii aveau, idei aveau, mijloacele insa…
Singurul mineral pe care il avem din belsug este sarea. Insa anii trecuti am importat sare din Turcia (sare de evaporare, obtinuta din apa marii).
Avem lemn. Dar putem concura cu Siberia sau Canada?!
Se spune despre exporturile antebelice de grau. Nu se spune care razboi. Sa va spun eu : primul! caci dupa 1918 explodeaza graul argentinan si canadian. Ca ala american era la putere de pe la 1880. Si uitam cu obstinatie de graul rus si ucrainean (am fost la Odesa. Frumos oras! Au o opera splendida. Cam totul cladit pe export agricol, mai ales de grau).
Deci ar fi cazul sa abandonam mitul tarii bogate. Avem cate ceva, mai mult decat altii, dar insuficient.
Dar, daca privim cu atentie statisticele economice o sa observam ceva care ar putea parea socant: tarile bogate prin dotare naturala (minerale, dotari agrare) sunt in general tari sarace. Ah, da sunt si exceptii notabile: SUA (o tara foarte bogata si prin dotare naturala), Canada, Australia. Dar tarile bogate prin dotare naturala sunt in general tari sarace: Brazilia, Argentina, Congo. Nici Rusia nu e chiar bogata.
Este aici o mica enigma aparenta. Unii vor incerca sa raspunda prin argumente rasiale (germanism, anglo-saxoni) sau religioase (catolicism). Va recomand din Wilkpedia
Occident si Ramanerea in urma a Europei de Est, foarte frumoase texte de propaganda si credinta pura, dar care ignora si deformeaza realitatea istorica. Seamana nitel cu socialismul romantic si gnoza – este destul sa stii adevarul si sa vrei. Si ignora brutal realitatea Americii Latine. Sau succesul Japoniei si al Coreii de Sud. Sau nu explica cum se face ca in secolul XVII Olanda surclaseaza Italia de Nord (pana atunci Italia de Nord era culminatia dezvoltarii civilizatiei europene).
Deci sa mergem la datele primare: tari bogate in resurse naturale sunt sarace si tari nedotate sunt bogate (cu exceptiile de rigoare). Paradoxal? Numai aparent .
Popoarele din tarile sarace prin dotare naturala si-au facut rost de cele necesare din tarile care aveau, fie prin forta fie prin alte mijloace. Acele alte mijloace au fost fie servicii dar mai ales prin industrie (aici se inteleg si productia mestesugareasca si manufacturiera). Fiind constranse de lipsa de mijloace a trebuit sa-si dramuiasca resursele naturale, uzand de inteligenta si inventivitate. Si de comert.
Sa dezvolt cu exemple istorice. La inceput normanzii au recurs la violenta. Iar excedentele obtinute prin jaf le-au reciclat in comert (Furau sa zicem vite. Nu le puteau duce pana in Scandinavia sau Danemarca. Asa ca le vindeau pentru stofe, argint, vin pe care le puteau transporta pana acasa). La un moment dat forta lor de expansiune a fost oprita (cred ca se exagereaza rolul crestinarii lor. Sa nu uitam ca nefericitul Harold saxonul distrusese o armata de normanzi inainte de lupta fatala cu Wilhelm bastardul. Si la data aia normanzii nu fusesera crestinati. A nu se confunda Northmenii cu les Normands). Si expansiunea violenta fiind oprita s-au “reciclat” – pescuit, minerit, productie de gudron, intrand in circuital comercial baltic. Care circuit apare cam in aceeasi epoca. Interesanta coincidenta, nu?
Sau olandezii. Si-au “scos” tara de sub ape. Harnic popor. Dar poate nu au avut ce face?
Ca tot din zona aia, a Olandei, plecasera saxonii care au ocupat Anglia britonilor romanizati. Insa dupa 1000 se pare ca nu mai aveau ce face. Decat sa-si “scoata” tara din ape, sa teasa stofe din lana importata din Anglia si sa le vanda italienilor… Si in secolul XIV Tarile de jos sunt urbanizate la circa 50 %! Iar pe la 1600 se hranesc cu graul polonez important prin Danzig.
Dar pofta vine mancand si dezvoltarea creaza nevoi noi. Pentru aceste noi nevoi unii negustori se indreapta spre Rusia. Care traia bine mersi si nu-i pasa de altii. Numai ca Rusia de atunci nu-i Rusia de astazi. Printre altele nu avea nici aur, nici argint. In Rusia de atunci platile se faceau in blanuri. Si unii aveau prea multe blanuri. Si blana atrage moliile. Nu si argintul. Asa ca… negustorii au bagat argint si au obtinut blanurile si cheresteaua dorite. Si apoi ii vor ademeni pe rusi cu stofe fine. Cu arme de foc. Cu ceasuri. Cu alte cele, inclusiv calesti pentru boieri. Si Rusia cea bogata se indatoreaza (nu uitati!) pentru multe chestii de care nu avea nevoie. Ma rog a fost si unul Piotr care ii iubea pe nemti si olandezi si a vrut sa-i imite. In stil rusesc, ca naiba stie pe cati morti este construita splendoarea Sankt Petersburgului (a nu se uita ca a avut un mare rol, dar a inceput cu perucile Petiusa asta).
Ce am povestit mai sus este un circuit economic. Circuitul Marii Baltice, in care marii castigatori au fost olandezii. …care nici pamant nu aveau. De aia l-au scos din mare si au facut multe altele, fata de rusi care nu doreau decat argintul (ca restul aveau din plin)..
Bogatia se construieste pe un circuit economic si bogat nu-i cel care are de la Dumnezeu ci ala care poate sa-l convinga pe cel avut ca are nevoie de caleasca.
Dar un circuit comercial nu dezvolta doar bogatie ci si ordine. Un sistem. De jos in sus (Piotr a inceput invers). Si depinde unde te plasezi in sistem – la intrare (materii prime) sau la iesireLa coada vacii sau angrosist de cascaval. Iar istorie. Europa a fost lipsita de metale pretioase (erau, dar insuficiente). Si toti au luat masuri sa retina aurul si argintul pe teritoriul lor (Colbert nu a fost singular ci doar cel mai sistematic). Exista o exceptie notabila: comertul cu India. Indienii nu doreau marfurile europenilor. Nici macar vinurile. Insa europenii doreau multe din India. Si indienii nu acceptau decat aur. India a fost poreclita “mormantul aurului”. Si se pare ca oricat aur au scos englezii din India, balanta a ramas in favoare Indiei.
Si in secolul XVIII mai apre o exceptie: China. Care nu dorea decat argint. Si europenii doreau cu nesat portelanuri, matasuri si ceai. Noroc cu razboaiele opiumului ca si asa englezii aveau probleme cu gasitul argintului…
Ei si acu sa ne intoarcem la oile noastre… tara bogata inclusiv in oi (candva). Pe vremea stramosilor nostri, cand s-a zis aceasta, strainii ce vizitau Tarile Romanesti ziceau “tara bogata!” si evaluau bogatia. Dar si bogatia potentiala. Fiindca neamtul (in general erau nemti) aprecia mai ales bogatia potentiala adica ce valoare ar fi avut daca ar fi fost organizata in sistem nemtesc (care in vremea aia era inferior sistemului englez sau olandez). Evaluau pamamanturile libere si se gandeau la ferme. Ei vedeau turmele si le evaluau in taleri pe piata din Dresda sau Danzig. O lista mult mai detaliata se gaseste in Descriptio Moldaviae.
Partea proasta este insa ca avutia era o bogatie potentiala, fiindca lipsea ceva esential: piata!! Si cand am zis piata am zis bani.
Si in afara de aceestea de mai sus otomanii au pretentii in crestere, dupa cum urmeaza:
In secolul XVIII tributul Moldovei creste de la 65.000 de taleri la 260.000, al Tarii Romanesti de la 260.000 la 300.000. La care se adaugau peschesurile, bacsisurile.
La care se adauga mucarerul - cel mic pentru confirmarea anuala a domniei si cel mare pentru cea trienala. Si pe la 1750 se mai adauga geaigea, o noua taxa si astfel se estimeaza ca la 1772 obligatiile Tarii Romanesti fata de poarta se ridicau la 650.000 de taleri. Si in plus prestatiile in natura: de la mari cantitati de grau, turme de berbeci, heghelii, mari cantitati de unt sau miere. Care furnituri trebuiau transportate de partea romana… plus oameni de corvoada pentru armata. Sau cereri de mii de seceratori pentru holdele din Dobrogea…
Si scuze, ma repet, in afara acestor mari prelevari monetare otomane turcii au instituit si un monopol comercial. La preturile lor. Si cu moneda lor. Care moneda (aspru) era cam inflationista, continand putin argint (vedeti si cazul Spaniei in secolul XVII si monezile ei de billon). Iar acest monopol poate a fost mai distrugator decat prelevarile directe.
Aceasta lipsa de bani, bani moneda, face ca situatia mjoritatii populatiei sa fie ingrozitoare. Marturii straine din epoca povestesc despre simple bordeie in care vatra este doar o groapa in pamant. De cele mai multe ori cea mai importanta posesiune din bordei este doar un cazan. O saracie lucie, sub nivelul termenului mizerie. O populatie terorizata de agentii fiscali. Simplul zvon al apropierii taxidarilor pune lumea pe fuga ca si apropierea tatarilor. Prin 1840 Mihalache Sturdza, domn al Moldovei (mare snapan, om cultivat, interesat de cultura, cel care a creat Academia Mihaileana) descrie astfel situatia normala a taranului moldovean: mananca mamaliga, bea apa cu otet, paine carne si vin consuma doar la sarbatori si este exploatat pana la extrem astfel incat nici o acumulare nu este posibila (vedeti si Dinicu Golescu). Si totusi in timpul lui Mihalache situatia se imbunatise in oaresicare masura fata de 30 de ani inainte.
La sfarsitul secolului XVIII situatia “normala” a taranului era asa de “infloritoare” incat acestia fugeau in orasele raia (Giurgiu, Braila, Galati) sa poata trai mai bine. Caci sub directa stapanire turceasca situatia era mai buna…
Si poate se poate vorbi si de o rarire a populatiei – totusi am unele retineri in a accepta cifrele sustinute de unu Stokes (vezi mai jos ) care este convins ca pe la 1750 in principatele romane (Muntenia+Moldova) populatia nu depasea jumatea de milion? (la 1750 Moldova cuprindea intreaga Bucovina si parte a Moldovei de peste Prut! Parte fiindca sudul si Hotinul erau raiale turcesti) si cam in contradictie cu enormele sume de bani scoase din tara…
Si sa mai detaliem. In secolul XVIII odata cu instalarea domnilor fanarioti, creste foarte mult numarul strainilor care patrund in Tarile Romane. Nu este vorba de xenofobie ci de faptul ca acestia “exportau” multe venituri in Fanar pentru a-si asigura familiile si viitorul.
Si in acelasi timp balcanicii ocupa pozitii in orase – negustori (in special grecii), gradinarit (in special bulgarii) sau macar de arnauti (vocatie albaneza precum este politia pentru irlandezii din SUA).
Si a mai crescut numarul manastirlor “inchinate”, asa cum am zis s-a ajuns ca o treime din pamanturile tarilor sa fie “inchinate”. Adica alti bani care ies din tara.
Asa ca de ce sa te omori cu productia? Sa ingrasi turcii? Pe gratis?! Sau sa aiba ce jefui tatarii? Si vremurile erau tulburi – cate mari case boieresti din secolele XVII–XVIII sunt in picioare? Credeti ca marii boieri stateau in cocioabe? Asa ca banii cam lipseau, prisosul se baga in “scule” si “odoare” (bijuterii). Cand Dudescu se duce la Paris are problema sa gaseasca bani, isi vinde bijuteriile si isi amaneteaza mosiile si.. saraceste. Ca era el bogat, dar era bogat ca-n Tara Romaneasca: mosii, clacasi, robi, vite (poate va zice ceva? De exemplu Argentina..) si bijuterii. Bani prea putini.
Iar in conditiile acestei saracii lucii orice dezvoltare este stopata. Nu este vorba doar de un “dat genetic” sau lipsa unor calitati “morale” sau determinism religios, este vorba pur si simplu de lipsa banilor. Lipsa banilor care face ca productia de marfuri sa devina inutila. Si productia de marfuri s-ar fi putut deazvolta daca ar fi existat cerere solvabila, adica piata. Dovada stau diferitele utilaje hidraulice prezente in muzeul tehnicii sau in muzee etnografice: roti de apa de diverse tipuri (inclusiv cea cu facaie care este o turbina Pelton avant Pelton) care puneau in miscare mori (nu numai pentru cereale!) ci si piue (ciocane care bateau postavul), vartejuri pentru facut pasla… Sigur nu este chiar tehnologie moderna, insa inainte de revolutia industriala lemnul era baza utilajelor chiar si-n Olanda. Chiar si in aceste conditii defavorabile se observa progrese: in Muntenia si Moldova numarul mestesugurilor atestate documentar sporesc in orase de la 20 la 38 si 83, iar in sate de la 11 la 13 si la 55. Pe la 1800 sunt inregistrate in Bucuresti 36 de bresle la Iasi 24. Pe la 1820 numarul breslelor creste la 40, respectiv 32. Catagrafia moldoveneasca de la 1772 da aproape 200 de mestesuguri diferite (Dinu C Giurascu, Istoria ilustrata a Romanilor, 1981). Este un progres, insa de mici dimensiuni si slab si sa nu uitam ca secolul XVIII este secolul in care Occidentul cunoaste marele avant care deschide revolutia industriala si il plaseaza indiscutabil in fruntea Sistemului Mondial. Si asa cum zicea un personaj al lui Lewis trebuie sa alergi iute ca sa stai pe loc – luati cazul Italiei de Nord, care nu a “alergat” destul de iute si isi incepe relativul declin (ma repet, Nordul Italiei a fost cea mai dezvolatata zona a Europei de pe la 1100 pana in secolul XVII. De unde au provenit lombarzii de pe Lombard Street, contabilitatea dubla, renasterea, opera, sapunul si furculita).
De fapt secolul XVIII a fost secolul cel mai rau pentru Tarile Romanesti. Diversele iesiri monetare – fie cu titlu de datorii reglementate fata de poarta, fie bacsisuri diverse inclusiv pentru cumpararea domniei , trimiteri banesti la manstiri straine sau la familii -, alte prelevari otomane combinate cu monopolul turcesc al cometului si in conjunctie cu razboiaele diverse si pagubele produse au facut ca in acest secol nu numai sa nu se poata face nici o investitie ci a dus la consumare a substantei economice a tarii. Aici as mai spune ceva ca ilustrare. Pana pe la 1770 Oltenia era zona cea mai bogata a Tarii Romesti. Insa o prima lovitura a fost data de razboaiele austro-turce. La un moment dat Oltenia a fost ocupata de austrieci (nemti cu coada, coada de la haine, nu de drac). Pana la urma turcii au prevalat si Oltenia a revenit Tarii Romanesti. Numai ca atunci Oltenia a cunoscut invazia si distrugerea (de obicei rezervata Munteniei). Ceva mai tarziu Pasvante Chiorul, pasa rebel, incepe excursii de “shoping” prin Oltenia si o pustiieste. Cam de atunci cula (deja existenta) devine casa tip boiereasca in Oltenia. O stiti? La parter o singura usa solida, nici o fereastra. La primul etaj ferestre mici. Aprope ambrazuri. La ultimul etaj balcon de piatra de jur imprejur, de fapt pentru aparare. O casa de refugiu, buna pentru a te salva din fata unei bande in trecere. Nu in fata unei unitati militare care dispune macar de o singura piesa de artilerie, chiar modesta. Si aici trebuie sa fac o observatie foarte importanta: orasele, pardon targurile erau slab dezvoltate, slab populate si activitatile lor normale tineau mai mult de ceva negustorie si activitati administrativ-fiscale. Adica erau un slab motor al activitatii economice. Iar buna parte din populatia oraseneasca era, scuzati, neromaneasca. Negustorii greci si alti balcanici conduceau de multe ori jocurile economice. Sa nu uitam in epoca “ruman” definea situatia servila . Si se impune sa trag aici o prima concluzie: prima si cea mai importanta cauza de stagnare seculara a fost data de fragilitatea pozitiei geografice, ce am denumit cu un termen impropriu Securitatea Geopolitica. Zona find una de contact a fost supusa unor mari presiuni exterene carora nu le-a facut fata. Nu romanii ci Imperiul Roman. Si nici imperiul Bizantin – care s-a retras din Dobrogea pe la 670, fiindca a fost silit. Si nici regatul ungar nu s-a simtit mai bine sub socul mongol. Si apoi au aparut otomanii. Ca o paranteza: si in Occident in secolele V-IX insecuritatea geopolitica a avut consecinte negative in planul dezvoltarii si ma refer la invaziile germanice (inclusiv francii), la impactul invaziei musulmane, la raidurile normande si maghiare. Occidentul catolic incepe o lenta ascensiune dupa ce forta de soc normanda si cea maghiara se pierd. Adica prin preajma anului 1000. Insa in zona noastra mai dureaza 250 de ani si pot sustine ca acest soc a durat 1000 de ani – de dinainte de retragerea aureliana pana dupa Marea Invazie Mongola. Derivata din aceasta a urmat a doua cauza majora: circuitul economic de care depindeam traditional a fost deviat fie pe ruta Novgorod - Kiev – Bizant, fie pe ruta Venetia - Saint Bernard - Baltica. Si mai tarziu prin interventia otomana punctele favorizate (porturile) au scapat controlului zonei. Si in final prin monopolul comercial instituit de otomani Tarile Romane au fost practic excluse din circuit. Adica au ramas fara piata externa. Ceea ce a facut ca si piata interna sa fie subdezvolatata. Ori fara piata dezvoltarea este stopata. Pe acest fundal vine pacea de la Adrianopol Monopolul otoman este abolit si la Braila apar agenti englezi (greci) “inarmati” cu lire sterline de aur de ramane celebru cantecelu cu “la noi la Braila, la tanti Elvira usor se castiga lira“ (tanti tinea un bordel si lira sterlina circula liber la Braila). Si acesti agenti cer grau. Pana atunci agricultura moldo-valaha era orientata mai mult spre cresterea vitelor, dar acum se schimba directia. Uite d’aia Regulamentul Organic devine regulamentul muncii de claca… si cam nimeni nu observa ca, poate, suntem in situatia nefericta si unica (?) a celei de-a treia Serbii (Braudel a lansat termenul de a doua serbie (iobagie) pentru secolul XVII-XVIII in regiunile baltice si parti ale Imperiului Habsburg. Adica in aceasta epoca obligatiile feudale s-au ingreunat in aceste regiuni ca urmare a cererii crescute de cereale panificabile. Cerere provocata de olandezi in primul rand – olandezii ajunsesera sa manace si din import. Asa ca feudalii din aceste zone au intensificat exploatarea. Insa acum vine partea hazlie: marele magnat polonez, care poate intretine regimente particulare, era agent comercial al agentilor din Danzing care erau agentii olandezilor. Asa funcitiona deja Sistemul Mondial. Si asa functioneaza si acum. 5. Cuvant despre Romania, si nu numai Romania, cu tot respectul, este victima unei perceptii gresite: mitul tarii bogate. Asta au invatat stramosii nostri si noi o repetam cu obstinatie, visand sa emigram in tari cu adevarat bogate. Adevarul a fost sintetizat de Adrian Severin: tara bogata in resurse sarace.
Fata de majoritatea tarilor europene Romania dispune de mai multe resurse naturale. Suficiente pentru a trezi apetiturile altora, insuficiente pentru a trai doar din exploatarea lor si aceasta exploatare sa genereze bogatie in tara.
Avem petrol dar in cantitati insuficiente fata de nevoile noastre actuale. Destul insa pentru a atrage atentia altora. Care atentie s-a concretizat in presiuni asupra guvernelor romanesti in anii 20. Sau sa trezeasca apetitul german. Masina de razboi hitlerista s-a bazat pe petrolul romanesc. Dar operatiunea aeropurtata din Creta – o splendida victorie a parasutistilor germani – a consumat 8 luni din productia Romaniei. Asa ca nemtii au tras concluzia: fara alte operatiuni aeropuratate! Insa petrolul ne-a atras in valtoarea razboiului (un amanunt uitat deseori).
Avem gaze naturale. Dar importam o treime din consum.
Avem carbune. De calitate mediocra spre proasta.
Avem minereuri diverse. Insa insuficiente pentru o societate moderna.
Avem chiar si aur si argint, dar insuficient sa putem concura cu Klondike sau Tombstone (ma rog Tombstone s-a epuizat. Dar cantitatea extrasa din Tombstone era uriasa). O paranteza istorica: daca ar fi fost mai mult aur si argint poate ca Principatul autonom al Transilvaniei ar fi devenit un centru de putere important in Europa, caci principii Bethlem numai de ambitii nu erau lipsiti. Mai degraba le-au lipsit banii (adica cantitatile de aur si argint) care sa le permita armatele de mercenari necesare pentru a castiga o pondere mai mare in razboiul de 30 de ani sau Polonia. Cum am zis ambitii aveau, idei aveau, mijloacele insa…
Singurul mineral pe care il avem din belsug este sarea. Insa anii trecuti am importat sare din Turcia (sare de evaporare, obtinuta din apa marii).
Avem lemn. Dar putem concura cu Siberia sau Canada?!
Se spune despre exporturile antebelice de grau. Nu se spune care razboi. Sa va spun eu : primul! caci dupa 1918 explodeaza graul argentinan si canadian. Ca ala american era la putere de pe la 1880. Si uitam cu obstinatie de graul rus si ucrainean (am fost la Odesa. Frumos oras! Au o opera splendida. Cam totul cladit pe export agricol, mai ales de grau).
Deci ar fi cazul sa abandonam mitul tarii bogate. Avem cate ceva, mai mult decat altii, dar insuficient.
Dar, daca privim cu atentie statisticele economice o sa observam ceva care ar putea parea socant: tarile bogate prin dotare naturala (minerale, dotari agrare) sunt in general tari sarace. Ah, da sunt si exceptii notabile: SUA (o tara foarte bogata si prin dotare naturala), Canada, Australia. Dar tarile bogate prin dotare naturala sunt in general tari sarace: Brazilia, Argentina, Congo. Nici Rusia nu e chiar bogata.
Este aici o mica enigma aparenta. Unii vor incerca sa raspunda prin argumente rasiale (germanism, anglo-saxoni) sau religioase (catolicism). Va recomand din Wilkpedia
Occident si Ramanerea in urma a Europei de Est, foarte frumoase texte de propaganda si credinta pura, dar care ignora si deformeaza realitatea istorica. Seamana nitel cu socialismul romantic si gnoza – este destul sa stii adevarul si sa vrei. Si ignora brutal realitatea Americii Latine. Sau succesul Japoniei si al Coreii de Sud. Sau nu explica cum se face ca in secolul XVII Olanda surclaseaza Italia de Nord (pana atunci Italia de Nord era culminatia dezvoltarii civilizatiei europene).
Deci sa mergem la datele primare: tari bogate in resurse naturale sunt sarace si tari nedotate sunt bogate (cu exceptiile de rigoare). Paradoxal? Numai aparent .
Popoarele din tarile sarace prin dotare naturala si-au facut rost de cele necesare din tarile care aveau, fie prin forta fie prin alte mijloace. Acele alte mijloace au fost fie servicii dar mai ales prin industrie (aici se inteleg si productia mestesugareasca si manufacturiera). Fiind constranse de lipsa de mijloace a trebuit sa-si dramuiasca resursele naturale, uzand de inteligenta si inventivitate. Si de comert.
Sa dezvolt cu exemple istorice. La inceput normanzii au recurs la violenta. Iar excedentele obtinute prin jaf le-au reciclat in comert (Furau sa zicem vite. Nu le puteau duce pana in Scandinavia sau Danemarca. Asa ca le vindeau pentru stofe, argint, vin pe care le puteau transporta pana acasa). La un moment dat forta lor de expansiune a fost oprita (cred ca se exagereaza rolul crestinarii lor. Sa nu uitam ca nefericitul Harold saxonul distrusese o armata de normanzi inainte de lupta fatala cu Wilhelm bastardul. Si la data aia normanzii nu fusesera crestinati. A nu se confunda Northmenii cu les Normands). Si expansiunea violenta fiind oprita s-au “reciclat” – pescuit, minerit, productie de gudron, intrand in circuital comercial baltic. Care circuit apare cam in aceeasi epoca. Interesanta coincidenta, nu?
Sau olandezii. Si-au “scos” tara de sub ape. Harnic popor. Dar poate nu au avut ce face?
Ca tot din zona aia, a Olandei, plecasera saxonii care au ocupat Anglia britonilor romanizati. Insa dupa 1000 se pare ca nu mai aveau ce face. Decat sa-si “scoata” tara din ape, sa teasa stofe din lana importata din Anglia si sa le vanda italienilor… Si in secolul XIV Tarile de jos sunt urbanizate la circa 50 %! Iar pe la 1600 se hranesc cu graul polonez important prin Danzig.
Dar pofta vine mancand si dezvoltarea creaza nevoi noi. Pentru aceste noi nevoi unii negustori se indreapta spre Rusia. Care traia bine mersi si nu-i pasa de altii. Numai ca Rusia de atunci nu-i Rusia de astazi. Printre altele nu avea nici aur, nici argint. In Rusia de atunci platile se faceau in blanuri. Si unii aveau prea multe blanuri. Si blana atrage moliile. Nu si argintul. Asa ca… negustorii au bagat argint si au obtinut blanurile si cheresteaua dorite. Si apoi ii vor ademeni pe rusi cu stofe fine. Cu arme de foc. Cu ceasuri. Cu alte cele, inclusiv calesti pentru boieri. Si Rusia cea bogata se indatoreaza (nu uitati!) pentru multe chestii de care nu avea nevoie. Ma rog a fost si unul Piotr care ii iubea pe nemti si olandezi si a vrut sa-i imite. In stil rusesc, ca naiba stie pe cati morti este construita splendoarea Sankt Petersburgului (a nu se uita ca a avut un mare rol, dar a inceput cu perucile Petiusa asta).
Ce am povestit mai sus este un circuit economic. Circuitul Marii Baltice, in care marii castigatori au fost olandezii. …care nici pamant nu aveau. De aia l-au scos din mare si au facut multe altele, fata de rusi care nu doreau decat argintul (ca restul aveau din plin)..
Bogatia se construieste pe un circuit economic si bogat nu-i cel care are de la Dumnezeu ci ala care poate sa-l convinga pe cel avut ca are nevoie de caleasca.
Dar un circuit comercial nu dezvolta doar bogatie ci si ordine. Un sistem. De jos in sus (Piotr a inceput invers). Si depinde unde te plasezi in sistem – la intrare (materii prime) sau la iesireLa coada vacii sau angrosist de cascaval. Iar istorie. Europa a fost lipsita de metale pretioase (erau, dar insuficiente). Si toti au luat masuri sa retina aurul si argintul pe teritoriul lor (Colbert nu a fost singular ci doar cel mai sistematic). Exista o exceptie notabila: comertul cu India. Indienii nu doreau marfurile europenilor. Nici macar vinurile. Insa europenii doreau multe din India. Si indienii nu acceptau decat aur. India a fost poreclita “mormantul aurului”. Si se pare ca oricat aur au scos englezii din India, balanta a ramas in favoare Indiei.
Si in secolul XVIII mai apre o exceptie: China. Care nu dorea decat argint. Si europenii doreau cu nesat portelanuri, matasuri si ceai. Noroc cu razboaiele opiumului ca si asa englezii aveau probleme cu gasitul argintului…
Ei si acu sa ne intoarcem la oile noastre… tara bogata inclusiv in oi (candva). Pe vremea stramosilor nostri, cand s-a zis aceasta, strainii ce vizitau Tarile Romanesti ziceau “tara bogata!” si evaluau bogatia. Dar si bogatia potentiala. Fiindca neamtul (in general erau nemti) aprecia mai ales bogatia potentiala adica ce valoare ar fi avut daca ar fi fost organizata in sistem nemtesc (care in vremea aia era inferior sistemului englez sau olandez). Evaluau pamamanturile libere si se gandeau la ferme. Ei vedeau turmele si le evaluau in taleri pe piata din Dresda sau Danzig. O lista mult mai detaliata se gaseste in Descriptio Moldaviae.
Partea proasta este insa ca avutia era o bogatie potentiala, fiindca lipsea ceva esential: piata!! Si cand am zis piata am zis bani.
Si in afara de aceestea de mai sus otomanii au pretentii in crestere, dupa cum urmeaza:
In secolul XVIII tributul Moldovei creste de la 65.000 de taleri la 260.000, al Tarii Romanesti de la 260.000 la 300.000. La care se adaugau peschesurile, bacsisurile.
La care se adauga mucarerul - cel mic pentru confirmarea anuala a domniei si cel mare pentru cea trienala. Si pe la 1750 se mai adauga geaigea, o noua taxa si astfel se estimeaza ca la 1772 obligatiile Tarii Romanesti fata de poarta se ridicau la 650.000 de taleri. Si in plus prestatiile in natura: de la mari cantitati de grau, turme de berbeci, heghelii, mari cantitati de unt sau miere. Care furnituri trebuiau transportate de partea romana… plus oameni de corvoada pentru armata. Sau cereri de mii de seceratori pentru holdele din Dobrogea…
Si scuze, ma repet, in afara acestor mari prelevari monetare otomane turcii au instituit si un monopol comercial. La preturile lor. Si cu moneda lor. Care moneda (aspru) era cam inflationista, continand putin argint (vedeti si cazul Spaniei in secolul XVII si monezile ei de billon). Iar acest monopol poate a fost mai distrugator decat prelevarile directe.
Aceasta lipsa de bani, bani moneda, face ca situatia mjoritatii populatiei sa fie ingrozitoare. Marturii straine din epoca povestesc despre simple bordeie in care vatra este doar o groapa in pamant. De cele mai multe ori cea mai importanta posesiune din bordei este doar un cazan. O saracie lucie, sub nivelul termenului mizerie. O populatie terorizata de agentii fiscali. Simplul zvon al apropierii taxidarilor pune lumea pe fuga ca si apropierea tatarilor. Prin 1840 Mihalache Sturdza, domn al Moldovei (mare snapan, om cultivat, interesat de cultura, cel care a creat Academia Mihaileana) descrie astfel situatia normala a taranului moldovean: mananca mamaliga, bea apa cu otet, paine carne si vin consuma doar la sarbatori si este exploatat pana la extrem astfel incat nici o acumulare nu este posibila (vedeti si Dinicu Golescu). Si totusi in timpul lui Mihalache situatia se imbunatise in oaresicare masura fata de 30 de ani inainte.
La sfarsitul secolului XVIII situatia “normala” a taranului era asa de “infloritoare” incat acestia fugeau in orasele raia (Giurgiu, Braila, Galati) sa poata trai mai bine. Caci sub directa stapanire turceasca situatia era mai buna…
Si poate se poate vorbi si de o rarire a populatiei – totusi am unele retineri in a accepta cifrele sustinute de unu Stokes (vezi mai jos ) care este convins ca pe la 1750 in principatele romane (Muntenia+Moldova) populatia nu depasea jumatea de milion? (la 1750 Moldova cuprindea intreaga Bucovina si parte a Moldovei de peste Prut! Parte fiindca sudul si Hotinul erau raiale turcesti) si cam in contradictie cu enormele sume de bani scoase din tara…
Si sa mai detaliem. In secolul XVIII odata cu instalarea domnilor fanarioti, creste foarte mult numarul strainilor care patrund in Tarile Romane. Nu este vorba de xenofobie ci de faptul ca acestia “exportau” multe venituri in Fanar pentru a-si asigura familiile si viitorul.
Si in acelasi timp balcanicii ocupa pozitii in orase – negustori (in special grecii), gradinarit (in special bulgarii) sau macar de arnauti (vocatie albaneza precum este politia pentru irlandezii din SUA).
Si a mai crescut numarul manastirlor “inchinate”, asa cum am zis s-a ajuns ca o treime din pamanturile tarilor sa fie “inchinate”. Adica alti bani care ies din tara.
Asa ca de ce sa te omori cu productia? Sa ingrasi turcii? Pe gratis?! Sau sa aiba ce jefui tatarii? Si vremurile erau tulburi – cate mari case boieresti din secolele XVII–XVIII sunt in picioare? Credeti ca marii boieri stateau in cocioabe? Asa ca banii cam lipseau, prisosul se baga in “scule” si “odoare” (bijuterii). Cand Dudescu se duce la Paris are problema sa gaseasca bani, isi vinde bijuteriile si isi amaneteaza mosiile si.. saraceste. Ca era el bogat, dar era bogat ca-n Tara Romaneasca: mosii, clacasi, robi, vite (poate va zice ceva? De exemplu Argentina..) si bijuterii. Bani prea putini.
Iar in conditiile acestei saracii lucii orice dezvoltare este stopata. Nu este vorba doar de un “dat genetic” sau lipsa unor calitati “morale” sau determinism religios, este vorba pur si simplu de lipsa banilor. Lipsa banilor care face ca productia de marfuri sa devina inutila. Si productia de marfuri s-ar fi putut deazvolta daca ar fi existat cerere solvabila, adica piata. Dovada stau diferitele utilaje hidraulice prezente in muzeul tehnicii sau in muzee etnografice: roti de apa de diverse tipuri (inclusiv cea cu facaie care este o turbina Pelton avant Pelton) care puneau in miscare mori (nu numai pentru cereale!) ci si piue (ciocane care bateau postavul), vartejuri pentru facut pasla… Sigur nu este chiar tehnologie moderna, insa inainte de revolutia industriala lemnul era baza utilajelor chiar si-n Olanda. Chiar si in aceste conditii defavorabile se observa progrese: in Muntenia si Moldova numarul mestesugurilor atestate documentar sporesc in orase de la 20 la 38 si 83, iar in sate de la 11 la 13 si la 55. Pe la 1800 sunt inregistrate in Bucuresti 36 de bresle la Iasi 24. Pe la 1820 numarul breslelor creste la 40, respectiv 32. Catagrafia moldoveneasca de la 1772 da aproape 200 de mestesuguri diferite (Dinu C Giurascu, Istoria ilustrata a Romanilor, 1981). Este un progres, insa de mici dimensiuni si slab si sa nu uitam ca secolul XVIII este secolul in care Occidentul cunoaste marele avant care deschide revolutia industriala si il plaseaza indiscutabil in fruntea Sistemului Mondial. Si asa cum zicea un personaj al lui Lewis trebuie sa alergi iute ca sa stai pe loc – luati cazul Italiei de Nord, care nu a “alergat” destul de iute si isi incepe relativul declin (ma repet, Nordul Italiei a fost cea mai dezvolatata zona a Europei de pe la 1100 pana in secolul XVII. De unde au provenit lombarzii de pe Lombard Street, contabilitatea dubla, renasterea, opera, sapunul si furculita).
De fapt secolul XVIII a fost secolul cel mai rau pentru Tarile Romanesti. Diversele iesiri monetare – fie cu titlu de datorii reglementate fata de poarta, fie bacsisuri diverse inclusiv pentru cumpararea domniei , trimiteri banesti la manstiri straine sau la familii -, alte prelevari otomane combinate cu monopolul turcesc al cometului si in conjunctie cu razboiaele diverse si pagubele produse au facut ca in acest secol nu numai sa nu se poata face nici o investitie ci a dus la consumare a substantei economice a tarii. Aici as mai spune ceva ca ilustrare. Pana pe la 1770 Oltenia era zona cea mai bogata a Tarii Romesti. Insa o prima lovitura a fost data de razboaiele austro-turce. La un moment dat Oltenia a fost ocupata de austrieci (nemti cu coada, coada de la haine, nu de drac). Pana la urma turcii au prevalat si Oltenia a revenit Tarii Romanesti. Numai ca atunci Oltenia a cunoscut invazia si distrugerea (de obicei rezervata Munteniei). Ceva mai tarziu Pasvante Chiorul, pasa rebel, incepe excursii de “shoping” prin Oltenia si o pustiieste. Cam de atunci cula (deja existenta) devine casa tip boiereasca in Oltenia. O stiti? La parter o singura usa solida, nici o fereastra. La primul etaj ferestre mici. Aprope ambrazuri. La ultimul etaj balcon de piatra de jur imprejur, de fapt pentru aparare. O casa de refugiu, buna pentru a te salva din fata unei bande in trecere. Nu in fata unei unitati militare care dispune macar de o singura piesa de artilerie, chiar modesta. Si aici trebuie sa fac o observatie foarte importanta: orasele, pardon targurile erau slab dezvoltate, slab populate si activitatile lor normale tineau mai mult de ceva negustorie si activitati administrativ-fiscale. Adica erau un slab motor al activitatii economice. Iar buna parte din populatia oraseneasca era, scuzati, neromaneasca. Negustorii greci si alti balcanici conduceau de multe ori jocurile economice. Sa nu uitam in epoca “ruman” definea situatia servila . Si se impune sa trag aici o prima concluzie: prima si cea mai importanta cauza de stagnare seculara a fost data de fragilitatea pozitiei geografice, ce am denumit cu un termen impropriu Securitatea Geopolitica. Zona find una de contact a fost supusa unor mari presiuni exterene carora nu le-a facut fata. Nu romanii ci Imperiul Roman. Si nici imperiul Bizantin – care s-a retras din Dobrogea pe la 670, fiindca a fost silit. Si nici regatul ungar nu s-a simtit mai bine sub socul mongol. Si apoi au aparut otomanii. Ca o paranteza: si in Occident in secolele V-IX insecuritatea geopolitica a avut consecinte negative in planul dezvoltarii si ma refer la invaziile germanice (inclusiv francii), la impactul invaziei musulmane, la raidurile normande si maghiare. Occidentul catolic incepe o lenta ascensiune dupa ce forta de soc normanda si cea maghiara se pierd. Adica prin preajma anului 1000. Insa in zona noastra mai dureaza 250 de ani si pot sustine ca acest soc a durat 1000 de ani – de dinainte de retragerea aureliana pana dupa Marea Invazie Mongola. Derivata din aceasta a urmat a doua cauza majora: circuitul economic de care depindeam traditional a fost deviat fie pe ruta Novgorod - Kiev – Bizant, fie pe ruta Venetia - Saint Bernard - Baltica. Si mai tarziu prin interventia otomana punctele favorizate (porturile) au scapat controlului zonei. Si in final prin monopolul comercial instituit de otomani Tarile Romane au fost practic excluse din circuit. Adica au ramas fara piata externa. Ceea ce a facut ca si piata interna sa fie subdezvolatata. Ori fara piata dezvoltarea este stopata. Pe acest fundal vine pacea de la Adrianopol Monopolul otoman este abolit si la Braila apar agenti englezi (greci) “inarmati” cu lire sterline de aur de ramane celebru cantecelu cu “la noi la Braila, la tanti Elvira usor se castiga lira“ (tanti tinea un bordel si lira sterlina circula liber la Braila). Si acesti agenti cer grau. Pana atunci agricultura moldo-valaha era orientata mai mult spre cresterea vitelor, dar acum se schimba directia. Uite d’aia Regulamentul Organic devine regulamentul muncii de claca… si cam nimeni nu observa ca, poate, suntem in situatia nefericta si unica (?) a celei de-a treia Serbii (Braudel a lansat termenul de a doua serbie (iobagie) pentru secolul XVII-XVIII in regiunile baltice si parti ale Imperiului Habsburg. Adica in aceasta epoca obligatiile feudale s-au ingreunat in aceste regiuni ca urmare a cererii crescute de cereale panificabile. Cerere provocata de olandezi in primul rand – olandezii ajunsesera sa manace si din import. Asa ca feudalii din aceste zone au intensificat exploatarea. Insa acum vine partea hazlie: marele magnat polonez, care poate intretine regimente particulare, era agent comercial al agentilor din Danzing care erau agentii olandezilor. Asa funcitiona deja Sistemul Mondial. Si asa functioneaza si acum. V-am zis sa nu uitati exemplul rus? Ca rusii au si ei un rol in tarisoarele astea. Nu numai cu pacea de la Adrianopol si Kiselev. Rusii au dus nu stiu cate razboaie pe aici (alt motiv de saracie) si poate ca stiti ca s-a incheiat si o pace la Bucuresti (1812). Da, da pacea asta a premers cu 20 de ani Adrianopolul… Numai ca boierimea romana in secolul XVIII traia in mod oriental – vesminte, muzica, obiecte de uz cotidian. Si apar ofiteri rusi frantuziti si ingroziti: vai nu aveti scaune?! Ne asezam turceste pe sofa? Vai nu aveti clavir ??! Le mai datoram si pasiunea pentru Franta (caraghioz, nu?).
Si la 1830 o parte a boierimii doreste haine nemtesti (ocidentale). Iar tinerele boieroaice, toate, vor rochii de la Paris (un june bine de pe la 1840 avea nevoie de vreo 6 fracuri si 20 de perechi de manusi pe an. Atunci o juna de spatar cate rochii necesita?! Se sparie gandul!!). Si toti, si modernistii cu joben si traditionalistii cu islac prefera confortul trasurilor vieneze. Pe la 1850 pianul devine cvasiobligatoriu intr-o casa cu pretentii de bogatie. Sa fie sa se vada!
Si pentru toate acestea este nevoie de negustori. Negustori nu prea erau. Nu-i nimic, importam! Si in mare viteza intre 1830 si 1900 Romania mica se doteaza si cu o populatie de noi imigranti in jur de 0,5 milioane ce se stabileste in orase si in special in Moldova si se dovedeste foarte utila ca intermediara intre comertul austriac (nitel mai tarziu si cel german) si Romania (cu sens unic!) si foarte utila in spolierea taranimii si ajutand si la rotunjirea pungii latifundiarilor. De exemplu la granita Bucovnei, un mare boier, poate Sturza, inainte de 1850 a infiintzat tirgusorul Mihaileni si a adus evrei si le-a dat loc de case, ca sa faca comert.. Tirgusorul ii aducea venit mult mai mare pe falcia de pamint decit restul mosiilor sale.
De aici dateaza si asa numita “problema evreiasca” din Romania. Scuzele mele, oricat as vrea nu pot eluda “problema evereiasca” daca vorbesc despre dezvoltarea capitalista a Romaniei. Si trebuie sa vorbesc despre dezvoltarea capitalista daca vorbesc despre ramanerea in urma a Romaniei. Fiindca aici este clenciul: ramanerea in urma a Romaniei este legata de intarziata aparitie a capitalismului in Romania si directia lui de dezvoltare. Iar “problema evreiasca” este urmare a dezvoltarii tarzii si cam in sila a capitalismului in Romania. Fiindca evreii au constituit in buna parte “clasa” mijlocie a societatii romanesti de dupa 1830.
Din Neoliberalismul de Zeletin sunt in masura sa va ofer niste cifre. Imi permit sa vi le ofer „impachetate” in paragrafele din care fac parte.
Primul paragraf:
„Si in adevar, de la 1829 incoace sunt doua mijloace dupa care putem sa urmarim intarirea relatiilor noastre cu Apusul: a) cresterea neincetata a importului si b) invazia tot mai puternica de straini la orase. Caci este in toata puterea cuvantului o invazie. Cu bun temei Radu Rosetti a asemanat aceasta navala a strainilor in orasele noastre cu asaltul aventurierilor in California, in cautarea minelor de aur. Iata cateva din numeroasele date adunate de acest scriitor cu privire la miscarea celor mai numerosi dintre straini, evreii, La 1820 Iasii aveau 4 mii de evrei, la 1831 acest numar se ridica la 17 mii, la 1838 la 29 mii, la 1859 la 31 mii, la 1899 la 39 mii, In acest an populatia totala a Iasului este de 78 mii asa ca romanii sunt in minoritate. Bucurestii aveau in 1831 2 mii de evrei, la 1831 numarul se ridica la 3 mii la 1860 la 6 mii , la 1899 la 43 mii.” Observati mai ales progresia din Bucuresti. Numai emigrarea poate motiva o astfel de crestere in cazul speciei umane. Ar fi greu de sustinut si pentru Iasi alta motivatie. Ce se oculteaza in mod voit este aparitia asa-zisei probleme evreiesti in Romania si se trece sub tacere ca intre anii 1830-1880 a avut loc o puternica emigratie evreiasca dinspre imperiul Habsburg in Tarile Romane, mai ales in Moldova. In acesta epoca numarul populatiei evreiesti din Romania mica trece de pe la 20.000 la vreo 300.000, toti acesti emigranti stabilindu-se de preferinta in targuri si orase. Si sa nu va inchipuiti ca erau purtatori ai unei culturi si civilizatii superioare. Mai degraba marea majoritate a acestor emigranti din Galitia erau la fel de alergici la sapun si igiena ca si populatia majoritara, convietuind la fel de armonios cu paduchii ca si taranul roman din acea vreme. Si nici sa nu va inchipuiti ca aveau namol de bani, ci erau in general niste sarantoci zdrentarosi si jegosi. Dar aveau un avantaj: erau intermediarii (reprezenantii daca vreti) negustorilor mai asezati din Austria si prin ei au patruns in Tarile Romane marfurile austriece si creditul austriac. Si uite asa jumatate din boierimea moldoveana a ajuns creditoare fata de unii dintre emigranti. Astia au devenit negustori bogati. Restul s-au facut croitori, primii din zona care stiau sa croiasca o haina dupa canonul occidental, baiesi, carciumari si altele asisderea ducand in general o viata sordida in consonanta cu noroiul de pe ulitele bantuite de porcii vecinilor crestini. Dar sa nu uit: la un moment dat, prin 1850-1855 croitorii din Bucuresti (care erau obisnuiti numa cu moda fanariota) s-au plins la domnie ca noii veniti nu luau ucenici paminteni ci numa emigranti de acelasi neam cu ei (al noilor veniti). Deci domnii emigranti duceau o politica de discriminare fata de bastinasi! Va place? Iar aceasta politica facea sa creasca afluxul de emigranti, astfel incat mai tarziu guvernul Romaniei (mici) a fost nevoit sa introduca o lege care sa ceara ca numarul emigrantlor sa nu depaseasca o treime din nr total de lucratori ai unui stabiliment industrial. Si mai sunt nevoit sa observ ca spre 1890 acesti emigranti constituiau majoritatea lucratorilor industriali din orase si targuri si primul nucleu socialist proletar – ca Nadejde erau socialisti, da nu proletari.
Toate ar fi fost cum ar fi fost, daca Romania nu ar fi fost o tara agrara inapoiata, cu o agricultura extensiva lipsita de tehnicile mai inaintate ale epocii. Dar fiindca Romania era cum era, afluxul de emigranti a dus la unele distorsiuni sociale – nu aveam un Far West in care sa plecam si sa impuscam indieni ca sa le luam paminturile. Sau mai pe sleau acesti emigrani constituiau o povara in plus pentru taranime. Ca sa nu mai zic ca unii dintre emigranti erau agenti de prima mana ai mosierilor in spolierea satelor.
Binenteles ca domnii mosieri, inclusiv cei din Junimea, nu recunosteau nici picati cu ceara asa ceva ci frumusel dadeau vina pe strainii de neam si credinta. Hai sa nu uitam ca taranii din Flaminzi in 1907 subarendau pamintul de la agentii lui Fischer care arenda nu stiu cate mosii de la crestinii, harnicii si patrihotii boieri moloveni. Si ca oricum bunii crestini din Grecia nu erau mai breji odata ajunsi arendasi.
Dar, revenind asupra impactului unei mari mase de emigranti intr-o tara care de abia trecea de la modul de productie agrar-feudal la cel capitalist-agrar. Dom’le populatia se inmultea. Aia locala vreau sa zic. Ca sa mearga in orase si sa-si caute loc de munca nu prea mai putea: emigrantii tineau targurile si orasele! Ca sa emigreze in America, de unde bani? Asa ca se inghesuia la sate intr-o agricultura extensiva care scadea randamentul si crestea exploatarea. Pe la 1900 densitatea populatiei agrare in Romania mica era de cca 50 locuitori la kilometrul patrat, o densitate care in Europa de Vest nu se mai intalnise dupa Marea Ciuma, o densitate similara unor state asiatice. Care densitate repet ducea la o agricultura de tip extensiv. Asa ca inerent, in afara faptului ca erau de alt neam si religie, iata un motiv in plus de resentimente. Si uite asa ajungem la momentul in care AC Cuza tipa: fratilor, pierim! Si de aici si un filon autohton al antisemitismului: lupta pentru resurse de existenta in cel mai maltsusian sens sau daca vreti s-o luam marxist exploatarea de clasa era dublata in unele cazuri si de cea cu conotatie etnic-religioasa. Asa ca clasa conducatoare in loc sa-si vada vina care ii apartinea in toata tarasenia, prefera sa dea vina pe mozaicul culpabil numai in parte (ca destui dintre ei erau saraci ca vai de mama lor, ca puteau zice si ei “ca tot ii merge ca racul”).
Dar, fiindca tara era cum era si votul cenzitar era vot cenzitar mai incepea inca o problema: acordarea drepturilor politice acestei emigratii (adicatele incetatenirea lor) ar fi dus la aparitia unui parlament cu aspect ciudat – mai tineti minte greco-bulgarimea nepoata lul Traian? Pai astia ar fi fost juma din parlament (ma refer la aia cu nas subtire si la aia cu ceafa groasa!). Pai credeti ca clasa conducatoare era altruista?! Asa ca au zis: nix impamintenire! Si fiindca se parlisera deja – cel putin in Moldova – au mai zis: necrestinii nu pot sa se stabileasca in zona rurala! Si nu pot dobandi imobile rurale (pai taranul saracit sa fie nevoit sa-si vanda pamintul boierului, nuuu … altuia). Credeti ca au facut-o din prejudecata? Xenofobie ?Aiurea-n tramvai! Banii vorbeau!!! Pai la un moment dat, Marghiloman a explicat pe sleau: dom’le pana cand este sistemul asta de vot, voi nu puteti fi incetateniti! Bagand la cap (ca prosti nu sunt) evreii au devenit cei mai ferventi sustinatori ai votului universal – si apoi au beneficiat deschizind iute carciumi in sate, dar daca nu erau ei erau altii, asa ca propagarea etilismului pare a fi opera mozaica doar la prima vedere. Au ei destule pacate ca tot omu’), au vandut destula bautura falsificata dar n-au complotat sau n-au complotat mai mult decat patura conducatoare. Care patura conducatoare s-a facur vinovata de intinderea alcoolismului la sate dupa G. Soutzo si Radu Rosetti . “Spre a-si mari veniturile ei intemeiau pe mosiile lor targuri evreiesti a caror indeletnicire era tinerea de carciumi si velnite. Asfel boierii n-au stiut sovai, pentru meschine castiguri banesti, sa surpe insasi temeliile existentei noatre ca rasa, inlesnind propagarea alcolismului in sanul populatiei. Fapta lor e cu atat mai trista cu cat relatiile calatorilor straini la noi, in timpul vechiului regim, ne spun ca taranul roman este destul de sobru “ (St Zeletin, Neoliberalismul. Inclus “relatiile calatorilor straini” in loc de relatarile). A se observa insa ca totusi, castigurile banesti nu erau chiar meschine, dimpotriva. Si ca rachiul (contrafacut!) a fost prima marfa adresata marii mase (nu numai la noi, iar in Anglia acelei vremi opiul era mai la indemana decat “clasicul” gin al alcolismului din secolulul precedent – din aceasta cauza Marx a zis “opiu pentru popor” si nu schnaps sau gin).
Care patura conducatoare nu prea reusea sa se desprinda din cele mai proaste naravuri feudale. Interesata in general doar de cheltuieli somptuoase, de plimbari la Paris si care se “sincronizau” doar la nivel de joben si crinolina aceasta patura conducatoare “nationala” , “crestina”, “pamanteana” se interesa doar de banii pe care ii putea cheltui in scopuri futile si nu se ocaupa de minime investitii in domeniile lor agricole. Constatin Stere “alinta” agricultura practicata pe mosiile verilor sai numind-o “de tip african”. “Normalul” agiculturii “de performanta” de pe latifundiile care asigurau exportul de grau al “granrului Europei” consta in inchirierea la un pret cat mai mare al pogonului de teren. Taranul urma sa asigure cu mijloacele lui (vitele lui, plugul lui, grapa lui) lucrarea pamantului. Si de multe ori impartirea recoltei se facea in asa fel incat taranul sa ia cat mai putin. Si la o adica taranul era constrans manu militari sa-si execute obligatiile contractuale (insa bacanul falit nu intra in puscarie, nu era constrans la munca cu jandarmul). Mosia romana, la 1900, era de multe ori mai subdezvoltata decat o estancia, fiindca era lipsita de mijloace proprii de productie. Iar taranul nu putea sa asigure o agricultura dezvoltata, sa investeasca. Mosierul care ar fi avut mijloacele necesare pentru investitii, vite de soi, masini agricole (seceratorile dateaza totusi de pe la 1850, treieratul mecanic tot de atunci insa la noi se obisnuia secera si imblaciul) isi delapida banii pe lux.
O alta dovada a inapoierii noastre: carul cu boi! In Occidentul spre care ne uitam cu jind, boul, ca mijloc de tractiune agricola a fost abandonat cam de mult in favoarea calului greu (stiti voi percheronii de exemplu) care are un randament mai bun. De fapt prima mare desprindere occidentala s-a datorat plugului greu atelat de cai grei, aparuta in zona Ile de France in jurul anului 1000. Si de loc intamplator, imediat dupa acest progres prima catedrala gotica apare in Ile de France: abatia Saint Denis construita de abatele Surger (plugul greu atelat de cai grei cu hamuri cu chinga la piept a asigurat surplusul de alimente necesar pentru muncitorii de la catedrala). Si acest progres se intinde in Occident atragand defrisarea padurilor, noi terenuri agricole, surplusuri si avantul “secolului catedralelor” si mai putin mediatizata inceperea unei vieti urbane, comert, constructia oraselor, primariilor si auxiliar castelelor. In privinta aceasta la 1950 aveam o intaziere de 6 sau 9 secole fata de vest. Trebuie sa mentionez ca in timpul lui Cuza s-a facut o reforma agrara importanta (care a motivat si secularizarea averilor manastiresti). Insa din cauza inapoierii generale a Romaniei Mici efectele acestei reforme au fost reduse. Desi s-a incercat sa fie favorizate elementele cele mai bogate ale satelor - “fruntasii” – nu s-au obtinut ferme burgheze ca in Vest. Doua au fost motivele – lipsa unei piete accesibile producatorului modest si deferirea mostenirii catre toti succesorii.
Ce-i drept o parte a clasei conducatoare a fost mai dispusa sa se modernizeze si sa nu-si reduca modernismul la portul redignotei si la cravata. Este vorba despre liberali . Acestia au mers spre comert (Ion Constantin Bratianu a mers pana acolo incat pe la 1848 s-a inscris in catagrafie ca negustor), finante si spre industrie. Pe la 1880 s-a dat si o lege de sprijinire a industriei. Insa cam tot de atunci dateaza si masurile pompieristice, aiurea. De exemplu s-a dorit ca franghiile sa fie facute in Romania (dorinta fireasca: nu necesita investii prea mari, nu implica o tehnologie prea complexa, nu avea nevoie de o mana de lucru prea calificata) macar pentru ca canepa este un produs normal al unei tari eminamente agricole, nu? Ntz. Canepa se importa din … Transilvania (parte din Imperiului Habsburg). Si nu prea s-a facut nici un demers pentru obtinerea canepii locale. Vi se pare ceva cunoscut?
Au mai facut si o Banca Nationala (Da, Banca Nationala a fost creatie liberala si privata. Avea drept de emisiune). Insa crearea Banca Nationale s-a lovit si de unele dificultati sa zicem subiective. Deranja capitalurile austriece preponderente in zona si deranja teribil de mult camatarii locali. Fiindca acesti camatari erau pana atunci “finanta” si cam unica “institutie” de credit iar aparitia unei banci i-ar fi plasat intr-un rol secundar si zone mai putin profitabile.Unii dintre acesti camatari – destui dar nu toti – erau evrei. Cam de aici izvoraste si rezerva Partidului Liberal fata de capitalul evreiesc. Insa Banca Nationala a permis creditarea intreprinzatorilor romani, a afacerilor din Romania si controlul lor. Si conducerea bancii, asa – numita “Oculta” era un instrument de disciplinare a membrilor partidului zisa si
“disciplina cascavalului”
. Asta nu impiedica ca unii liberali sa aiba puternice conexiuni cu capitalul stain – de exemplu liberalii din familia Stirbey erau devotati intereselor englezesti dar nu dezinteresat ci din amor sincer pentru lira sterlina (cea mai puternica moneda din vremea aia, unica din aur de 22 carate).
Un alt motiv de neintelegeri intre liberali si evrei a fost pozitia acestora din urma de reprezenatnti ai capitalului austiac si apoi ai celui german. Si fiind reprezentanti ai capitalului strain ii serveau interesele, inclusiv cele privind difuzarea marfurilor austro-germane si o oaresce opozitie fata de industria locala. Nu este vorba de antisemitism ideologic (fie el motivat religios fie rasial) ci pur si simplu de interese economice contrare. Fiindca evreii nu au fost intreprinzatori industriali. Ce-i drept in anii 20-30 a fost exceptia Max Auschnit, mare industrias legat de industria grea, promotor uneori a unui modernism a outrance chiar bizar pentru tara noastra (am auzit ca in 1938-1939 contabilitatea centrala a firmelor lui Auschnit se facea cu masini elecromecanice de calcul care utilizau cartele perforate!) si care cu toate pacatele sale (inerente si zonei si epocii) poate fi considerat un adevarat capitalist si mare industrias national. De data aceasta el depasise pe liberali… Dar cu o floare… Si oricum exista concurenta economica. Azi este uitata pe nedrept marea cerere a lui Catavencu: Sa avem si noi falitii nostri!!! Finndca falitii nu prea erau romani. Romanii nu prea aveau ocazia sa fie faliti (adica sa fie comercianti sau antreperenori)..
Si in ultimii ani ai secolului XIX isi face aparitia industria petroliera, care se dezvolta rapid mai ales in ce priveste capacitatile de extractie. Inca un exemplu al importantei pietei. Extragerea petrolului era o indeletnicire veche in zona, iInsa pana la aparitia gazului lampant cererea de petrol era redusa, fiind folosit ocazional ca unguent contra unor boli de piele, impermeabilizarea ciubotelor si la gresarea rotilor de caruta.
Dar in general eforturile liberalilor spre modernizare si dezvoltare economica au fost incununate de rezultate submediocre, fiind minate de baza economica precara: o agricultura inapoiata tehnic, cu randamente mici, cu puternice influente latifundiare (ca sa nu zic cvasi feudale) in care dezvoltarea capitalista era franata. Avand drept corolar o suprapolatie agrara care ducea la o agricultura extensiva si asigura o mana de lucru pletorica si ieftina pentru latifundii si ingaduia marilor proprietari sa nu modernizeze productia. Ceea ce in ultima instanta restrangea relatiile capitaliste la o parte mica a societatii… si care a fost si unul din motivele rascoalei de la 1907, ultima jaquerie europeana . Aici trebuie sa pomenesc de faptul ca dezvoltarea capitalista induce intotdeauna rezistenta in societate. Si cu cat o societate este mai ramasa in urma ca atat aceste rezistente sunt mai mari. In special din partea clasei conducatoare care se vede deposedata treptat de proprietati, venituri si statut. La fel s-a petrecut si la noi. Clasa mosiereasca, in general conservatoare, a adoptat doua moduri de rezistenta: politica si culturala.
A) Rezistenta politica , incercand sa franeze deposedarea lor de privilegii, conservatorii au reusit sa obtina “Legea Contractelor Agrare” care ii permitea constrangerea prin forta a taranimii la executarea muncilor agrare .
O nota originala apare in cartea “Originile inapoierii in Europa de Est” , editata in 2004 de Corint dupa originalul aparut in 1989 sub egida lui The Regents of University of California , coordonata Daniel Chirot. Vorbind despre Romania o belea marxista Gale Stokes, profesor la Universitatea Rice din Houston care totusi aproape se ridica ridica la nivelul de emancipare ideologica a istoricilor romani din anii 80 (!!!) , aduce o acuza interesanta “clasei de mijloc” romanesti din perioada 1860-1930 creditand presupusa “clasa de mijloc” cu un nivel de machiavelism si previziune care i-ar face cinste daca ar fi reale si o banuie in schimb de prea mare si inteleapta ticalosie. Stokes sustine ca zisa clasa de mijloc a manevrat in 1864 astfel incat sa introduca neoiobagia pentru ca apoi dand inapoi in fata potentialului revolutionar al taranimii a desfiintat mosierimea prin impartirea pamantului, DAR fara sa asigure prosperitatea clasei taranesti si posibila evolutie si independenta materiala a taranimii. Intereesanta opinie. Numai ca Gale a ouat ideea asta omitand opinia marxistilor romani care sustineau ca reforma agrara din 1921 s-a facut pentu a introduce si relatiile capitaliste si a crea o baza burgheza in tara. Aici as putea nota ca americanul incurca nitel datele problemei si incurca realitatile romanesti ale secolelor XIX si XX, poate sub impresia maoismului la moda printre intelectualii vestici. Trebuie sa observ ca presupusa “clasa de mijloc” romaneasca din anul 1860 era foarte redusa numeric si avea o influenta minora in treburile tarii. Liberalii, presupusii reprezentanti ai clasei de mijloc erau in cea mai mare parte mosieri sau de provenienta boiereasca ( adica mosiile erau pierdute, poate la stos, si ei traiau din activitati liberale sau din functii administrative). Si de multe ori deciziile lor politice trebuia sa tina cont de rezistenta conservatorilor, foarte puternici si influent . Majoritatea targovetilor erau cantonati in activitati marunte, nu prea lucrative, iar sistemul de vot cenzitar favoriza membrii colegiului I, mari mosieri. Asa ca aparitia “neoiobagiei” nu se datoreaza “clasei de mijloc” machiavelice ci pur si simplu este un “aranjament” comun practicat de toti latifundiarii din intreaga lume (de exemplu cam tot cu acelasi sistem s-au “descurcat” si marii plantatori din Sudul SUA) cand a trebuit sa gaseasca un substitut al muncii aservite. Si sistemul gen neoiobagist este el insusi un impediment al dezvoltarii capitaliste. De altfel Lucretiu Patrascanu face o afirmatie interesanta : la 1907 cele mai puternice miscari taranesti au avut loc exact in zonele in care in mediul rural aparusesra primele elemente burgheze agrare. In mod voalat Constantin Stere sustine exact aceeasi opinie ( in romanul sau in Preajma Revolutiei un personaj, taran insarit este cel mai revoltat din sat, fiindca nu poate cumpara pamant de la “sarantoci”). Si mai observ ca presupusa “clasa de mijloc” la 1860 era in buna parte alogena si o buna parte din cea alogena era compusa din evrei care nu aveau drept de vot, care nu puteau lua decizii politice si care aveau mai degraba interese contrare latifundiarilor. De altfel termenul de neoiobagie apartine lui Dobrogeanu-Gherea ( Solomon Katz ) , membru al clasei de mijloc… care era ostil neoiobagiei. Iar restul de acuze aduse de Stokes privind reforma agrara care nu ar fi adus prosperitatea clasei taranesti si posibila evolutie si independenta materiala a taranimii arata si neintelegere, si necunoastere si mult idealism… si o doza mare de rea credinta – caci daca intr-adevar nu a adus multa prosperitate, a asigurat o evolutie si independenta materiala taranimii. Si pentru prima data in epoca moderna si o oaresce capacitate de a influenta decizia politica.Tot in planul rezistentei politice s-a situat si sistemul electoral cenzitar, care in prima lui forma – cu 4 colegii - ducea la situatii cel putin bizare – in nu mai stiu ce judet din Sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad – care au fost reintoarse Moldovei dupa razboiul Crimeii) colegiul I avea un singur membru. Care era si unicul candidat si unicul alegator si ghiciti cine era ales… A doua forma a sistemulu cenzitar a anulat bizarerii ca cea mai de sus, insa colegiul I cam avea painea si cutitul… Un amanunt azi uitat: senatorii se alegeau in orase dupa “punga” alegatorilor. Asa ca la 1914 dupa numarul de senatori primele 3 orase erau: Bucuresti, Iasi si… Botosani! Da, Botosani – unde am facut armata si pot sa va spun ca inca mai erau multe – chiar prea multe - case boieresti, mari, cu peron pentru trasura. Cand le-am vazut mi-am zis d’aia din Flamanzi si Stanilesti a inceput vapaia!!
In afara de acestea a fost si legea Imobilelor Rurale, prin care se interzicea achizitionarea proprietatilor rurale de catre “necrestini”. Adica de evrei. Nu in consideratia lor de evrei si cetateni straini (in general supusi austrieci sau rusi) ci din cauza datoriilor enorme pe care mosierii le contractasera fata de evrei. Adica isi pastrau proprietatile, chiar grevate de datorii si cu venituri diminuate, prin evitarea executarii silite. Si in mod accesoriu isi asigurau cvasimonopolul achiztionarii pamanturilor taranilor indatorati. Iar carciumarii evrei erau bine veniti pe mosii, dar in calitate de chiriasi nu de proprietari ai carciumilor. Sa ne intelegem nu este xenofobia motivul ci egoismul de clasa (situatia taranului roman “crestin” si “pamantean” era si mai proasta decat a evreului “necrestin” si strain).
Si nu in ultimul rand opozitia fata de nationalizare a evreilor. Care opozitie trebuia sa asigure aplicarea stricta a legii Imobilelor Rurale si prezervarea pozitiilor politice conservatoare (prea multi dintre evrei ar fi fost incadrati in colegiul 2, ar fi sporit numarul celor alesi din acest colegiu, si atunci ar fi scazut influenta colegiului I in care predominau conservatorii) .
Trebuie sa amintesc in legatura cu impamantenirea evreilor ca interzicerea incetatenirii pentru necrestini in prima forma din1864 nu era antievreiasca prin definitie. Era un obicei mai vechi ai Tarilor Romane si “beneficarii” vizati de primele restrictii erau turcii. Desi in mod traditional Moldova si Muntenia erau tolerante religios intr-o masura mult mai mare decat alte tari europene din aceiasi epoca si permiteau si alte culte sau dizidente persecutate de Inchizitie, pe aici nu cunosteau decat focul iadului in picturile infatisand Judeacta de Apoi (de exemplu orasul Husi pastreaza numele husitilor care s-au refugiat in Moldova – si va atrag atentia ca husitii erau considerati eretici buni de arsi pe rug in Occident) exista o singura exceptie: erau interzise moscheile. Asta ca sa impiedice stabilirea turcilor in teritoriu. Ca negustorii si reprezentantii turci sa fie siliti sa se intoarca din cand in cand in teritoriile propriu zis otomane. Si mai amintesc ca in Divanul Adhoc au fost si proteste ale unor tarani moldoveni din zona Bacaului care erau in mod traditional catolici. Dupa 1877 cand turcii din Dobrogea au obtinut (prin tratat) cetatenia romana evreii au fost singurii “beneficiari”. Insa considerentele erau de ordin economic nu religioase sau etnice… Considerentele unei clase aristocratice decazute care isi apara privilegiile cu disperare (de fapt in Moldova evreii au cam terminat boierimea pana spre 1880. Nu in calitate de evrei ci in calitate de creditori – fie comercianti de crinoline sau clavire fie de camatari).
Tot in aceasta materie as observa ca pana la 1864 interesul scazut al majoritatii evreilor de a obtine impamantenirea. Erau in general cetateni austrieci iar pricinile lor erau judecate de consulii austrieci . Dupa ce a fost abolita legislatia consulara incetatenirea a devenit dezirabila .Business at usual din partea celor care mentineau taranii intr-o mizerie ingrozitoare. B) Rezistenta culturala. Oricat de bizar ar parea aceasta a fost cea mai eficienta si care se resimte pana astazi. Aceasta rezistenta prin cultura la modernizarea economica a dus la o “sincronizare” la nivelul literar – artistic cu negarea sincronizarii sociale si economice. Poate fi redusa la celebra formula “forma fara fond” care la inceput a fost folosita ca arma de lupta ideologica impotriva capitalismului romanesc, respingerea lui si respingerea modernizarii sociale si economice. Si care a dat bazele culturii romane (zisa “cultura critica” pana prin 1930). Adica Junimea (si marea triada Eminescu – Caragiale -Maiorescu fara de care cultura noastra n-ar mai fi) Si cum radacina acesteia a fost romantismul (germanic) si de aici ne ramane un paseism de cele mai multe ori pagubos si exaltarea “eroului” neinteles de societate, a societatii care isi reneaga “geniul”, obsesia “geniului pustiu” si Poetul (sau azi Criticul) ca expresie suprema aeroului de geniu, opus societatii ignare, inculte si asa mai departe. Pentru o mai buna informare va recomand Neoliberalismul lui Stefan Zeletin (de la el am aflat si eu). Stefan Zeletin defineste astfel de atitudini drept “reactiune agrara”. Si o alta urmare – exaltarea unui trecut agrar, bucolic, a romanasului sus la munte la izvor, ideea ca sufletului romanului ii corespund numai coada sapei si a vacii si ca destinul sau e ori la coasa ori la catedra si in nici un caz in industrie, stiinta, comert (caz in care ar fi “dezumanizat” si ar trebui “reabilitati”, “reumanizati” ca sa fie scosi din starea deterioritata de “halfingi”, Sa va dau un exemplu – ma rog nesemnificativ? – gasit pe “forumul celui mai puternic ziar noncomunist”: Cum este posibil ca Romania ,tara membra a Uniunii Europene sa nu aiba nici o politica de reintegrare sociala si profesionala a tuturor paduchiosilor fosti sclavi din lagarele de munca comuniste, numite combinate? Si Sa nu uitam ca-n tara orasele au fost distruse odata cu aducerea fortei de munca taranesti in combinatele si fabricile comuniste, sa nu uitam ca vinovati de comportamente dusmanoase, necivilizate, distructive la orase sunt marlanii romani {… } invatati cu hotia din combinatele comuniste, nu cu munca cinstita si grea a campului. in opozitie cu taranii adevarati, oameni legati de pamant, civilizati si cu mult bun simt, nu au fost dezumanizati de comunisti. Ei au ramas neclintiti in gospodariile lor si asa vor ramane pentru totdeauna. Poate exemplul este nereprezentativ insa aparitia lui libera pe un forum romanesc este semnificativa. Cum am spus sincronizarea dorita de acestia este doar la nivel de garderoba si consum, doar pentru o fractiune a rezidentilor perceputi ca superiori. Aceasta “sincronizare” doar pentru unii doreste de fapt prezervarea secularei inapoieri a Romaniei si are efecte si mai curioase. Voi reveni la acest subiect. Deci , in preajma anului 1914 societatea romanesca suferea de handicapuri istorice , seculare si deja de cateva decenii se confrunta cu rezistenta elementelor conservatoare, anticapitaliste. Iar aceasta rezistenta imbraca deja forme ideologice care dominand cultural s-au extins si pana azi.
In 1914 Romania Mica era subordonata economic, furnizoare de produse agricole cu valoare adaugata relativ scazuta, tributara importurilor in ce priveste marfurile cu valoare adaugata ridicata. Era de facto o periferie economica a sistemului mondial modern, handicapata de o agriculutura inapoiata, de o structura economica cu puternice ramasite feudale, cu o economie dominata de agenti ai capitalului strain. Sa nu ne amagim ca moneda nationala era leul de aur, echivalent ca valoare cu francul elvetian. Fiindca leul facea parte din Uniunea Latina si ca atare moneda avea aceiasi acoperire in aur cu francul francez, belgian, elvetian si lira italiana (pe asta o stiati? Lira italiana! Ce valoare avea lira italiana in 1988 comparativ cu francul belgian sa nu zic cel elvetian? ) . Insa ce diferea era cantitatea de moneda aflata la dispozitia populatiei – de 5 ori mai mica decat in cazul Belgiei. Trebuie insa sa spun ca se facusera progrese. Mari tinand cont de la ce incepuse. Liberalii reusisera sa faca Banca Nationala, mijloc excelent de a finata dezvoltarea tarii. Aparuse si Casa de Economii si Consemnatiuni. Caile ferate erau in constructie, cu ingineri romani. Portul Constanta lua deja locul Brailei si Sulinei. Liberalii incepusera sa puna bazele industriei romanesti. Ce-i drept slabe si putin importante, in genral vizand prelucrarea produselor agricole (faina, zahar), hartie si tesaturi. Sa recunostem insa ca cel putin productia de zahar beneficia de mari avantaje de stat, piata interna fiind protejata si deci impunand preturi mari. Mai mari decat cele de la export, asa incat prin zona Dobrogei aparusera contrabandistii de zahar: aduceau din Bulgaria zahar romanesc si-l revindeau. In Romania. Romania Mica avea 2 Universitati, o Scola de Poduri si Sosele, o Facultate de Medicina, o Facultate de Farmacie, Facultate de Medicina Veterinara. Dar toate acestea aveau si un pret social ridicat. In 1913 in timpul celui de-al doilea razboi balcanic maiorul Ion I.C.Bratianu – la baza inginer de poduri, ocupatia obisnuielnica politician liberal sef de partid si intermitent (da’ des) prim ministru - a avut neplacerea sa observe ca starea economica a taranului bulgar era superioara celei a taranului roman. De fapt taranul roman avea cea mai proasta stare din zona. Adica baza politicii economice era tot cea din epoca lui Dinicu Golescu: arde-l pe taran! Ca d’aia e taran!! Iar aceasta constanta isi are pretul ei in inapoiere (taranul nu este activ pe piata. Deci capacitatea pietei este scazuta si are ca urmare scaderea capacitatii de dezvoltare). Si in paralel cu aceasta se dezvolta “cultura critica” a reactiunii agrare care devine cultura dominanta . O mentiune pentru orase. Orasele incep sa se dezvolte si incep sa fie un motor al dezvoltarii. Insa populatia urbana este redusa ca proportie, activiatile economice productive neagrare se situeaza enorm in sfera artizanatului. “Cultura critica” depreciaza orasul coonsiderandu-l un loc al prabusirii morale si al pierzaniei. Si cum o buna parte din populatia oraselor era de origine etnica neromaneasca “cultura critica” il privea ca pe ceva strain traditiei si “adevaratelor valori romanesti”. (Orasul romanesc, fiindca altfel corifeii acesti culturi adorau Parisul, Berlinul, Roma si riscau sa considere Viena mai mult ca o statie in drumul spre Europa. Delicioasa ipocrizie).O a doua concluzie partiala : dupa pacea de la Adrianopol Tarile Romane au acces din nou la piata. Sunt integrate in circuite economice sau mai bine zis in Sistemul Mondial. Intregrarea lor se face insa la un nivel economic inferior. Foste periferii ale unei periferii nici nu puteau sa ceara mai mult. Dar si aceasta integrare “joasa” aduce beneficiile pietei si incepe o lenta si grea dezvoltare, grevata la inceput de existenta muncii servile. Dar si asa asistam la inceputul unei dezvoltari a pietei locale si modestele ei beneficii. 6. Transilvania – particularitati si asemanariTransilvania fata de Tara Romaneasca si Moldova pare a fi caz aparte. Doar partial.
In primul rand fiindca Transilvania a fost intotdeauna strans legata de Tara Romaneasca si Moldova, formand un spatiu economic relativ coerent. De exemplu in transhumanta pastorilor. Intre 7 septembrie si 13 decembrie 1833, nummai prin vadul de la Piua Pietrei trec Dunarea in Dobrogea 10.029 ciobani din Transilvania cu 221.927 de oi si miei, 28.682 capre si iezi, 1.779 cai si 264 magari. In 1831 sosesc din Transilvania, in pasumile montane ale Tarii Romanesti “la varatec” 730. 151 oi si jmiei, 116.056 noateni si berbeci, 25.017 capre si iezi, turme conduse de 4.217 ciobani (Dinu C Giurascu, Istoria Ilustrata a Romanilor p 191 )
De altfel buna parte din dezvoltarea oraselor sasesti Brasov si Sibiu se baza pe legaturile economice cu Tara Romenasca ce era un debuseu pentru mestesugarii acestora.
Apoi se pare ca Transilvania a fost zona cea mai dens populata – din motive obiective, geografia ei o facea mai putin expusa atacurilor din Est. Ultima mare invazie estica in Trasnilvania este Marea Invazie Mongola. Apoi fiindca in secolele X- XV zona de deal era zona preferata si cea mai proprice asezarilor umane (in intreaga Europa nu numai in zona Romaniei) prin varietatea resurselor oferite. Iar podisul transilvan ofera o zona deluroasa mai mare decat cea din Tara Romaneasca si Moldova. Asa ca Transilvania a plecat cu un atu – densitatea populatiei mai mare care favorizeaza o dezvoltare mai marcata. Si sa nu uitam ca sute de ani singura cetate romaneasca a fost Alba Iulia. Alba de la zidurile de piatra (Bielai Gorod, adica Balgrad) cenusii opuse palisadelor de lemn care dupa ceva timp deveneau negre (si palisadele de lemn erau cam regula in sec VIII- XII ). Si Iulia de pare de la un Iuliu care a stapanit cetatea si zona (sau tinand cont de “fantezia” onomastica a epocii mai multi Iuliu. Fiindca pe vremea aia un Ion era fiul lui Ion, nepot de Ion, stranepot de Ion si-si boteza fiul… Ion, fie ca era vorba de un Ion roman sau protoroman sau un Jean, Giani, Johan sau Janos . Iar prin zona ardeleana n-ar fi deloc de mirare ca un Janos fiu de Janos sa aiba un strabun Ion sau Johan de la care sa i se traga numele. Caz comun in intreaga Europa).
Si apoi a intervenit expansiunea arpadiana (asta dupa ce un Otto i-a mai potolit pe unguri dezvatandu-i sa mai mearga la “shoping” in vest platind cu sabia – apropos cuvantul sabie este de origine ungara, inclus la sabre ). Ca pe la 841 ungurii si-au intins “shopingul” pana la Reims! Si in Lohengrin la un moment dat se zice vechea rugaciune a Germaniei: si fereste-ne pe noi de sagetile unguresti!!). Si avand expansiunea spre Vest interzisa de urmasii carolingienilor s-au orientat spre Estul apropiat, mai putin organizat – adica mai putin organizat ca formatii statale suficient de puternice sa ridice armate sufiecient de mari. Oricum expansiunea arpadiana s-a bizuit si pe sabie si pe compromisuri, casatorii si angajamente incalcate.
Insa ungurii deja se aflau sub influenta germanica. Nu ma refer la catolicism sau numai la catolicism ci sub influenta civilizatiei si culturii occidentale. Fata de inaintasii lor imediati, unguri pur sange calareti de stepa nealterati de europenism, regii poststefanieni aflasera utilitatea oraselor (alta decat jefuirea lor). Asa ca in Transilvania au adus colonisti germanici – saxoni, adica sasi dar se pare ca astia veneau dinspre Flandra de mai tarziu, care sa construiasca o retea de orase. Si le-au construit. Chiar si Clujul (Clusium) a fost la origine un oras german. De fapt se pare ca, cu exceptia Albei Iulia (Gyulafehenvar adicatelea Orasul Alb a lui Iuliu), toate orasele vechi ardelene sunt la origine germane (ca si orasele unguresti din Ungaria. Pst sa nu zicem prea tare ca se supara. Nu nemtii.) Acesti germani sunt cei care pun bazele oraselor si breslelor… si care in unele orase vor disparea prin maghiarizare. Si de aici un avans al Transilvaniei din punct de vedere al dezvoltarii. Insa trebuie sa spun ceva: Tarile Romensti erau foarte importante pentru comertul acestor orase. O buna parte din prosperitatea lor se datora acestui comert .
Ma rog exista si o reciproca. Postul catolic avand dezlegare cvasipermanenta la peste era o binecuvantare pentru pescarii din Moldova - Petru Rares era zis si Maja, de la plasa de pescuit - isi intemeiase buna stare pe baza acestui comert. (Nimic exceptional , cateva decenii mai tarziu si mai la Vest pescarii de cod englezi – anglicani adica eretici! – toastau pentru papa si 4 fahrtingi pe livra. Fiindca papa impunea postul si postul le asigura desfacerea.. codului. Cea mai proasta afacere pentru acesti protestanti ar fi fost ca zonele lor de comert sa fi devenit… protestante).
Asa ca in zona teritoriului nostru national de azi Transilvania era centrul. Dar nu uitati ca era totusi subordonata Regatului Ungar si ca zisul regat era in legatura mai stransa cu Europa Centrala… Fiindca poti fi centru pentru unii si in acelasi timp sa fii periferia altora…
Apoi in perioada principatului autonom Transilvania a fost mai protejata de incursiuni turco-tatare. Nu au lipsit dar au fost mai putine. Si au avut de platit tributuri si peschesuri mult mai mici (ce-i drept grofii nu se indeseau sa-si cumpere domnia ca boierii extracarpatici, ce-i a lor e a lor) ce a fost in avantajul Transilvaniei.
Iar cucerirea habsburga a adus intrarea Transilaviei si intr-un alt circuit economic. Ce-i drept nu unul de prima mana, poate nici secundar dar unul mai prosper decat ramolitul circuit otoman din secolul XVIII. Si sa nu mai zic fara jecmanirea generala provocata de un monopol comercial bazat pe o moneda inflationista si preturi impuse (in jos).
Repet situatia Transilvaniei e roza numai privita in comparatie cu Tarile Romane. Fiindca Transilvania a fost integrata ca periferie a Imperiului, care comparat cu alte tari nu era chiar pe roze. Si din Voivodul Tiganilor (nuvela nu opereta): parca in Salaj era zicala comic amara ca desi comitatul a oferit imparatului 10.000 de boi ca proviant pentru armata i s-a returnat un singur bou, comitele care nu prea a fost apreciat dupa cum se vede. Cam asa stateau lucrurile.
Iar “civilizatia” si ordinea habsburga au fost caracterizate de Marx (scuze, da e o sursa buna) ca inlocuirea jugului otoman din lemn cu unul de fier. Fiindca in prima miscare fiscul habsburg a fost mai dur decat cel traditional transilvanean si nu-i scapa nimic. Ca sa-l parafrazam pe Nastase, numara si oualele, nu numai gainile. Iar celebra carte funciara (cea mai buna metoda de inregistrare funciara, cea mai sigura) isi justifica costurile introducerii ei (mari) doar prin beneficiile fiscale care le aduce statului (si mai mari. A fost introdusa prima oara in ducatul Milano pe la 1770 si intrarile au fost atat de statisfacatoare incat Maria Tereza a zis ca merita sa-l extinda. Insa deja se intarise, avea un stat centralizat si isi putea permite introducerea lui generala. In Turcia sultanuil ar fi murit imediat ce ar fi avut asa o idee nenorocita, Ba nici Napoleon n-a avut taria s-o imite desi era in goana permanenta dupa bani). Insa costurile imediate ale lui Ordnung au facut ca multe sate de romani trasilvaneni sa se mute peste munte… Insa acest sistem dur avea si avanatajele sale. Era previzibil, imuabil. Preferabil starii de vesnica incertitudine din Tarile Romanesti unde ploua cu noi biruri si “sferturile” ajunsesera sa fie platite si de 6 ori pe an, iar “ruptoarea” s-a vazut imediat insotita de alte dari (“ruptoarea” – se comasasera toate darile intr-una singura, mare si de aici “ruptoarea” ca te rupea cand o plateai). Aceasta este si motivul starii mizerabile a taranimii romane de la inceputul secolului XIX. Revedeti-l pe Dincu Golescu, capitolul “ado banii”. Sistemul era dur dar nu descurajant – caci in Tara Romaneasca cel putin taranul era jupuit de orice ban si orice bun ce ar fi putut fi valorificat si cand nu se gasea… era spanzurat de picioare si afumat la foc de ardei sau era priponit sub o barna in plin soare sa fie mancat de muste si tauni (Dinciu Golescu din nou).
Si imperiul nefiind in declin precum cel Otoman nu marea mereu darile. Si situatia fiind stabila nici nobilimea oricat de rapace era nu vedea nici un motiv sa jupoaie turma caci tunsul producea suficient si nu-si punea problema zilei de maine (adica fluiditatea politca si administrativa din Tara Romaneasca si Moldova era de natura sa duca la o politica de maximizare a profitului de moment si ignorare a investitiei).
Apoi in secolul XIX odata cu dezvoltarea industriala, interesele imperiului au dus si la o dezvoltare in Transilvania. In afara traditionalelor centre mestesugaresti ale oraselor sasesti se dezvolta si industrii – de exemplu Resita, Hunedoara. Ce-i drept insa Transilvania era in general sursa de produse agrare pentru regiunile cele mai dezvoltate ale imperiului si furnizor de materii prime pentru Ungaria.
Si mai trebuie sa fac o precizare, fiindca astazi unele lucruri se prefera sa fie uitate. in Transilvania poporul roman era “tolerat”. Ceva precum algerienii in Algeria la 1860 daca nu mai rau. Nu ma refer doar la politica de maghiarizare fortata (care era nitel mai veche. Ca si nobilii romani ori au devenit nobili unguri – de exemplu Dragosestii din Mramures care au dat primii domni moldoveni au devenit contii Dragffy – sau nu au mai fost considerati nobili. Iar contele Banffy, marele sovin ungur care a dus politica de maghiarizare cu mana de fier, era urmasul unui foarte roman Banu). La pozitia economica, romanii nu puteau sa se stabileasca in orase. Ori orasele sunt centre economice in care se strang si se invart banii. Adica pe sleau romanii erau tinuti in situatie coloniala (de fapt asta si erau popor ocupat) si neputand sa se stabileasca in orase erau exclusi ab initio si de la activitatile cele mai lucrative. Adica cum se zicea cateva decenii in urma o situatie de apartheid.. Situatia si mai vizibila daca comparam nivelul taranului roman din Ardeal si Banat si al taranului german din aceleasi zone (da, erau si tarani germani, sasi sau svabi). Taranul german avea si alte debusee economice asa ca starea lui materiala mai buna nu se explica doar prin diferente culturale.
7. Dupa Marea Unire Poate cea mai importanta masura ce a urmat Marelui Razboi (asa se zicea pe atunci) a fost reforma agrara din 1921. Care cu toate limitele sale (in mod traditional subliniate gros de marxisti) a avut meritul de a lichida odata pentru totdeauna vechiul regim economic si a facut ca relatiile capitaliste sa nu mai cunoasca rezistenta si concurenta.
Ca urmare a reformei s-au expropriat aproximativ 66,1% din totalul mosiilor de peste 100 ha. Prin aplicarea reformei agrare, 1,4 mil. de familii au primit 3,7 mil. ha de teren arabil, la care se adaugau 2,7 mil. ha, reprezentand izlazurile comunale. Proprietatea mica detinea marea majoritate a suprafetei tarii, circa 73,7%. (Istoria contemporana a Romaniei (1918-2004) Prof. univ. dr. Ioan Scurtu)
A fost departe insa de a crea o baza burgheaza in sate. Nici nu ar fi putut fiindca elementele agrare presupus burgheze din Regat (fruntasi, chiaburi, ziceti-le cum doriti) nu aveau cum sa fie burgheze (tot asa cum un Tanase Scatiu putea ajunge latifundiar dar in nici un caz boier). Fiindca le lipsea in primul rand puterea economica (totusi pamantul nu era suficient de mult) cat si din faptul ca in general erau doar niste tarani mai bogati, Elemntele burgheze rurale au continuat sa fie in general carciumarii si cativa ani mai tarziu, spre 1930 apar primii burghezi agrari propriu zisi. Acesti burghezi rurali propriu zisi erau fie elemente ale vechii clase mosieresti ce mai conservasera o “sfoara” de mosie si au avut suficienta inteligenta si vointa sa-si exploateze proprietatea intr-un mod mai putin traditional (adica s-au interesat de metode mai moderne, au facut ceva investitii si s-au si diversificat in activitatile lor), fie descendenti de tarani cu educatie care au imbinat profesia de “baza” (invatatori, profesori , diversi ipistati) cu exploatarea agricola dar si indepartandu-se de practica agrara “traditionala’’ tinzand spre o agricultura mai intensiva si mai diversificata .
Sa ne intelegm – eu nu consider ca un propietar agricol urbanizat care isi dadea pamantul in parte facea parte din zona burgheziei agricole. Caci acesta de fapt urma metodele traditionale ale vechiului regim.
In acelasi timp parte a vechilor mosieri a investit sumele obtinute ca despagubiri in comert si mai ales in industrie. Fiindca marea masa de tarani proprietari (chiar daca mici proprietari, cu pamant putin) incepeau sa constituie o masa de clienti cat de cat solvabili, adica sa fie o piata. Acesta este marele merit al reformei agrare, oricate ii imputa criticii ei. Iar unii critici de la dreapta observa ca primul rezultat al reformei a fost scaderea cantitatii de grau si faina exportate, dat fiindca taranul nu era atat de interesat de obtinerea excedentelor. Insa acesti apologeti ai latifundiei uita ca exportul se baza pe restrangerea drastica (deloc voluntara) a consumului taranesc si nu pe o presupusa superioritate de productie a marii proprietati latifundiare romanesti. Si ar trebui luat in considerare ca productia agrara de la inceputul anilor 20 suferea de urmarile razboiului (multe vite de tractiune lipsa, piederi umane mari care nu fusesera compensate inca de noi generatii - adica copiii au mai trebuit sa creasca ca sa poata inlocui la munca un barbat de 20-25 ani )… Si ce se omite in aceasta critica este ca taranul inca nu participa prea mult pe piata in rol de consumator. Asa ca necesitatile sale de consum fiind satisfacute nu avea rost sa caute un plus de productie ( fata de vechiul latifundiar care era mereu dator ba pentru o noua trasura, o noua rochie, o noua excursie la Paris sau chiar o datorie de onoare – asa se numeau datoriile la jocul de carti! – si cu veniturile nu numai depasite dar si arvunite pe 2- 3 ani!!). Si adevarul este ca taranul din Regat de multe ori avea nevoie de piata mai ales pentru banii de: fonciire (impozit), sare, petrol si chibrituri (insa unii traditionalisti au ramas la amnar pana prin 50!). De multe ori panza era tesuta in casa, hainele erau facute in casa, opinca la fel iar bocancul soldatesc era marfa de lux, iar vara.. ei da, vara mersul descult era sport national. Fiindca sa fim cinstiti nimeni nu munceste din placere – din placere pui flori in fata casei si nu te apuci sa prasesti nu stiu cate pogoane de porumb. Ca sa aiba surplus omul trebuie sa aiba un motiv. Ori constrangere (fizica ca-n feudalism, fiscala prin impozit) ori dorinta de a obtine un produs, care sa fim sinceri rareori chiar necesar – de exemplu o… masina (echivalentul social al trasurii din sec XIX care i-a indatorat pe boieri). Slaba dezvoltare a pietei determina slaba dezvoltare a societatii. Si invers .
Mai tineti minte ca ceva mai sus am spus ca asa functioneaza Sistemul Mondial? Dintai cere niste produse. Este important sa le gaseasca si nu se intereseaza prea mult de piata. Dar odata ce o creaza Sistemul Mondial tinde s-o foloseasca. Adica sa o mareasca. Nu uitati asta, fiindca este important. Fiindca Sistemul Mondial nu avea nevoie de latifundii, latifundiile au disparut. Si nu numai ele. Se va ocupa de rest nitel mai tazriu (de fapt in Rusia se ocupa deja. Pe noi ne-a terminat deja).
Dar vorbeam despre reforma agrara dupa Marea Unire si efectele ei in Regat. Acum sa vedem si-n restul tarii.
Reforma agrara s-a facut si in Ardeal (datorita unui specific accidental in Banat nu prea a avut loc, din lipsa de “obiect” al muncii). Aici chiar putem vorbi de existenta unui burghezii rurale. Asa cum am zis Transilvania era conectata si la si intr-un alt circuit economic. Si aici deja piata era mai dezvoltata si aparusera deja elemente agrare burgheze. Din aceasta cauza aici efectele reformei nu au fost spectaculoase ca-n Regat.. Si data fiind situatia de apartheid indreptata impotriva romanilor burghezia romana era mai degraba agrara, rurala. Insa era bine inchegata. De aici o importanta consecinta politica: neintelegerea cu liberalii. Dincolo de acuzele de tendinte autoritatre ale Bratienilor, “balcanism” samd era vorba de ciocnirea intereselor a doua burghezii. Si or fi fost amndoua romanesti da’ branza-i pe bani. Iar Partidul National Roman nu dorea sa imparta prajitura cu verisorii de peste munti care doreau nespus de mult o bucatica. Si suportul mai degraba agrar al burgheziei romanesti ardelene o facea mai distanta de liberalii regateni care doreau construirea unei industrii.
Asa ca acum observam si o urmare politica. Chiar daca Stokes sustine (de unde oare?) ca reforma agrara nu ar fi asigurat prosperitatea clasei taranesti si posibila evolutie si independenta materiala a taranimii (cam dificil) ea a fost suficenta sa asigure o autonomie politica taranimii. Si in Romania Mare a aparut o miscare politica agrariana. De altfel partide agrariene infloreau si in Balcani si in Polonia si Ungaria. In ce priveste situatia noastra partidul agrarian era in mod necesar ostil liberalilor din motive extrem de practice: producatorul agrar dorea marfuri la preturi acceptabile pentru el. Insa industria locala aflata intr-o stare incipienta nu putea sa le puna la dispozitie la calitatea si pretul dorit. Dar concurenta straina putea. Industria nationala avea nevoie de protectie, care protectie era platita de producatorul agrar. Ostilitatea agrariana fata de industria locala a mers atat de departe incat s-a preferat sa se importe pana si antetrenurile tunurilor (niste carute mai dichiste) de la Skoda. As observa ca in afara bacsisurilor si a idosincraziei fata de industrie, obisnunta de a privi Cehia ca furnizor industrial poate sa fi contat si ea (si asta in detrimentul chiar al Ardealului care prin uzina din Cugir putea asigura macar partial necesarul de armament de infanterie, pusti mitraliera si mitraliere inclusiv).
Insa epoca de dupa Marea Unire a fost si una de industrializare. Nu ma refer doar la aportul industrial al Ardealului – mai dezvoltat si in aceasta privinta. Numarul “stabilimentelor” (expresie inca folosita curent) industriale creste in ritm vertiginos si in Regat. Apar si nu numai in sectoarele liberale traditionale, ci si in pielarie (Dermata, Mociornita) si metalurgice. Iar cele deja existente se maresc. Explicactia acestei atractii spre industrialism este data de rata de profituri mai mari si capitalul existent .
De unde acesti bani pentru proiecte industriale ?
Partial din banii de despagubiri platiti latifundiarilor expropiati in urma reformei agrare. Insa, mai ales din “inginerii” financiare, specula de razboi si furt curat. Caci Stefan Zeletin scrie ca primul razboi mondial a dat burgheziei romane ocazia neasteptata de a-si jefui propria tara. De aici si acumularea de venituri (de provenienta penala) care au fost reciclate in industrie…
Si apar si primele mari afaceri legate de industria grea din Regat – de exemplu Malaxa. Si o adevarata pasiune pentru aeronautica – pai in anii 30 erau in Romania: Societatea de Exploatri Tehnice (SET) si ICAR in Bucuresti si IAR in Ardeal. IAR la inceput a fost afacere privata dar statul a prelat 60% din capital si a facut marea uzina de la Brasov. A fost o intelegre de acest fel si cu SET care nu s-a finalizat din cauza inceperii razboiului (trebuia sa se construiasca o uzina noua, moderna la Bacau. Unde mai tarziu prin anii 70 a fost construita o uzina de reparatii aviatice).. Oricum, multe din aceste afaceri depindeau de comenzile de stat – fie militare, fie ale cailor ferate (locomotivele). In domeniul cailor ferate avem frumoasa reusita a automotorului aerodinamic Malaxa din anul 1938 (care si in 1960 era cel mai modern mijloc de transport feroviar romanesc).
Se dezvolta la noi dimenisuni industria extractiva si mai ales cea petroliera. Insa dorinta liberalilor de a pastra in exclusivitate pentru cetatenii romani (pe sleau mai ales pentru ei!) resursele minerale ale tarii au dus la presiuni internationale. Presiunile internationale primesc satisfactie in timpul guvernarii taraniste care modifica Legea Minelor.
Dezvoltarea industriei romanesti pare a fi vertiginoasa daca uitam nivelul de la care s-a pornit. Si in aceasta perioada asistam la o prima industrializare aparand industria electrica care cunoaste o crestere de– 429,4% , iar cea chimica – 320% .
In manualul profesorului Ioan Scurtu gasesc niste date interesante care sa fiu cinstit ma socheaza .: “In 1938, industria producatoare de mijloace de productie detinea o pondere de circa 45%, iar cea producatoare de mijloace de consum – 54%. Ramurile neagricole aveau o pondere de aprox. 51% in produsul social si de 41,7% in venitul national. Aceasta arata limpede ca Romania incetase sa mai fie un stat agrar, devenind un
stat agrar-industrial.
” Sunt in absoluta contradictie cu tot ce stiam (din familie, cunsocuti in varsta, lecturi diverse. Asta dovedeste inca o data ca totusi Nicolae Ceausescu avea dreptate sa se planga de ramanerea in urma a constiintei sociale, in acest caz a celei “capitaliste” – am zis cand se plangea nu ca masurile luate de NC ar fi fost bune! Masurile au fost proaste).
Si in paralel cu aceasta dezvoltare industriala incepe si o dezvoltare a sectorului imobiliar.
Toate acestea inseamna si locuri de munca si atragerea unei parti a populatiei agrare in munca industriala. Chestiune extrem de importanta: pamantul nu este o reursa extensibila. Si fiindca la noi proprietatea taraneasca nu era indivizibila, pamantul era impartit intre toti copii in mod egal sau pe aproape. Si copii slava domnului taranii aveau – cam singurul domeniu in care aveau - in exces. Asa ca urmasii fruntasului improprietarit de Cuza riscau ca 40 de ani mai tarziu sa fie saraci lipiti. Si cam asta ar fi fost si situatia improprietaritilor din 1921 (si a cam fost). Fiindca pe aici un taran care avea 6-8 hectare era relativ instarit, insa cand mostenirea era impartita sa zicem de 6 copii… Iar acesti copii aveau alti copii. Scuze pentru didacticism dar in general la noi nu se tine cont de aceasta problema. Dezvoltarea industriei dadea taranilor si posibilitatea de a iesi din zona agrara. Si unii dintre tarani luasera deja obiceiul ca sa-si pastreze acasa doar pe mezin (care urma sa mosteneasca tot pamantul) iar cei mari erau dati la ucenicie sau uneori la scoala (dar mult mai rar). Era unica solutie la suprapopulatrea agrara care motiva subdezvolatrea cronica a agriculturii incepand de la jumatatea secolului XIX.
Criza din 1928 a avut urmari importatante si la noi in tara, dar mai putin spectaculoase ca in Vest. Unele intreprinderi industriale au dat faliment. Falimentul banciii Marmorosh Blank a dus la prabusirea altora si la saracirea unei parti a clasei de mijloc.
Insa cel mai putin se ia in considerare impactul asupra populatiei agrare. Care s-a vazut si ea saracita desi in general azi se considera ca”Moromete” avand hambarul plin nu a resimtit criza. Insa hamabarul plin nu-i asigura plata datoriilor la banci, camatari si a fonciirii. Nu se tine cont ca cererea internationala a fost franata brusc – de exemplu in SUA (mare producator de grau de pe la 1880, poate cel mai mare) graul era ars in locomotive, ca sa se mentina pretul. Si mai ales producatorul agrar roman nu a mai putut face fata concurentei straine pe piata internationala, unde URSS a dat o lovitura dura exporand milioane de tone de grau la preturi insignifiante (desi in URSS erau zone in care se murea de foame si se practica canibalismul) si concura cu graul american si cel argentinian care beneficia de o productie mai moderna (tractoare, seceratori-legatori , samd). Deci taranul roman trebuia sa accepte preturi mai mici care ii inrautateau starea economica.
Oricum ritmul rapid de dezvoltare industriala nu trebuie sa ne faca sa uitam ca Romania Mare era – macar in mentalul colectiv - o tara “eminamente agrara” ( si asta uneori era zisa cu o mandrie vecina cu tampenia) in care populatia agrara reprezenta 81,8%. Adica suprapopulatie agrara. Si date fiind conditiile generale ale proprietatii agrare (proprietatea medie era de 4,5 hectare) asta insemna o productivitate scazuta si ca satele nu constituiau chiar o piata pentru industria locala. Si ca un corolar, o parte a taranimii nu participa la piata, traia in limitele unei agriculturi de subzisteanta. Iar dezvoltarea industriala era in contradictie cu interesele imediate ale producatorului agrar.
Ori aceasta a fost si unul din motivele dinamitarii sistemului democratic interbelic. Lucretiu Patrascanu definea dictatura regala ca o dictatura a industriei grele. Fiindca regele era sprijinit si sprijinea in primul rand industria grea in statu nascendi .
Catesceva despre populatia Romaniei Potrivit “ recensamantului din 1930, populatia totala era de 18.057.028 locuitori, dintre care: 71,9% romani, 7,9% unguri, 6,15% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni si ucraineni, 2,3% rusi, 2% bulgari, 1,5% tigani, 0,9% turci, 0,6% gagauzi, si alte minoritati, in procente mult mai mici. Sporul natural fiind de 35 la 1 000 de locuitori, Romania se
afla pe primul loc in Europa.
Repartizarea demografica dupa mediile de locuire cuprindea 77,78% din populatie in mediul rural, respectiv 22% in cel urban. Interesant este faptul ca la sfarsitul perioadei interbelice, ponderea populatiei rurale a crescut la 81,8%, datorita ratei de natalitate mult mai sporite in aceasta zona.” (Scurtu)
Si fiindca am supus ca populatia agrara reprezenta 81 % sa ma refer si la populatia oraseneasca. Tot din Neoliberalism: “Dupa razboi populatia oraselor de seama ale Romaniei Mari se infactisa in chipul urmator:
Bucuresti
472 mii
356 mii
64 mii
Iasi
94 mii
56 mii
35 mii
Cluj
83 mii
28 mii
10 mii
Timisoara
82 mii
15 mii
8 mii
Cernauti
92 mii
12 mii
43 mii
Chisinau
135 mii
40 mii
62 mii
Trebuie sa relevam insa ca populatia romana de la orase este inferioara nu numai ca numar, ci si ca situatie materiala. Astfel, romanii locuiesc de obicei la periferie, in vreme ce la centru se inalta palatele comertului si industriei straine. Cea mai numeroasa populatie oraseneasca straina se afla in Bucovina, aici avem 67,7 la suta straini, evrei impreuna cu alte nationalitati, vin apoi orasele basarabene cu 66,2% straini, orasele ardelene cu 65,4% straini, cele moldovene cu 34,1 % straniu si la urma orasele muntene. Aici strainii scad la 18,3%.”.As observa ca aparenta neconcordanta a cifrelor din tabel se poate explica doar daca in loc de straini ar fi scris evrei. Uitati cazul Chisinaului – 40 mii de roamani plus 62 mii de straini rezulta 135 mii?!!!!? Pardon mai erau inca 33 mii care ar fi trebuit scrisi ca alte etnii (mai ales rusi ). Sau Cluj – chiar numai 10.000 de unguri?!
Si daca mai tinem cont sa zicem de situatia Brailei, in care prin 1930 se publicau ziare in vreo 5 limbi, era un mozaic de etnii dar in care grecii tineau sus pavoazul (ca tot era oras portuar) sau ca-n Constanta pe la 1900 grecii erau cei mai influenti vedem ca in general populatia urbana avea un procent de romani mai mic de acel aparent 15 %. Aceasta situatie poate fi descrisa usor ca fiind coloniala.
Fiindca acesta este tristul adevar: la inceputul chiar si in prima jumatate a secolului XX populatia majoritara era cantonata intr-o conditie coloniala. Asa ca miscarea de emancipare a populatiei majoritare s-a facut doar aparent in detrimentul minoritatilor care erau majoritare in multe orase ale tarii. De aici si lozinca romanizarii oraselor. Nu sa-i dam afara pe evrei, greci, bulgari, nemti, unguri sau rusi, ci sa cream conditii ca romanii (de la sate) sa intre in orase altfel decat ca slugi! Ca au existat si stridente antisemite sau xenofobe nu se poate contesta. Dar , ma repet: ce vroiati ca populatia majoritara sa ramana intr-o conditie coloniala?!? Si astazi nu se spune dar in 1920 Partidul Liberal avea printre scopuri nationalizarea economiei si a oraselor. Prin nationalizare economica intelegandu-se nu exproprierea cetatenilor romani de alta etnie, ci promovarea capitalului romanesc conform doctrinei “Prin noi insine” adica “Capital romanesc, munca romaneasca, profit romanesc“. Si prin romanesc neintelegandu-se doar etnicitatea romaneasca ci in primul rand ca afacerile sa fie inregistrate in Romania ca firme romanesti – chiar si cu cetateni romani de alta etnie. Si in acest sens a fost si Legea Minelor care dorea sa mentina exploatarea resurselor miniere doar pentru afaceri nationale. Si au mai fost luate unele masuri, incepand de la burse alocate tinerilor pauperi care au permis accederea in invatamantul gimnazial, liceal si universitar a unor tineri provenind din familii taranesti – tatal meu si fratii sai au fost beneficiarii unor astfel de burse. A fost o promovare sociala pe scara larga a carei roade au inceput sa fie vizibile la sfarsitul anilor 30 . Trebuie insa sa arat ca aceste progrese au intampinat rezistenta mentalului colectiv influentat de “cultura critica” de sorginte junimista. De data aceasta pot spune ca era reactia normala a unei societati agrare traditionale. Adica o societate profund conservatoare care nu ageaza inovatiile. S-a cultivat in epoca o intreaga mitologie a ruralului, a infratirii cu natura, a satului rezervor de inalta moralitate (personal am unele dubii la unele aspecte ale “moralitatii” satului “neaos”, “nealterat de influente straine” – cu toata aceasta “inalta moralitate crestina” nu toti copiii din flori erau rezultatele “inselarii” fetelor naïve de catre “oraseni”, “straini” ci ai unor amoruri rurale intre tarani foarte neaosi si crestini) si a tarii “eminamente agrara”. Si s-a dezvoltat o intreaga nostalgie uneori ridicola… Tin foarte bine cum lacrimau batranii (nu chiar asa batrani, caci erau nascuti prin 1910-25) prin 1960 cantand “Sa fi ramas fecior la boi / Sa fi rams la coasa“ chiar si unchiul meu, ofiterul care facuse pe dracu-n patru sa nu ramana fecior la boi si dupa ce a implinit 16 ani a invatat sa se descurce cu diverse tabere, numai sa scape de coasa sau tanti Silvia care era deliciul si hazul satului iesind la prasila cu.. ei da, umbrela de soare!!! (erau de langa Cernauti). Si lacrimau foarte sinceri… desi erau oraseni convinsi (facuti dar convinsi). Si fiindca vorbesc despre cultura romana din anii 30. Da, a fost un maxim infloririi culturale. Putem spune ca atunci s-a format prima data o arta romaneasca strict oraseneasca. Insa multe din marile nume sunt strans legate de reactiunea agrara (Crainic, Eliade, Noica) si cel putin la nivel declarativ detestau modernismele.
Si aici indraznesc sa zic ca Legiunea a fost exemplul cel mai tampit al reactiunii agare altoite cu o “sincronizare” europoida. Inalta capacitate de tampenie (crunta!) a fost pe deplin demonstrata in cele cateva luni de existenta a Statului National-Legionar. Atunci Legiunea a initiat “romanizarea” prin expropierea proprietatilor evreiesti si obtinand rezultate aleatorii si chiar rizibile, cand de “romanizare” au profitat cetateni de origine etnica greaca, germana sau ungara si expropriind uneori evrei care erau ceva mai romani decat unii beneficiari (adica voi a zice ca in casa vorbeau romaseste. Dupa capul meu unul care are limba materna romana este roman). Curat “romanizare” si mai ales dovada suprema a “capacitatilor” de dezorganizare a Legiunii.
La inceputul celui de-al doilea razboi mondial Romania Mare era o tara agrara care incepuse un proces de industrializare. Insa ramanea in situatia unei periferii. Agricultura era in continuare handicapata de randamente mici si o buna parte din populatie era inactiva din punct de vedere al pietei. Procesul de industrializare era impresionant doar in comparatie cu situatia anterioara iar nivelul de dezvoltare era redus. Situatia de subdezvolatre cronica era agravata de o situatie cvasicoloniala a economiei si a starii majoritatii populatiei.
Povestile cu chiolhanuri interminabile si uriase cantitati de mancare (partial valabile) sunt si o dovada a unei subdezvoltari, inclusiv sociale: ghiftuiala era una din principalele distractii. Si ascund realitatea unei situatii mizere a unei mari parti a populatiei care manca in mod curent mamaliga cu posirca (posirca era ce ramanea dupa ce se fierbea tuica. Resturi de prune si ceva zeama ce se otetea. Era vanduta in alte zone ca sa se inmoaie mamaliga in ea) si cand nu avea posirca se folosea zeama de muraturi (muraturile erau cum se zice? Must? Plus? Bonus?) sau otet taiat cu apa. Cand urzicile te “scoteau” din iarna dar nu erau asa o fantezie ca acum.. ci meniul pe cateva saptamani . Iar ciorba de loboda (gustoasa!) era cam regula. Si cu mamaliga. Iar mamailga nu era o fixatie “culturala” a taranului inapoiat care nu stia ce-i aia franzela, ci din ratiuni economice. Iar prinsul gainii din batatura si bagatul ei pronto in oala era mai degraba o potentialitate. De obicei gainile nu se taiau. Credeti sau nu, gaina s-a “democratizat” si a ajuns cea mai comuna carne de abia dupa industrializarea cresterii puilor (Thanks You, Uncle Sam! cautati ziarele din anii 60 privitoare la “razboiul puilor de gaina”). Gaina era sarbatoreasca. Si din cauze economice postul din satele romanesti era foarte sever… Si nu uitati, prin Baragan, Moldova, Oltenia mersul descult era un soi de sport national practicat si-n periferia oraselor pana prin anii 50 (in curtea unde am copilarit era normal ca vara copii sa umble desculti. Eu am facut prima exceptie in rasul tuturor – reuseam sa-mi lovesc degetele mai des ca altii. Margine de Bucuresti dar un cunoscut de-al meu care locuia mai central – dar zona de curti vechi – sustinea ca a practicat sportul asta pana pe la liceu, adica prin 1966). Numai ca la tara era normalul, nu calirea organismului.. si taranul a aflat de folosul sandalei prin anii 60 ba chiar prin 70. Fiindca nivelul lui de trai nu-i permitea luxul unei sandale! (insa negrul din Alabama avea de pe la 1880 posibilitatea bocancilor). Si sa mai stiti ceva: moneda aur dispare din circulatia europeana aproape imediat dupa inceperea primului razboi mondial. Si-n Germania si-n Franta si-n Anglia. Si nu mai reapare in circulatie. Asa ca povestile despre moneda de aur care circula prin Romania anilor 30 risca sa fie un pic mai fanteziste decat cele despre OZN-uri . Ce-i drept, prin 1929 cu ocazia stabilizarii s-a “tras” o mica serie de monezi de aur. Care monezi au ajuns la cine trebuie la valoarea nominala inscrisa pe moneda prilejuind mari castiguri personale - printre cei acuzati ca au profitata era si Titulescu… Insa leii de aur nu au mai circulat – adica sa dai o hartie de 5 lei la bacanie si sa prinesti rest o piesa de aur, mai ales din cauza cursului de stabilizare care era de 32 ori mai mic decat cel antebelic. Si dupa izbucnirea crizei moneda de aur dispare si din SUA. Cam tot pe aici si povestile cu Romania, a 5-a putere economica a Europei (am auzit si asta !!!) . Curios care era a sasea? Olanda? Austria? Poate Germania?! Si se uita de creditul ITT sau creditul suedez al regelui chibriturilor – daca eram asa bogati si neatinsi de criza de ce a trebuit sa acceptam astfel de conditii?!
Totusi “venitul national, era, in 1938, de 110 dolari, tari ca Ungaria, Portugalia sau Iugoslavia, situandu-se sub pozitia ocupata de Romania, in timp ce in S.U.A. se inregistra o valoare de 512 dolari, iar in Franta – 146 dolari.” (Scurtu). Insa aici trebuie sa nu uitam rolul acumularilor anterioare, mai ales din secolul XVIII si iinceputul secolului XIX, deceniile noastre pierdute – cand cei din Portugalia sau Croatia, Ungaria facusera niste poduri din piatra ce erau functionale si-n 1930 – fata de noi care trebuia sa le facem!
O ultima mentiune – in materie de export principala pondere o are petrolul si derivatele sale detronand agricultura. Si as mai observa ca in general in Romania combustibilul de baza era pacura, chiar si pentru locomotive (in anii 1942 – 43 germanii se straduie sa treaca cat mai multe locomotive romanesti pe consumul de carbuni pentru a disponibiliza petrolul).
8. Romania in sistemul socialistRamane o tara subdezvoltata. Insa problema principala este alta: sistemul socialist incerca sa dezvolte o realitatea economica paralela cu Sistemul Mondial .
Insa pozitia de start a tarilor din sistemul socialist a fost (asa cum se justificau si comunistii) proasta. Adica sufereau de handicapuri in comparatie cu tarile dezvolate, intamplator – sau nu – capitaliste. Mai precis in care relatiile capitaliste erau mai vechi, apucasera sa se “matureze”. Rusia imperiala in ciuda enormelor sale bogatii era o tara semiperiferica cu multe zone subdezvolate de-a dreptul periferice sau nici macar atat. Polonia era o tara semiperiferica. Bulgaria si Iugoslavia periferice. Sa nu mai spunem despre Mongolia si dezvoltarea ei… Tari in general agrare (nu si Mongolia!), sau eminamente agrare…
Unica tara care se poate plange ca a decazut in cursul anilor “socialismului biruitor” este Cehia. Cehia care fusese zona industriala a imperiului Habsburg. Cehia care era un important producator de material greu. Care avea o industrie automobilistica proprie, care exporta masini unelte. Si care avea si o importanta industrie usoara, imbracaminte si incaltaminte, care exporta din plin in Apus. Cehia care era parte a centrului (ma rog nu chiar parte centrala, insa parte si mai ales veche). Cehia care inainte de razboi avea o situatie mai buna decat Austria si chiar Franta…
Zona germana, fosta Republica Democrata Germana cu tot respectul nu facea parte chiar din zonele cele mai dezvoltate ale Germaniei. Dovada si slaba “mostenire“ care parea importanta doar prin comparatie cu restul tarilor socialiste (minus RSC). Sovieticii au castigat premul cel mare din punct de vedere al politicii, Berlinul, dar prea putine zone cu tehnologie ridicata. Acestea au ramas in Vest (de exemplu Mercedes, BMW – producatori si de motoare de avion! – si viitorul VW).
Si cu aceste tari URSS a dorit sa construiasca un sistem economic paralel… care sa concureze sistemul capitalist in cadrul Sistemului Mondial. Resurse naturale existau insa mai importante sunt resursele tehnologice. Care resurse tehnologice erau la concurenti… si care curand vor avea grija sa le protejeze cu gelozie.
Si acest sistem se baza si pe o frauda morala uriasa: desi se pretindea ca fiind cel mai pur materialism pretindea supusilor sai un idealism delirant. Din idealism trebuia sa muncesti in conditii grele sau foarte grele cu recompense materiale foarte scazute. Ma rog uneori pe termen scurt a fost posibil. Insa un asa sistem are nevoie de mase de sfinti. Asa ca trebuia sa foloseasca coercitia si in aceleasi sa accepte randamente scazute. Metodele coercitive insa nu stimuleaza prea mult creatia tehnologica, dar in schimb stimuleaza atitudini birocratice.
Alt handicap major a fost “modelul sovietic” si negarea scopului sau. Modelul sovietic al industrializarii socialiste si in primul rand al pilonului hotarator industria grea (cer scuze dar am uitat formularea corect dogmatica) a fost insusit de toate tarile ca o dovada de fidelitate fata de hegemon si puritate ideologica. Insa modelul a avut la lansare un scop nedeclarat si de nedeclarat. Industrializarea stalinista a avut ca scop nu modernizarea societatii, ridicarea nivelului de trai, satisfacerea nevoilor populatiei, ci pregatirea razboiului de agresiune. Ori pentru acesta trebuia armament (pentru orice razboi). Din aceasta cauza URSS in 1941 a avut cele mai moderne tancuri – T 34 si KV.. O artilerie moderna si in numar mare. Si altele asemenea (de exemplu magnifice motoare diesel. Motoare diesel din aluminiu! Ba chiar motoare diesel de aviatie, o minune). Dar nu a realizat productie de consum si nici tractoare prea bune. Insa scopul era cam de nerecunoscut, nu ?
Ori daca in cazul URSS din anii 30 inarmarea a outrance poate mai avea un chichirez – daca ar fi cucerit intreaga Europa sau macar Germania intreaga si geografic si ca baza indutriala-tehnologica putea face rost de resursele tehnologice si orgazitionale necesare – in cazul altor tari si mai tarziu modelul sovietic a dus la acumularea de productie de otel cu scopuri economice sa zicem cam nedefinite. Fiindca de inarmare trebuia sa se ocupe hegemonul (care nici azi nu reuseste sa converteasca complexul militaro-industrial iar lozinca sa facem din tunuri pluguri ramane un deziderat pios).
Lipsit de tehnologie, de organizare, avand o economie cu pondere agrara mare, slab industrializat si indrumandu-si industrializarea dupa un model cu un scop inavuabil acest sistem nu putea concura Sistemul Mondial, iar lipsa de cooperare intre sisteme a dus la inevitabila ramenere in urma ….
Asa ca sansele de recuperare a intarzierii de dezvoltare nu erau prea bune. S-a facut mult datorita eforturilor uriase ale populatiei… Insa as observa ca ruptura nu a fost asa de mare pe cat s-a clamat. In multe situatii s-au continuat tendinte deja existente. Sa dau 3 exemple sa zic asa “didactice” de continuitate, ba chiar de insusire frauduloasa a meritelor. De exemplu caile ferate Agnita-Botorca si Bumbesti-Livezeni, celebre santiere ale “eroismului” socialist. Este adevarat ca aceste 2 bucati de drum de fier au fost construite in anii de inceput ai socialismului. Perfect adevarat ca au fost tronsoane greu de construit. Insa ce au avut grija sa nu spuna a fost ca aceste 2 tronsoane erau legate de cai ferate aflate in constructie de prin 1939-40… si facand multa propaganda efortului final regimul socialist si-a insusit si meritele guvernelor anterioare! Sau aprobarea studiului de fezabiliatte a hidrocentralei de la Bicaz a fost data de maresalul Ion Antonescu. Si decizia de a construi o uzina aviatica la Bacau a fost luata de Carol II nu de Ceausescu (care si-a insusit-o). Alt handicap major al sistemului socialist a fost modul in care a tratat agricultura . Sectorul agricol a fost tratat ca un sector secundar care avea rolul de a asigura mijloacele economice pentru dezvoltarea sectorului industrial si mana de lucru necesara acestuia. Dipretul ideologic pentru agricultura si taranime a facut ca agricultura sa nu poata deveni o piata care sa sustina productia industriala si dezvoltarea sociala. Ca sa zic asa sectorul agricol a fost jupuit nu tuns. Dupa un inceput care - cu toata brutalitatea lui, avea o doza de rationalitate - preferinta anormala pentru munca fizica bruta, economia dusa la absurd si dificultatile financiare de dupa 1975 au dus, in partea finala a existentei socialismului, la o supraexploatare dincolo de orice rationalitate economica.
Am zis dupa un inceput care avea o doza de rationalitate. Dezvoltarea tarii impunea dezvoltarea industriei. Procesul de industrializare cere mari efoturi finaciare si in conditiile postbelice fondurile nu puteau fi obtinute decat din agricultura – ori prin masuri economice inechitabile ori prin prelevari fortate. In acealsi timp totusi, trebuie sa observam ca la inceput in agricultura s-au alocat si un numar de mijloce moderne de lucru seceratori-legatori, combine, tractoare. Acestea corespundeau si unei dorinte ideologice de modernizarea insa cel mai important sporeau randamentul nuncii agrare si disponibilizau forta de munca in folosul celorlalte sectoare. S-au facut eforturi sustinute in vederea construiri unor sisteme de irigatie – tin minte ca prin 1972 a fost inaugurat un astfel de sistem prin zona Galatiului, care costase 6 miliarde de lei. S-au introdus noi soiuri mai productive, s-a trecut la ierbicide, a sporit cantitatea de fertizanti disponibili si altele asemenea. Insa la un moment dat a inceput o campanie tembela de economisire – de exemplu se cautau sa fie inlocuite bateriile de pe tractoare cu diverse dispozitive care de care mai … ciudate. Asa ca in loc de economie s-au inregistrat pagube. Si aceasta idee a dus la dotarea mai slaba a agriculturii. Se faceau economii insa acestea se rasfrangeau negativ si in planul industriei grele dedicate agriculturii lipsind-o de motivatia inovarii si a cresterii pietei interne. Ca exemplu in 1989 “baza” mecanizarii ramasese vechiul UTB din anii 60 (care era de fapt.. FIAT) si cu o piata de export bazata in special in tari ca Egipt, Grecia, Turcia. O politica mai putin zgarciob marginita ar fi putut moderniza si agricultura si productia de masini destinate ei si ar fi permis, poate, extinderea exportului.
Si apoi sistemele de irigatii nu au mai fost folosite la capacitatea lor.. cu alte repercursiuni. S-au facut alte economii tembele. Si astfel in 1982 regimul comunist a luat o hotarare ce o putem califica profund reactionara si, fiindca doresc sa fiu sarcastic, chiar contrarevolutionara (dpv al doctrinei socialiste): copiii de tarani sa nu poata urma decat invatamantul agricol. Asa ceva nu a mai fost edictat in Europa de la Constantin cel Mare (si unii istorici considera ca evul mediu a fost inceput cu acest edict!!). Ca o observatie – aceasta masura aberanta, retrograda a fost aplaudata cu mare statisfactie de o proportie incredibil de mare a populatiei cultivate. In domeniul industrial au avut loc dezvoltari notabile – desi indraznesc sa zic in continuarea tendintelor interbelice. Nu o sa repet ce ar trebui sa stie oricine.
Insa readuc aminte ca la inceputul anilor 60 au fost vehiculate idei despre “diviziunea muncii” in cadrul sistemului socialist confrom carora RPR ar fi trebuit sa se mentina strict in cadrul unei societati agrare care sa devina furnizor de materii prime si produse agricole statelor cu pretentii industriale – RDG, RPU, RSC. Si a fost si planul Valev care in plus avea “meritul “ de a desfiinta de facto Romania daca nu ca tara cel putin ca natiune. Adica s-o zic pe sleau pentru intelesul celor care nu vor sa priceapa: Romania trebuia sa devina o colonie “socialista“ in condominium si sa asigure prosperitatea altora.
Spre cinstea lor echipa lui Gheorghe Gheorgiu-Dej a refuzat acest plan care ar fi adus Romania in situatia de la 1800 si a continuat industrializarea.
Odata cu acest refuz industrializarea Romaniei s-a facut mai degraba impotriva integrarii economice a tarilor socialiste si s-a facut pe baze de independenta. Aceasta a dus in mod obligat la cooperarea economica cu tarile vestice si la modernizarea tehnologica direct de la “sursa”. Insa libertatea de miscare nu era totala, asa ca unele optiuni aveau explicatii politice. De exemplu RPR a cumparat licenta Renault pentru autoturisme poate si pentru motivul ca Renault era firma de stat (ce-i drept si Bulgaria la sfarsitul anilor 60 a montat un numar mic de masini Renault Alpine dar alegerea explica si motivul – dorea perfoormante sportive). Sau cumpararea licentei de calculatoare CII (identic, firma de stat si in plus evitarea IBM. Si poate ca licenta IBM ne-ar fi adus acuza de pactizare cu capitalismul american). La inceputul anilor 70 Romania se putea lauda si cu firme mixte – RomControl Data, Renk Resita. Oricum Romania la inceputul anilor 70 parea ca se desprinde din cadrul tarilor periferice si decoleaza spre alte orizonturi. Intr-atat incat in 1975 programul PCR are ca obiectiv egalarea PIB per capita a unor tari ca Olanda si Belgia si a nivelului lor de trai. Insa cum am spus trebuie sa alergi iute ca sa stai pe loc… si ar fi trebuit sa alergam foarte iute…
In ciuda acestor neajunsuri perioada 1950-1989 a fost caracterizata printr-o crestere economica continua. Astfel, venitul national a crescut in deceniul VI de 2,7 ori, in deceniul VII de 2,2 ori, in deceniul VIII de 2,4 ori, INSA in deceniul IX numai cu 8%. Dar a fost socul petrolier al anilor 70. Care a fost prost gestionat la noi. In general PCR vorbea despre criza mondiala (cu referire implicita la criza finala a sistemului capitalist) si ignora realitatea ca RSR era macar partial inclusa in Sistemul Mondial. A fost o politica schizofrenica si autista care incepand din 77-78 a dus la aparitia primelor semne de blocaj economic – disparitia carnii proaspete fiind cel mai neplacut lucru. Si apoi decizia din 1981 de a rambursa fortat datoria externa a dus la scaderea abrupta a consumului popular si scaderea nivelului de trai. Dupa calcule proprii, sigur cam discutabile (totusi tocmai dadusem un exemn de Statistica) la bunurile de consum de toata ziua cresterea preturilor a fost de cca 35%. Estimez grosso modo ca scaderea nivelului de trai a fost de circa 30% . Acestea au fost doar primele momente cand s-au folosit parghii economice (“reasezari” adica mariri de preturi), urmate aproape imediat de masuri administrative (stingera luiminii, ratii, scaderea temperaturii agentului termic) care dupa estimarea mea a dus la injumatatirea nivelului de trai in 1987 comparativ cu 1980. De fapt indicatorii economici generali au inceput sa scada din anul 1981. Si trebuie amintit ca masurile administrative au un dublu tais. Asa cam in genul zicalei scump la tarate si ieftin la faina. Oprirea brusca pe zone a curentului electric a dus la oprirea foratata a unor intreprinderi si la pagube imense (nu mai stiu care intreprindere se plangea ca in momentul intreruperii curentului s-a stricat o piesa de pe un strung carusel de 4 metri. O astfel de piesa se prelucreaza in zile, poate o saptamana asa ca nu se poate opri caruselul). Alta traznaie se pare ca a fost decizia de a da apa calda doar intre anumite ore – insa furnizorii trebuiau sa incalzeasca cazanele! Si deci economia s-a transformat in paguba. Sa nu mai zic ca etica muncii – si asa nu prea ridicata – s-a prabusit complet cand prima idee era sa faci rost de ceva mancare si plecai de la serviciu. Efectele se mai resimt si azi. In plus economiile bezmetice au dus la intreruperea importului unor semifabricate sau componente esentiale pentru asigurarea exportului – alte pagube. O alta paguba de prin 1985 genialele dispozitii au fost sa nu mai zincam stalpii de inalta tensiune ci sa-i vopsim. Beneficarii din Orientul Apropiat au spus ca prefera zincati asa ca alta paguba.. Proba cea mai evidenta a esecului regimului a fost insa parca prin 1983 cand proaspetii absolventi de facultati au fost angajati de abia prin noiembrie. Asta arata ca regimul se blocase finaciar si nu putea face fata salariilor necesare angajarilor. Totusi ca sa fim cinstiti in unele ramuri se demarase modernizarea tehnologica. Si discutand despre situatia economica mai trebuie sa fac niste observatii mai putin ortodoxe. Transporturile nu erau in cea mai buna forma. Este drept ca de prin 1983 nu se mai alocase un leu pentru repararea soselelor si regimul aratase o preferinta anacronica pentru canale (bune! Inainte de aparitia trenului!). Si din cauza economiei se prefera transportul pe cale ferata (mai rentabil energetic insa mai putin flexiibil si mai lent) dar ramanerea in urma a soselelor are o motivatie militar-politica. Dupa 1968 s-a decis ca in eventualitatea unei operatiuni ale “aliatilor” din Pactul de la Varsovia sa le incetinim avansul. Asa ca soselele au fost lasate special subdimensionate si uneori prezinta particularitati cel putin ciudate. De exemplu in Moldova soseaua care leaga Bacaul de Iasi si Iasiul de Ungheni este contruita conform ideii apararii. Portiunea de la Ungheni la Iasi este.. facuta sa se strice usor sub traficul greu (si tancurile chiar sun trafic greu!). Insa portiunea de la Bacau la Iasi era facuta foarte bine, pat de balast, peste el pat gros de ciment si asfalt bun si gros. Insa la Bacau este o mare unitate de tancuri, deci ideea era ca tancurile sa sjunga in fuga la Iasi… Sau ce rost are autostrada Bucureti – Pitesti? Sa mearga Nicu la Scornicesti! Buna scorniceala. Ati observat ca pe la mijlocul ei autostrada aia isi unifica aiurea sensurile de circulatie? Aici este explicatia, acea portiune a fost facuta in ideea de a fi un aeroport militar de rezerva si aceasta a motivat si constructia autostrazii. Tot aici trebuie sa amintesc ca in general nici un canal de irigatie mai de doamne ajuta nu era facut fara avizul armatei care dorea ca in caz de nevoie acel canal sa fie un obstacol antitanc. Si deliciul este dat de faptul ca desi miltam pentru pace ne concentrasem pe productia de armament si sa o zicem pe sleau am fost printre marii profitori ai razboiului irano-irachian. Insa in general in 1989 cand datoria externa a fost achitata aveam o industrie uzata macar moral, care nu produsese la capacitatile proiectate si pentru care ne indatorasem.Si nu stiu de ce, la un moment dat s-a dat o foarte mare importanta potentialului trafic pe ape interne. Asa ca au fost redemarate lucrarile la canalul de la Dunare si a fost lansat proiectul (mai vechi) a portului Bucuresti. Foarte multi bani cheltuiti in speranta unor rezultate cel putin incerte. Fiindca traficul fluvial si cel pe canale, care a fost esential in dezvoltarea unor tari in secolele XVII-XIX, este foarte lent si lipsit de flexibilitate. Ori banii ar fi fost mai bine alocati in sistemul rutier.
Printre alte "minuni" ale gandirii economice socialiste (sau ceausiste) se numara pastrarea in serviciu a unor utilaje depasite moral, de multe ori cu norma de functioanre depasita si pastrate in functiune doar cu multa munca si imaginatie din partea celor insarcinati cu intretinerea. De exmplu in 1979-80 era o intreprindere, Matase Populara. Care utiliza cu "succes" aceleasi masini de la inaugurare - 1927!! Randamentul era minim si profitul doar de 2 milioane lei anual (la cateva sute de angajati)... Sau in aceiasi sectie se invecinau strunguri de prin anii 60 cu strungurui semiautomate si uneori strunguri automate - cu rezultatul inevitabil al sabotarii strungurilor automate. Zic inevitabil fiindca nu poti pretinde aceeasi productivitate de la un strung simplu ca de la unul automat... insa unii pretindeau! O gandire bizara domina si productia bunurilor de consum. Regula de fier era ca produsul cerut pe piata... era scos din productia dominata de aceleasi produse neatragatoare care aveau viata luunga (chiar prea lunga). Si sa ne intelegem - ca sa produci o sacoasa urata sau una frumoasa diferenta tehnologica este inexistenta iar cea de pret poate fi egala cu zero. Este drept ca era obiceiul ca previzunile sa includa stocuri prea mari, care trebuiau terminate si uneori astea determinau productia sortimentelor . Si modernizarile de stil se faceau foarte greu si foarte tarziu. De exmplu Dacia 1300 a aspteptat 10 ani sa se faca mici modificari exterioare si cand in final s-au hotarat sa faca Dacia 1310 moda celor 4 faruri era deja pe duca... Sau modernizarea motoretei Mobra... cand Hoinarul a intrat in fabricatie era nitel prea tarziu. Mai exista si ideea absurda a separarii produselor pentru export de produsele pentru piata interna. De exmplu celebrul pe vremuri Eurocord Stereo a fost produs ani de zile doar pentru export. Il vazusem in reclame din l'Humanite Dimanche impreuna cu radioul desteptator Europhon - erau produse atragatoare, in linia stilistica a acelor ani, cu performante accepatbile si preturi extrem de avantajoase... Si am avut apoi marea surpriza sa le vad expuse la standul Electronica de la TIBCO 1975. Insa oferta interna se baza pe Maestro Stereo si Atlantic... Cand in sfarsit Eurocord si Europhon au ajuns si pe piata interna erau deja depasite moral... Si trebuie sa mai spun ca modificarile stilistice au fost foarte intarziate. Consider ca normal ar fi fost sa fie introduse si pe piata interna prin renuntarea la aparatele depasite.. obtinandu-se astfel si o capacitate de export mai mare – in caz de cerere sistemul adminstrativ putea impune o restrangere momentana a ofertei interne si favorizarea celei externe . In zona produselor electronice se pare ca si decizia politica a cabinetului 2 a avut influente nefaste. Prin 1979-80 a fost organizata o expozitie in care erau prezentate si prototipuri ale unor gageturi de larg consum... insa Elena Ceasusescu a fost auzita decretand ca sunt prostii si nu au mai intrat niciodata in productie. Tin sa va amintesc ca prin 1977 - 78 televizorul "portabil" Sport avea de multe ori jocuri incorporate.. dar jocurile au disparut curand conform regulii de fier... Si fabricarea casetofoanelor si a combinelor a fost mult intarziata, se pare ca din motive de cabinetul 2. In afara cabinetului 2 trebuie sa mai adaug ca piedici apareau si din cauza concurentei neloiale. Fiindca si in socialism exiista concurenta - nu pe piata ci pe pile si denunturi. Astfel la inceputul anilor 70 s-a hotarat sa fie fabricat in tara un echivalent al calculatoarelor PDP 11/34. Pentru fabricarea lor erau necesare eforturile conjugate ale Institutului de Proiectari pentu Tenica de Calcul si ale Fabricii de Calculatoare Electronice. Insa la FCE a existat posibiliatea cumpararii de componente vestice si asa s-a realizat in mare viteza unitatea centrala a primului Coral... si mandria lor ca au facut calculatorul in timp ce Institutul inca nu avea ce arata in afara unor planse.. Dar, Coralul avea UC ul si atat - nu avea cuploarele necesare pentru unitatile de discuri, de banda magnetica, imprimanta, consola.. In final ambele calculatioare au fost gata in acelasi timp - Coralul (cu tot cu cuploare) si Independent 100 (in onoarea a 100 de ani de la proclamarea indpendentei). Fabrica insa a fortat punera in fabricatie a produsului ei, bazat pe import masiv de piese din Vest – ‘’indicatiile pretioase" cereau integrarea in tara si importuri de completare din CAER . .. Si FCE argumenta peste tot - nu oficial, nu in adrese scrise - ca Independentul ar fi mai putin fiabil. Insa la un moment dat CAER-ul a spus ca Independentul sa fie considerat calculatorul tip si au fost comandate un numar relativ important de calculatoare. Asa ca I 100 a intrat in fabricatie. Insa FCE avea 2 linii de fabricatie - una pentru Coral si alta pentru Independent! Ori mai ales in conditiile pietei romanesti si a posibiliatilor reduse de export existenta a doua linii de fabricatie cu tehnologii diferite insemna paguba curata. Iar despre presupusa fiabiliate sporita a Coralului va spun ca unul ce a lucrat si pe Coral si pe Independent ca problemele erau aceleasi - unitatile de banda si imprimanta!!Imprimanta fiind RCD cu un car de 64 caractere si uneori taste sarite de la consola. Deci nu din cauza calculatorului... Mari probleme cu fiabiliatea le-a avut I 106 dar din cauza conectorilor - pe motive de economie, facuti din material mai slab si auriti cu parcimonie, nu rezistau decat la maxim 2 introduceri... Sau mai existau si alte interese. De exemplu la un moment dat se luase hotararea sa se construiasca un calculator de generatia IV, proiectul Felix 8000. Din varii motive proiectul a fost finalizat cu mare intarziere si la parametrii mai scazuti. Insa intrarea in fabricatie a fost blocata fiindca FCE - si nu numai - spera la un import de licenta, asa ca specificatiile de fabricatie nu au fost facute decat in urma injonctiunii energice a "forurilor superioare". Sa nu va inchipuiti cumva ca se dorea o licenta straina din motive de superioritate tehnologica sau din deschidere catre Vest! Motivele erau mai lucrative . Cand a fost luata licenta de IRIS 50 (la noi Felix 256) au fost trimisi la specializare in Franta un numar de cca 50-60 de persoane. Si au fost aduse in tara cel putin 5 masini (2 Fiat 850, 1 Fiat 1500 si restul nu mai stiu) plus cam omu si casetofonu' sau magnetofonu'. Acestea erau de fapt principalele motive... Ce este drept doi sau trei se impotriveau proiectului din motive strict profesionale (si aveau drepatate). Tot in acest domeniu s-a inregistrat o ramanere in urma din cauza stoparii investitiilor. Pesemne ca "forurile suprioare" nu puteau pricepe ca industria tehnicii de calcul era ceva mai dinamica decat productia cimentului. Asa ca in prin 1985-88 bulgarii tindeau sa ne depaseasca. Oricum nu stiu din ce cauze unitatea de disc magnetic nu a intrat nciodata in productie - pot sa va spun ca a trecut probele de test oficiale si "proba" mea neoficiala. Proba mea - am alcatuit doua cutii de programe care stiam ca utilizeaza masiv discul si le-am rulat. Pe unitatea facuta in tara tineam zona Symbiont, asa ca discul a fost zgaltanat 2 ore lungi si de 2 ori au fost momente de "suspans" de pana la 10 minute cand... sa nu devin obscen, tebuie sa fi vazut cu ochii tai cum se faceau capetele la DIMAS uri. Unitatea a rezistat si discul nu a fost zgariat . Va garantez ca nici un program de test nu era atat de rau ca o partitie Symbiont suprafolosita . Presupun ca astfel de situatii se repetau in fiecare ramura... eu am scris despre ce am vazut. Si in plus, peste toate trona o idee falsa despre planificare. Planificare socialista era mai mult tema de propaganda decat practica chibzuita. Ea se baza pe trimestre si pe impartirea aritmetica tinad cont prea putin de sa zicem calendar sau realitate. Si aberatia pseudoplanificarii ducea la situatii stranii. In anii 80 citeam de plangeri ale santierului naval Galati care nu putea arma niste nave din lipsa cablurilor electrice. Insa cand se ia decizia construirii unei nave proictul este deja facut, se stiu cantitatile si sortimentele. In domeniul acesta planificarea este la ea acasa poate si dinainte de nasterea lui Nelson, da nu era si in RSR! “Normalul” in epoca era cum am zis trimestrul de plan. Adica produsele trebuiau livrate in cadrul unui trimestru. Daca erau livrate in ultima luna se zicea ca s-a realizat planul. Insa in practica acest obicei ducea la gatuirea productiei celor care primeau subsambluri si lucrul in “hopuri”. De exemplu la Electronica din Baicului alternau perioade “calme” in care barbatii faceau campionate de table si femeile crosetau cu perioade in care lucrau si 12 ore pe zi plus duminicile. Iar aceasta facea ca intreprinderile sa-si faca stocuri diverse, Care stocuri creau neplaceri contabile si slaba eficienta economica. S-a incercat sa se remedieze situatia prin introducerea legii contractelor economice si crearea unui surogat de Curte de Conturi, insa rezultatele nu au fost multumitoare fiindca lipseau planificatorii adevarati (adica cei in stare sa planifice si pe zile, caci nu este normal sa primesti livrarea sa zicem in 1 Mai). Si situatia de mai sus mai avea un corolar daunator economic. Se faceau stocuri “gospodareste” sa fie. Ori asta insemna si stocuri prea mari la SDV uri si tiparele industriei de confectii . Si de aici decurgea reticenta in fata inoirii gamei de fabricatie – fiindca s-ar fi pus problema raspunderii pentru piesele din stoc nefolosite (de exemplu in industria usoara se comandau prea multe tipare. Se schimba moda, dar fabricantul care mai avea tipare pentru inca 7 ani bloca schimbarea sortimentelor. Imi este frica ca de multe ori pretexta invocand false motive ideologice). Insa exemplul meu favorit cand vorbesc despre pretentia mincinoasa a planificarii este cel al locurilor de parcare. Insuficiente deja din anii 80. In 1980 uzinele Dacia, Oltcit, ARO produceau din plin. Se construia linia de asamblare pentru Lastun. In mod normal, in orice societate cu bun simt, s-ar fi planificat si extinderea posibilitatilor de parcare. La noi, nu!! Deci aveam planificare sau doar ne prefaceam ca planificam? Serviciile au fost slab dezvoltate. Unicul domeniu care s-a bucurat de atentie a fost turismul a carui baza materiala s-a extins foarte mult in anii incepand din anii 60 (practic Mamaia de azi este cea construita dupa anii 60. In anii 50 era o statiune si jumatate statiune pe litoral, Vasile Roaita fost Carmen Silva azi Eforie Sud si jumatatea era Eforie.. Si la Felix nu erau decat cladirile vechi zise “vile”.) Insa restul serviciilor… oferta era extrem de redusa. Si suplinita de cele mai multe ori prin munca la negru, fie ca era vorba de mediatii, zugravit, lucrari la insatlatii sanitare. Si aproape intotdeauna foarte scumpe in raport cu venitul normal. Poate subdezvolatrea serviciilor se datora si unei idei gresite ca munca inseamna doar industrie si unei pareri dogamtice asupra sistemului tertiar. Insa trebuie sa observam ca nedezvoltarea serviciilor a corespuns si cu o crestere a birocratiei pe baza principiului “trei cu mapa doi cu sapa”. Nu-l uitati, o sa mai dam peste el!! In domeniul comertului as zice ca problema principala era goana dupa supraprofit. Putine unitati inseamna profit mare pe metru patrat. Din aceasta cauza erau subdezvolate. De exemplu in zona unde locuiesc au aparut inca 10 farmacii!! Si nici una nu pare a fi in faliment. Deci profitul celei vechi era extrem de mare. Goana dupa supraprofit a dus la o slaba dezvolatre a serviciilor si a dus la o "imbatranire" a ofertei de produse de larg consum.. Cel putin in domniul confectiilor si incaltamintei soldurile au disparut de prin anii 70 si aceleasi produse care nu se vandusera in urma cu 7 ani erau prezente in mod aberant in raioane, printre alte motive fiind ca se renuntase la soldarea marfurilor invechite... Si de prin anul 1982 vanzarea in rate s-a limitat doar la apartamente, autoturisme (de productie interna) si motorete... ce a dus la o ingreunare a desfacerii . Si toate acestea au dus la Dezastru in economia Romaniei socialiste Incepand cu anul 1985 se manifesta stagnarea economica, scaderea eficientei economice exprimata in reducerea cresterii venitului national. Intrucat nu ma pricep redau mai jos in extenso un material preluat din Jurnalul National 1 iunie 2009 si parerile sunt ale fostului guvernator al Bancii Nationale a Romaniei, Florea Dumitrescu: « Creditele curente pentru productie si circulatie s-au diminuat ca pondere de la 77,7% la 44,7%. Atrage atentia cresterea creditelor restante de la 12,7 miliarde de lei la 205,3 miliarde de lei, cu o pondere in total de 36,3% in anul 1989 fata de 3,3% in 1985. Totodata, creditele pentru acoperirea pierderilor intreprinderilor erau de 107 miliarde de lei sau 19% din totalul creditelor. Modificarile in structura creditelor pe termen scurt exprima deficientele si dificultatile din intreprinderi, fenomenele de criza economica si financiara. Astfel de fenomene se reflectau si in blocajul financiar prin cresterea datoriilor restante fata de furnizorii de marfuri si servicii, formandu-se un blocaj in lant in intreaga economie care atinsese la finele anului 1987 si 1988 peste 100 de miliarde de lei. La majoritatea intreprinderilor, aprovizionarea cu materii prime, materiale, combustibil, subansambluri, se facea, cu mari intreruperi si intarzieri, provocand mari pagube, stocuri supranormative de materiale dezasortate, produse neterminate etc. Mari stocuri de materiale si produse rezultau ca supranormative, intrucat normativele de stocuri si in consecinta si normativele financiare calculate pe baza normativelor de stoc erau arbitrare fara o justificare si fundamentare temeinica economic. Prin Decretul nr. 250 de la 12 iulie 1980 s-au stabilit o serie de asa-zise normative sintetice economico-financiare, intre care si normative maxime de stoc, calculate la volumul productiei marfa reprezentand: necesarul pe numai 20 de zile pentru materii prime si materiale, 10 zile pentru productia neterminata, cinci zile pentru produsele finite destinate consumului intern si 10 zile pentru cele destinate exportului. Pe aceasta baza, la toate intreprinderile s-au stabilit normative de 5-10-20-30 de zile, in timp ce conditiile de aprovizionare tehnico-materiala, procesele de productie durau - dupa tehnologiile stabilite - de doua-trei ori mai mult, iar la unele produse cu ciclu de productie lung, de opt-zece ori si chiar mult mai mult. De exemplu, la Combinatul de utilaj greu Cluj-Napoca din industria constructoare de masini, normativul pentru productia neterminata era de 21,6 zile, iar, conform metodologiei si tehnologiei de fabricatie, ciclul de productie la turbine reprezenta 720 de zile, la utilaj metalurgic 240 de zile, la cazane de apa 195 de zile, la parti specifice de centrale termice 150 de zile, existand sute de astfel de exemple, indeosebi in industria constructoare de masini, industria navala, aeronautica, energetica etc. Crearea de stocuri supranormative de materiale si productie neterminata era determinata si de faptul ca unele materiale si subansambluri care nu se fabricau in tara erau reduse si chiar excluse de la import, ca sa se faca economie de valuta, "indicandu-se" sa fie asimilate in tara. Asimilarea in tara dura foarte mult, iar uneori era imposibila si pentru o economie de cateva mii de dolari - la nivelul unei intreprinderi - era afectata o productie de sute de mii sau de milioane de lei. In realitate s-au inregistrat mari ramaneri in urma in dezvoltarea unor ramuri, in evolutia tehnologiilor, in asimilarea unor produse noi. A fost afectata calitatea produselor, cu efecte asupra satisfacerii nevoilor pietei interne si exportului. Ne vom referi la un singur sector - productia de nave - in care, pentru dezvoltarea si dotarea santierelor, s-au investit mari fonduri. Din cauza neasigurarii din import a unor aparate de bord sau a altor subansambluri, nu se puteau termina la timp navele, nu se onorau livrarile conform conditiilor contractuale, zeci si sute de nave stand imobilizate ani la rand in santierele navale, in timp ce pentru nevoile de transport privind exportul sau importul romanesc se plateau anual zeci si sute de milioane de dolari altor societati de transport straine. Situatii similare se intalneau si in alte sectoare de productie » Si as mai aduga ca uneori se inregistrau situatii rizibile. De exemplu in 1982 au fost casate niste blocuri motor pentru Lada 1200. Ori se stie ca un bloc motor se schimba faoarte rar – insa normativul prevedea casarea dupa un termen scurt !In mod inevitabil criza economica a dus la prabusirea sistemmului socialist exact conform postulatului celui mai dogmatic marxism – relatiile de productie care devin frana in calea fortelor de productie sunt inlocuite prin… revolutie ! Oricat de caragios ar parea…
9. Dupa 1990Marturisesc ca rusii nu sunt chiar preferatii mei ca natie.. Dar, apreciez ca fata de noi au si cativa oameni lucizi. Am dat peste un extras al unei carti rusesti privitoare la marile realizari ale democratizarii ieltiniste. Nu vorbeau de coruptia sufocanta – noi suntem relativ cinstiti! – ci de efectele ei economico-sociale. Printre altele – scaderea dramatica a productiei. Inclusiv a petrolului, untului etc. Care scaderi se acompaniaza cu scaderi tragice ale nivelului de trai. Si o observatie cinica: privatizarea – la ei – nu a dus la cresterea productivitatii, ci la scaderea ei!!! Inclusiv in materie de petrol (ca o observatie: exporta tot atata petrol ca si-n 89 dar procentul a crescut de la 15% la 40%!). Deci hai s-o zicem pe sleau Rusia in perioada asta a devenit o tara a lumii a 3-a, furnizoare de materii prime. Acu hai sa ma uit si-n batatura noastra. Regret, dar nimeni nu a reusit sa faca un studiu serios, comparabil cu ala rusesc! 1-0 pentru muscali. Dar observ ca per total ne asemanam: scaderea productiei, declin social. Export de mana de lucru ieftina – ca materii prime mai putine, minus scandura din zonele despadurite de-an boulea.
Si imi amintesc de unele pareri ca problemele emigratiei islamice in UE se vor potoli ca dupa aderarea noilor state si nitel mai incolo a Romaniei si astfel se va reduce importanta emigratiei islamice. Buna conceptie! Inteligenta fina, nu reuseste sa priceapa ca in noile aderate natalitatea e scazuta (nu stiu Polonia) si ca in „vidul” astfel format vor aparea islamicii si asiaticii… deci hora se va largi precum aia a popilor!
Deci, rolul Romaniei in toata afacerea asta a fost sa furnizeze ceva mana de lucru nepretentioasa (as zice ca si buci de ambe sexe pentru fornicatiune). Cu mica adaugare ca aud de cazuri de oameni bine calificati care in UE fac munci mai putin calificate – caz inginera in constructii, cam 30 ani face menaj si are grija de copii si batrani in Italia.
Cum am ajuns aici?
Eu cred ca am ajuns aici din cauza provincilaismului nostru, a unei copilaresti conceptii despre societatea europeana si mondiala si nu in ultimul rand din lipsa de gandire sau gandire deformata in epoca Ceausescu. Si mai ales din lipsa unei analize a situatiei de fapt din tara comparativ cu cea din strainatate (alta comparatie decat cea dintre Dacia proeictata in anii 60 si Golful proiectat in anii 80) si ignorarea suverana a necesitatii de informare (alta decat cat de bine traiesc nemtii).
De fapt in 1990 am inlocuit o propaganda cu alta – propagandistii ramanad insa aceiasi cu toate lipsurile lor.
In primul rand a fost o idée gresita referitoare la industrie. Ca industria a fost un moft al socialismului care dorea sa creeze o clasa muncitoare care sa mentina la putere Partidul Comunist. In al doilea rand ca industria este un morman de fiare vechi (valabil in cazul unor intreprinderi a caror dotare data din interbelic sau din anii 50, hai 60). In al treilea rand ideea ca industria ar fi fost toata subventionata masiv de stat.. S-a afirmat ca daca am tine muncitorii acasa platindu-le aceeasi leafa s-ar realiza de fapt economii.
Asa ca ideea de reforma a industriei nu a fost orientata spre eficientizare, modernizarea gamei de produse si in functie de acestea retehnologizare industriei ci prin reforma s-a inteles mai ales lichidarea industriei “bugetivore” si “energofage”. Plus ca industria era invinovatita ca are nevoie de materii prime din import si deci este daunatoare bugetului de stat. Reforma a fost o mai degraba o marota ideologica un soi de lupta de clasa inversata decat o idee despre cai si metode. A fost ultima izbucnire a reactiunii agrare – v mai sus - care a incercat sa obtina o Romanie ideala a anilor 1920 daca nu chiar mai de dinainte de 1900. Unica situatie similara pe care o stiu este cea din Iran, dupa alungarea Sahului.
In al doilea rand cam nimeni nu a stat si a gandit caile de urmat. Fiindca sa faci dintr-o societate capitalista este ceva usor insa invers.. Lech Walessa spunea ca este usor sa faci supa dintr-un acvariu de pesti, insa invers… La noi nu s-a tinut cont de faptul ca nu aveam capital intern si nici o cultura a managementului… In primii ani, cand s-au succedat guvernele Roman, Stolojan si Vacaroiu s-a incercat mentinerea situatiem in limitele “normalului”. S-au facut greseli mari si s-au facut abuzuri la fel de mari. Una dintre cele mai mari greseli a fost pensionarea anticipata a unor largi categorii. Aceasta s-a facut cu declaratia marturisita de a avea posibilitatea de a incadra noua generatie (stufoasa ce este drept acea generatie). Incercarea de a astampara cererile – mai mult sau mai putin indreptatite – de ridicare a nivelului de trai au dus la cresteri salariale in dezacord cu productiviatea si in final la cresterea inflatiei. Si mai trebuie sa spun ca inflatia este un mod de redistribuire a avutiei nationale.
Autonomia data intreprinderilor – in paralel cu desfiintarea legii contractelor individuale a dus la situatii anarhice (nerspectarea contractelor si cresterea arieratelor) si cresteri masive ale preturilor (o camasa barbateasca Braincof a saltat de la 101 lei la 500 de lei) si pe urma la cresteri mari de salarii (de exmplu eu am trecut brusc de la 3200 lei la 9600 ba am si primit participatie la beneficii de 15.000 lei) – alta sursa de inflatie. Imi amintesc ca prin octombrie 1990 a fost un moment in care au fost dificultati la plata salariilor – nu mai exista suficienta moneda fizica (in gneneral se considera ca era de ajuns sa fie batuta 1/3 din moneda considerate a fi in curculatie). Pana la urma ne-am primit salariile in niste … hartii extrem de uzate aflate in calupuri de 10.000 cam lipte intre ele (fusesera pregatite pentru distrugere). Situatia per total era cat de cat suportabila si datorita faptului ca unele produse ramaneau in magazine la preturile vechi – de exemplu am mai cumpart o caciula de astrahan la pretul “socialist” de 950 lei – si ca in transporturi preturile erau stationare, insa acestea duceau la pierderi masive.
Autonomia intreprinderilor a mai dus la o aberatie. Intreprinderile care aveau export retineau valuta in conturi (fiind totusi intreprinderi de stat) si faceau apel la imprumuturi bancare. Aceasta a dus la celebra “nationalizare” a valutei – de fapt intreprinderile de stat au fost silite – de guvernul reprezentant al statului proprietar – sa preschimbe depozitele in valuta in lei si sa-si onoreze obligatiile.
O alta sursa de dezechilibre – si de viitoare imbogatiri rapide – a fost liberalizarea comertului exterior. Unii, cei care aveau contactele trebuincioase atat cu producatorii locali si cu partenerii externi, au devenit comercianti import-export. Insa pun pariu – este opinia mea – ca acestia nu se multumeau cu un comision normal ci castigau mult mai mult speculand foamea de valuta. Presupun ca importau diferite fleacuri gen Boni Bon si Topi Top plus diferite ape inducite si colorate si din profitul astfel realizat isi plateau datoriile cu lei tramvai. Grosul ramandu-le lor sub forma de valuta.
Fiindca in acei ani marfa cea mai cautata era dolarul urmat de marca vest germana .care se vindeau la suprapret. In 1990 dolarul era cotat la 100 de lei, insa un pachet de kent costa parca 28 de lei, un L’Express 50 de lei ( revista avand un pret de 2 dolari ) si altele asemenea. In plus o hartie noua de 100 de lei se putea schimba cu 104-107 lei (era o banca in Viena care accepta sa schimbe hartiile de 100, cu conditia sa fie noi).
Oricum, cu chiu cu vai guvernul Vacaroiu a restabilit o oaresce ordine in platile intreprinderilor si a reusit sa scada inflatia.
Culminatia ideii ca industria ar fi fost o marota socialista a fost atinsa in epoca reformei CDR iste, cu privatizarea prin lichidare si strania idee a salariilor compensatorii. Zic ca stranie fiindca omul normal care primea 30 de salarii nu stia ce sa faca cu ele. Adica sa faca afaceri. Sa faci afaceri iti trebuieste si un oaresce talent, nu numai bani – caci altfel si Victor Ciorbea cel care a “implementat” ideea ar fi devenit magnat sau macar fabricant ori comerciant.
Si milioane de oameni au ramas pe drumuri iar masa monetara brusc aruncata pe piata nu a facut altceva decat sa creasca inflatia. Si nitel mai tarziu aceiasi oameni erau someri. Multi dintre ei au reusit sa obtina o pensioanre pe caz de boala cu consecintele cunoscute, printe care acea ca azi avem toti atatia pensionari cati activi.
Si inca, din aceiasi epoca: a fost larg vehiculata ideea ca cei astfel disponibilizati ar trebui sa se reintoarca la agricultura, modelul de social dorit a se reproduce fiind cel al Romaniei interbelice! Ce nu s-a luat in calcul este faptul ca intre timp gratie politicilor interventioniste de stat ale Pietei Comune, pietele traditionale ale exportului nostru agrar au disparut: Germania, Austria sunt autosuficiente la grau (ba mai au si oaresicari excedente) iar cel mai mare exportator este SUA. Iar cazul Argentinei a fost tratat doar in mod ideologic dandu-se vina pe populismul peronist pentru decaderea Argentinei. Adevarul este ca nu a mai avut unde exporta. Caci de de exemplu Anglia a devenit autosuficienta la carne de vita, ba mai are si excedente, si drept consecinta ceva abatoare in Argentina au falimentat. Aici se uita si rolul submarinelor germane a caror lectie a fost bine insusita si se insista numai pe populism.
Toate tarile traditional agrare au aceleasi dificultati – sunt concurate de tarile industrializate care au deazvoltat o agricultura performanta de inalt randament si pe care o protejeaza cu gelozie. Nu stiu unde se spera la exporturi masive… si de unde, caci o agricultura moderna impune altceva decat secera. Si acel altceva nu se poate decat in tarile cu o industrie desvoltata, care sa ofere sprijinul financiar necesar si unelte moderne. La noi inteligentul Ciorbea a renuntat la subventii ca sa faca concurenta loiala.
Acel guvern a debutat prin semnarea unor acorduri internationale care au fost benefice doar pentru altii. Ma rfer la acordul CEFTA, ASAL, FESAL si planul Bechtel. Acordurile FESAL si ASAL au fost impuse impuse de FMI si Banca Mondiala.
O sa incep cu acordul ASAL , pentru restructurarea agriculturii. Acesta accord a impus:
3 Desfiintarea aproape completa a subventiilor si a primelor din agricultura; Anularea Legii nr. 83/1995 care prevedea sprijinirea concreta a producatorilor agricoli si ca nu vor mai fi prime pentru export agricol;
4 Incetarea refinantarii de catre BNR a creditelor directionate pentru agricultura;
5 Reducerea stocului rezervei de grau la 350.000 de tone, fata de 2.800.000 de tone cat fusese practicat inainte;
6 Introducerea licitatiilor la achizitionarea cerealelor pentru rezerva de stat, cu participare internationala, stiut fiind ca Uniunea Europeana subventioneaza intens sectorul
Mai prevedea, de asemenea, si cateva masuri obligatorii, cum ar fi:
- Toate fermele de porci si pasari sa fie privatizate, lichidate sau introduse in procedura de lichidare;
- Incheierea procesului de lichidare a cel putin 30 din cele 50 de foste IAS-uri.
Costul acestui accord a fost de 350 milioane dolari SUA. Care este insa suma cumulata a importurilor alimentare din acesti ultimi 10 ani nu ma intrebati ca nu stiu !! Ce este mai intersant este faptul ca provincialii nostri guvernanti au acepatat conditii pe care nu le indeplineau tarile din care veneau negociatorii…. Era sa uit – taxele vamale pentru importuri agricole au fost scazute. Insa in acelasi timp s-a semnat si acordul CEFTA. Acesta nu ar fi fost rau daca insa ar fi fost negociat cu grija. In primul rand a fost deschisa piata pentru importurile agricole. Tineti minte, noi renuntaseram sa subventionam agricultura! Nu si ungurii si nici polonezii!! Asa ca Ungaria a exportat de toate pe piata romaneasca – inclusive malai! – iar porcii polonezi au gasit aici un larg teren de desfacere – porcu polonez beneficiind de credite generoase, subventii si taxa de export in timp ce porcii COMTIM treceau la canibalism.. Asa ca agricultura romaneasca nu avea nici o sansa. Insa as observa ca in unicul domeniu in care in 1997 Romania avea un mic avantaj competitiv, piata ramanea inchisa – si ma refer la industria automobilistica …unde Daewoo tocmai poposise. Acordul FESAL viza restructirarea industriei romanesti … prin restructurare trebuie sa intelegeti lichidare. S-a impus :
7 Liberalizarea preturilor si cometului tuturor care in prezent sunt supsuse concurentei si sa observam mai ales ca “preturile titeiului, gazului natural si produselor rafinariilor se vor stabili la nivel mondial si se vor mentine la acest nivel prin ajustari bancare“.
8 Liberalizarea extensiva si stabilizarea comertului extrior, si mai cu seama “eliminarea tuturor interdictiilor si contingentarilor la export, cu exceptia produselor forestiere si a acelor cote impuse prin acorduri internationale”. Adica pe sleau guvernul s-a obligat sa favorizeze exportul materiilor prime in detrimentul producatorilor autohtoni. Si la “Accelararea privatizarii” se mai gasea un paragraf interesant: ”se vor aduce schimbarile necesare legislatiei pentru a permite vanzarea actiunilor la licitatie celui care ofera cel mai bun pret, fara a stabili un pret minim sau alte conditionari”. Adica uneori nu a fost chiar coruptia fratilor !!
9 Privatizarea accelerata a intreprinderilor de stat care inregistreaza pierderi se cerea posibilitatea ca lichidatorii desemnati sa fie atat romani cat si straini …
La acestea s-a mai adugat Planul Bechtel privind industria petrochimica. Romania avea o capacitate de rafinare de aproximativ 30 milioane tone si o productie proprie de cca 7,5 milioane tone. Consumul annual era insa mult mai redus decat capacitatea instalata, rafinariile exportand difernata - in jur de 3,5 milioane tone de benzina si 4 milioane tone de motorina (insa importand pacura, produs inferior sau reziduu). Insa dupa anul 1990, prin pierderea contractelor de barter cu Iranul - Romania livra tractoare, ciment si alte asemena - industria de prelucrare a titeiului a intrat in criza furnizand 10-11 milioane tone. Guvernul Ciorbea a preluat studiul firmei Bechtel si a incercat in prima faza inchiderea unor rafinarii. A dat inapoi din cauza consecintelor cauzate – de exemplu imediat s-a descoperit ca ar fi trebuit sa fie importate benzinele de extractie… Si chiar daca nu s-au inchis rafinariile, in schimb s-a trecut la o impartire foarte complicata a titeiului brut si la un joc al valorii petrolului folosit. Si nici o rafinarie nu producea la capacitate ci cel mult la 50 % - situatie care in mod normal se lasa cu pierderi.. Oricum exporturile romanesti de produse distillate au disparut si… si in 1997 a fost primul an cand a trebuit sa importam pacura cu banii jos (pana atunci pacura se importa din sumele rezultate prin exportul distilatelor). Oricum ce trebuie retinut: planul Bechtel a facut sa se piarda niste bani.. si prin alte locuri sa se castige. Deci rolul reformei si a celor 4 tratate combinate se poate concluziona in: pierderea pietei interne, pierdera industriei, pierderea de locuri de munca. Si in final emigrarea a nu se stie cati dintre concetateni.
Insa nu uitai un amnunt: intreprindera cea mai energointensiva din Romania a fost si a ramas ALRO Slatina. Nimeni nu mai vorbeste de consumurile ei uriase, dupa ce a fost privatizata. Oare de ce?! Eu nu am nici un raspuns. Poate niste idei de ce se vorbea inainte…
Si in afara acestora mai este si sistemul bancar… Practica din anii 91-1997 a bancilor a fost una de prada. De multe ori ele au pus pe butuci niste afaceri nu prea profitabile, dar oneste. Intarziau transferul de bani in cont timp de 15-20 de zile. Si atunci unii erau nevoiti sa se-mprumute cu dobanzi exorbitante, desi ar fi trebuit sa aiba bani in cont. Si de la o estimare a unui beneficiu mititel de 2-3% se ajungea la o pierdere de 20%. Dar bancile castigau si-si faceau sedii luxoase, etc. Fiindca erau autonome. Si nici azi, chiar privatizate cu capital strain bancile noastre nu renunta la ideea de prada. Si era sa uit. A fost dusa o intreaga lupta de elinimare a produselor romanesti. De la micul producator agricol pana la producatorul industrial. Incununata cu success aceasta lupta. In cele mai diverse domenii. De la diamante artificiale la tigari. In numele pietei libere si a liberei concurente nu am observat ca produse romanesti au disparut fiind inlocuite cu produse straine mai scumpe. Si va rog nu-mi pomeniti de calitate! De exemplul Colvitiodul era un medicament produs dupa licenta Vitaiodurol. Acum puteti cumpara Viatiodurol. Colvitiodul nu se mai fabrica. Si mai sunt duzini de alte produse.
Ca sa va amuz nitel, reiau un post vechi de pe vremea cand inca mai existau tigari romanesti.
“Studiu de caz “ dupa naravu englezescAdica incerc sa povestesc cum se face ca SNTR are datorii. Nu stiu cati dintre voi sunt fumatori si cati dintre fumatori sunt/ au fost fumatori de tigari romanesti. Da eu sunt fumator si am fumat tigari romanesti. AM FUMAT - timpu' trecut, perfectu compus..
Pai amintiri despre tigarile cu filtru facute de SNTR - ca pe asta le-am fumat dupa ce nu am mai rezistat la Carpatii fara filtru (1/pachet/zi minim)
- primele au fost Daciile - erau mai ieftine. Si au fost si singura marca care mi-a produs o surpriza placuta - au renuntat la caracteru' de nu-ma-uita (adicatelea daca o lasi in scrumiera se stinge singura). Da la un moment dat au disparut!
- am trecut un anume soi de tigari mai moi - nu va zic care ca ziceti pe urma ceva cu gusturile mele si taman bine cand soiu asta a devenit nitel mai popular, hopa ca se inchide fabrica de la Sf Gheorghe si cauta Ghita alta tigara!
- (re)incep cu Amiralele da dispar si ele;
- incerc Snagovu' da la trei tipuri de pachet 4 - daca nu 5 - gusturi diferite (ale tigarilor!). Oi fi eu eclectic da nici chiar asa!
- reapare Dacia, o reiau da nu mai stiu ce se intampla ca iar dispare - de fapt dispar aproape toate soiurile de tigari romanesti, alea de la SNTR cel putin ca fabricile au fost nitel inchise.
(Fumez Calatis, ma las nitel, ma reapuc)
- reapar tigarile SNTR. Incerc un soi de Record cartonat de se gaseste doar prin piete da dispare si el! Precum sarpele cu pene: o luna zboara, o luna nu.
- regasesc Bega, pachete de 12. Dispar. Observ ca si reaparitia pachetelor de 12 Snagov e meteorica!
Intre timp ne aliniem la UE si trintim o taxa la tigarile SNTR sa inebunesti nu alta: Snagovu plateste aceiasi taxa ca si Dunhilu si Kentu (auzi, cica ar fi "de lux" si aceiasi calitate!).
Dacia era (teoretic ca practic disparuse) cica la egalitate cu Philip Moris si uite asa ajunge pachetu de tigari romanest la preturi aliniate cu alea straineze! Si unde mai pui ca si strainezii reduc preturile ca ajunge Viceroiu necartonat cat Snagovu (care redevine usor nu ma uita de trebe sa-i dai falci) si io ma apuc de More (produs in Romania, da de un strainez).
Si priviti astazi: tigarile SNTR sunt toate la acelasi pret aproape Carpatiu cu filtru cat Snagovu si asta aproape cat Viceroyu', si cu o difuzare confidentiala cvasi clandestina (de parca ar fi marijuana)!
Pai sa te mai miri ca SNTR a ajuns in paguba?
Ca e de mirare, ca deobicei trei sunt chestiile care merg bine: tutunul, bautura si bordelurile. La noi mi-e frica ca si bordelurile ar deveni falimentare!
De mirare e ca nimeni nu se intreaba cum dracu?! Ca cica daca privatizezi... ehe! Da uite ca cu Interagro fu altfel.
Da as mai sti cateva povesti din astea si in alte domenii.
In caz ca vreti sa stiti: Montecarlo Lights.
Scuze pentu prolixitate
Bizonu'
Si cum va spuneam nu este vorba doar despre tigari ! Astea de mai sus au fost scrise pe vremaca cand Montecarlo nu disparusera ... (2009) Si as mai adauga un impediment ce a fost provocat de spolierea micului depunator. Nu ma refer la scheme de tip Caritas si cei care si-au bagat banii in ele . Ma refer la modul in care au fost topite conturile CEC care insumau economiile populatiei si felul in care fondurile de investitii au fost prabusite, daca nu chiar praduite . Cei care economiseau si-au vazut economiile topite de inflatie , sau in cazul FNI au fost de-a dreptul estorcati . Exact ca in vremurile lui Zola ... Asa incat populatria a fost "educata" ca cine economiseste pierde si ca trebuie sa cumperi cat ai bani , spre fericirea importatorilor . Astfel banii existenti pe piata au fost redisbuiti inechitabil si de multe ori exportati ,
S-a ajuns la aceatsa si din cauza ca in mentalul colectiv capitalism inseama mai ales proprietatea unipersonala sau de familie , care poate fi indivizualitata (masina mea, pravalia lui, fabrica lui ). Sistemul mai modern definit de proprietatea anonima a actionariatului nu a fost acceptata nici de "elita privilegiata" , ganditoare dupa schemele lui Platon....si care credea in proprietatea absoluta.
Si acestea au dus la prabusirea economiei romanesti la forme primitive , incipiente ale dezvoltarii capitaliste si alinierea economiei romanesti la nivelurile periferiei , adica altfel zis a lumii a treia. Fiindca banii populatiei redistribuiti prin inflatie puteau fi folositi in dezvoltare economica ... asa cum se face in tarile dezvoltate. Caci in aceste tari micul depunator este protejat si micile economii ale populatiei alimenteza creditele necesare marilor intreprinderi. De exemplu ,in cazul binecunoscut al Japoniei expansiunea industriala s-a bazat pe economiile micilor depunatori care au asigurat cele mai ieftine credite pentru marea industrie, care mare industrie a Japoniei a devenit cea mai moderna si mai bine utilata industrie din lume - beneficiind de credite cu o dobanda de 1%.
Insa la noi ... spolierea micului depunator s-a facut in beneficul unei minoritati de tip comprador care a risipit beneficiile in luxura si le-a imobilzat in imobilar. De exemplu in anii 90 in timp ce economia suferea de lipsa de lichiditati si activitatea de creditare era privita ca o cvasiinfractiune bancile isi reciclau excedentele in sedii noi ....
Aceasta stare de lucuri duce la o crestere excesiva a consumului - bazat pe importuri - si ingreunarea de obtinere a fondurilor necesare creditatii infrastructurii , industriei si agriculturii , expunand tara riscurilor creditatii externe.
Si as mai obsrva ca obsesia "elitei" civico-mediatice de a se delimita in termeni de optiune politica de majoritatea populatiei si credea ca este partizana
"capitalismului" definit dupa exemplele vizibile ale capitalismului renan despre care elita credea ca poate fi constuit dupa retete reganiene si mai credea ca o clasa de mijloc solida se definsteste in primul rand in putere de consum sau venituri
- Brucan cu a sa aparitie la TVR in care a spus ca veniturile clasei de mijloc ar trebui sa fie undeva la 30.000 lei lunar ( salariul mediu al unui inginer la baza fiind de cca 2.800 lei ) si-a avut si el rolul lui diversionist - a mai crezut ca asa ceva se construeste prin decret politic. Si ca intr-o societate moderna (adica ce considera ei "adevaratul capitalism" clasa de mijloc ar fi doar o elita economica ). Rezultatele le vrem azi cand aceiasi zelosi propagandisti care credeau ca pentru majoritatea saraca a populatiei capitalismul este perceput ca un import strain, ca o afacere necurata, prin care saracia celor multi este exploatata nerusinat in scopul imbogatirii unora, putini. , astazi aceaisi propagandisti considera ca la noi capitalismul ar fi un apanaj al clasei politice ,al clientilor puterii politice si a lumii interlope . Ideile lor raman la fel de utopice si considera ca niste regelemtatri legale ar putea schimba de azi pe maine rezultatele actiunii de decenii a pietei si a Sistemului Mondial . Citez apelul final si pateteic al unuia dintre cei mai ilustri civici procapitalisti
” Dati oamenilor garantia proprietatilor lor si furnizati tuturor, nu numai unui numar de privilegiati ai puterii politice, instrumentele legale de a vinde si cumpara titlurile rezultate din garantarea lor - si veti obtine in scurt timp prosperitatea occidentala.”
. A se obserrva dati, si furnizati , mentalitaea vesnicului "geniu neintels" de sorginte romantica si neintelegerea ca titlul nu rezulta doar din garantarea proprietatii iar instumentele legale exista ... insa prosperitatea occidentala ... nu se intinde pana in Haiti !!
Toate cele ce le-am zis mai-nainte arata clar o lipsa crasa de informare atit din partea politicienilor cat si din partea formatorilor de opinie si a pretinsei societati civile. Plus ca agravante se pot lua in consideratie lasitatea politicienilor si reaua vointa a celorlati.
Iar ignoranta majoritatii populatiei poate fi considerata cvasiaxiomatica – si de
ce ar fi mai informata tzatza Veta mulgatoarea decat formatorul de opinie cu facultate si specializare in vest?! Ce incerc sa explic: unele interese sunt convergente si altele divergente. Intotdeauna se va gasi o minoritate sa aiba interese divergente. Dar, cand este vorba de interese economice se poate observa ca o minoritate tinde sa capete anume caracteristici, bazate pe un stil de existenta „pradator” – de exemplu “ciubucul” care nu este exclusiv balcanic (francezii au si ei pourboire si pots de vin!). Acum vine la rand toleranta societatii la astfel de comportamente. Societatile mai ramase in urma – din pacate si a noastra – au un nivel mai crescut de toleranta. Pana la urma, apar si exponentii „teoretici” ai unor astfel de atitudini. Ca de exemplu Patapievici. Cand el teoretizeaza asupra defectelor poporului – in stilul care i-a adus atata apreciere de fapt da apa la moara pletorei de „pradatori” din admintratie - fie microlocala, fie statala sau suprastatala. Caci daca functionarul este convins ca petentii sunt niste netrebnici se va purta ca atare! Si va cere ciubuc!! Stiu ca va sochez dar asta e o aplicatie a principiului haosului: unde dai si unde crapa! Si intr-o societate atit de fragmentata ca a noastra rezultatele se vad: functionarul sigur de superioritatea sa – istorica as zice, el este reprezentant al unei autoritati – se vede confirmat si teoretic! Ma rog nici Nitzsche nu avea de unde sa banuiasca ce va face Adolf din teoriile sale… dar noi deja stim. Acestea concura la nivelul mare de coruptie si “asigura” si gradul de nedezvoltare economica care asigura un mediu proprice pentru coruptie. Insa determinat este gradul de nedezvoltare. 10. Consideratii personale asupra unor circumstante locale Spatiul romanesc inte Occident si Orient In general se acuza cam prea mult o aplecare prea pronuntata spre Orient a Romaniei ca sa se explice ramanerea in urma. In primul rand trebuie observat ca distinctia clara dintre Apus si Rasarit este mai mult conventionala si mai este o creatie a secolului luminilor.
Nu ca nu exista deosebiri, insa mult timp cele 2 parti s-au recunoscut ca egale, s-au influentat reciproc adoptand mode si modele una de la alta si nu odata modelul impus a fost unul oriental. Si sa ne amintim de cuvintele lui Napoleon (nitel inainte de campania din Egipt sau in timpul ei): Numai in Orient poti face lucruri marete!!!
Sa incepem cu exemplele cele mai simple la indemana oricarui ins cu 8 clase care stie sa-si foloseasca cunostintele. Alfabetul pe care il folosim este o inventie orientala. Crestinismul care a format spiritual Europa (dar mai putin decat se zice) este si el o religie de origine orientala. Ah da era sa uit. Si iudaismul… Iar institutia imperiala asa cum a fost ea stabilita de Augustus imita modelul monarhiilor orientale avand uneori asemanari directe cu Egiptul faraonic al ultimilor Ptolemei. Sa nu mai zic ca si algebra si alambicul sunt creatii ale orientului arab.
Si datorita unei curioase amnezii a programei scolare europene nu prea se stie ca pana tarziu, spre secolul XV balanta inclina in favoarea Orientului (fie el persan, elenizat, bizantin, arab ori turc).
In secolele uitate ale istoriei scolare – adica VI-X Orientul era cel dezvoltat si civilizat nu Occidentul napadit de rapanul popoarelor germanice si slave, Si sa fim cinstiti in vremea aceea stralucitrea Spaniei Maure si a Siciliei se datorau musulmanilor cotropitori. Si Spania era cel mai evoluat teritoriu din vestul Europei…
Insa Occidentul a inceput sa evolueze in urma unui neinsemnat accident istoric – prin secolul X in regiunea Ile de France apare prima data plugul greu tras de cai atelati cu hamuri deja moderne (chinga de piept). Asa ca au avut resurse sa contruiasca catedralele, sa mearga in cruciade si sa faca ce numea Jaques le Goff revolutia industriala medievala.
Un moment important al relatiei Occident-Orient il au cruciadele. Atunci oamenii vestului au descoperit civilizatia. Orase mari, comertul intins, rafinamentul baii, utilizarea sapunului – insa aceasta cu multa multa reticenta!! si al camerei personale.. Au cucerit Ierusalimul dar au orientalizat nitel Occidentul. Au plecat barbieriti si imbracati in tunici si ciorapi, tinuta cam romana, si s-au intors barbosi de multe ori imbracati in caftane si robe de matase si catifea dupa moda orientala. Si au mai importat ceva – castelul!! Castelul medieval tipic are un model arab – primul fiind Krak des chevaliers ridicat in regatul latin al Ierusalimului de catre cavalerii Templului. Si au adus cu ei.. alambicul asa ca spirtoasele noastre cele de toate zilele sunt o urmare a cruciadelor si fara alambic nu stiu cand am fi descoperit alcoolul – si el inventat de arabi, insa ei il foloseau pentru parfumuri. Si foarte important Venetia ia locul Bizantului in comertul cu Asia (adica si miroderniile din India). Si din Venetia mirodeniile trec prin pasul Saint Bernard spre Germania si acesta este momentul in care Elvetia o ia inaintea Albaniei.
Intocandu-ne la Tarile Romane observam ca picturile ce il infatiseaza pe Mircea cel Batran prezinta de fapt un cavaler occidental – tunica, ciorapii, incaltarile, sunt occidentale nu orientale. De atfel si armele folosite de el si Stefan cel Mare sunt occidentale.
Arma tip a nobilimii acelei vremi este spada. Arma occidentala. Prin spada se intelege lama dreapta cu dublu tais. Sabia – cuvant mi se pare de origine ungureasca – adica lama uneori dreapta, de cele mai multe ori curbata, are un singur tais si a fost preferata Orientului.
Si daca mergeti la Muzeul Militar Central sau va uitati pe o istorie mai ilustrata a armatei romane o sa observati acelasi lucru – in secolele XII-XV armele sunt de tip occidental. Orientalizarea armelor incepe in sec XVI si securea dubla a Bravului in eroica si disperata sarja de la Calugareni este o arma tipic orientala si foarte veche – labris ul care a dat si numele Labirintului – si tot el Bravul este cel care adopta sabia. Insa sa nu uitam – el avusese legaturi destul de stranse cu turcii inainte de domnie (negot. Ca asa isi faurise marea avere care l-a dus la tron. Si mi se pare ca vorbea o turca de foarte buna calitate). Apoi odata cu cresterea influenetei turcesti si instalarea monopolurilor comerciale costumele se orientalizeaza, armele la fel pana la adoptarea unor arme putin folositoare (secere de lupta). Insa nu disperati – la Muzeul National in Teazur puteti admira braul si sabia unui voivod transilvan din sec XVII de factura specific orientala!!
Si daca largim hora observam ca la finele secolului XVII si inceputul secolului XVIII ienicerii nu mai sunt exclusiv turci. Si polonezii au soldati numiti ieniceri cu costume cvasi turcesti si arme la fel (chiar si pusca are o forma turceasca, desi patul prea scurt si de o forma mai.. orientala nu garanteaza deloc precizia).
Iar mai in vest observam ca sabia devine standard. Dintai sucomba Germania apoi imediat Franta preia ideea. Iar spada ramane doar de parada, de purtat ca semn al disctinctiei nobiliare si arma de duel – armatele europene trecand la sabie.
La finele secolului apar si trupele de husari – cuvant de origine orientala ce pare a avea radacina in numele de kazar. Costumatia husarilor francezi si germani este insa inspirata de tinuta calaretilor de stepa si imprumutata de la husarii unguri (ultimul vestigiu al gloriei apuse).
Insa, intre timp, gratie comertului cu Orientul Indepartat, europenii prind gusturi si mai exotice – chinezariile devin apreciate iar Mazarin colectioneaza sabii japoneze (katana). Si mai adaug ca in timp ce japonezii erei Meiji importau profesori de desen si pictura de la Paris, modernistii parizieni sunt foarte interesati de tehnica stampei japoneze. Celebrele afise ale lui Lautrec sunt in maniera de lucru japoneza.
Asa ca vedeti nu numai noi am fost orientalizati.
Ce este drept insa dupa instalarea fanariotilor incepe o orientalizare intensa. Costumele, muzica, meniurile ba si distractia – djeridul si meterheneauau – sunt dupa moda Stambulului. Intra in limba cuvinte turcesti – care vor fi in curand inlocuite de frantuzisme. Insa acesata orientalizare este mai cu seama sau chiar exclusiv apanajul elitei care in curs de o generatie va trece la moda apuseana reusind sa renunte pana si la ciubuc (pipa orientala lunga, da lunga uneori de peste 1 metru si la nargilea - si un turc mai batraior mare amator de tutun imi zicea ca totusi cel mai placut mod de a fuma este nargileaua, apoi ciubucul si-l cred fiindca incercase toate modurile de a fuma iar tigareta este sa zic asa lucru de mantuiala pentru vremuri moderne ce nu-ti lasa luxul timpului).
Asa ca vedeti plangerea ca suntem orientali este doar o scuza pentru ingnoranta.
Ocicdentalizarea sau orientalizarea sunt cele 2 fete ale aceleiasi medalii numite civilizatie europeana si ambele tendinte s-au potentat reciproc influentand mai mult moda decat societatea in general.
Si mai trebuie sa adaug ca pana tarziu orientalizarea la noi a fost apanjul elitei sau paturilor de sus. Poporul in marea lui majoritate a adoptat ce era practic insa fondul a ramas cel ancestral. Modificarile au aparut de curand odata cu modernizarea societatii, cand productia de masa si mutatiile sociale induse au zdrobit vechea asezare a lucrurilor.
Insa nu uitati, procesele nu sunt locale ci globale. Asa ca nu numai societatea traditioanla rurala din Romanaia a suferit intrzuiuni profunde ci toate societatile agrare traditionale din intreaga lume.
Si am ca o banuiala ca moda manelelor – o detest, detest maneau – nu este decat specificul local al unui proces mai larg in care influenta culturala orientala iar castiga ceva teren in zonele culturale europene. Oricum mai bine manele decat Hary Crishna sau hip hopul.
Insa tin sa atrag atentia ca unele dintre racilele pe care le consideram specific orientale – hatarul, bacsisul – sunt in parte rezulatul ramanerii in urma a societatii noastre si in parte nombrilismului nostru provincial.
Fiindca coruptia nu este specific romaneasca. Relativa ei impunitate si extinderea prea larga sunt dovada clara a unei ramaneri in urma. In definitiv in Franta secolului XVII se introdusese venalitatea functiilor oficiale, sau mai cinic vorbind coruptia se practica oficial ca politica de stat. Dar si in Germnaia. Si nu a disparut nici acum, doar ca nu mai este oficiala ci penalizata in cazul formelor “traditionale”. Ca intre timp s-a modernizat si coruptia – acum se cheama comision, prima de fidelitate, rabat sau premiu pentru prima achizitie, consultanta ori chiar lobby si toate acetea sunt perfect legale ba exista si legi care le reglementeaza! Si reglementeaza mai ales pentru ca sa constranga la cinste amploiatii firmelor coruptiei intitutionalizate legal .
Noi insa avem si coruptia modernizata iar datorita decalajului de dezvoltare mai avem si impunitatea coruptiei de moda veche…
Si ajungand aici cred ca este cazul sa fac vorbire despre constiinta sociala sau daca vreti factorul moral. Constiintra sociala sau Morala publica si efectele ei Sunt de accord ca morala publica este cea care determina ce este permis sau nu in societate. Iar la noi in societate se permit prea multe!!!
Insa puterea ei este mult suparestimata, mai ales de catre formatorii de opinie si altii care isi arata dezinteresul fara de modernizarea de facto, materiala a societatii romanesti punand accentual doar pe “necesitatea reformei morale”. Aceasta pesemne si din cauza ca multi dintre ei au fost specialisti in propaganda politica in timpul regimului socialist si s-au ocupat doar cu aceasta.
Fara a nega rolul ei as observa ca in general are efecte mai mici asupra ansamblului unei societati decat se crede. De exemplu adoptarea crestinsmului ca religie de stat a avut urmari modeste la inceput. A fost interzisa crucificarea ca mijloc de executie (oricum mai existau si alte forme de executie barbare!) si jocurile de gladiatori. Insa sclavia a persistat iar crestinii propietari de latifundii si sclavi din Brazilia se pare ca dadeau dovada de fantezii sadice care ar fi atras rapid o pedepasa din partea unui Domitian.
Si observ ca sclavia a disparut cand a devenit o frana in exapnsiunea economica (sunt si azi zone in care exista sclavie… insa in general cele mai sarace. Iar inArabia Saudita in care unii bogatasi mai aveau sclavi pana prin anii 60, situatia materiala a unui sclav era de multe ori mai buna decat a unui sarantoc liber. Si sclavul costa pe proprietar mai mult decat un salariat normal).
Sau cum ziceam mai sus, incetarea exansiunii normanzilor (northmen nu les normands) cred ca are explicatii mai putin pioase decat crestinarea. In general statele tinta favorite reuseau sa faca fata atacurilor si jaful devenea mai putin rentabil iar inceputul unui comert baltic le asigura mijloacele de trai necesare. Sau, la un moment dat unii dintre piratii englezi ce actionau in Pacificul de Sud s-au convertit aproape peste noapte in contrabandisti spre marea placere a fostelor victime, ramand insa la fel de antipatici fiscului spaniol – fiscul pierdea oricum, insa fostele victime aveau parte de marfuri mai ieftine si poate mai variate, iar piratii deveniti contrabandisti infruntau pericole mai putine (inchhisoare nu spanzuratoare).
Si va atrag atentia ca zisii pirati erau crestini… asa cum erau musulmani cei din Alger, iar ambele religii nu privesc cu ochi buni jaful.
Alteori este insa greu sa separi rolul moralei de conditiile materiale. In SUA, pe la 1830, betia era ceva foarte normal. Chiar si predicatorul era majoritatea timpului beat – se cerea insa ca la predica sa fie in stare de functionare. Dupa …
Insa dupa 50 de ani este la moda – macar declarativ – sobrietatea sau o relativa sobrietate.
Este adevarat ca multiple culte, comitete, comitii si moralisti au luptat fervent impotriva lui John Ballerycorne insa… Insa poate devenise prea riscant sa fii beat. Nu numai din cauza ca Samuel Colt avusese ideea marelui egalizator (adica revolverul) care ii favoriza pe cei mai treji dar trebuie sa observam ca in anii acestia Statele Unite cunosc o crestere economica masiva. Uluitoare. Ori in aceste conditii a fi beat mai mereu insemna sa pierzi oportunitati, sa pierzi bani si fara bani de unde bautaura?!
Mai tarziu cand aceleasi grupuri au reusit sa impuna prohibitia rezultatul moral a fost dezastruos.
Asa ca intreb unde se termina influenta moralei si unde incepe determinismul social ?!
Si sa ma intorc la zona noastra .
Mult timp constiinta sociala sau morala publica (nu-s aceleasi dar in general sunt confundate in discursul public) nu au avut un rol important de jucat in ramanerea in urma a dezvolatrii sociale.
Problemele apar la mijlocul secolului XIX odata cu aparitia elementelor capitaliste – asa cum am aratat mai sus.. Ca peste tot in lume si in toate epocile aparitia oamenilor noi ( si primul care a primit “disctinctia” a fost.. scuzati Cicero!) a trezit reactia furibunda a societaii traditionale, agrare. Societate bazata pe statutul social in care detinatorii de statut ridicat se vedeau concurati de oamenii banului, noii imbogatiti. In plus, aparitia relatiilor capitaliste deranjeaza si clasa taraneasca. Fiindca la origine feudalul nu era proprietarul pamantului ci taranul. Feudalul avea dreptul de a percepe dari si servicii in natura si cu toate abuzrile la care se deda, unul singur ii era interzis: sa-si alunge taranii de pe mosie. Ori relatia capitalista inseamna proprietatea libera de sarcini traditionale si libera exploatare a fortei de munca. Asa ca starea taranilor se inrautateste brusc la inceputurile capitalismului. Iar eliberarea serbilor este de multe ori eliberarea mosierului de obligatia de a nu izgoni taranii. Aduceti-va aminte de oile de pe timpul lui Morus.
Astfel in societatile agrare traditionale se naste o intreaga ideologie anticapitalista. Nici la noi nu a fost altfel, insa dominatia culturala a Junimii duce aceasta rezistenta ideologica la un nou nivel calitativ, devenind o parte a culturii noastre. Si aceasta stare de fapt este agravata de existenta unei clase taranesti pletorice ce dispune de putine resurse si care este putin legata de piata. Si factor agravant, taranimea are destul de putine debusee in orasele si prea mici si prea putine. In plus in orase intalneste concurenta elementelor alogene care constituie o mare parte a lucratorilor manuali. Si astfel industria ajunge sa fie privita ca fiind ceva strain “adevaratului suflet al poporului roman” de parca ar fi fost mai prielnica sufletului poporului englez in secolul XVIII sau german la inceputul secolului XIX (de fapt romantismul este el insusi paseisit si anticapitalist).
Pe acest fond a venit socul impus de socialism care a zdrobit cvasicomplet societatea rurala traditionala si a facut-o in modul cel mai brutal prin mijloace administrative si coercitie.
Si regimul socialist a mai incercat sa modifice si constiinta sociala prin neintrerupta propaganda - insa la nivelul marii majoritati efectele au fost doar superficiale. O influenta mai mare a reusit-o in segmentele mai scolarizate ale societatii si indraznesc sa zic ca a fost mai mult o apropiere de comportamentele deja curente in Apus si mai ales in reducerea influentei bisericii. Presupusele succese in creareea omului nou nu au fost decat adaptarea populatiei la schimbarile economice si sociale. In rest nu a reusit sa impuna decat un numar de clisee verbale si o grosolanie generalizata.
Insa, daca a avut un succes cel mult nesemnificativ in modificarea constiintei pe calea propagandei, a avut un esec major in educarea progeniturilor activistilor de baza si a oamenilor promovati de socialism. Modelul lor de educatia a fost domnul Goe, totul era permis copiilor de stabi. Care copii de stabi copiau ce considerau ei a fi manierele vechii clase suprapuse, in general excesiv, si erau cei mai buni promotori (prin exemplul propriu) a ce combatea propaganda oficiala. Eu personal nu am vazut pui de stab care sa nu fi regretat ca nu s-a nascut intr-o societate capitalista (si am vazut cam o duzina. La serviciu)..
Insa orice schimbare in societate are de intampinat rezistenta mentalului colectiv. Asa ca relativa modernizare a societatii prin industrializare a intampinat rezistenta si a trezit nostalgii agrariene.
A avut un rol Biserica Ortodoxa in inapoierea zonei? In genral opinia publica presupus cultivata, si chiar cultivata dar provincilala, considera ca intarzierea se datoreaza Ortodoxiei.
Insa aceiasi opinie publica, chiar cultivata confunda catolicismul cu protestantismul si se pare ca nu a a auzit de Max Weber. Mai rau, opinia publica cultivata se pare ca ignora complet datele istorice (nici istoricii marxisti nu sunt mult mai breji ci dimpotriva).
Se pare ca zisa opinie publica cultivata nu a citit lucrari occidentale care acuza crestinismul tot pentru prebusirea imperiului roman si a societatii sale urbanizate. Ca orasele occidentale dispar incepand cu anul 500 sau macar decad. Ca de prin anul 700 circulatia monetara din Galia merovingiana dispare, ca in Anglia disparuse de multisor si nici prin nordul stapanit de germanici nu o ducea mai bine – a se vedea H Pyrenne De la Mahomet la Carol cel Mare - si cand mai tarziu va reaparea va fi sub forma monezii de argint. Germania? Multam nu exista decat ca nume al unei zone paduroase, barbare si pagane.
Iinsa circulatia monetara din Bizant se pastra, nomisma era din aur, argintul era cam pentru aia mai saraci sau plati uzuale – ma rog sarantocii se multumeau cu arama – creditul functiona perfect si ei da, orasele erau destul de bine. Ba in timp ce Roma decadea sub luminata conducere germanica - ce-i drept nu catolica ci ariana – Bizantul se mandrea cu noua catedrala Hagia Sofia iar hipodromul era plin. Alexandria era un mare oras, Damascul idem, Ierusalimul la fel.
Si Bizantul era la fel de crestin, ba mai crestin decat vestul Europei!!!
Atunci de ce sa dam vina pe crestinism ca au decazut orasele Galiei si Italiei nebizantine - ca am uitat sa spun o parte din Italia era bizantina. Si Venetia era si ea bizantina si isi incepea drumul spre gloire sub acoperirea si cu ajutorul Bizantului.
Si daca catolicismul a fost atat de importatnt atunci de ce zonele catolice se plasau in urma celor arabe sau bizantine? Sper ca intelegeti implicatiile.
Deci nu ortodoxismul in sine duce la inatarzierea zonei ci alte forte – cele economice – influentate de alti factori decat credinta religioasa. Cei pe care i-am evocat mai sus.
11. Concluzie finala si personala despre starea de inapoiere a RomanieiSub aspect economic Romania este ramasa in urma fata de alte tari din cauze geografice si circumstante politice. Romania a depins de un circuit economice de importanta tot mai scazuta si banii erau tot mai putini. La un moment dat Tara Romaneasca si Moldova au fost practic excluse din punctele privilegiate ale circuitului economic (orasele portuare) si reduse la situatia de stricta furnizare a produselor primare agricole. Mai mult, comertul lor a fost dirijat cvasi total catre Imperiul Otoman, devenind periferia unei periferii. Propriu zis tarile Romane au au mai avut piata...
Aceste conditii economice mizere au dus la o acentuata stare de saracire a populatiei majoritare, la niveluri cvasiafricane si o subdezvoltare sociala extrema. Intruziunea unor numeroase elemente alogene in patura conducatoare a dus la o si mai mare stare de subdezvolatare.
Sustin ca populatia majoritara era mentinuta-ntr-o stare coloniala cu putin mai fericita decat a populatiilor indigene din Indiile spaniole. Marturie sta insusi apleativul de "ruman" care definea taranul aservit. Inserarea tarii Romanesti si Moldovei in Sistemul Mondial s-a facut tarziu, pornind de pe ultima treapta si avand un nivel de capitalizare extrem de scazut. Aceasta intrare a corespuns si cu sfarsitul oranduirilor feudale in Tarile Romane si aparitia primelor elemente capitaliste.
Insa aceasta evolutie a dus la inceput la o inrautatire a situatiei taranului dependent, care a cunoscut ultima si cea mai tarzie a doua serbie (cf Braudel) iar eu indraznesc sa zic a treia. In paralel cu aceasta incepe un "import" masiv de elemente alogene aflate in slujba capitalului austriac si pe urma german, care import alogen capitalizeaza in favoarea lui buna parte din noile disponibilitati monetare si intra in concurenta maltusiana cu populatia locala si aceasta fara a asista la o imbunatatire a tehnicilor agricole si a randamentului agricol.
Totusi si in aceste conditii Romania incepe un drum ascendent sub auspiciile Partidului Liberal care lupta pentru emanciparea economica prin comert, sistem bancar si nu in ultimul rand prin inceperea unei industrii.
In perioada interbelica dezvoltarea se continua, Romania cunoscand o mai mare dezvolatare industriala, ramanand totusi in pozitie periferica in cadrul Sistemului Mondial, dar tinzand prin industria petroliera spre o pozitie semiperiferica.
Paralel cu aceasta situatia populatiei taranesti se amelioreaza atat sub aspect economic cat si social si se emancipeaza politic. Este o perioada cand statutul nu mai este colonial si nici semicolonial.
Imediat dupa al doilea razboi mondial RPR a fost o "colonie de facto" a URSS, situatie care in conjunctie cu pierderile provocate de razboi cat si despagubirile de razboi a dus la restabilirea starii coloniale si incetinirea dezvoltarii. Insa desfiintarea SOVROM urilor si retragerea unitatilor RKKA a imbunattati situatia, stare as numi-o semicoloniala. Dupa respingerea tentativei politice- teoretice, dar se putea ajunge si la o stare de fapt - de a tranforma RPR intr-o colonie in condominium a CAER prin Planul Valev, Romania incearca si reuseste sa reduca subordonarea fata de URSS si restabileste legaturile cu Sistemul Mondial. Insa apartenenta obligatorie la CAER impune constrangeri care impiedica o dezvoltare mai rapida.
La aceasta se adauga derapaje ideologice si administrativ birocratice, combinate cu diverse influente ale mentalitatii conservator-agrariene, care limiteaza efectul de dezvolatare.
In final proasta gestionare a crizei provocata de criza petrolului din anii 70 ai secolului trecut duc la dificultati de plati si fac ca regimul sa adopte masuri de fortare a platii datoriei externe. Aceste masuri, administrative si economic-adminisriative, duc la o oprire brutala a dezvoltarii exact in epoca in care "centrul" schimba tehnologiile..
Totusi la nivelul anilor 70-80 RSR se insera in randul tarilor semiperiferice Liga I a...
Dupa 1990 cuprinsi de o frenezie a consumului de marfuri importate si a libertatii am ratat sansa de a ne repune pe picioare industria incepand cu cea de bunuri de consum. Sub pretextul ineficentei proprietatii de stat si al privatizarilor s-a dezlantuit marele jaf national la care au participat toti - muncitorii furau cu pisica, contabilul cu pixul si directorul cu SRL eul. Rezultatul a fost prabusirea industriei, devenita tinta a "intreprinzatorilor" vanzatori de fier vechi si a speculantilor imobiliari si cresterea importurilor. In paralel am asitat la o degradare a agriculturii si azi importam 70% din produsele alimentare, cvasitotalitatea celor industriale, marile magazine sunt ale unor firme straine si bancile inca romanesti au o pondere insignifianta (insa statul roman capitalizeaza bancile straine!!).
Ca sa zic asa ne-am reintors la o situatie coloniala
care are corolarul in exportul de mana de lucru ieftina (circa 2 milioane de cetateni) si oligantropia. Acestea si utilizarea cel putin criticabila a noilor imprumuturi contractate cu FMI ma fac sa cred ca o redresare nu va mai fi posibila.
Fiindca trebuie sa alergi iute ca sa stai pe loc!
Deci situatia de inapoiere economica a Romaniei se explica prin accesul redus la sistemul international de schimburi (Sistamul Mondial) sau chiar lipsa unei piete solvabile, situatia coloniala, intarziata trecere la capitalism. Apartenenta la sistemul socialist isi are importanta ei in aceasta intarziere, dar nu este hotaratoare, fiindca trebuie sa observam ca exceptand Cehia si fosta RDG restul statelor socialiste europene fusesera si ele state semiperiferice sau periferice, intarziate in dezvoltare. 12. Consideratii personale si generaleEu cred ca istoria este supusa unor hazarduri ale geografiei si ale istoriei. Nici o explicatie rationala nu poate motiva sa zicem prabusirea Imperiului Roman si a celui Persan in fata hoardelor din stepa. Sau mai rau oculteaza - de exemplu teoria marxista cu superioritatea civlilizationala devine de-a dreptul hilara daca comparam nivelul triburilor germanice cu cel al Imperiului Roman. Triburile germanice nu au adus nimic superior nici ca organizare sociala si nici ca mod de productie minus ceva maiestrie in plus la arta fierariei (si aceasta cu aplicatie stricta la spadele folosite, scramaxul franc) pe larg compensata prin superstitii, barbarie si jeg. Sau virulenta asaltului timurid care a spulberat Orientul Mijlociu reducandu-l la trista ruina de azi. Si nici stricta necesitate avantul Flandrei sau ridicarea Florentei ori a Genovei.
Insa orice intamplare are urmarile ei logice, care mai tarziu oculteaza hazardul... si urmeaza explicatiile autovalorizatoare gen virtute, cultura, morala, aparteneta la o religie sau chiar suprematia rasiala.
Romania de azi este cuprinsa intr-o zona in care miscarile de populatii din Vest se ciocnesc cu miscarile din stepa si Asia Mica. Deci asaltata din 3 parti, stabilitatea ei politica si economica este compromisa din start.
In epoca de constituire a popoarelor moderne - adica dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus si relativa retragere a celui de Rasarit - zona a ramas calcata de diversele popoare venite din stepa si a suferit de pe urma infiltrarii slave, inregistrand astfel o prima intarziere fata de fostele zone ale Impeiului Roman de Apus. In apus aceasta este epoca constituirii unor nuclee statale gote, france, longobarde, saxone, din care vor rezulta Spania, Franta, Italia si Anglia. Acesta intraziere a facut ca zona romanica de est sa nu aiba o forta militara care sa-i asigure protectia in fata exteriorului si sa constituie o prima etapa de dezvoltare. Si in cele din urma o forta suficienta sa-si proiecteze influenta in zonele invecinate.
Zona aceasta impune doua alternative - cea pe care o vedem si azi din Slovacia pana in Bulgaria, regiuni relativ ramase in urma, intrate in semiperiferie cu greu sau tinzand sa ramana periferice - sau una de mare putere.
Consituirea unui stat suficent de puternic pentru a proteja resursele zonei (inclusiv a controla in interes propriu porturile principale) ar fi dat posibilitatea unei extinderi ulterioare la fel de influenta cum a fost Polonia sec XV-XVII sau Ungaria in epoca ei de glorie (cu adaugirea ca atunci Ungaria ar fi riscat sa nu existe). Reusrsele naturale si comertul folosit pentru dezvolatre ar fi adus zona la o capaciate militara care ar fi iradiat pana departe, fiind posibila crearea unui imperiu propriu.
Ca o ipoteza proprie, presupun ca si hazardata, daca unirea facuta plotonereste cu sabia de Mihai ar fi reusit sa dainuie, poate ca Tarile Romane sa se fi constituit ca o replica sudica a Prusiei. Insa actiunea concertata imperialo-polona si apoi turca au anulat in nucce aceasta virtualitate. Prusia a avut norocul ca primii sai vecini sa nu fie chiar atat de puternici si decisi - si auxiliar in moartea Ecaterinei celei Mari, dar observ ca a fost destul de puternica sa reziste ceva timp atacului concomitent a 2 imperii,
Cred ca zarurile au fost aruncate undeva intre anii 800 si 1000 . Si undeva are un rol si Bizantul - cei din zona preferau sa se considere supusi nominali ai imparatului bizantin caruia nu trebuiau sa-i plateasca impozit... si substratul tracic al dezbinarii (care a facut si pe Asanesti sa rateze un inceput formidabil). Daca aceasta zona - sa-i zicem tracica - ar fi resuit sa se inchege intr-una sau doua formatiuni puternice, istoria s-ar fi scris altfel.
Daca Burebista a reusit sa infranga celtii si sa creeze un imperiu barbar, a fost o actiune de prea mica importanta, data fiind scurtimea epocii sale si extinderea rapida a Imperiului Roman.
Insa zona a intrat sub dominatia romana - dupa ce a scapat "la mustata" de cea persana - si a ramas o zona subordonata.
13. Ce ar fi dost daca … Romania nu devenea socialistaVazand visurile delirante ale unora care cred ca Romania interbelica era a 5-a economie europeana (!!!) la egalitate cu Austria (totusi Cehoslovacia cica era nitel mai bogata) sau Franta si cu dispret zicem ca italienii veneau in Romania pentru ca aici ar fi fost platiti in monezi de aur (uitandu-se ca si grecii veneau si ei ) sau care basnesc ca in anii 20 copii austrieci si germani veneau in vacantele de vara in Romania sa ,,, manance bine si se tot repeta ca avionul IAR80 ar fi fost cel mai bun din lume de oameni care nu stiu ce motor avea IAR ul , o sa incerc sa fac un fel de istorie alternativa pe baza a ce stiu depre Romania si felul in care au evoluat sa zicem Grecia si Argentina. Daca sa zicem ca Romania nu ar fi intrat in sfera de influenta sovietica si trupele sovietice s-ar fi retas dupa iscalirea tratatului de pace de la Paris , oare care ar fi fost evolutia Romaniei ? In I ul rand si cel mai important, nu s-ar fi bagat atatia oameni in puscarii si nici altii n-ar fi fost dati afara din servicii.
Politiceste insa unii ar fi avut de platit colaborarea cu regimul Antonescu (in aceasta privinta taranistii erau fermi). Poate ca Nichifor Crainic si inca cativa ar fi avut totusi parte de ceva puscarie.
Mircea Eliade si Cioran ar fi fost bine sa stea departe de tara din aceleasi motive. Ca sa nu zic ca dupa stricarea relatiilor dintre URSS si anglo-americani Dan Desliu ar fi avut ceva sanse de puscarie (pe bune!) plus L Patrascanu poate ar fi regretat si el dictatura antonescina cea nepermis de permisiva cu comunistii.
Clasa politica ar fi ramas cam aceiasi din 1938 cu toate pacatele ei (care au fost speculate de Carol II-lea pentru a instaura dictatura).
Taranistii ar fi predominat politic, mai ales din cauza ca dupa omorarea lui Duca liberalii au ramas fara un conducator de valoare, plus taranistii le-ar fi bagat pe gat cu varf si-ndesat specialistii care au fost ceva in regimul Antonescu. Sa nu zic ca Ghe. Bratianu ar fi fost compromis politic si poate ca si dat afara si de la catedra!
Destul de sigur ca s-ar fi mai facut o reforma agrara, care insa ar fi intarit elementele capitaliste din rural. Nu cred ca ar fi facut ceva in sensul concentrarii proprietatii taranesti, dar sigur ca ar fi incercat ceva asocieri cooperatiste (ptr comercializarea produselor) si tovarasii (ptr achizitia de tractoare, batoze) continuand astfel inceputuri antonesciene.
Dar combinatia aceasta taranime plus partide agrariene dominante politic a dus in perioada interbelica la apritia unor regimuri autoritare din Polonia pina in Grecia. Caci interesele taranimii – inclusiv ale burgheziei rurale – ajung usor si iute in contradictie cu interesle marii burghezii comercial-industriale. Sa nu mai zicem ca s-ar fi continuat faramitarea proprietatii agrare (4 ha ajungeau sa hranesti o famile, dar 4 ha impartite la 3 frati = saracie curata) ar fi indus noi tensiuni in sistem.
Pe de cealalta parte baronii industriei grele (Malaxa, Auschnit si altii) ar fi avut interese contrare cu blocul taranesc. Presupun ca la un moment dat s-ar fi ajuns la o dictatura (v Grecia. Si L. Patrascanu care defineste dictaturile carlista si antonesciana ca dictaturi ale industriei grele). Cred ca prin 1950-1955 conditiile ar fi fost coapte pentu dictatura. Si cu acest pret dezvoltarea industriala ar fi continuat (pe alti parametrii decat ai industrializarii socialiste!).
Am fi produs in continuare locomotive, un timp IAR ar mai fi produs poate 109bfG si poate ar fi trecut la productie auto, , motocilete ori chiar tractoare. Ford sunt sigur ca si-ar fi extins productia. Si naiba mai stie ce. Asta ar fi creat un debuseu pentu taranii cu putin pamant sau fara si orasele s-ar fi marit (urbanizarea a fost un proces global), intarind astfel curentele liberal si socialist in dauna blocului agrarian. Si in acest context s-ar fi luat masuri economice de comasare a propietatii taranesti: unii ar fi plecat la oras iar cei ramasi ar fi avut posibilitatea sa devina consumatori si piata de desfacere pentu industria locala (in socialism ruralul a ramas nitel in afara fiind spoliat fara mila). Si , poate, unii si-ar fi incercat norocul prin Germania , aidoma a nenumarati italieni si a multor iugoslavi.
Dupa un timp ne-am fi intors la regimul democrat dar bazele sociale ar fi fost altele si taranismul ar fi dus decat o lupta de ariergarda cu baza sociala zdruncinata. Poate ca spre 1970 s-ar fi luat unele masuri in favoarea taranimii pentu a pastra votantii nesocialisti (ca-n Franta!). Oricum partidele care s-ar fi confruntat ar fi fost cel socialist si cel liberal, taranismul facand cel mult un joc cum face azi UDMR-ul.
Oricum socul petrolier ne-ar fi zdruncinat destul de bine, desi producatorii ar fi castigat gros. Bun prilej pentu manifestatii stangiste si pericol pentu destul de recenta democratie restaurata.
Dupa un timp ne-am fi reluat cresterea economica si sub protectia SUA poate am fi fortat si noi intrarea in CEE; in definitiv fata de greci si portughezi nu avem portocale! da’ poa’ ca si numarul redus de comunisti nu ne-ar fi ajutat prea mult!!Oricum insa Romania in acel moment ar fi fost mai dezvolata industrial decat Grecia si Portugalia si ne-am fi situat ceva mai bine decat aceste doua tari . Insa nu cred ca industrial am fi fost la nivelul Spaniei si nu visati ca am fi fost egalii Belgiei !
Am fi avut destule datorii dar nu le-am fi platit ca nebunii. Datorita conectarii la un alt circuit economic am fi avut venituri mai mari (hai sa fim cinstiti, chiar 1$=100 lei din 1990 era valabil? Pai cate pachete de Kent puteai cumpara in Romania cu 3000 lei si cate-n SUA cu 30$?!).
Cred ca ne-am fi situat ceva mai bine ca Portugalia si poate decat Grecia. Dar nu visati ca am fi fost la nivelul Belgiei!!!
Daca totusi mai puteti: N-ar fi existat niciodata o regiune autonoma maghiara. Nici o facultate Bolyai. In schimb URSS ar fi incercat intotdeauna sa atate pe ungurii ardeleni. Am fi continuat sa incercam sa romanizam orasele si meseriile si am fi deranjat pe unii dintre concetateni care ar fi preferat ca romanii sa stea numai la tara. Si am fi avut niste necazuri cu ei fiindca ar fi scos din tara sume de bani importante pentu a ajuta un stat nou creat. Sigur ca acum am fi avut si o intelectualitate de stanga. Pun pariu ca-n ’68 politia ar fi fost obligata sa imblateasca serios studentii. Poate unii s-ar fi organizat in echipe ale mortii de stanga!!! (v Italia, Grecia). Iar Siguranta ar fi fost nevoita sa vaneze spioni sovietici si sa suporte blamul intregii intelectualitati eropene progresiste si denunturi permanente de fascism. Mai ales ca Garda-Legiunea si-ar mai fi gasit un nume si ar fi activat in continuare. Ce-ati zice de Miscarea Sociala Romana? Am fi ramas cu nemtii-n tara. Si evreii . Cu siguranta ca multi din telectualii nostri de frunte n-ar mai fi fost intelectuali de frunte. Altii , insa ar fi crescut. Sigur ca nea Diaconelu si Campeanu nu s-ar fi ajuns sefi de partide, nu de alta dar selectia in cazul asta a fost biologica (asta nu inseamna ca nu le doresc sanatate si ca in auxiliar n-as dori si eu sa traiesc atat de mult peste media generatiei mele!). Si nu in ultimul rand multi din aia care tipa ai ca-s telectuali oropsiti de comunism ar fi cam ramas la coada vacii sau la saiba. Iar eu, bine mersi as fi profitat ca-s fecior de burjui si bine-nteles ca as fi urmat aceleasi studii ( la mine-n famile facultatea-i ca pojaru). Numai’ ca-n cazu ala eu as fi avut Pile, Cunostinte si Relatii asa ca unii care acu’ vor sa ma-nvete ce-i aia capitalism ori mi-ar fi zis da domnule ori m-ar fi injurat ca-s burghez. 14. Surse : Scuzati o sa le indic cam alandala. Nicodata nu mi-am inchipuit ca o sa am nevoie sa fac ceva ce sa semene a bibliografie
Romanesti:
Istoria Romanilor sau a Romaniei – scrise de Xenopol, Iorga, Panaitescu, Daicoviciu , Dinu Giurascu, Vlad Georgescu, Ion Scurtu,
Aurul de Mugur Isarescu
Relatii Romano-Ruse editura Carpati – Madrid (de aici am informatia cu maiorul Bratianu in Razboiul Balcanic !)
Neoliberalismul de Stefan Zeletin ( carte mica, usoara amuzanta si extrem de instructiva, v-o recomand cu caldura)
Marea Neagra de Ghe. Bratianu
Marx despre Romani – Editura Politica – insa prima editie a fost la.. Carpati – Madrid !
Bucurestiul in veacul al XIX de Ulysse de Marseilliac, Editura Meridiane (Marseilliac pana la urma s-a considerat roman asa ca nu strambati din nas ca era francez !)
Dinicu Golescu
Ion Ghica `
Colectia revistei Vremea pentru anul 1933
Straine
Timpul Lumii, Jocurile Schimbului, Meditterana si lumea mediteraneana in epoca lui Filip V, Gramatica Civilizatiilor de Ferdinand Braudel
Europa in secolul luminilor – Pierre Chaunu
Sistemul mondial modern de Imanuel Walerstein
Originile înapoierii în Europa de Est, coordonata de Daniel Chirot (va recomand primul capitol – cu lamaie si extraveral - dezvoltarea Apusului se datoreaza luptei de clasa!)
Balcanii şi balcanismul, 2000 - Maria Todorova -
Diverse de Jean LeGoff
Si in plus nu mai stiu ce carti, ce edituri si ce autori, cand. Fiindca la un moment dat am fost intrebat daca mai citesc si altceva decat istorie si SF si am zis da, tocmai am terminat Primele 6 minute de Hawkins…
Plus reviste de istorie, politica samd
1. Anexe Cu permisiunea autorului va prezint textul poetului Viorel Padina . 1. Apel catre Europa Securitatea europeana nu va fi practic realizata doar prin initiative menite a contribui la evitarea razboiului, ci prin actiuni ferme de conlucrare în vederea sustinerii tipului istoric de civilizatie europeana si a tipului de om european corespondent. Situatia de pace sau perpetuarea puterilor actuale nu înseamna înca, prin ea însasi, securitate europeana; gruparile aflate la putere în Europa sunt purtatoare ale unor tendinte - istorice, politice, culturale - divergente, unele dintre ele extrem anti-europene, si deci a promova securitatea europeana în acest sens ar însemna în fapt proliferarea continua a fortelor inamice Europei, iar pana la urma crearea unei stari de profunda insecuritate pentru omul si spiritul european. Ce este acest om european? Este tipul actual de om, fundat pe ratiune, vointa, individualitate (stiinta, actiune, constructivism, libertate). Salvgardarea pacii în Europa trebuie nemijlocit conditionata de salvgardarea elitei europene (a omului si stilului european), în caz contrar pacea neînsemnand decat o degenerare treptata, cap-de-pod pentru invazia unor forte straine, obscure, stravechi, depasite de istorie. A fotografia Europa cu blitz-ul ingerului nuclear ori a o expune “aburelii magice” a Orientului e, din punctul de vedere al consecintelor, acelasi lucru. Ca locuitori ai unei tari de granita rasariteana a Europei, romanii au resimtit cel mai acut, de-a lungul timpului, expunerea la Orient. Orientalizarea noastra ca natiune nu ne poate fi insa imputata; ea nu se datoreaza unei imanente etnice, ci faptului ca am fost abandonati. Enclava europeana, poporul roman – care vorbeste o limba latina – a fost lasat singur, in timp, in fata ortodoxismului, turcismului, comunismului: intruziuni orientale. Abandonand terrele valahe, Principatele danubiene si apoi Romania in gura Orientului, Europa credea ca e vorba doar de a lasa sa fie devorate granitele unui popor oarecare, pe cand in realitate erau violate granite europene si oameni europeni. De altfel, aceeasi politica - de o uimitoare lipsa de prevedere - Europa a dus fata de intreg rasaritul sau istoric, iar consecintele se cunosc. Ortodoxismul a lucrat in Romania in sensul molesirii latinitatii originare, al inhibarii activismului si voluntarismului specific acestei rase, al devitalizarii treptate. Dintr-o etnicitate plina de initiativa, cu o puternica personalitate virila, ortodoxismul a facut o turma de sclavi, un harem pus la dispozitia barbatiilor imperiale de pretutindeni. Principiul ortodox : “Orice imparatie este de la Dzeu, chiar daca vine prin dracu” a fost inculcat poporului sub forma neaosa: “Vin ai nostri, pleaca ai nostri!”, ceea ce a permis ca toti strainii ce ne-au calcat de-a lungul vremii (de la Huni pana la Rusi) sa ajunga sa ne fie stapani. Feminitatea, frica, supusenia, pasivitatea, ospitalitatea lasa au patruns masiv in mentalitatea urmasilor legiunilor cu acvila si ai ostirilor cu cap de lup, indepartandu-i de matca lor originara (fundata pe urbanizare, mestesuguri, comert, razboi) si implantandu-i intr-un stil de viata specific oriental, tradus prin lentoare spirituala, ruralism, anistorism, depolitizare, absenteism social. Termenul de “valah”, care la origine insemna “roman”, a ajuns sa insemne “cioban”. Cetatile fortificate, castrele romane si davele, importantele centre urbane s-au ruinat prin neuz, tara fiind impanzita cu atemporale obsti satesti si cu manastiri: consecinte si cauze ale orientalizarii. Drept urmare, si cultura acestui popor orientalizat va deveni, pe de o parte, folclorica, arhaizanta, iar pe de alta, bisericoasa la modul cultic, dogmatic. Orice nota de intelectualitate, de initiatiativa, de libertate lipseste si prin urmare lipseste elita. Nici o personalitate nu poate irumpe in afara dogmei, relieful ideal e “spatiul mioritic”, cumintenia duce la hieratism, rationalitatea si artisticitatea trebuie sa dispara. E o teribila incremenire bizantina, consecinta a unei utopii a asteptarii, o rabdare imbecilizanta, o mortificare continua, o degenerare. Orientul patrunde in acest spatiu european (lasat fara aparare) prin toti porii, prin fisurile etnice, insinuandu-se cu viclenia somnului religios. Dominatia otomana - extinsa pe durata a cateva secole -, din contra, a vulgarizat poporul. Vulgarizarea, in acest context, trebuie inteleasa in sensul deschiderii bruste, catastrofice, a supapei vitalitatii populare - inhibate de ortodoxism - catre un mod de viata dezaxat, ceea ce se va numi balcanism. Frustrat de independenta si spoliat de specificitate, pe de o parte, napadit de o concretete barbara, pe de alta, poporul isi va canaliza energia intr-o viata tipica de balci oriental, impur, irational, lipsit de orice teleologie. Lenea, coruptia, hotiile, prostitutiile de toate felurile patrund debordant. Pe acest teren entropic, degradat pina la nefiinta, utopiile prind foarte usor radacini. Iar cea mai teribila dintre utopii este comunismul. Comunismul n-are nici o cauza reala, nici cea mai mica aderenta la natura actuala a omului; el nu numai ca nu vine in intampinarea evolutiei firesti, dar o contrazice in mod monstruos: prin totalitarismul ce-l caracterizeaza el deturneaza forta de impact a selectiei naturale, care a fost si va mai fi motorul lumii pentru cel putin inca 500 de ani. Daca se poate totusi vorbi de o “cauza” a regimului comunist, prin care el subzista, aceasta e resentimentul popular contra elitei. Lipsit de aportul inaltei intelectualitati - pe care de altfel o abhora - si deci aflat in imposibilitate de a-si transfera vitalitatea in sens constructiv, poporul ejaculeaza intr-un jet de aversiune contra elitei si imprumuta aceasta aversiune grupului popular aflat la putere, care o transforma in represiune. Departe de a folosi poporului, istoricitatii sale, acest resentiment, eliberat si permis de catre regimul comunist, nu serveste asadar decat functionarii grupului barbar aflat la putere. Daca acest grup ar fi o elita, ar folosi puterea in sens constructiv; dar fiind ceea ce este, dictatura proletara nu are decat sensul clasicei barbarii. Prin aceasta, ea resuscita forte stravechi, anacronice, si creeaza grave pericole de deviere a motricitatii specific umane si de deturnare a istoriei. Iisus a precizat: “Vremea mea n-a venit inca” (si prin aceasta sublinia ca viziunea sa e, inca, o utopie). Marx insa a crezut ca vede aci, in determinarea pur materiala, cheia vremilor. Lenin, profitand de moliciunea si deci de maleabilitatea unei natiuni orientale, a reusit sa puna in practica o utopie. Hitler a facut o usoara rectificare acestei naluci comuniste, fundamentand-o pe ideea nazista. Mai departe exista lagarul comunismului. Vom incerca sa descriem in continuare modelul si schema (simpla) de functionare a unui asemenea Lagar (cu referire speciala la situatia din Romania, unde ne-am nascut si traim). Prima conditie de existenta a acestuia e, desigur, granita statului comunist, perfect asimilabila unei imprejmuiri de sarma ghimpata, cu rolul de a impiedica intrarea in lagar a persoanelor indezirabile, dar mai ales de a face imposibila orice evadare din lagar a cetatenilor-haftlingi. O a doua granita, imaginara, dar nu mai putin teribila, o formeaza Cenzura. Cenzura intreprinde o selectie partinica in informatiile ce descriu lumea, disloca, taie adevarurile considerate periculoase, le precizeaza in interes comunist pe cele vechi, le ajusteaza pe cele echivoce, prelucreaza totul conform programului de educatie socialista si, in fine, varsa (prin mijloacele de mass-media, monopol de stat) in ochii si urechile Haftlingilor o imagine convenabila a lumii. O data izolarea obtinuta (prin intrarea in functiune a celor doua tipuri de granita) se trece la procesul de indobitocire si dezumanizare, ceea ce se cheama viata sau educatie comunista. Incepand inca din primii sai ani scolari, micul haftling (soim al patriei, pionier, utecist) e supus unei intoxicari sistematice cu lozinci utopice, marxiste. I se inoculeaza dragostea fata de partid, socialism, patrie (dar i se ofera o imagine a acestora mitizata in spirit comunist, falsificata). Datele sale fundamentale ca om, achizitii milenare ale speciei: individualitatea, libertatea, sexualitatea, religiozitatea, curiozitatea, spiritul de contradictie, luciditatea, initiativa ii sunt total inhibate. Adolescentul ce rezulta e, de regula, un ins despersonalizat, mutilat sexual, de un idealism atroce, complet dezarmat intr-o realitate ce i se va arata, de acum incolo, odioasa. Lipsit de proprieate (care i-a fost pradata “in numele boborului”) si de dreptul de a o avea (dincolo de limitele strictei necesitati), Haftlingul comunist ajunge literalmente la discretia conducerii “lagarului”, care detine, practic, totul. Orice libertate, autonomie, identitate prin opozitie, onoare, nume, firma sunt imposibile. Se tinde catre inmatricularea intr-un tipar unic, monstruos, al asa-numitului “om nou”, al carui model straveziu e sclavul (sau robotul ?!). De altfel, cetateanul e silit sa munceasca (cu un salariu la limita de jos a pauperiatii) nu numai pentru a evita inanitia, dar, recent, au fost promulgate chiar legi speciale care il obliga (neconditionat) la munca - sub sanctiune penala -, pentru ca in felul acesta administratia lagarului sa obtina participarea totala a Haftlingilor la punerea in practica a unor asemenea “programe de dezvoltare” delirante. (*** nota de subsol in textul original: Un astfel de “program”, in Romania, ambitioneaza sa aduca aceasta tara in randul statelor puternic industrializate, ceea ce in sine ar fi stimabil, daca n-ar fi, in realitate, absurd. Ca sa ajunga acolo unde sunt, americanilor, de pilda, le-au trebuit doua sau trei secole; or, ai nostri promit sa-i imite in 3-4 decenii, ceea ce nu numai ca e o naivitate, dar e o nebunie. Un mileniu de viata arhaica, orientalizata, nu poate fi anihilat prin efortul unei singure generatii. Fostii pastori, adusi prea repede si prea masiv in uzine, devin pur si simplu carne de tun. Pe de alta parte, agricultura, lipsita de forta de munca necesara si nesustinuta cu o tehnologie avansata, decade. Supusa unei presiuni bruste, nefiresti, o natie intreaga risca sa fie bulversata. Se face politica de stat din iluzia ca un popor, ca un cauciuc, ar putea fi intins pana se rupe...***) In aceste conditii, e firesc ca Haftling-ul din lagarul comunist (spoliat de tot ceea ce i-ar fi putut prelua tensiunile acumulate inerent de existenta lui ca fiinta, plus fiintarea lui ca Haftling) sa fie disperat, isterizat, deprimat, terorizat, angoasat, umflat de infinite impulsiuni refulate, indobitocit de frustrari etc. Si ce posibilitati de eliberare are el? Practic, niciuna. Tristetea clasei lui o sublimneaza pe cai catastrofice: in coruptie, alcool, infractionalitate, ignobilitati, tiganii, kitsch. El se afla deci aproape de a-si pierde nu numai specificul lui ca ins apartinand unei natiuni oarecare, dar si specificul lui ca om. Ilustrativ, iata, pentru nivelul intelectual rudimentar si pentru totala lipsa de vocatie istorica (asadar de a conduce) in care se scalda regimul comunist e faptul ca acesta nu intelege si nu dovedeste ca ar fi inteles vreodata rostul democratiei reale. Pentru belferii ideologiei comuniste pare a fi complet obscur adevarul ca democratia (cu institutiile sale) e unica modalitate isorica actuala (si rationala) de eliberare a tensiunii vietii, a motricitatii specific-umane (care altfel ar face din lume un infern, un big-bang continuu). In loc de a se acumula exploziv, sufocant, aceasta motricitate e sublimata in haosul aparent al institutiilor democratice si capata astfel sens constructiv, realitate istorica (asa cum explozibilitatea potentiala a unui reactor atomic, controlata prin miile de tehnici de imblanzire, sfarseste prin a deveni utila). Aparatorii moralei comuniste, de pilda, sunt oripilati de “eliberarea sexului”, de “pornografia” ce se practica in Occident, iar esteticienii marxisti condamna, la randul lor, “decadenta” artei de avangarda etc; in fapt, nu se intelege ca acestea sunt forme civilizate prin care statul controleaza, in primul caz, energia frusta a maselor de tineri, iar in al doilea, tensiunile elitei intelectuale. Libertatea reala a presei si cuvantului, proprietatea, dreptul la greva, pasaportul, critica, tolerarea miscarilor de tot felul etc. au acelasi rost: de a decanta, in ultima instanta, sensul constructiv, istoric, al motricitatii umane. Si dimpotriva: represiunea totala pe care o practica conducatorii comunisti (si care nu poate fi niciodata bine intentionata) nu duce decat la explozie sau la dracu'. Dar oricat de teribil si de inuman ar fi acest lagar comunist, iata ca el este suportabil, totusi, pentru Haftlingul de rand: pentru “omul din popor”. Pentru acest oriental sau orientalizat (pregatit in mod originar sa suporte totul, cu infinita moliciune orientala, ca un res) nimic nu pare a fi atat de grozav incat sa-l determine sa protesteze. Tragedia deci nu se petrece, cu adevarat, cu acesta. Ea incepe abia atunci cand malaxorul comunist intalneste corpuri si constiinte mai dure, inca neindobitocite, nedevitalizate, neorientalizate, neortodoxe; asadar, atunci cand dintii sai intalnesc oameni europeni, intelectuali... Intelectualii sunt cosmarul conducerii lagarului, sunt cei ce n-o lasa sa horcaie in somnul utopiei sale. Caci, iata, ce tot vor acesti scriitori si artisti, acesti savanti care nu stiu decat sa critice si sa ceara bani, libertate si alte porcarii occidentale si care pun astfel bete in roatele Malaxorului? S-a ajuns pana acolo incat conducerea Lagarului sa nu-si poata indeplini in bune conditii, din cauza acestora, misiunea sa istorica de formare a omului nou, perfect indobitocit si aplatizat. Ia sa facem o sedinta la Comitetul Politic Executiv si sa vedem despre ce e vorba. Sa-i intimidam, sa-i dam pe mana Securitatii, iar daca vor continua s-o faca pe desteptii, sa-i legam. Doar nu vom rata un potential popor de oameni noi, viitorul nostru stiintifico-fantastic, din cauza catorva insi decadenti, reactionari... Acesti insi decadenti apeleaza azi la Europa; daca suntem atat de putini, aceasta se datoreaza faptului ca multi dintre colegii si compatriotii nostri sunt terorizati, inhibati de perspectiva privarii fizice de libertate si a represaliilor, altii au constiintele deja castrate, orientalizate, obsedate de ideea supravietuirii cu orice pret, iar ceilalti, in fine, cei mai multi, nu mai sunt. Rugati-va pentru ei ! 17. Explicaţii privind cauzele decalajului între „cele doua Europe“ Sursa : http://ro.wikipedia.org/wiki/Originile_%C3%AEnapoierii_%C3%AEn_Europa_de_Est Nota Personala : Va atrag atentia asupra a 2 mici „inadvertente” cronologice : capitalismul a aparut in Tarile de Jos inainte de a aparea in Anglia iar primele lui inceputuri au avut loc in Lombardia. Si aparitia creditului in Europa de Vest nu este atat un „accident cronologic“ cat o urmare a unei economii remonetizate. Sa nu uitam ca in Orient fie el arab sau bizantin creditul functionase si in secolele „intunecate” . Am zis uitam? Prin „atmosferă intelectuală propice gândirii libere” sa intelegm si activitatea inchizitiei?! Iar prin „negocierile purtate între diferitele puteri ale statului” trebuie sa intelegeti rascoale, inclusiv ale nobililor care au impus Magna Charta celui Fara de Tara. Modelul economiilor agricole occidentale poate fi o explicatie plauzibila pentru succesul acestei parti a continentului. De asemenea, nu trebuie ignorata nici explicatia care vizeaza oraşele occidentale şi modul acestora distinct de dezvoltare in comparatie cu Europa de Est. Aici trebuie amintite şi negocierile purtate intre diferitele puteri ale statului, astfel incat s-a ajuns la o separatie a acestora şi la flexibilizarea mecanismului decizional. In acest context s-a putut dezvolta un parlamentarism mult mai eficient (mai ales Anglia) decat chiar unele forme contemporane din alte regiuni. De aici s-a dat posibilitatea infloririi capitalismului (la inceput in Anglia şi in Tarile de Jos, apoi şi in restul occidentului). Combinatia dintre oraşele puternice şi lipsa unei autoritati imperiale sau eclziastice asupritoare a facut posibila o atmosfera intelectuala propice gandirii libere.
Aşadar, iata cum Europa de Est nu se afla doar cu putin in urma celei apusene la 1500 sau la 1600, ci deja inregistrase o intarziere semnificativa pe harta civilizatiilor. Preponderenta economiei de tip pastoral in detrimentul celei agricole in Europa de Est, alaturi de densitatea mai scazuta a populatiei, sunt şi ele in masura sa contribuie la explicarea decalajului.
Totuşi, nu trebuie sa vedem intreaga Europa de Est ca o structura unitara pana la cele mai mici detalii ale existentei cotidiene, ci mai degraba ca o forma care prezinta caracteristici generale asemanatoare, dar şi particularitati specifice fiecarui teritoriu in parte.
Inapoierea structurala şi decalajul progresiv in raport cu Occidentul reprezinta, cel putin din veacul al XIV-lea, regimul firesc de existenta al Europei de Est. In secolul al XIII-lea, cu o suta de ani inainte de descalecatul lui Negru Voda sau de vanatoarea de bouri a lui Dragoş, a avut loc in Peninsula Italica şi in regiunile atlantice ale Europei apusene un masiv „accident cronologic“, impletirea a patru fenomene ieşite din comun. Mai intai, Occidentul intrerupe practicile traditionale ale oralitatii şi memoriei prin rationalizarea producerii cunoaşterii şi institutionalizarea transmiterii ştiintei in universitati. In al doilea rand, oamenii occidentali nu mai sunt atat de legati de pamant şi de rigorile climei prin planificarea viitorului cu ajutorul instrumentelor de credit. De asemenea, prin instituirea reprezentarii politice, in parlamentul englez şi in comunele italiene, se realizeaza o limitare a arbitrariului in viata cotidiana. In sfarşit, paradigma occidentala de gandire se modifica: apelul la propria conştiinta, care are dreptul de a rezista şi de a se opune in fata a ceea ce percepe ca o forma de asuprire. Universitatea, creditul, reprezentarea şi dizidenta reprezinta de acum fundamentul gandirii occidentale. Intarzierea cu care aceste deziderate vor fi adoptate in Europa Centrala şi in Europa de Est reprezinta de fapt intarzierea unei paradigme de gandire orientale care perpetueaza miturile ignorantei, pamantului, autocratiei şi unanimitatii pana aproape de vremurile noastre. Frica asumarii responsabilitatii este acoperita cu blamarea „vitregiilor istoriei“ pentru a explica un prezent aflat intr-o eterna tranzitie catre Occident, care Occident insa, datorita unei gandiri individualiste şi a unei responsabilizari a cetateanului, işi asigura eficienta sistemului sau.
Revista 22, prin intermediul lui Madalin Hodor, ne spune:
Ioan Aurel Pop, Cornel Nistorescu si Dorel Abraham, pe lista colaboratorilor Securității
Peste două sute de nume conține prima listă a colaboratorilor aflați în legătura UM 0225, unitatea din cadrul Departamentului Securităţii Statului (DSS) care se ocupa de urmărirea emigraţiei româneşti. Unele sunt cunoscute publicului larg și active în spațiul public, cum ar fi Ioan Aurel Pop, noul președinte al Academiei Române, Cornel Nistorescu, ziarist, sau sociologul Dorel Abraham.
În februarie1985, generalul-locotenet Aristotel Stamatoiu, şeful Centrului de Informaţii Externe (CIE, continuatorul DIE), a emis un ordin prin care le cerea tuturor unităţilor subordonate să-şi actualizeze situaţia surselor aflate în legătură şi să transmită datele lor complete către UM 0503 (Cartoteca CIE). Drept urmare, la 13.05.1985, UM 0225, unitatea care se ocupa de urmărirea emigraţiei româneşti, a întocmit un tabel conţinând numele colaboratorilor pe care îi avea în legătură la acea dată, tabel pe care l-a înaintat conform ordinului către UM 0503. Așa numita ”Brigadă Antiemigrație” se ocupa cu ”contracararea acţiunilor ostile RSR desfăşurate de centrele de propagandă din străinătate.” Pintre cele 200 de nume aflate pe respectiva listă se află nume sonore ale intelectualităţii româneşti: istorici (Ioan Aurel Pop, Dan Berindei, Ioan Chiper, Radu Constantinescu), sociologi (Dorel Abraham, Ştefan Costea), ziarişti (Cornel Nistorescu, Adrian Vasilescu, Mihai Pelin), filologi (Ştefan Cazimir, Ion Coja, Ion Deaconescu, Sanda Racoviceanu), medici (Petre Ciobanu, Constantin Gorgos), oameni de afaceri ( Valentin Păunescu, Dolphi Drimer) etc.
Securitatea îți actualiza datele
„Tabelul cuprinzând colaboratori care sunt în legătura unităţii noastre” (UM 0225 n.n.) a fost întocmit la data de 13.05.1985. Lista cuprinde datele de
identificare în clar ale colaboratorilor amintitei unităţi şi locul lor de muncă la acea dată și a fost trimisă către UM 0503 (Cartoteca CIE)[1], aşa cum am arătat mai sus, în baza unui ordin al general-locotenentului Aristotel Stamatoiu şeful CIE. Ordinul viza actualizarea informaţiilor (mai precis completarea datelor de evidență) privind sursele folosite de către UM 0225, purta numărul 006599/08.02.1985 şi a fost înaintat unităţii cu adresa 06713/23.02.1985.
Lista celor 200 de colaboratori este alfabetică şi însoţită de menţionarea în dreptul fiecărui nume a sectorului (similarul serviciului de la direcțiile interne ale Securității n.n.) la care se afla în legătură şi a ofiţerului care răspundea de el (de exemplu „225 g-5”, „225 f-11”, unde 225 reprezintă UM 0225, „g” reprezintă sectorul, iar „5” indicativul ofiţerului). Din document lipsește pagina a doua (de la poziția 10 la poziția 23) care nu a fost predată de către SIE și a cărei lipsă nu a fost se pare observată de reprezentanții CNSAS în comisia mixtă atunci când au preluat dosarul. Motiv pentru care, până când SIE se va hotărî să o desecretizeze şi să o predea în conformitate cu prevederile legale, nu vom ști numele celor aflați pe respectiva pagină. Până atunci le putem citi pe celelalte 200.
De departe cel mai cunoscut și actual nume este cel de la poziția 149: Pop Aurel Ioan, „n. 01.01.1955, Sîntioara, jud. Cluj, istoric, Universitatea Cluj-Napoca”. Evident același Ion Aurel Pop devenit recent Președintele Academiei Române. Profesor universitar, doctor în Istorie, membru corespondent al Academiei de Științe, Litere și Arte (Paris) din 1999, membru titular al Academiei Române din 2010 și membru al Academiei Europene de Științe și Artă (Salzburg) din 2013a primit, în 2015, Ordinul Național "Steaua României"în grad de Cavaler. Cu un CV (http://www.ubbcluj.ro/cv/CV_Ioan-AurelPop_RO.pdf) impresionant, Ion Aurel Pop este astăzi unul dintre cei mai prestigioși istorici din România.
S-a remarcat în ultimii ani și în afara sferei universitare prin câteva episoade controversate, de exemplu cel în care s-a declarat împotriva verdictului de plagiat dat lui Victor Ponta de către CNATDCU în 2012, prin prezența (negată ulterior după reacțiile virulente ale socității civile) pe lista celor 45 de rectori care îl susțineau pe agramatul Valentin Popa pentru funcția de ministru al Educației și printr-o ieșire ciudată şi ostilă la adresa generației tinere din România pe care a caracterizat-o ca fiind alcătuită din „oamenii lipsiți de cultură generală și de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare și să ia decizii în cunoștință de cauză alcătuiesc generația 'Google', generația 'Facebook', generația 'SMS' sau toate la un loc!"
Ziarist era înainte de 1989 și ziarist a și rămas cel care figurează la poziția 122 din tabel: Nistorescu Cornel, „n. 15.12.1948, Tarmoș (Turmaș n.n.), Hunedoara, ziarist Flacăra” Despre actualul director-general al ziarului „Cotidianul”, Ion Cristoiu afirma în februarie 2011 că ar fi fost „plătit de DIE (Direcția de Informații Externe n.n.) să scrie articole înainte de 1989”. Cât de amuzantă (și adevărată) este această dispută vom vedea atunci când voi publica numele de pe cea de a doua listă.
Înainte de Revoluție, Cornel Nistorescu a fost redactor la revista "Viața studențească" (1974-1980), la ziarul "Scânteia tineretului" (1980-1983) și la revista "Flacăra" (din 1983). După 1989 a fondat împreună cu Mihai Cârciog trustul ”Expres” și a condus ”Evenimentul zilei” din 1997, după demisia lui Ion Cristoiu, până în 2005. După câțiva ani a preluat „Cotidianul”, ziar care a intrat în faliment, continuâdu-și apariția doar on-line, dar acum doi ani ziaruul a reapărut în print, tot cu Nistorescu la conducere. Nistorescu s-a remarcat prin voltele politice pe care le-a făcut de-a lungul carierei, din opozant al regimurilor Iliescu și Năstase s-a metamorfozat într-un susținător al PSD și al atacurilor la justiție, având un discurs similar posturilor Antena 3 și RTV.
Numele de la poziția 3 din tabel este cel al lui Abraham Dorel, „n. 06.12.1945, sat Ciglean, com. Creaca, jud. Sălaj, sociolog, Institutul de Proiectări pentru Construcții Tipizate” Despre Dorel Abraham s-a scris că ar fi fost informator al Securității, Radu Ioanid găsindu-l în dosarul său de urmărie informativă Nu știu câți dintre dumneavoastră au observat știrea potrivit căreia domnul Dorel Abraham este unul dintre acționarii cu cea mai mare cotă de participare (35,15%) la Centrul de Sociologie Urbană si Regională (CURS), fost președinte al societății și actual „consilier onorific”.
Absolut firesc din moment ce CURS, una dintre cele mai importante case de sondaje din România a fost înființată în 1990 exact pe structura Laboratorului de Sociologie Urbană al IPCT (Institutul de Proiectare pentru Construcții Tipizate). Un articol din anul 2014 de pe România Curată arăta cum era împărțită piața sondajelor din România, piață pe care CURS deținea 6%.
La poziția 197 din tabel figurează un alt nume, deloc mai puțin important: Vasilescu Adrian, „n. 23.06.1936, Fălești, ziarist, Scânteia”. Poate l-ați
recunoscut pe actualul consilier al guvernatorului BNR Mugur Isărescu, cel care își făcea debutul ziaristic în anul 1962 în „Scânteia Tineretului”. În anul 2015, într-un articol intitulat sugestiv Cine vrea să îmi închidă gura! Adrian Vasilescu afirma că a „lămurit acuzațiile din presă (cele din anul 2006 n.n.) că ar fi fost turnător la Securitate” . În martie 2017, când ziarul „România Liberă” prezenta documente provenite din arhiva CNSAS şi din care rezultau legăturile lui Mugur Isărescu (cu numele de cod „Manole”) cu UM 0195 (Contrinformaţiile CIE) , consilierul guvernatorului BNR l-a apărat public afirmând că „Mugur Isărescu a scris în calitate de cercetător la Institutul de Economie Mondială, un institut care este o instituție neconvențională. Acolo se făceau lucruri pe care nu puteai să le faci în altă parte. Apare numele 'Manole' pentru că toți de acolo aveau câte un pseudonim.”
Ion Coja„n. 22.10.1942, Constanța, filolog, Universitatea București” se găsește la poziția 42 din listă. Fost secretar PCR al Universității București, senator în legislatura 1992-1996, pe listele PDAR Constanța și membru marcant al organizației Vatra Românească este recunoscut prin naționalismul extremist pe care îl practică (inclusiv pe blogul personal http://ioncoja.ro/). În 2007 a fost dat în judecată de către Federația Comunităților Evreiești din România (FCER) și Asociația Evreilor Români Victime ale Holocaustului (AERVH) pentru afirmațiile publice că pe teritoriul României „nu a existat un Holocaust”.
La poziția 126 îl găsim pe Darie Novăceanu (nume real Aurel Mitutoiu) „n. 08.05.1937, Novaci, scriitor”. Fost referent la Ministerul Afacerilor Externe (1966), a colaborat în acest timp la diferite publicații, fiind redactor la revistele „Secolul 20” (1962-1964), „Lumea”, „Gazeta literară”, „Luceafărul” (1966-1966) și „România literară” (1966-1968) În primele zile ale Revoluției, cu sprijinul lui Petre Roman și Silviu Brucan, Darie Novăceanu a fost numit director al ziarului „Adevărul”, înființat prin redenumirea fostului oficios al PCR, cotidianul „Scânteia”. În timpul Mineriadei din iunie 1990, ziarul „Adevărul”, condus la acea vreme de Darie Novăceanu, s-a poziționat de partea minerilor veniți să „salveze” Capitala.
Pe istoricul Ioan Chiper„n. 17.09.1936, Cabul, URSS, Institutul Nicolae Iorga” îl găsim la poziția 46. Profesor universitar doctor (din 2000) decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Creştină "Dimitrie Cantemir" din Bucureşti (2007 – 2010) și profesor asociat la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, este mai puțin cunoscut publicului ca membru în consiliul editorial inițial al revistei Vitralii (publicația foștilor securiști grupați în jurul lui Filip Teodorescu) la lansarea publicației în anul 2010 (http://intelligence.sri.ro/vitralii-lumini-si-umbre/)
Ioan Chiper este specialist în istoria relaţiilor internaţionale, a relaţiilor româno-germane şi româno-sovietice și este vicepreşedinte al Comisiei mixte româno-rusă de istorie, de pe lângă Academia Română şi Academia de Ştiinţe a Federaţiei Ruse, din 2005, membru al Consiliului Ştiinţific al Institutului Revoluţiei Române din 1989, din 1997, membru al Consiliului Ştiinţific al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului. In 2009, profesorului Ioan Chiper i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa.
La poziția 90 figurează Iacobescu Dorel Neagu„n. 01.07.1946, Ungureni, Buzău, actor, Teatrul Național”. Fratele geamăn al actriței Aimée Iacobescu, a absolvit „Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale” (”IATC”) din București în 1968, la clasa prof. Costache Antoniu. A jucat în filme precum Haiducii lui Șaptecai (1971), Zestrea domniței Ralu (1972) sau Burebista (1980) S-a stabilit în Franța în anii 80’ și locuiește acolo și în prezent.
Radu Țeposu„n. 19.04.1954, Fundata, Brașov, ziarist Flacăra” se găsește în listă la numărul 188. Reprezentant de marcă al grupării clujene de la Echinox, figură proeminentă a generației literare a anilor '80-'90, membru fondator al ASPRO, membru - de asemenea - al Uniunii Scriitorilor din România, Radu G. Țeposu a fost unul dintre cei mai valoroși critici și eseiști ai literaturii române a sfârșitului mileniului trecut. După 1989, a devenit directorul revistei Cuvântul, conducând în aceeași perioadă și alte publicații din București și Baia Mare.
Despre UM 0225 din cadrul fostului Departament al Securităţii Statului se ştiu foarte puţine. Nu s-a scris mai nimic în toţi aceşti ani şi nu fără motiv pentru că sub enigmaticul indicativ s-a ascuns, înainte de 1989, una dintre cele mai nocive unităţi ale spionajului comunist. Spun „spionaj” pentru că în conformitate cu organigrama Securităţii unitatea făcea parte din Centrul de Informaţii Externe (CIE sau UM 0544). Nu ar trebui totuşi să vă lăsaţi păcăliţi de titulatura simandicoasă (în cazul în care vă număraţi printre cei care cred că spionajul ceauşist era altceva faţă de securitatea internă) căci atribuţiile ei de serviciu nu aveau deloc legătură cu spionajul. Aveau în schimb legătură cu poliţia politică. În ceea ce priveşte natura activităţii desfăşurate de ofiţerii care lucrau acolo, singura deosebire faţă de ceea ce făceau colegii lor de la direcţiile interne consta în faptul că „ţintele” nu erau românii din „marele penitenciar RSR”, ci aceia care reuşiseră să fugă din el. Emigranţii. Cei care îl „necăjeau” pe Ceauşescu, cu precădere în anii 80’, „defăimând realizările patriei noastre socialiste” (ca să folosesc o sintagmă clasică readusă, iată, astăzi, din nou la modă) Tocmai de aceea unitatea era cunoscută sub titulatura „Brigada Emigraţie” sau chiar şi mai explicit „Brigada Antiemigraţie”. Cu accentul pe „anti”.
Deşi a căpătat indicativul 0225 în 1978 (indicativ sub care a funcţionat până în 1989) unitatea şi „linia ei de preocupare” nu erau deloc noi. Emigraţia română a fost obsesia constantă a regimului comunist încă de la instaurarea lui, motiv pentru care unităţile Securităţii care se ocupau de anihilarea ei au fost tot timpul considerate partea cea mai importantă a instituţiei. Fuga lui Pacepa din 1978 a determinat necesitatea reorganizării întregului „spionaj” comunist şi astfel din fosta Brigadă „F” (V3) a DIE (Direcţia de Informaţii Externe n.n.) au fost desprinse sectoarele 1-3, care au constituit nucleul noii unităţi. Ea va figura în organigrama CIE sub numele de „Secţia a IV-a Emigraţie”. Conform notei interne nr. 00425/28.04.1980, ca urmare a „orientărilor” primite de la Nicolae Ceauşescu, unitatea s-a aflat de la data respectivă sub coordonarea directă a celebrului Nicolae Pleşiţă (general-locotenent, adjunct al ministrului de interne şi şef al CIE), o dovadă a importanţei acordate „preocupărilor” ei. Care au fost „faptele de arme” ale lui Nicolae Pleşiţă de-a lungul carierei sale în fruntea CIE nu cred că mai trebuie să amintesc. Atentate cu bombă, bătăi administrate dizidenţilor prin intermediul unor grupărilor mafiote şi ameninţări cu moartea la adresa celor care îl criticau din străinătate pe Ceauşescu. Deşi nu era implicată direct în executarea acestor acte de terorism internaţional, UM 0225 şi agenţii ei au jucat un rol foarte important. Informaţiile obţinute de colaboratorii unităţii în timpul misiunilor din exterior (schițe ale caselor unde erau invitaţi cu inima deschisă, rutina zilnică a „prietenilor”, planurile de viitor ale acestora, starea psihică, informaţii despre membrii familiei etc) au fost exploatate din plin în conceperea planurilor de anihilare a „emigranţiei ostile”.
Iată care erau „problemele, obiectivele şi acţiunile la nivelul CIE cu sediul (competenţa n.n.) la UM 0225” în anul 1981 (facsimil CLICK AICI)
Regulamentul pentru ”contracararea acţiunilor ostile RSR desfăşurate de centrele de propagandă din străinătate.”
Prin „Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a Centrului de Informaţii Externe” aprobat de Comandantul Suprem la 2 octombrie 1978, Secţia a IV-a (compusă din cinci sectoare şi două grupe) trebuia să „asigure activitatea informativă şi de prevenire în rândul emigraţiei române şi de alte naţionalităţi, a grupărilor legionare şi cercurilor naţionalist-iredentiste şi pentru contracararea acţiunilor ostile RSR desfăşurate de centrele de propagandă din străinătate.” Modul în care urma să acţioneze este explicit descris de articolele 22-28 din menţionatul „Regulament” după cum urmează: „Art. 22) Iniţiază măsuri de cunoaştere, prevenire şi anihilare a activităţilor ostile desfăşurate împotriva ţării noastre de unele grupuri ale emigraţiei reacţionare, îndeosebi legionari şi alte elemente fasciste. Art. 23) Iniţiază acţiuni informative pentru atragerea emigraţiei române pe poziţii loiale ţării noastre, de sprijinire a intereselor RSR în străinătate. Art. 24) Iniţiază înfiinţarea de organizaţii şi asociaţii ale românilor de peste hotare, editarea de publicaţii, formarea de consilii parohiale în jurul bisericilor româneşti şi alte acţiuni menite să atragă emigraţia în promovarea şi susţinerea intereselor politice, economice, tehnico-ştiinţifice şi culturale ale RSR în străinătate. Art. 25) Acţionează, prin măsuri informativ-operative specifice, pentru cunoaşterea activităţii organizaţiilor, asociaţiilor şi cercurilor emigraţiei maghiare îndreptată împotriva ţării noastre. Prin măsuri combinative asigură din timp cunoaşterea, prevenirea şi contracararea acţiunilor de subminare a intereselor statului român, iniţiate şi duse de către elementele iredentiste maghiare. Art. 26) Întreprinde acţiuni informative pentru atragerea pe poziţii loiale ţării de origine, îndeosebi a saşilor, şvabilor, germanilor, evreilor şi grecilor plecaţi din România şi asigură contracararea acţiunilor ostile ale acestei emigraţii împotriva ţării noastre. Art. 27) Acţiunile deschise, publice ce se vor întreprinde pentru prevenirea, anihilarea şi contracararea acţiunilor duşmănoase la adresa ţării noastre, precum şi de atragere a emigraţiei pe poziţii loiale României, se vor realiza prin folosirea posibilităţilor de care dispune asociaţia România, alte instituţii de stat precum şi comitete şi organizaţii ale emigraţiei. Art. 28) Prin metode şi mijloace adecvate trimite în misiuni şi implantează, nelegal, în spaţiile şi obiectivele stabilite, cadre şi surse folosind identităţi legendate şi alte căi specifice.
Trimiterile în astfel de misiuni se vor face cu respectarea riguroasă a regulilor de conspirativitate şi de păstrare a secretului, fiind cu desăvârşire interzisă cunoaşterea de către alte cadre decât cele strict stabilite a identităţii persoanelor care primesc asemenea misiuni, precum şi a ţărilor şi obiectivelor în care se implantează.”
Consider că nu este nevoie de comentarii sau adăugiri suplimentare faţă de prevederile explicite ale documentului citat. O singură menţiune, pentru a evita eventualele confuzii. Emigraţia legionară, care ar putea părea la prima vedere obiectivul principal şi perfect legitim al UM 0225, a fost în realitate cel mai puternic şi vechi aliat (depăşind cu foarte puţin Biserica Ortodoxă, cu ale ei „feţe bisericeşti” trimise în misiuni de capturare a episcopiilor şi congregaţiilor de credincioşi din străinătate) pe care Securitatea l-a avut în afară. De aceea, „elementele legionare şi fasciste” împotriva cărora se mobiliza în anii 80’ UM 0225, nu mai erau, de fapt, reprezentate decât de cei câţiva legionari radicali (simiştii) risipiţi prin Spania şi Portugalia şi care nu mai aveau, în realitate, absolut nicio relevanţă pentru nimeni. În schimb şablonul „legionar-fascist” era aplicat oricărui emigrant care acţiona (prin ieşiri publice, proteste etc) împotriva regimului de la Bucureşti. De exemplu, s-a aplicat inclusiv postului de radio „Europa Liberă”, caracterizat, nu o dată, de către Securitate ca fiind o „oficină fascistă”.
Următoarele două liste, povestea publicării şi miza demersului
Voi continua această serie cu publicarea a încă două liste. Prima îi conţine pe colaboratorii care în urma acţiunii de actualizare a datelor despre care am vorbit au fost scoşi din evidenţa UM 0225 în anul 1985 (dar au fost colaboratorii unităţii până la data respectivă). A doua listă priveşte surse şi persoane de influenţă din rândul emigraţiei originare din România şi stabilite în SUA şi Canda. Tot nume sonore. Merită spusă, cred, și povestea modului în care am reușit să public aceste liste într-o variantă accesibilă publicului și nu într-una cu numele acoperite de o bandă neagră („anonimizată” este termenul de specialitate) așa cum în mod total lipsit de suport legal mi-au fost eliberate inițial de către Serviciul Cercetare al CNSAS. O fac pentru toți cercetătorii acredidați la CNSAS care s-au lovit de-a lungul anilor de această problemă și au semnalat-o fără să primească vreodată un răspuns. Vor afla astfel care le sunt drepturile legale și că ele au fost încălcate arbitrar strict datorită incompetenței și faptului că (așa cum am mai spus și cu altă ocazie) în CNSAS un etaj deconspiră Securitetea, în vreme ce altul o apără. Cât despre miza demersului meu, ea nu este legată, aşa cum am spus, exclusiv de dezvăluirea listelor, ci de faptul că poate a venit momentul, dacă tot împlinim 100 de ani de existență ca națiune, să avem o discuție serioasă despre ce anume mai reprezintă deconspirarea Securității astăzi. Întrebarea pe care vreau să o pun cu acest prilej este dacă după 18 ani de jumătăţi de măsură şi adevăruri preambalate (asimiltate fără judecată tocmai pentru că sunt uşor digerabile), de manipulări ale post-securismului şi de băgare a gunoiului sub preş avem vreo intenţie să o facem aşa cum trebuie. Sau să ne prefacem în continuare că totul este cum nu se poate mai bine şi că am rezolvat problemele trecutului, prezentului şi viitorului?
[1] Conform ordinului 000166880/01.02.1979, UM 0503 avea misiunea de a „organiza, păstra şi perfecţiona sistemul de evidenţă operativă, de a analiza, prelucra şi furniza unităţilor operative, în interesul muncii, date şi informaţii despre persoanele care fac obiectul activităţii de informaţii externe.” Cartoteca CIE era complet separată de CID (Centrul de Informare şi Documentare) care era folosit de unităţile interne ale Securităţii.
___________________________
Comentariatul are cuvantul:
Bolovanu'luiSisif 2018-04-14
si a fost -inca mai este- Saptamana Luminata, in care speram sa fim (i)lumimati, cu ranile ceva mai tamaduite dar cum? prin astfel de “concurs” de/ in comentarii cu un limbaj precum cel din unele de mai jos? am si eu unele curiozitati, cum ar spune un amic de-l meu 1) oare in viitoarele liste care vor aparea vor fi si unele unor persoane foarte cunoscute, care au lucrat inainte de 1990 la Institutul de Economie Mondiala, specialisti a caror valoare nu poate fi pusa la indoiala, ca tot s-a prirnit un soi rau de ‘prigoana’ impotriva profesionistilor adevarati…? 2) oare Dl L Dragnea a citit articolul, in cazul in care nu mai citeste scrisori, iar la o eventuala reactie va fi din nou considerat de care un socoilog-manipulator “un adevarat om de stat”? 3) de ce are nevoie Dl M Honda de interventiile Doamnei A Pora? Candva, Dl A Plesu isi amintea cu nostalgica-tristete sau, poate cu tristete-nostalgica, de revista din anii ‘90, intrebandu-se pe mainile cui a incaput/ ajuns acum una dintre putinele publicatii intelectuale de la noi; ca o parere strict personala--- excelent, ca de obicei,articolul scris de catre Doamna Tia Serbanescu
YON_RIJKSADELAAR 2018-04-14
Prietene, când îmi moderezi totuși postările (destul de pașnice și decente,deși nu s de acord cu ce faci acum în ajunul centenarului)...postările anterioare dintre care cea cu cele două sintagme legionare(subiect tabu și absolut necunoscut bine de către mai toți jurnaliștii) sau răspunsul dat Dnei Clara Mareș cea care pomenea de proclamația de la Timișoara a regretatului țărănist George Șerban, Domnia sa uitând că e vorba de punctul 8 și nu 6 dar asta nu i o mare greșelea,principalul e că a pomenit de ea,dar șanse de a se implementa ar fi doar când veți scăpa de beleaua de republică pe care Stalin a avut grijă să vă rupă, zâmbindu vă, că vă pupă!
sine ratio 2018-04-13
pozitia 189 Tenchea Maria.... D-na profesor chiar asa?
YON_RIJKSADELAAR 2018-04-13
concret ce ..și pe cine a turnat sau cui i a adus prejudicii IOAN AUREL POP care, prin scrierile sale a pus pe jar propaganda falsurilor istorice maghiare? Că venea la români, chiar și la cei simpli, sectoristul și băieții Spaimelor Nației....și i intreba dacă vor să ajute statul atotputernic, cu toții ne dădeam că suntem fideli, că doar nu ne durea gura să spunem că apărăm morala comunistă pe care ,dacă ne intreba, care i aceea ,dădeam citate din cele 10 porunci! CONCRET deci: pe cine a distrus IOAN AUREL POP?....concret Dle ...concret, cui i a distrus viața acest om? Paleologu le vindea vorbe ....:words-words-words ...așa că,eu sunt sigur că și acest om le a vândut vorbe ca și Paleologu! Liiceanu a distrus o pe Mona Muscă ptk era obligată de sistemul menghină să zici ca ei, dar făceai ca tine, că nimeni nu a probat pe cine a distrus Musca aceea ce trebuia să bâzâie ceva despre cohortele de palestinieni sau africani sosiți la noi la studii,dar eu sunt convins că nu a distrus viața nimănui, chiar a vreunuia dintre studenții străini și cu atât mai puțin a românilor,dar cred că unul ca DINESCU , un oportunist rusofil și antioccidental, un antițărănist și antiregalist feroce feroce, profitor proilescian din cîte mi amintesc,a făcut mai mult rău neamului său decât cei pe care i o fi descoperit el pe niște liste din care nu apare clar ce li s a întâmplat victimelor ...ci că doaar niște insi cu suficient skepsis a dus de nas găgățile puterii vânzându le vorbe,ca să treacă puntea,ca apui să i mitralieze cum face POP dar nu face DINESCU, dușmanul interbelicului ,stâlpul republicii made Kremlin in care o s o mierlim,republica asta fără vreo Bastilie a ei, reprezintă feblețea profitorului ajuns mare boier regal,fariseicul proletcultist la origini, imbogățit de FSN
Octav Fulger 2018-04-14
Exact la acest nume ma gandeam si eu. Cum de nu apare Dinescu. Probabil era deplin conspirat.
Marius Nicolescu 2018-04-13
Domnule Hodor, faceți un lucru extrem de periculos fiind înconjurat de șacalii și viperele de la CNSAS. Lucru pentru care mă înclin în fața dumneavoastră și a curajului pe care-l etalați.Am înțeles cu ce fel om (frumos) am deaface de la primul articol al dumneavoastră pe care l-am citit în Revista 22. Acest articol l-am citit ieri. Aseară l-am ascultat la Realitatea TV pe Rareș Bogdan. Omul era exagerat de vehement în ceea ce-l privește pe Ioan Aurel Pop. Deh, clujean de-al lui. Cu toate astea, domnul Bogdan amintea de un alt articol de-al dumneavoastră în care recunoștea că aveați dreptate. Era, cred, vorba despre articolul despre tovarășul general Iulian Vlad, n'așa? Azi dimineață, în realuare, l-am ascultat pe Radu Banciu care nu excludea pe nimeni dintre cei de pe lista CNSAS că ar fi fost colaborator al Securității. Asta așa, ca să văd pe ce linie se mai "încadrează" presa cu ai săi moguli. Aprecierea pentru lucrările dumneavoastră am expus-o în debut. Nu-mi rămâne de făcut decât să semnalez că poporul acesta duce mare lipsă de caractere. În Occident, cameleonul român își turna semenul, în timp ce alții se fereau. Cehii turnau polonezi, ungurii turnau mexicani, etc... Eu, unul am acceptat (pentru că o spusese Marele Petre Țuțea) că sunt unul dintre imbecilii pentru care Marele Țuțea s-a sacrificat în pușcăriile comuniste. Câți mai îndrăznesc să o facă în această nefericită țară? Popor slab, îndărătnic, veșnic neconsolat și rămas ultimul în Europa. Securitatea și urmașii ei se "joacă"încă cu viețile acestui năpăstuit popor. Fără rasă. Cu cele mai respectoase gânduri, M. Nicolescu
Grigor Victor 2018-04-13
Domnule Hodor, inainte de a fi preocupat de tulburarea pe care i-ar fi cuprins pe aparatorii lui I.A.Pop, ar trebui sa gasiti un remediu tulburarii care va face sa-i acuzati pe ceilalti exact de defectele de care suferiti dvs._ adica de graba de a utiliza prezumtia pe post de dovada si de incapacitatea de a intelege semnificatia acelui Nu prezent pe respectivul document_in situatia in care dvs. nu faceti deosebirea existenta in limba romaneasca intre "prieteniile" si "pretentiile" unor indivizi de genul Liiceanu sau Boia. Banuiesc ca domnul Liiceanu in epoca in care Pop facea opera stiintifica, nu politie politica, colabora din plin cu cei care-l trimisesera sa viziteze Europa pe banii statului iar marele istoric Boia manca plin de entuziasm rahatul ideologic de care azi se spala , cu atata eleganta, pe dinti. Cat despre sofismele de care ma acuzati ca le utilizez, pot sa va garantez ca se aplica perfect modului in care intelegeti sa faceti dvs. jurnalistica .
YON_RIJKSADELAAR 2018-04-13
Felicitări Dle ai pus punctul pe ”i”cu cele două nume Liiceanu și Boia!
FLORIAN D. MIREA 2018-04-13
Mai sunt si alte nume interesante pe lista celor 200. Un exemplu: Marius Sala (pe care un coleg cercetator il numea ironic "Salam"), fost sef al Sectorului de hispanistica de la Institutul de Lingvistica inainte de '90, devenit directorul aceluiasi institut. Care institut tine de Academia Romana a actualului presedinte Pop... Cati tovarasi competenti si de incredere!...
lucid 2018-04-13
Am vazut acum lista completa. Ma refer doar la Sporea Romulus George - fostul meu coleg, Dumnezeu sa-l ierte!. Omul era fratele lui Constantin Sporea, editorul de la Muenchen. Va dati seama ce presiuni suporta ca sa-si pastreze locul de munca al lui si al fiului sau la IFA? Repet: trebuie luat "bob cu bob", iar cei care cunosc lucruri concrete sa vorbeasca. Ce cauta doctorul Sarafoleanu pe lista, de exemplu? Sau turcologul Maxim - Dumnezeu sa-l ierte! E cazul ca CNSAS sa organizeze o manifestare stiintifica profesionista dincolo de spectaculosul ieftin, caci numai adevarul ne poate face liberi.
Ionescu Valentin 2018-04-13
Lista din tabel nu este completa. Lipsesc persoanele de la pozitia 10 - 23. Sper ca nu sunt "menajate" niste persoane. In rest, sa admitem ca in cazul Nistorescu sau Adrian Vasilescu nu sunt surprize. Lista cuprinde si persoane fara miza sau care poate nu mai sunt in viata. Trebuie sa admitem ca din pacate este inca lumea colaboratorilor securitatii, indiferent daca au facut sau nu politie politica. Adica lumea celor "arondati" unui sistem ca vietile si carierele lor sa fie asigurate. Dupa 1990 s-a intamplat la fel. Nu m-ar surpinde sa constatma peste cativa ani ca numarul colaboratorilor astazi este mai mare decat pe vremea comunista, din moment ce mereu apar persoane in posturi cheie in statul roman sau in diverse institutii sau companii chiar provate care detin putere si averi, dar a caror valoare intrinseca este indoielnica.
lucid 2018-04-13
Daca tot atzi rascolit rahatu' ar fi cazul ca adevaratii connoisseurs sa lamureasca lucrurile. Daca in USA CIA si FBI au competente total diferite la noi securitatea baga in aceasi oala toate informatiile. SIE este mostenitorul incontestabil al CIE fost DIE pana la fuga lui Pacepa. In 1990 a inceput schimbarea rapida a "garzii" in informatiile externe aducandu-se in prim-pan "rezerva de cadre" - un exemplu notoriu e geonelu aparent betonist la Bragadiru pana atunci. TOTZI noii numiti in diplomatie - inclusiv cea culturala - dupa 1990 erau din "rezerva" - ORICE SERVICIU EXTERN DIN LUME ASA FACE. Paleologu avea dosar beton de informator de aceea a fost agreat pentru Paris. I-A Pop a ajuns in 1994 sef de centru cultural la New York - evident ca era omul SIE(CIE) de ani buni - via Stefan Pascu, caci Musat si Ardeleanu erau doar varful aisbergului, in spate erau o sumedenie de colaboratori ai serviciilor. Si azi SIE procedeaza la fel - are curaj sa spuna Vlad Alexandrescu ce legaturi avea cu SIE ca ambasador in Luxemburg? - pana la urma fapt obisnuit in intreaga lume. Corect ar fi ca lista sa fie luata punct cu punct pentru a fi separati colaboratorii permanenti profesionisti ca I-A Pop de victimele santajelor cum e Dan Berindei a carei istorie familiala e binecunoscuta. Sa nu uit de ginerele tovarasului Vida Geza, mare luptator in Spania, membru ceceu al pecereu si sculptor in lemn - e vorba de Marius Porumb, prieten al lui I-A Pop, numit ca si acesta intr-o pozitie cheie in cercetarea clujeana. Ce s-o mai lungim; oamenii legati de securitatea veche si noua sunt pretutindeni "unde trebuie". Trebuie inceputa destelenirea sine ira et studio - altfel totul nu e decat o balacareala intre gasti cu interese concurente.
amicu 2018-04-13
Ca unii de genul Nistorescului au facut ce-au facut nu e de mirare pentru cine e la curent cu activitatea de azi a specimenelor. Ce e cu adevarat interesant la lista asta e ca ne arata ca "familia" e bine, traieste si lucreaza si azi.
Mihai 2018-04-13
Criza morala a Romaniei continua, dar valorile profesionale ale D-lui Pop sunt incontestabile, A luat in nenumarate momente pozitii ferme de sprojinire a educatiei, sunt nenumarate interviuri cu el pe youtube. Diferenta de la cer la pamant cu agramatii sau lepadaturile din guvernele ultimilor ani - gen Liviu Pop, Dancila, Olguta, Iordache ...lista este lunga. Problema este ca adevaratele repere morale din anii grei ai terorii comuniste, memoria lor este in continuare suprimata, terfelita , manjita si calcata in picioare. Este vorba despre fostii detinuti politici si despre luptatorii anticomunisti care au avut curajul sa infrunte urgia rosie a securatii si si-au dat viata prin munti sau prin beciurile si temnitele securitatii. Aceia au fost adevarati eroi si modele morale si de patriotism. Problema morala a romanilor este ca au permis sa se dea legi care pur si simplu au suprimat din memoria colectiva exemplul fenomenal al acestor patrioti. Noi toti suntem de vina ca am permis astfel de demersuri legale si ca lasam ca acum niste cozi de topor cum ar fi Serban Nicolae sa terfeleasca exemplul demn de verticalitate morala al luptatorilor anticomunisti. De ce permitem noi astfle de derapaje morale ?? Sa nu ne miram ca ducem lipsa de lideri curati. Pe cine sa aibe ca exemplu copiii nostrii si generatiile vitoare de lideri ?? Hristos a Inviat
Baba 2018-04-12
Intre nr. 9 Alexe si nr.24 Brad, se poate regăsi inclusiv... Basescu. De interes ar fi li documentele similare ale tuturor unitatilor CIE.
Codrut 2018-04-12
Unii dintre cei de pe listă au avut niște bieți intelectuali speculați de servicii - e cazul unora din „naționaliști”, în timp ce alții au lucrat tot timpul paralel cu postul ocupat, practic nefăcând în viața lor decât treabă de securitate, serviciul menționat în listă fiind doar o acoperire. Un ex. de la editura enciclopedică : dacă Marcel Popa a fost doar un colaborator, Horia C. Matei a fost strictamente un securist, a selectat cadre, alegând studente din provincie, cu fizic cât mai ingrat („cu paie în ciubote” - după dicton străin) pe care le-a lansat în posturi din care erau îndepărtate fete studioase (eventual și drăguțe și deștepte!). A câștigat doar din reciclarea listelor securității, a ținut permanent legătura cu MAE, cu ambasadori pe care și i-a subordonat, care-l știau de frică (ei ziceau din „respect”) - de fapt s-a ocupat de cadree trimise în străinătate, iar înultima vreme s-a ocupat activ de problema catalană - nu m-aș să se dovedească că a finanțat la greu mișcarea de indep. Mai sunt și alte ex. Lucrurile sunt f. murdare.
DRAGAN IOAN-VICTOR 2018-04-12
Foarte interesant ! Cand a fost preluat documentul de CNSAS de la SIE ? Lista cuprinde putine nume - probabil fosti membri PCR care aveau aviz de la partid SA SPRIJINE SECURITATEA - ORIUNDE S-AR AFLA ! O buna parte ziaristi- sociologi-istorici - specialisti in citit persoane ! Lista a doua trebuie sa fie mai mare. Interesanta este problema anonimizarii la CNSAS . Am primit de la CNSAS un DVD cu extrase dintr-un dosar de obiecvtiv in care s-au anonimizat numele turmatorilor din institutul in care lucram intre 1973-1985 ! Cum dovedesc eu - colegilor mei - ca am gasit lista partiala a celor care ne supravegheau destinele ? CNSA trebuie regandit pentru ca a devenit doar o sursa pentru articole si lucrari istorice. Alegerea doamnei Germina NAGAT in Colegiu este singura speranta si singurul lucru pozitiv intamplat in acesti ani . Domnule Madalin HODOR - rog adresa dvs. de e-mail .
DRAGAN IOAN-VICTOR 2018-04-12
In 2009 IOAN AUREL POP era fata mare dupa cum rezulta din adeverinta CNSAS ! Un cacat presedinte la Academia Romana ! Cand se va face reverificarea proepinentului ? Cand demisia ? Declaratie pe propria raspundere are ca nu a colaborat cu SEKU ?
Codrut 2018-04-12
Unii dintre cei de pe listă au avut niște bieți intelectuali speculați de servicii - e cazul unora din „naționaliști”, în timp ce alții au lucrat tot timpul paralel cu postul ocupat, practic nefăcând în viața lor decât treabă de securitate, serviciul menționat în listă fiind doar o acoperire. Un ex. de la editura enciclopedică : dacă Marcel Popa a fost doar un colaborator, Horia C. Matei a fost strictamente un securist, a selectat cadre, alegând studente din provincie, cu fizic cât mai ingrat („cu paie în ciubote” - după dicton străin) pe care le-a lansat în posturi din care erau îndepărtate fete studioase (eventual și drăguțe și deștepte!). A câștigat doar din reciclarea listelor securității, a ținut permanent legătura cu MAE, cu ambasadori pe care și i-a subordonat, care-l știau de frică (ei ziceau din „respect”) - de fapt s-a ocupat de cadree trimise în străinătate, iar înultima vreme s-a ocupat activ de problema catalană - nu m-aș să se dovedească că a finanțat la greu mișcarea de indep. Mai sunt și alte ex. Lucrurile sunt f. murdare.
Emil Aluas 2018-04-12
Sunt socat. Ioan Aurel Pop, mai mic decat mine cu 3 ani, a fost la mine acasa in Bloomington, IN, SUA. Am trimis prin el 800 lei familiei unei surori de-ale mele din Cluj. Banii au ajuns. Am specificat in ultimul articol de felcitae pentru numirae lui ca Presedinte al Academiei Romane, ca "sper ca nu a fost colaborator al securitatii comuniste". Desi a fost membru PCR, o speranta in ierarhia comunista, un fel de coleg cu fost mea sotie, Luminita Aluas. Inca mai astept sa vad daca se confirma atasamentul si munca lui pentru securitatea comunista. In cazul in care este adevarat, retrag scrierile mele de felicitare, si a celor pe care- reprezint. Restul de pe lista publicata nu ma surprinde. In ultimul weekend, la Praga a avut loc o mare demonstratie impotriva fostilor securisti cehi si a informatorilor. Lumea s-a schimbat. O Lege a Lustratiei TREBUIE sa apara si in Romania. Pana cand aceasta lege NU apare, Romania, romanii nu-si vor gasi linistea nici in mormant. Emil Aluas, Fundatia PRO WEST, Cluj-Budapesta.
gogu 2018-04-13
....da tu ce personalitatea lu peste prajit ii fi?...după numele fundației din care faci parte cred ca ești o coada de topor a boanghinelor. D.l IOAN AUREL POP a făcut ceva pentru țara asta scriind un mare număr de lucrări cu caracter istoric, perla fiind ISTORIA TRANSILVANIEI....ACEST ATAC MARSAV A FOST PORNIT DE CATRE NISTE NEICA NIMENI,OAMENI DE CARE NU AU AUZIT DECAT FAMILIIILE LOR SI CARE VOR SA CAPETE NOTORIETATE....SAU,MAI RAU,DE NISTE COZI DE TOPOR UNGURESTI, STIUT FIIND FAPTUL CA D-nl IOAN AUREL POP este urat de unguri,deoarece,cu argumente istorice,le-a combatut toate minciunile legate de Transilvania.....nu cred ca esti atat de important incat sa-l intereseze felicitarile tale, respectiv felicitarile unui zero barat care se baga in seama ca si musca-n curul calului.. .
eu 2018-04-12
Pe lista mai apar si alte persoane de notorietate: Marius Porumb, istoric, membru al Academiei Romane din 2009 sau Dolphi Drimer, fost presedinte si deputat al Partidului Ecologist. A fost inventatorul fabricilor de diplome din invatamantul privat care au distrus invatamantul universitar romanesc
mariusmioc 2018-04-12
Să adăugăm că domnii Dan Berindei și Ioan Chiper sînt colegi cu domnul Hodor în Consiliul Științific al Institutului Revoluției.
Madalin Hodor 2018-04-13
Bine ati venit pe meleagurile „presei dâmbovițene” pe care ne-ați arătat de atâtea ori cât de mult o disprețuiți! N-aș fi zis că vă puteți acomoda atât de ușor cu „miticii” de noi. La stilul comentariului mă refer și la insinuarea din el. Spre știința dumneavostră și a celorlalți intersați de subiect precizez că am acceptat invitația domnului Claudiu Iordache de face parte din zisul Consiliu Științific exclusiv pentru că sunt un susținător al celui de al doilea cuvânt (Revoluție) și nu al primului (Instiutut) Faptul este amplu dovedit de articolele pe care le-am scris despre subiect. Spre liniștea dumneavoastră vă pot anunța că în cel mai scurt timp tocmai datorită schimbării recente de direție care a avut loc la IRRD voi inainta demisia mea (desi este foarte pretentios spus, din moment ce nu am participat nici macar la o singura intrunire a Consiliului Stiintific si nu am facut absolut nimic in aceasta „calitate”) din aceasta structura decorativa si voi inceta orice tip de colaborare cu Institutul. Nu am facut-o inca deoarece am fost destul de ocupat sa scriu impotriva unora dintre membrii vechi si noi ai respectivei institutii (poate ati remarcat articolul meu referitor la cazimir ionescu si la dosarul revolutiei). Mentionarea celor doua nume in lista publicata este cred o dovada destul de clara ca nu ma aflu in coniventa insinuata de dumneavoastra. Sfatul meu prietenesc domnule Mioc (pe care imi permit sa il dau, pentru ca si eu am tinut cont de observatiile si sfaturile dumneavoastra) este sa ramaneti timisorean. Cred ca intelegeti la ce ma refer.
nero 2018-04-12
O listă cu patrioţi romani. Publicarea ei e benefica. Comentariile scot in evidenta jigodismul antinational.
YON_RIJKSADELAAR 2018-04-13
înțeleg acum că antipatia lui Claudiu Iordache fațță de Ioan Aurel Pop, că nu a amintit de revoluționari în lucrările sale, a dus la aceste răfuieli stupide,prin care vreți să l lichidați pe singurul român care putea salva Centenarul și TRIANONUL(ȘI NU UNUL CA BOIA...)....plus că, Pop putea fi un MACRON al țării(mă refer la programul său de scolarizare in care latina devine obligatorie s a m d)
Donkeypapuas 2018-04-12
Cică, ”document complet”! DAR!... Cine ăți aruncă ochii pe acel ”facsimil” observă imediat că lipsește din ”documentul complet” acel document de răspuns al Securității (Adresa de corespondență). Mai mult: cam prea multe ȘTERSĂTURI și MODIFICĂRI inclusiv la Adresa de corespondență deja amintită (unde apare un grosolan 11 aplicat peste un alt număr iar datarea urmărește alt model decât cel obișnuit -an-lună-zi în loc de zi-lună-an). Deci tovarăș-securilă-kaghebilă, ai grijă că te umpli de... respect!
Alexandru 2018-04-12
ce fel de serviciu își trece membrii alfabetic, dar nu chiar? lista începe cu Andreescu, Armeanu, Abraham..serios? nu cumva Abraham trebuia trecut la început, pentru că B e înainte de N? dar Andreescu, Horia sună mult mai sonor?! și unde sînt adeziunile oamenilor cu pricina? că așa pot face și eu o mulțime de liste de oameni care sunt "colaboratorii" mei și care n-au auzit de mine
Stefan 2018-04-12
Ce s-a întâmplat cu pagina 2 din lista de colaboratori? Lipsește din PDF-ul scanat.
Andreea Pora 2018-04-12
Atutorul mentioneaza in text ca ” lipsește pagina a doua (de la poziția 10 la poziția 23) care nu a fost predată de către SIE și a cărei lipsă nu a fost se pare observată de reprezentanții CNSAS în comisia mixtă atunci când au preluat dosarul”.
Mihai 2018-04-12
Criza morala a Romaniei continua, dar valorile profesionale ale D-lui Pop sunt incontestabile, A luat in nenumarate momente pozitii ferme de sprojinire a educatiei, sunt nenumarate interviuri cu el pe youtube. Diferenta de la cer la pamant cu agramatii sau lepadaturile din guvernele ultimilor ani - gen Liviu Pop, Dancila, Olguta, Iordache ...lista este lunga. Problema este ca adevaratele repere morale din anii grei ai terorii comuniste, memoria lor este in continuare suprimata, terfelita , manjita si calcata in picioare. Este vorba despre fostii detinuti politici si despre luptatorii anticomunisti care au avut curajul sa infrunte urgia rosie a securatii si si-au dat viata prin munti sau prin beciurile si temnitele securitatii. Aceia au fost adevarati eroi si modele morale si de patriotism. Problema morala a romanilor este ca au permis sa se dea legi care pur si simplu au suprimat din memoria colectiva exemplul fenomenal al acestor patrioti. Noi toti suntem de vina ca am permis astfel de demersuri legale si ca lasam ca acum niste cozi de topor cum ar fi Serban Nicolae sa terfeleasca exemplul demn de verticalitate morala al luptatorilor anticomunisti. De ce permitem noi astfle de derapaje morale ?? Sa nu ne miram ca ducem lipsa de lideri curati. Pe cine sa aibe ca exemplu copiii nostrii si generatiile vitoare de lideri ?? Hristos a Inviat
Vlase 2018-04-12
Poate aia e foaia cu lista de incercare de a atrage acei oameni. Din cate vad, pe foaia cu Ioan Aurel Pop, si alte cateva nume au un "NU" langa nume. Oare acel "NU" sa insemne ca pe acei oameni nu au reusit sa-i atraga sa colaboreze cu ei?
Mircea Prodan 2018-04-12
Faceti o treaba exceptionala. Felicitari!! Mai vrem! :))
Măiță 2018-04-12
Mult zgomot pentru nimic ! Centrul de Informații Externe era o structură de spionaj. Rețeaua spionajului constă în cetățeni străini determinați să-și trădeze patria , guvernul sau entitatea față de care are obligația de loialitate. Colaboratorii structurilor de spionaj nu sunt sinonimi ai colaboratorilor structurilor securității interne. Agenții U.M. 0225 acționau sub acoperirea activităților consulare, consulatele având în atribuții și funcția de protecție consulară a românilor din străinătate, facilitarea intereselor economice, comerciale, culturale ale acestora ,Pe la consulate treceau românii care aveau nevoie de sprijin în relațiile cu autoritățile statelor străine . Nci un stat nu a fost, nu este și nu ar trebui, nici pe viitor, să fie indiferent față de etnicii săi dinafara granițelor. Tabelul publicat nu probează nimic . Dimpotrivă, din corespodnența atașată rezultă neregularități, precum lipsa datelor necesare implementării în evidențe, a aprobărilor de partid, ceea ce relevă că nu poate fi vorba de colaboratori validați.Dar, problema cea mai aparte este că ofițerii C.I.E. nu-ți declinau colaboratorilor calitatea reală, ci cea de acoperire, deci cei pe care doriți a-i incrimina este posibil să nu fi avut cunoștință că au relaționat cu un ofițer al serviciului de spionaj, ci cu un funcționar de la Externe, Agerpres, Academie, Guvern, după cum aveau legenda și documentele de acoperire.
Grigor Victor 2018-04-12
Nerusinarea si prostia autorului articolului sunt remarcabile! Sa nu vezi ,sau sa nu vrei sa vezi ce scrie in dreptul numelui lui I. A. Pop, adica un clar "NU"! _ inseamna sa vrei sa prostesti lumea pe baza unui act care spune tocmai contrariul ! Si pentru asta ai nevoie de un public dispus sa inghita acest tip de dovezi _adica de niste oameni la care principiul convenabilitatii se substituie celui al noncontradictiei!
gogu 2018-04-13
...Cine este acest ilustru necunoscut, de care a auzit doar familia lui, care face pe justițiarul și care,cu aceste mârșăvii, vrea sa iasă din anonimat?...oricum tot un neica nimeni va rămâne ...oare cum se face ca,la noi, toate marile personalități si marii patrioti sunt atacați de niște pseudo-intelectuali care în viata lor nu au făcut nimic bun pentru țara aceasta, dar care, au tupeul si nesimțirea de a ne ataca valorile umane sau de orice alta natura..Având in vedere faptul ca d-nl POP este considerat de catre cercurile hungariste un mare dusman al natiunii maghiare/ datorita patriotismului domniei sale si a lucrarilor stiintifice prin care a combatut tezele absurde si false ale istoricilor maghiari,demontând cu argumente solide absurditatile acestora MA INTREB DACA,ACST PSEUDO ISTORIC CARE FACE PE JUSTIȚIARUL,NU ESTE DOAR O COADA DE TOPOR A UNGURILOR CA SI buia (cred ca i-am scris bine numele,oricum nu are prea mare relevanta) sau ala cu barba si ochelari de si-a facut studiile la budapesta,al carui nume este,deasemenea,lipsit de importanta...
Madalin Hodor 2018-04-13
NU domnule Victor (si draga Magher) NU stiu ce anume va face sa afirmati ca sunt „nerusinat”. NU am nimic de obiectat referitor la epitetul „prost”, avand in vedere ca ma asteptam din partea dumneavoastra sa cititi textul si eventual documentele inainte de a comenta. Aveti dreptate. NU sunt prost, sunt foarte prost. Cu toata prostia si nerusinarea mea va rog sa luati in considere ipoteza ca NU ati inteles (sau NU vedeți, sau NU vreti) despre ce anume este vorba. Enigma respectivului NU (devenit peste noapte apărarea ridicola a domnului Pop) care v-a atras atentia dumneavoastra si restului „specialistilor” in Securitate de la EVZ si etc. este dezlegata de adresa in care se mentioneaza ca lista de colaboratori (colaboratori NU?) urma, dupa trecerea pe caiet, sa fie trimisa spre obtinerea aprobarii pe linie de partid. Cei 174 de colaboratori care NU mai erau in legatura unitatii la data respectiva, care NU au fost mentionati in adresa in discutie și care NU au mai fost trimisi nicaieri figureaza separat si va sigur ca domnul Pop NU este printre ei. Este printre cei care au ramas in continuare in legatura UM 0225 si care au urmat traseul mentionat. Ideea contestarii listei pe motiv ca este mistificata de creatorii ei si ca UM 0225 trimitea la ordinul sefului CIE evidente privind colaboratorii proprii doar pentru a spune ulterior ca unii nu sunt colaboratori este o idee proasta de aparare. La fel de proasta ca si mine. De aceea, v-as fi recunoscator daca NU ati prezuma lucruri pe care NU le intelegeti si daca NU ati incerca sa ii manipulati si pe restul cititorilor cu sofismele dumneavoastra. Va inteleg tulburarea dar sunt convins ca exista metode mult mai inteligente de a-l apara pe domnul Pop Il rog totodata pe „Magher” sa ma informeze si pe mine care sunt „pretentiile domnului Liiceanu cu istoricul de eseuri Boia...” si legatura lor cu subiectul. Mor de curiozitate.
Magher 2018-04-12
Excelent observat! Revista, autorul, a lansat un atac de denigrare la adresa d-lui Pop. Știm cu toții preteniile lui Liiceanu cu istoricul de eseuri Boia...
Andreea Pora 2018-04-12
Mai usor cu pianul si invectivele pe scari! Autorul prezinta un document. Doreati a decupeze numele lui Pop?
lucid 2018-04-12
Jocuri murdare ale unei binecunoscute gasti. TOATE serviciile de informatii din lume lucreaza in acest mod. Si azi SIE - urmasa DIE-CIE ii foloseste de exemplu pe Vlad Alexandrescu - altfel nu putea fi trimis ambasador in Luxemburg - saiu pe Hurezeanu - ASTA ESTE TREABA ORICARUI SERVICIU DE ACEST FEL. Pe stil "vechi" Hure are doua incercari de racolare ca informator - una la 19 ani in urma unui scandal de moravuri homo si alta pe la 30 de ani inainte de bursa Herder via Blandiana, dar documentele de baza s-au topit. A fi colaborator nu inseamna a fi turnator-informator sau acoperit. E vorba in lista de multe personalitati care nu puteau altfel pleca in afara ca sa-si vada de cariera lor profesionala daca nu se "conversau" cu ofiterii de informatii. Vi-l inchipuiti pe Horia Andreescu turanandu-l pe Celibidache??!! Lista ar fi fost credibila daca apareau si ceva "minoritari" cunoscuti. Ridicola aparitia lui Mihai Pelin - era notoriu ca lucra cu I C Dragan la publicarea datelor reale printre altele la coloana a V-a bolsevica din Basarabia, evident ca acum plateste, in amintire, din pacate.
Matteo 2018-04-12
Mincinosilor. In dreptul lui Ioan Aurel Pop apare cuvantul NU. Astia nu au fost colaboratori ai Securitatii, unii au si adeverinte ca NU au colaborat cu Secu. E doar o incercare jenanta de a improsca cu noroi niste oameni care nu pot fi controlati de sistem. Rusine!
marian 2018-04-12
Ups, lipsesc numele de la Al la Br
marian 2018-04-12
citisem articolul, inclusiv aceasta mentiune, dar nu era specificat intervalul si noi pacatosii ne vom tot intreba ce nume incap[e] in acest interval
Andreea Pora 2018-04-12
Ups, daca ati fi citit aricolul ati fi obsservat ca autorul mentioneaza ca ”lipsește pagina a doua (de la poziția 10 la poziția 23) care nu a fost predată de către SIE și a cărei lipsă nu a fost se pare observată de reprezentanții CNSAS în comisia mixtă atunci când au preluat dosarul”.
ABBA 2018-04-12
Lipseste lista cu ultimii de la litera "A" si primii de la "B" . Pot sa speculez ca era si numele lui Basescu acolo. Nu stiu daca si prenumele.
A. 2018-04-12
"Horia Andreescu". Cumplit. Lipseşte dintre numele selectate pentru includerea în acest articol, ar fi meritat sa fie inclus, fiind o personalitate semnificativă a muzicii culte din România.
Ignatius Reilly 2018-04-12
L-am remarcat pe lista si pe compozitorul Doru Popovici care a mancat multa vreme o paine buna in Radio Romania. Si era si membru PRM daca nu ma-nsel.
Ovidiu 2018-04-12
"dacă tot împlinim 100 de ani de existență ca națiune" Romania exista ca stat si natiune independenta de la 1877..Implinim 100 de la unirea teritoriilor
Clara Mares 2018-04-12
Sunt cercetator acreditat CNSAS din 2007, dupa ce am lucrat la CNSAS intre 2000 si 2005. Permanent m-am lovit de blocaj, taraganari, omisiuni, informatie trunchiata. Nicioadata nu am stiut daca dosarele pe care le-am vazut acopera integral tema mea sau vad o selectie a cuiva invizibil, interesat.... Ca cercetator acreditat nu ai acces la un inventar complet deci nu ai cum sa capeti certitudinea ca ai vazut tot ce conta pentru subiectul tau. Nu vreau sa mai vorbesc despre timpul scurs intre depunerea cererii si consultarea dosarelor sau despre timpul incredibil de lung care poate trece intre consultarea documentelor si primirea copiilor xerox. De multe ori, ai si uitat de ce ai cerut ce ai primit. Sau dezvolti strategii alternative. Eu asa fac, imi notez tot ce gandesc pe loc la lectura, copiez tot ce ma intereseaza pe loc. Xeroxul imi sustine cercetarea, o probeaza, dar nu mi-o blocheaza. Asta daca nu o blocheaza cineva care nu iti da toate materialele pe care arhiva le poseda si tu din intamplare descoperi. atunci faci scandal si lucrurile se misca. Asta este ceea ce am invatat in cei 17 ani in care am avut de-a face cu CNSAS: scandalul, amenintarea, constrangerea. Metode care imi repugna si pe care urasc sa le folosesc. In fapt daca vrei sa vezi dosare la CNSAS trebuie sa ai timp, foarte mult timp, dar si nervi foarte tari, atentie distributiva, neincredere funciara. O alta aberatie strigatoare la cer este publicarea pe site-ul institutiei a temelor cercetatorilor acreditati, un abuz si o tradare a increderii. Raspunsul oficial care mi s-a dat a fost ca este o onoare sa figurezi pe lista CNSAS. Nu multumesc, as prefera sa imi realizez subiectele nu sa le fac publice in forma de proiect. Sau cinstit ar fi ca si cercetatorii interni ai CNSAS sa isi declare intentiile, temele de cercetare, macar am sti cu cine ne suprapunem in interese. De aceea sunt deosebit de atenta la afirmatia lui Madalin Hodor cum "în CNSAS un etaj deconspiră Securitetea, în vreme ce altul o apără." Dar sunt extrem de recunoscatoare pentru apelul sau la o discutie nuantata si complexa in ceea ce priveste actele si consecintele colaborarii, cat si faptele si efectele actiunilor Securitatii. Periodic cadem in patima dosariadelor, ne indignam revolutionar pe marginea unor documente, la lectura unor nume. Dar discutia trebuie sa iasa din cadrul acesta, oamenii au facut istoria ultimilor 50-70 de ani, dar nu doar oamenii cu nume conspirative. Cei cu epoleti sau cu functii in PCR mai mult decat oricine. In aceasta lumina consider ca Romania a ratat revolutia in 1990 atunci cand punctul 6 al proclamatiei de la Timisoara nu a fost adoptat, iar activistii si securistii si-au continuat nestingheriti activitatea, din pacate cu aceleasi metode de dinainte de 1989, confiscandu-ne prezentul. Poate o reluare a numelor si faptelor, o discutie a contextului si o indicare curajoasa a responsabililor e datoria generatiei mele. Ma inclin in fata initiativei tale, Madalin, si iti ofer tot concursul meu, Clara Mares
YON_RIJKSADELAAR 2018-04-13
Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, a țărănistului GEORGE ȘERBAN! E străvezie,suspectă toată această subită apariție a documentului semnat de Mădălin,de care se spune că l ar fi lansat, l*ar fi dorit, să fie xerosat înaintea alegerii marelui romîn ardelean I A POP! Deci.....se dorea stoparea accesului în vârful piramidei academice a lui I A POP...așa că se amână acțiunea din motive de xeros, xeroxul de care amintești că te ai împedicat și Dta, la împedicat și pe Dlui! Că Boia și Liiceanu sau alte forțe anti IOAN AUREL POP au interese nu încape îndoială, așa că mă întreb cine și ce se câștiga prin stoparea acestui mare român care a dat de curând de pământ cu lichelele politice din Parlament în special?!
Vlad Mihăilescu 2018-04-12
„Emigraţia legionară, care ar putea părea la prima vedere obiectivul principal şi perfect legitim al UM 0225, a fost în realitate cel mai puternic şi vechi aliat (depăşind cu foarte puţin Biserica Ortodoxă, cu ale ei „feţe bisericeşti” trimise în misiuni de capturare a episcopiilor şi congregaţiilor de credincioşi din străinătate) pe care Securitatea l-a avut în afară. De aceea, „elementele legionare şi fasciste” împotriva cărora se mobiliza în anii 80’ UM 0225, nu mai erau, de fapt, reprezentate decât de cei câţiva legionari radicali (simiştii) risipiţi prin Spania şi Portugalia şi care nu mai aveau, în realitate, absolut nicio relevanţă pentru nimeni. Foarte interesant că opinia dumneavoastră coincide perfect cu cea a ofițerilor de securitate care, la fel acreditau ideea, că legionarii simiști rămași nu mai reprezentau pe nimeni. Acum, curios, dacă nu mai reprezentau pe nimeni și pericolul legionar era controlat de Securitate, de unde atâtea eforturi în oameni, bani și timp alocat acestei „probleme”? Vă contraziceți singur, dle Hodor, șă mă faceți să realizez foarte bine ceea ce vreți să faceți! Ați început să folosiți documentele CNSAS în alte scopuri și asta mă face să mă întreb și în privința sincerității și a intențiilor dumneavoastră cu celelalte dezvăluiri.
YON_RIJKSADELAAR 2018-04-13
ați folosit sintagma ”simist” și cred că fără să vreți ați creat confuzie ,deoarece ea îi reprezintă pe derbedeii legionari apăruți masiv îm ,IȘCARE după asasinarea CĂPITANULUI, oportuniștii,aventurierii,infiltrații spioni bolșevici s a m d care la 6 -03 -1945 au dat buzna în PCR (așa cum scrie chiar NISTOR CHIOREANU șeful legionar al Ardealului în cartea sa MORMINTE VII, iar codreniștii (conform unei circulare a lui C Z Codreanu din anii 30) reprezentați de intelectualitatea și gospodarii regatului, l au susținut pe IULIU MANIU la acele alegeri unde a fost impus PM trădătorul Petru Groza, au îmbrăcat alaături de țăriniștii lui MANIU&MIHALACHE haina demnității luptelor de partizani,a rezistențe eroice de martiri ai neamului în gulagul concentraționist republican&seceră*ciocan,ei,țărănisto&codreniștii ducând greul luptelor,jertfelor, fiind de fapt eroii rezistenței și demnității noastre ca nație antibolșevică,din rândurile lor detașându se cei numiți SFINȚII ÎNCHISORILOR!
Sorin 2018-04-12
Cum adica dom'le, "lipseste pagina 2"? Mai sunt tovarasi la varf ale caror nume nu trebuie cunoscut? Este foarte grav, cine sunt javrele care pana si azi isi permit sa cenzureze?
Bogdan Stanciu 2018-04-12
Nu se vede lista completă. Linkul e greșit. Supersubiect.
Vorbărețul 2018-04-12
Am câteva nedumeriri fată de momentul apariției și documentele prezentate în materialul de față: 1 Cum de au apărut doar acum? 2 Dacă Ioan Aurel Pop nu ar fi devenit, recent, Președintele Academiei Române, le-am mai fi văzut? 3 Ce serviciu de informații își permite să facă public o listă cu informatorii săi? 4 Știți dacă este vreo diferență între informator și cel de la care vrei să culegi date? Deoarece aci, îmi pare mie, este o listă de oameni ce au călătorit în afara țări și atât, nu am văzut nimic incriminator. 5 Care este amestecul KGB?
Duculet mihai 2018-04-12
Pare a va deranja articolul!! As avea si eu o nedumerire:de ce?
mike 2018-04-12
"3 Ce serviciu de informații își permite să facă public o listă cu informatorii săi?" Stiti vorba aia: "de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere." Daca atat te duce creierul este jalnic. DIE crezi ca mai este un servicu de informatii? Crezi ca lista asta are vreo legatura cu SRI? Se intampla inainte de 89 prietene, nu anul asta. Nu vrei sa stii cine cine te-a dat in gat sau pe cine ai dat tu in gatut?! Comunist ce esti!
mike 2018-04-12
Inca o data o spun, cred ca traim un moment istoric prin dumneavoastra domnule Hodor. Simt ca se face in sfarsit dreptate pentru noi. Asteptam si listele cu acoperitii din strainatate, pentru ca sunt convins ca multi dintre ei au o duc bine acolo unde se afla si, cine stie, pot fi chiar reactivati la un moment dat de catre guvernul PSD pentru a-i vana pe cei care "defaimeaza" tara (adica PSD). Mutumim foarte mult!
__________________________________ Ioan Aurel pop are cuvantul: Ioan Aurel Pop
Din afirmațiile unor formatori de opinie din România, înțeleg că aproape toți dintre aceia care am trăit înainte de 1989 și am fost maturi în acei ani odioși ar trebui să murim fizic sau spiritual, să ne plecăm veșnic și să ne facem neîncetat ,,nostra culpa”. Se poate și așa ! De exemplu, eu îmi cer scuze tuturor acuzatorilor mei fiindcă am ales deliberat să mă nasc în 1955, în loc să fi fost contemporan cu Alexandru cel Bun; fiindcă am făcut grădinița în trei limbi (română, maghiară, germană), deoarece așa prevedea ,,internaționalismul proletar”, în loc să-mi fi început copilăria la Londra, în engleză; fiindcă am “cerut insistent” să fiu făcut pionier, utecist și comunist, în loc să fi participat la rezistența anticomunistă, așa cum au făcut toți românii; fiindcă am terminat, ca șef de promoție, Liceul Teoretic nr.1 (,,Andrei Șaguna”) din Brașov, în loc să fi rămas repetent; fiindcă am ”optat” să fac armata cu termen redus, în loc să fi protestat contra militarismului; fiindcă am ales să fac facultatea la Cluj în loc să fi profitat de târgurile de oferte universitare de studii și să plec în SUA sau Germania; fiindcă am “cerut” profesorilor mei să mă facă șef de promoție la Universitatea din Cluj, în loc să fi rămas un student șters și anonim; fiindcă am insistat să fiu profesor, vreme de patru ani, la un liceu industrial de la periferia Clujului în loc să fi acceptat postul de cercetător la Oxford; fiindcă am fost membru de partid, ca să-mi pot face doctoratul, în loc să fi rămas, cu modestie, la nivel licență … Acești ,,fiindcă” ar putea continua, dar ar fi în zadar. Am fost și suntem (considerați), eu și contemporanii mei, pleiade de proști, inculți, semidocți, politruci, tarați de ideologia marxistă, autohtoniști, protocroniști și naționaliști. Prin urmare, astăzi suntem (priviți ca) adevărate pericole publice sau, dacă nu chiar așa, atunci complet inutili, relicve ale unei lumi revolute și blamate de istorie. Mă simt, ca și mare parte din generația mea, maculat de un ev comunist catastrofal, pe care și noi l-am construit din moment ce am trăit atunci, și mă aștept ca dl.Hodor, CNSAS, Revista 22 și alte instanțe (mai mult sau mai puțin morale) să ne ceară, spre a se face dreptate, condamnarea la moarte.
__________________________ Doua voci din adevarata societate civila romaneasca au cuvantul:
Dl.Ioan Aurel Popnu a fost nici informator nici colaborator al Securitatii, dupa cum incearca sa-l defaimeze micii executati ai mai cunoscutilor denigratori ai Istoriei Romaniei, L. Boia si G. Liiceanu. Documentele vorbesc de la sine si desfiinteaza din start campania lansata cu ura, am putea spune, impotriva noului presedinte al Academiei Romane. Fantomele bolsevicilor care bagau oamenii in puscarii in anii '50 pe baza unor anonime sau a asa-numitelor demascari au reusit sa se reincarneze si sa evolueze cu brio in publicistica de "stango-dreapta" a "comunistilor-anticomunisti" din Romania, respectiv revista 22, organul de presa al GDS. O noua insailare de documente interpretate rau voitor si afirmatii fara acoperire din seria cu care ne-a obisnuit deja impostorul CNSAS Madalin Hodor 1 (care isi aroga in fals calitate de "cercetator superior" al institutiei bantuite) a aparut pe piata cu o tinta clara: istoricul Ioan Aurel Pop. Victimele colaterale si distinsul academician ar trebui sa-si faca dreptate, dupa parerea mea, in instanta. Lista prezentata de organul GDS si diseminata rapid in Retea este, de fapt, o banala lista de persoane intrate in atentia organelor Securitatii ca posibile candidate la colaborare. Fractura de logica a denigratorilor de serviciu izbeste de la inceput orice om normal. Chiar din primul document prezentat reise mai mult decat clar ca Lista "colaboratorilor" urmeaza sa fie trimisa spre aprobare CPEx. Conform unei Hotarari a CPEx al PCR nici un membru de partid nu putea fi racolat spre a deveni informator fara acest accept al "organelor superioare de partid si de stat", care, in ultimii ani ai regimului, pe fondul luptelor interne dintre Partid si Securitate, nici nu se mai dadea, decat in cazuri rare. Logica ne spune clar: daca urma sa se solicite aprobarea Partidul pentru ca respectivii sa devina, eventual, colaboratori, este evident ca acestia nu erau inca, la data intocmirii listei, in nici un mod concret, ... colaboratori! Mai mult, acelasi document ne spune ca 174 din acestia nu erau in legatura (cu vreun ofiter) sau/si nu aveau nici macar introduse datele minime de identificare. Ce colaborator e acela care nu are nici macar datele din buletin pe fisa? De asemenea, ce nume de colaboratori/informatori/agenti acoperiti se dadeau in clar vreodata, din nou o sfidare a logicii si a oricaror norme interne ale Securitatii? Documentul incheie la fel de clar pentru orice om fara o agenda secreta si murdara, ca in cazul de fata: in caz contrar, spune ofiterul responsabil, "elementele in cauza vor fi scoase din evidenta". Ce mai putem adauga? Ah, da: chiar CNSAS a dat o Adeverinta de necolaborare a dlui Ioan Aurel Pop cu Securitatea. Personal cunosc si alte persoane din "lista" care nu numai ca au Adeverinte CNSAS ca nu au colaborat cu Securitate (ca politie politica sau orice altceva) dar au dosare de urmariti ca fiind periculosi si cu actiuni si afirmatii impotriva "oranduirii socialiste".
PS: Atrag atentia si asupra unor alte atacuri perfide la adresa istoricului, in care acesta este portretizat ba "national-comunist" ba altcumva, conform etichetelor - de asemenea de tip bolsevic - puse in circulatie de "comunistii-anticomunisti". Absolut penibil. Orice om de bun simt, orice intelectual roman, nu se poate simti decat scarbit de aceste atacuri jenante devenite totodata si plictisitoare. Se vede ca Soros le-a mai taiat din finantari si atunci au trecut, vrand-nevrand, la munca manuala.
Nota: 1. În ceea ce priveşte interjecţiile Hodor-bodor, intalnltă prin Bucovina, şi hondron-bondron, inregistrată de August Scriban care insă nu precizează aria de circulaţie, credem că ele reprezintă o dezvoltare pe teren românesc, prin schimbarea valorii gramaticale, a maghiarului handra-bandra, datorită rezonanţei acestui cuvint, adeseori neînţeles de ascultător. Ca formă, hodor-bodor se apropie şi de maghiarul hadari-badari - "vorbărie" - atestat in dicţionarul citat al lui Szinny. (...) Cel mai recent dicţionar istoric şi etimologic al limbii maghiare, "A maghiar nyelv torteneti-etimologiai szotara" inregistrează substantivul handabanda cu varianta dialectală handra-bandra, insemnand "lăudăroşenie, neseriozitate, nechibzuinţă". In maghiara din Transilvania este atestat şi adjectivul handra-bandra cu sensul de "fluşturatic, năuc, zăpăcit". (EUGENlA DIMA şi DOlNA COBEŢ, Note lexicale şi etimologice -http://www.alil.ro/…/05/Note-lexicale-%C5%9Fi-etimologice1.…/ Anuar de lingvistică şi istorie literară, Tom XXVI · 1977-1978 /http://www.alil.ro/?p=430/ Institutul de Filologie Romana - A. Philippide / Academia Româna)
„UN NEMURITOR” SENIN VERSUS NIȘTE MURITORI ÎNTUNECAȚI
Pe când profesorul Ioan Aurel Pop nici nu se așezase încă bine pe cel mai important scaun de „nemuritor” din Academia Română, exact așa cum ne așteptam , a intrat în atmosfera presei românești cu viteza unui fulger un pic mai mălăieț „știrea” că dânsul nu-i chiar așa de nevinovat cum am putea să credem ascultându-i vocea caldă și privindu-i fizionomia plăcută de om bun , care nu se grăbește... Cum DNA-ul însă nu s-a ocupat încă de el, și cum la DNA e oleacă de deranj, momentan, pe bază de protocoale și de „s-a rupt lanțul de iubire” cu judecătorii ce nu prea mai vor să vadă bilețele lipite pe dosare, REVISTA 22 a fost nevoită , săraca, să scoată, în loc de „glonțul de aur”, niște alice mici, calitatea a doua ... pe care ziceai că le-a fabricat Liiceanu Gabriel în intimitate, dis-de-dimineață, până să apuce să se ungă pe trupu-i de atlet cu cremă CLINIQUE...
Deci, REVISTA 22 are ca articol de bază , pe 12 aprilie 2018, un text intitulat: „Ioan Aurel Pop, Cornel Nistorescu si Dorel Abraham, pe lista colaboratorilor Securității”... măi să fie... „Știrea – bombă” ( bine, la noi toate-s bombe ... ) s-a propagat frumos și în alte publicații :ZIARE.com... HOTNEWS.ro...numai că acestea, mai deștepte, preiau informația împreună cu sursa ei, fără să se bage în conținut... mai mult decât atât ,ZIARE.comcere rapid și un punct de vedere al proaspătului Președinte al Academiei Române... acesta, evident, contrazice inteligența gedesistă . (În treacăt fie spus, cred că după de jurnaliștii de la ANTENA 3 au primit o hotărâre definitivă prin care ar trebui să-și scuture buzunarele de 300 000 de lei, în favoarea doamnei Codruța, pentru NIMIC, lumea e tot mai atentă ce propagă prin presă, că deja nu se mai știe la ce fel de complet de judecată pici, la o adică, de când scârțâie binoamele...)
În sprijinul acuzației din titlu, REVISTA 22 prezintă un tabel ... pe tabel la poziția 149 apare numele lui Ioan Aurel Pop ... în stânga numelui scrie NU ... dar n-aș pune mâna-n foc că la ceilalți , la care nu apare negația în dreptul numelui, ar fi vreo problemă. Președintele Academiei este acuzat de colaborare cu direcția Securității care se ocupa de emigrație ... Apoi , cu amabilitate, autorul articolului din REVISTA 22, Mădălin Hodor , ne descrie, cu o duioasă insinuare, cu ce se ocupa Direcția respectivă cu care, plin de speranță, îl asociază pe Ioan Aurel Pop :
„...Atentate cu bombă, bătăi administrate dizidenţilor prin intermediul unor grupări mafiote şi ameninţări cu moartea la adresa celor care îl criticau din străinătate pe Ceauşescu. Deşi nu era implicată direct în executarea acestor acte de terorism internaţional, UM 0225 şi agenţii ei au jucat un rol foarte important. Informaţiile obţinute de colaboratorii unităţii în timpul misiunilor din exterior (schițe ale caselor unde erau invitaţi cu inima deschisă, rutina zilnică a «prietenilor», planurile de viitor ale acestora, starea psihică, informaţii despre membrii familiei etc) au fost exploatate din plin în conceperea planurilor de anihilare a «emigranţiei ostile»...”
Subliminal așa... un pic, îl vedem pe Ioan Aurel Pop la capitolul „schițat case ale dizidenților”? Îmmm? Dând informații despre „starea psihică” a victimelor? Ei, așa... puțin... că-n dreptul lui scrie NU... deci nu-l voiau ăia, că nu era harnic... dar cum să fi fost harnic? Țările în care a călătorit Ioan Aurel Pop înainte de 1990 au fost : Uniunea Sovietică, Republica Populară Ungaria, Republica Populară Bulgaria... plin de dizidenți români, nene, în țările astea...
Bine, pe când călătorea actualul președinte al Academiei Române în țările alea, adevărații adversari incomozi ai regimului comunist din România, cum ar fi Liiceanu Gabriel și Andrei Pleșu, aveau burse prin RFG , revelioane pe la Paris, participări pe la conferinţe internaţionale în Indonezia și alte ieșiri la iarbă verde...
În 2009, la cererea Ministerului Afacerilor Externe, Ioan Aurel Pop a fost verificat de CNSAS- verdictul a fost că „NU EXISTĂ DATE SAU DOCUMENTE DIN CARE SĂ REZULTE CALITATEA DE LUCRĂTOR SAU DE COLABORATOR AL SECURITĂȚII ” ( ADEVERINȚA 2689/ 05.05.2009) pentru domnul profesor.
Problema care-mi sare mie în ochi este aceasta: de ce dracului CNSAS este credibil pentru REVISTA 22 când îi dă lui Dan Voiculescu adeverință că „a colaborat” , dar același CNSAS nu mai e deloc credibil când îi dă lui Ioan Aurel Pop verdict că „n-a colaborat”? Păi de ce, măi, intelectualilor ?
P.S. A fost „lovitură” grea pentru voi alegerea asta a Academiei Române, este, băieți?
Une analyse top niveau d’Emmanuel Todd sur la situation en Syrie et dans l’empire après les bombardements de la coalition occidentale sur Damas.
Je suis un peu rassuré parce qu’il ne s’est rien passé. Quand on suivait la presse anglo-américaine, ce que je fais tous les matins, on était dans une séquence anti-russe. En fait ce qui montait depuis les affaires d’Angleterre, ce qui montait dans le discours, c’était une sorte de montée en puissance d’une sorte de russophobie absolument mystérieuse et qui mériterait analyse. Et les derniers développements diplomatiques, c’était les Américains et Trump faisant des tweets menaçant d’une frappe massive, etc. Et les Russes disant : eh bien écoutez, si c’est ça, nous allons utiliser notre défense anti-aérienne et ce système qui fait peur à tout le monde, le système S400 qui est paraît-il le meilleur système de défense sol-air du monde.
Et là, on avait simplement la possibilité d’une guerre majeure et d’une sorte deshowdown, c’est-à-dire la révélation de la fin d’une partie de poker, puisqu’en fait on ne sait pas ce dont les Russes sont capables. Les S400 sont peut-être capables de détruire en l’air tout ce qui vole et ça aurait été en dix minutes la fin de l’imperiumaméricain. Ou ça aurait été l’échec du S400 et c’était de nouveau les États-Unis déchaînés.
Or là, on a tiré des pétards, on a négocié avec les Russes.Il y avait une dynamique anti-russe qui montait et puis finalement, les Américains, les Britanniques et les Français ont tapé là où les Russes les autorisaient. Donc on est revenu dans le rien. Au stade actuel de l’information, je suis plutôt rassuré.
La Russie est une puissance d’équilibre face aux États-Unis sur le plan militaire
Je parle d’un point de vue a priori très favorable au monde anglo-américain. Je suis français, mais comme la France est prisonnière d’un euro qu’elle ne contrôle pas et que son action ne compte plus beaucoup, ça n’a pas tellement d’importance. Alors, ce qui me préoccupe actuellement, quand on lit la presse occidentale, pour moi, c’est que c’est une presse folle. C’est-à-dire quela vision du monde dans laquelle on entretient les citoyens du monde occidental, la vision d’une Russie hyper-puissante, menaçante, tentaculaire, totalitaire, etc., est en fait une vision hallucinatoire.
La Russie a un régime que j’appelle démocratie autoritaire. Poutine est élu. Il y a un certain type de contrôle des organes de presse, mais les Russes sont informés. Tout le monde est d’accord sur le fait que les Russes sont favorables à la politique de Poutine. La Russie est un pays qui doit avoir un peu plus de 140 millions d’habitants, c’est-à-dire dix fois moins que le monde dit occidental. C’est un pays qui vient de retrouver un certain type de stabilité et de sécurité sociale. Le taux de suicide s’y effondre. Le taux d’homicide s’y effondre. Un certain type de confiance sociale vient d’être rétablie en Russie. La vraie raison de la popularité de Poutine, c’est simplement qu’après la crise de sortie du communisme, les Russes se sentent mieux. Ils ont un avenir. La fécondité est un peu remontée, quoiqu’elle rebaisse un petit peu. Et, ça c’est vrai, ce pays est revenu à parité sur le plan des technologies militaires. Il ne fait aucun doute qu’ils ont fait une remontée technologique. Et de fait, la Russie se trouve être la seule force au monde qui puisse faire face, être une puissance d’équilibre face aux États-Unis sur le plan militaire.
Si on pense en terme d’équilibre des pouvoirs, si on respecte la Constitution américaine, on doit se dire que c’est mieux, quand même ! Parce que l’idée qu’un seul pays au monde serait capable de faire ce qu’il veut n’est pas un bon concept du point de vue libéral. Même si on n’aime pas la Russie, l’existence d’un pôle de stabilité qui n’a pas de vrai capacité d’expansion – c’est trop petit en terme de population – on devrait prendre ça pour une bonne nouvelle.
Et là[en Occident, ndlr], la Russie, pas seulement Poutine, est un monstre, situé en plus par rapport à des critères anthropologiques et familiaux qui ne doivent rien avoir à faire avec la géopolitique, comme le statut des homosexuels ou quelque chose comme ça. Il y a une vision extrêmement négative de la Russie. Toutes les interventions russes, tout ce que disent les Russes est considéré comme la parole de Satan, du mensonge, etc.
La fébrilité absolument incroyable des grandes démocraties occidentales
Et puis nous, on fait comme si on était normaux. Mais la vérité, c’est que le monde le plus occidental, les trois démocraties occidentales originelles – la France, l’Angleterre et les États-Unis, c’est-à-dire les nations qui ont construit la démocratie – peuvent être considérées comme dans un état de fébrilité absolument incroyable. C’est un monde en crise. […] La vérité, c’est que dans ces trois démocraties, on est dans une situation d’instabilité et de schizophrénie.
[…] Je lis les textes de Poutine, ou de Lavrov1, ou qu’il s’agisse des contacts que j’ai pu avoir encore récemment à l’ambassade de Russie, le niveau intellectuel des diplomates russes et des dirigeants russes est très supérieur à celui des Occidentaux. Vous ne pouvez pas comprendre la situation si vous ne voyez pas cette asymétrie. C’est-à-dire,une interview de Lavrov ou une discussion avec Orlov, ambassadeur russe à Paris, c’est des gens qui sont très supérieurs aux gens du quai d’Orsay. Ils ont une vision de l’histoire, une vision du monde, une vision de la Russie, une vision de l’équilibre des puissances, une vision du contrôle de soi, ce qu’ils appellent professionnalisme.
[…] Si vous arrêtez de lire Le Monde et de croire ce qu’il y a dedans, vous vous dîtes : ben écoutez, où est la rationalité, ou est l’intelligence, où est le contrôle de soi ? C’est ça qui est important.
"Cauza reală a acestui război nu este programul nuclear ar Iranului, testele cu rachete balsitice ale Coreii de Nord, armamentul chimic al Siriei, pretenția renăscută a Rusiei la redobândirea statutului de superputere globală (într-un documentar de inspirație americană difuzat de National Geographic, întru denunțarea politicii criminale a lui Vladimir Putin, un oficial american afirma sincer indignat că principala agresiune a Kremlinului stă în dorința de a fi egalul Casei Albe), expansiunea Chinei în Pacific dar și în Oceanul Indian și Africa, ori terorismul islamic statal și parastatal. Cauza nu este nici inflexibilitatea politicii israeliene în chestiunea palestiniană, prăbușirea Europei unite sub acțiunea dezagregantă a egoismelor naționale ca reacție la neoimperialismul german, pirueta neo-otomană a Turciei sau haosul instalat în statele arabe eșuate. Toate acestea sunt simple pretexte pentru aprinderea unei confruntări armate mondiale dorite de cunoscătorii adevărului, ca ultimă și singură soluție, ce nu mai poate fi decât o terapie de șoc, a adevăratei probleme.
Adevărata cauză este șovinismul bunăstării occidentale și criza morală a capitalismului neoliberal și neoconservator. Cu alte cuvinte, este vorba despre acumularea unei uriașe datorii pe seama căreia unii au trăit peste valoarea produsului meritelor lor, în condițiile în care: i. datornicii (în special cei bogați) nu mai au de unde restitui ceea ce au împrumutat (fără o reducere a calității vieții care, în cazul celor săraci, adesea nici nu mai are unde coborî); i.i. creditorii nu mai vor sau nu mai sunt capabili să le ofere noi împrumuturi (am în vedere aici nu atât băncile, cât națiunile sărace care au cumpărat scump produse, deloc indispensabile, de la națiunile bogate, vânzându-le ieftin resurse naționale vitale, întru satisfacerea lăcomiei acestora); i.i.i. cetățenii nu își mai urmează conducătorii, mai ales atunci când aceștia le cer să strângă cureaua (uneori și în unele locuri, într-adevăr, dincolo de nivelul de suprotabilitate a individului) pentru a se restabili macroechilibrele economico-sociale."
"Sa luam exemplul bombardamentul din Siria. Aveau nevoie rusii de inca un scandal cu „chimice”? Doar daca sunt masochisti. Aveau nevoie trupele lui Assad de bombite chimice (au avut efect doar asupra a vreo 40 de persoane), in conditiile in care cucerisera deja localitatea respectivă? Doar daca sunt idioti. Poate ca sunt. Sau daca voiau sa le creeze o problema rusilor.
Spectacolul, oricum, a fost jenant. Au fost bombardate cateva zone după ce li s-a spus rusilor sa nu fie prin preajma. Presedintele Trump avea nevoie, pentru ratiuni interne, sa arate o incordare a muchilor cu rusii. Francezii ar vrea sa revina intr-o zona care a fost colonia lor după primul razboi mondial (au anuntat ca sunt gata sa lanseze un nou proiect de pace in zona!). Britanicii se lupta, in continuare, pentru „valorile si principiile occidentale”, in Orientul Mijlociu, pe baza „regretatului” Acord Sykes-Picot, din 1916, de impartire a zonei, cu francezii. Premierul britanic a subliniat: „comunitatea internationala nu poate tolera utilizarea armelor chimice…” De acord. Dar ce inseamna „comunitate internationala”? SUA, Marea Britanie si Franta? O noua „coalitie a binelui”? Romania face parte din ea? A fost consultata de partenerul strategic? Exista o baza de drept international pentru un bombardament de genul celui asupra Belgradului din 1999? Este vorba de o interventie umanitara, pentru a declansa un nou val de emigranti sirieni spre Europa? A fost examinata aceasta chestiune in cadrul Conventiei pentru interzicerea armelor chimice?
Sunt multe intrebari la care nu au fost prezentate inca raspunsuri. Dar nu mai stim nimic nici despre starea de sanatate a spionului Skripal care a determinat decimarea corpului diplomatic din Europa si din SUA."
Hardly anyone would nowadays openly profess a belief in the immortality of mankind. Yet many of us prefer not to exclude this possibility; to this end, we endeavor to impugn any factor that could limit mankind's life. The most natural rallying idea is that mankind's entropic dowry is virtually inexhaustible, primarily because of man's inherent power to defeat the Entropy Law in some way or another. To begin with, there is the simple argument that, just as has happened with many natural laws, the laws on which the finiteness of accessible resources rests will be refuted in turn. The difficulty of this historical argument is that history proves with even greater force, first, that in a finite space there can be only a finite amount of low entropy and, second, that low entropy continuously and irrevocably dwindles away. The impossibility of perpetual motion (of both kinds) is as firmly anchored in history as the law of gravitation. More sophisticated weapons have been forged by the statistical interpretation of thermodynamic phenomena -- an endeavor to reestablish the supremacy of mechanics propped up this time by a sui generis notion of probability. According to this interpretation, the reversibility of high into low entropy is only a highly improbable, not a totally impossible event. And since the event is possible, we should be able by an ingenious device to cause the event to happen as often as we please, just as an adroit sharper may throw a "six" almost at will. The argument only brings to the surface the irreducible contradictions and fallacies packed into the foundations of the statistical interpretation by the worshipers of mechanics [32, ch. 6]. The hopes raised by this interpretation were so sanguine at one time that P. W. Bridgman, an authority on thermodynamics, felt it necessary to write an article just to expose the fallacy of the idea that one may fill one's pockets with money by "bootlegging entropy" [11]. Occasionally and sotto voce some express the hope, once fostered by a scientific authority such as John von Neumann, that man will eventually discover how to make energy a free good, "just like the unmetered air" [3, p. 32]. Some envision a "catalyst" by which to decompose, for example, the sea water into oxygen and hydrogen, the combustion of which will yield as much available energy as we would want. But the analogy with the small ember which sets a whole log on fire is unavailing. The entropy of the log and the oxygen used in the combustion is lower than that of the resulting ashes and smoke, whereas the entropy of water is higher than that of the oxygen and hydrogen after decomposition. Therefore, the miraculous catalyst also implies entropy bootlegging. *1* With the notion, now propagated from one syndicated column to another, that the breeder reactor produces more energy than it consumes, the fallacy of entropy bootlegging seems to have reached its greatest currency even among the large circles of literati, including economists. Unfortunately, the illusion feeds on misconceived sales talk by some nuclear experts who extol the reactors which transform fertile but nonfissionable material into fissionable fuel as the breeders that "produce more fuel than they consume" [81, p. 82]. The stark truth is that the breeder is in no way different from a plant which produces hammers with the aid of some hammers. According to the deficit principle of the Entropy Law .... even in breeding chickens a greater amount of low entropy is consumed than is contained in the product. *2* Apparently in defense of the standard vision of the economic process, economists have set forth themes of their own. We may mention first the argument that "the notion of an absolute limit to natural resource availability is untenable when the definition of resources changes drastically and unpredictably over time .... A limit may exist, but it can be neither defined nor specified in economic terms" [3, pp. 7, 11]. We also read that there is no upper limit even for arable land because "arable is infinitely indefinable" [55, p. 22]. The sophistry of these arguments is flagrant. No one would deny that we cannot say exactly how much coal, for example, is accessible. Estimates of natural resources have constantly been shown to be too low. Also, the point that metals contained in the top mile of the earth's crust may be a million times as much as the present known reserves [4, p. 338; 58, p. 331] does not prove the inexhaustibility of resources, but, characteristically, it ignores both the issues of accessibility and disposability.*3* Whatever resources or arable land we may need at one time or another, they will consist of accessible low entropy and accessible land. And since all kinds together are in finite amount, no taxonomic switch can do away with that finiteness. The favorite thesis of standard and Marxist economists alike, however, is that the power of technology is without limits [3; 4; 10; 49; 51; 69; 74]. We will always be able not only to find a substitute for a resource which has become scarce, but also to increase the productivity of any kind of energy and material. Should we run out of some resources, we will always think up something, just as we have continuously done since the time of Pericles [4, pp. 332-334]. Nothing, therefore, could ever stand in the way of an increasingly happier existence of the human species. One can hardly think of a more blunt form of linear thinking. By the same logic, no healthy young human should ever become afflicted with rheumatism or any other old-age ailments; nor should he ever die. Dinosaurs, just before they disappeared from this very same planet, had behind them not less than one hundred and fifty million years of truly prosperous existence. (And they did not pollute environment with industrial waste!) But the logic to be truly savored is Solo's [73, p. 516]. If entropic degradation is to bring mankind to its knees sometime in the future, it should have done so sometime after A.D. 1000. The old truth of Seigneur de La Palice has never been turned around -- and in such a delightful form. *4* In support of the same thesis, there also are arguments directly pertaining to its substance. First, there is the assertion that only a few kinds of resources are "so resistant to technological advance as to be incapable of eventually yielding extractive products at constant or declining cost" [3, p. 10]. *5* More recently, some have come out with a specific law which, in a way, is the contrary of Malthus's law concerning resources. The idea is that technology improves exponentially [4, p. 236; 51, p. 664; 74, p. 45]. The superficial justification is that one technological advance induces another. This is true, only it does not work cumulatively as in population growth. And it is terribly wrong to argue, as Maddox does [59, p. 21], that to insist on the existence of a limit to technology means to deny man's power to influence progress. Even if technology continues to progress, it will not necessary exceed any limit; an increasing sequence may have an upper limit. In the case of technology this limit is set by the theoretical coefficient of efficiency .... If progress were indeed exponential, then the input i per unit of output would follow in time the law i = i0(1 + r)-t and would constantly approach zero. Production would ultimately become incorporeal and the earth a new Garden of Eden. Finally, there is the thesis which may be called the fallacy of endless substitution: "Few components of the earth's crust, including farm land, are so specific as to defy economic replacement; . . . nature imposes particular scarcities, not an inescapable general scarcity" [3, pp. 10f]. *6* Bray's protest notwithstanding [10, p. 8], this is "an economist's conjuring trick." True, there are only a few "vitamin" elements which play a totally specific role such as phosphorus plays in living organisms. Aluminum, on the other hand, has replaced iron and copper in many, although not in all uses. *7* However, substitution within a finite stock of accessible low entropy whose irrevocable degradation is speeded up through use cannot possibly go on forever. In Solow's hands, substitution becomes the key factor that supports technological progress even as resources become increasingly scarce. There will be, first, a substitution within the spectrum of consumer goods. With prices reacting to increasing scarcity, consumers will buy "fewer resource-intensive goods and more of other things" [74, p. 47]. *8* More recently, he extended the same idea to production, too. We may, he argues, substitute "other factors for natural resources" [75, p. 11]. One must have a very erroneous view of the economic process as a whole not to see that there are no material factors other than natural resources. To maintain further that "the world can, in effect, get along without natural resources" is to ignore the difference between the actual world and the Garden of Eden. More impressive are the statistical data invoked in support of some of the foregoing theses. The data adduced by Solow [74, pp. 44f] show that in the United States between 1950 and 1970 the consumption of a series of mineral elements per unit of GNP decreased substantially. The exceptions were attributed to substitution but were expected to get in line sooner or later. In strict logic, the data do not prove that during the same period technology necessarily progressed to a greater economy of resources. The GNP may increase more than any input of minerals even if technology remains the same, or even if it deteriorates. But we also know that during practically the same period, 1947-1967, the consumption per capita of basic materials increased in the United States. And in the world, during only one decade, 1957-1967, the consumption of steel per capita grew by 44 percent [12, pp. 198-200]. What matters in the end is not only the impact of technological progress on the consumption of resources per unit of GNP, but especially the increase in the rate of resource depletion, which is a side effect of that progress. Still more impressive -- as they have actually proved to be -- are the data used by Barnett and Morse to show that, from 1870 to 1957, the ratios of labor and capital costs to net output decreased appreciably in agriculture and mining, both critical sectors as concerns depletion of resources [3, 8f, 167-178]. In spite of some arithmetical incongruities, *9* the picture emerging from these data cannot be repudiated. Only its interpretation must be corrected. For the environmental problem it is essential to understand the typical forms in which technological progress may occur. A first group includes the economy innovations,which achieve a net economy of low entropy -- be it by a more complete combustion, by decreasing friction, by deriving a more intensive light from gas or electricity, by substituting materials costing less in energy for others costing more, and so on. Under this heading we should also include the discovery of how to use new kinds of accessible low entropy. A second group consists of substitution innovations, which simply substitute physicochemical energy for human energy. A good illustration is the innovation of gunpowder, which did away with the catapult. Such innovations generally enable us not only to do things better but also (and especially) to do things which could not be done before -- to fly in airplanes, for example. Finally, there are the spectrum innovations, which bring into existence new consumer goods, such as the hat, nylon stockings, etc. Most of the innovations of this group are at the same time substitution innovations. In fact, most innovations belong to more than one category. But the classification serves analytical purposes. Now, economic history confirms a rather elementary fact -- the fact that the great strides in technological progress have generally been touched off by a discovery of how to use a new kind of accessible energy. On the other hand, a great stride in technological progress cannot materialize unless the corresponding innovation is followed by a great mineralogical expansion. Even a substantial increase in the efficiency of the use of gasoline as fuel would pale in comparison with a manifold increase of the known, rich oil fields. This sort of expansion is what has happened during the last one hundred years. We have struck oil and discovered new coal and gas deposits in a far greater proportion than we could use during the same period. Still more important, all mineralogical discoveries have included a substantial proportion of easily accessible resources. This exceptional bonanza by itself has sufficed to lower the real cost of bringing mineral resources in situ to the surface. Energy of mineral source thus becoming cheaper, substitution innovations have caused the ratio of labor to net output to decline. Capital also must have evolved toward forms which cost less but use more energy to achieve the same result. What has happened during this period is a modification of the cost structure, the flow factors being increased and the fund factors decreased. *10*By examining, therefore, only the relative variations of the fund factors during a period of exceptional mineral bonanza, we cannot prove either that the unitary total cost will always follow a declining trend or that the continuous progress of technology renders accessible resources almost inexhaustible -- as Barnett and Morse claim [3, p. 239]. Little doubt is thus left about the fact that the theses examined in this section are anchored in a deep-lying belief in mankind's immortality. Some of their defenders have even urged us to have faith in the human species: such faith will triumph over all limitations. *11* But neither faith nor assurance from some famous academic chair [4] could alter the fact that, according to the basic law of thermodynamics, mankind's dowry is finite. Even if one were inclined to believe in the possible refutation of these principles in the future, one still must not act on that faith now. We must take into account that evolution does not consist of a linear repetition, even though over short intervals it may fool us into the contrary belief. A great deal of confusion about the environmental problem prevails not only among economists generally (as evidenced by the numerous cases already cited), but also among the highest intellectual circles simply because the sheer entropic nature of all happenings is ignored or misunderstood. Sir Macfarlane Burnet, a Nobelite, in a special lecture considered it imperative "to prevent the progressive destruction of the earth's irreplaceable resources" [quoted, 15, p. 1]. And a prestigious institution such as the United Nations, in its Declaration on the Human Environment (Stockholm, 1972), repeatedly urged everyone "to improve the environment." Both urgings reflect the fallacy that man can reverse the march of entropy. The truth, however unpleasant, is that the most we can do is to prevent any unnecessary depletion of resources and any unnecessary deterioration of the environment, but without claiming that we know the precise meaning of "unnecessary" in this context.
The Steady State: A Topical Mirage
Malthus, as we know, was criticized primarily because he assumed that population and resources grow according to some simple mathematical laws. But this criticism did not touch the real error of Malthus (which has apparently remained unnoticed). This error is the implicit assumption that population may grow beyond any limit both in number and time provided that it does not grow too rapidly.*12* An essentially similar error has been committed by the authors of The Limits, by the authors of the nonmathematical yet more articulate "Blueprint for Survival," as well as by several earlier writers. Because, like Malthus, they were set exclusively on proving the impossibility of growth, they were easily deluded by a simple, now widespread, but false syllogism: since exponential growth in a finite world leads to disasters of all kinds, ecological salvation lies in the stationary state [42; 47; 62, pp. 156-184; 6, pp. 3f, 8, 20]. *13* H. Daly even claims that "the stationary state economy is, therefore, a necessity" [21, p. 5]. This vision of a blissful world in which both population and capital stock remain constant, once expounded with his usual skill by John Stuart Mill [64, bk. 4, ch. 6], was until recently in oblivion. *14* Because of the spectacular revival of this myth of ecological salvation, it is well to point out its various logical and factual snags. The crucial error consists in not seeing that not only growth, but also a zerogrowth state, nay, even a declining state which does not converge toward annihilation, cannot exist forever in a finite environment. The error perhaps stems from some confusion between finite stock and finite flow rate, as the incongruous dimensionalities of several graphs suggest [62, pp. 62, 64f, 124ff; 6, p. 6]. And contrary to what some advocates of the stationary state claim [21, p. 15], this state does not occupy a privileged position vis-Ã -vis physical laws. To get to the core of the problem, let Sdenote the actual amount of accessible resources in the crust of the earth. Let Pi and si be the population and the amount of depleted resources per person in the year i. Let the "amount of total life," measured in years of life, be defined by [ formula omitted] , from i = 0 to i= 0o. S sets an upper limit for L through the obvious constraint [ formula omitted ]. For although si is a historical variable, it cannot be zero or even negligible (unless mankind reverts sometime to a berry-picking economy). Therefore, P = 0 for i greater than some finite n, and Pi> 0 otherwise. That value of n is the maximum duration of the human species [31, pp. 12f; 32, p. 304]. The earth also has a so-called carrying capacity, which depends on a complex of factors, including the size of si.*15* This capacity sets a limit on any single Pi. But this limit does not render the other limits, of L and n, superfluous. It is therefore inexact to argue -- as the Meadows group seems to do [62, pp. 91f] -- that the stationary state can go on forever as long as Pi does not exceed that capacity. The proponents of salvation through the stationary state must admit that such a state can have only a finite duration -- unless they are willing to join the "No Limit" Club by maintaining that S is inexhaustible or almost so -- as the Meadows group does in fact [62, p. 172]. Alternatively, they must explain the puzzle of how a whole economy, stationary for a long era, all of a sudden comes to an end. Apparently, the advocates of the stationary state equate it with an open thermodynamic steady state. This state consists of an open macrosystem which maintains its entropic structure constant through material exchanges with its "environment." As one would immediately guess, the concept constitutes a highly useful tool for the study of biological organisms. We must, however, observe that the concept rests on some special conditions introduced by L. Onsager [50, pp. 89-97]. These conditions are so delicate (they are called the principle of detailed balance) that in actuality they can hold only "within a deviation of a few percent" [50, p. 140]. For this reason, a steady state may exist in fact only in an approximated manner and over a finite duration. This impossibility of a macrosystem not in a state of chaos to be perpetually durable may one day be explicitly recognized by a new thermodynamic law just as the impossibility of perpetual motion once was. Specialists recognize that the present thermodynamic laws do not suffice to explain all nonreversible phenomena, including especially life processes. Independently of these snags there are simple reasons against believing that mankind can live in a perpetual stationary state. The structure of such a state remains the same throughout; it does not contain in itself the seed of the inexorable death of all open macrosystems. On the other hand, a world with a stationary population would, on the contrary, be continually forced to change its technology as well as its mode of life in response to the inevitable decrease of resource accessibility. Even if we beg the issue of how capital may change qualitatively and still remain constant, we could have to assume that the unpredictable decrease in accessibility will be miraculously compensated by the right innovations at the right time. A stationary world may for a while be interlocked with the changing environment through a system of balancing feedbacks analogous to those of a living organism during one phase of its life. But as Bormann reminded us [7, p. 707], the miracle cannot last forever; sooner or later the balancing system will collapse. At that time, the stationary state will enter a crisis, which will defeat its alleged purpose and nature. One must be cautioned against another logical pitfall, that of invoking the Prigogine principle in support of the stationary state. This principle states that the minimum of the entropy produced by an Onsager type of open thermodynamic system is reached when the system becomes steady [50, ch. 16]. It says nothing about how this last entropy compares with that produced by other open systems. *16* The usual arguments adduced in favor of the stationary state are, however, of a different, more direct nature. It is, for example, argued that in such a state there is more time for pollution to be reduced by natural processes and for technology to adapt itself to the decrease of resource accessibility [62, p. 166]. It is plainly true that we could use much more efficiently today the coal we have burned in the past. The rub is that we might not have mastered the present efficient techniques if we had not burned all that coal "inefficiently." The point that in a stationary state people will not have to work additionally to accumulate capital (which in view of what I have said in the last paragraphs is not quite accurate) is related to Mill's claim that people could devote more time to intellectual activities. "The trampling, crushing, elbowing, and treading on each other's heel" will cease [64, p. 754]. History, however, offers multiple examples -- the Middle Ages, for one -- of quasi stationary societies where arts and sciences were practically stagnant. In a stationary state, too, people may be busy in the fields and shops all day long. Whatever the state, free time for intellectual progress depends on the intensity of the pressure of population on resources. Therein lies the main weakness of Mill's vision. Witness the fact that -- as Daly explicitly admits [21, pp. 6-8] -- its writ offers no basis for determining even in principle the optimum levels of population and capital. This brings to light the important, yet unnoticed point, that the necessary conclusion of the arguments in favor of that vision is that the most desirable state is not a stationary, but a declining one. Undoubtedly, the current growth must cease, nay, be reversed. But anyone who believes that he can draw a blueprint for the ecological salvation of the human species does not understand the nature of evolution, or even of history -- which is that of permanent struggle in continuously novel forms, not that of a predictable, controllable physico-chemical process, such as boiling an egg or launching a rocket to the moon.
Apart from a few insignificant exceptions, all species other than man use only endosomatic instruments -- as Alfred Lotka proposed to call those instruments (legs, claws, wings, etc.) which belong to the individual organism by birth. Man alone came, in time, to use a club, which does not belong to him by birth, but which extended his endosomatic arm and increased its power. At that point in time, man's evolution transcended the biological limits to include also (and primarily) the evolution of exosomatic instruments, i.e., of instruments produced by man but not belonging to his body. *18* That is why man can now fly in the sky or swim under water even though his body has no wings, no fins, and no gills. The exosomatic evolution brought down upon the human species two fundamental and irrevocable changes. The first is the irreducible social conflict which characterizes the human species [29, pp. 98-101; 32, pp. 306-315, 348f]. Indeed, there are other species which also live in society, but which are free from such conflict. The reason is that their "social classes" correspond to some clear-cut biological divisions. The periodic killing of a great part of the drones by the bees is a natural, biological action, not a civil war. The second change is man's addiction to exosomatic instruments -- a phenomenon analogous to that of the flying fish which became addicted to the atmosphere and mutated into birds forever. It is because of this addiction that mankind's survival presents a problem entirely different from that of all other species [31; 32, pp. 302-305]. It is neither only biological nor only economic. It is bioeconomic. Its broad contours depend on the multiple asymmetries existing among the three sources of low entropy which together constitute mankind's dowry -- the free energy received from the sun, on the one hand, and the free energy and the ordered material structures stored in the bowels of the earth, on the other. The first asymmetry concerns the fact that the terrestrial component is a stock, whereas the solar one is a flow. The difference needs to be well understood [32, pp. 226f]. Coal in situ is a stock because we are free to use it all today (conceivably) or over centuries. But at no time can we use any part of a future flow of solar radiation. Moreover, the flow rate of this radiation is wholly beyond our control; it is completely determined by cosmological conditions, including the size of our globe. *19* One generation, whatever it may do, cannot alter the share of solar radiation of any future generation. Because of the priority of the present over the future and the irrevocability of entropic degradation, the opposite is true for the terrestrial shares. These shares are affected by how much of the terrestrial dowry the past generations have consumed. Second, since no practical procedure is available at human scale for transforming energy into matter .... accessible material low entropy is by far the most critical element from the bioeconomic viewpoint. True, a piece of coal burned by our forefathers is gone forever, just as is part of the silver or iron, for instance, mined by them. Yet future generations will still have their inalienable share of solar energy (which, as we shall see next, is enormous). Hence, they will be able, at least, to use each year an amount of wood equivalent to the annual vegetable growth. For the silver and iron dissipated by the earlier generations there is no similar compensation. This is why in bioeconomics we must emphasize that every Cadillac or every Zim -- let alone any instrument of war -- means fewer plowshares for some future generations, and implicitly, fewer future human beings, too [31, p. 13; 32, p. 304]. Third, there is an astronomical difference between the amount of the flow of solar energy and the size of the stock of terrestrial free energy. At the cost of a decrease in mass of 131 x 1012 tons, the sun radiates annually 1013 Q -- one single Q being equal to 1018BTU! Of this fantastic flow, only some 5,300 Q are intercepted at the limits of the earth's atmosphere, with roughly one half of that amount being reflected back into outer space. At our own scale, however, even this amount is fantastic; for the total world consumption of energy currently amounts to no more than 0.2 Q annually. From the solar energy that reaches the ground level, photosynthesis absorbs only 1.2 Q. From waterfalls we could obtain at most 0.08 Q, but we are now using only one tenth of that potential. Think also of the additional fact that the sun will continue to shine with practically the same intensity for another five billion years (before becoming a red giant which will raise the earth's temperature to 1,000°F). Undoubtedly, the human species will not survive to benefit from all this abundance. Passing to the terrestrial dowry, we find that, according to the best estimates, the initial dowry of fossil fuel amounted to only 215 Q. The outstanding recoverable reserves (known and probable) amount to about 200 Q. These reserves, therefore, could produce only two weeks of sunlight on the globe. *20* If their depletion continues to increase at the current pace, these reserves may support man's industrial activity for just a few more decades. Even the reserves of uranium 235 will not last for a longer period if used in the ordinary reactors. Hopes are now set on the breeder reactor, which, with the aid of uranium 235, may "extract" the energy of the fertile but not fissionable elements, uranium 238 and thorium 232. Some experts claim that this source of energy is "essentially inexhaustible" [83, p. 412]. In the United States alone, it is believed, there are large areas covered with black shale and granite which contain 60 grams of natural uranium or thorium per metric ton [46, pp. 226f]. On this basis, Weinberg and Hammond [83, pp. 415f] have come out with a grand plan. By stripmining and crushing all these rocks, we could obtain enough nuclear fuel for some 32,000 breeder reactors distributed in 4,000 offshore parks and capable of supplying a population of twenty billion for millions of years with twice as much energy per capita as the current consumption rate in the USA. The grand plan is a typical example of linear thinking, according to which all that is needed for the existence of a population, even "considerably larger than twenty billion," is to increase all supplies proportionally. *21* Not that the authors deny that there also are nontechnical issues; only, they play them down with noticeable zeal [83, pp. 417f]. The most important issue, of whether a social organization compatible with the density of population and the nuclear manipulation at the grand level can be achieved, is brushed aside by Weinberg as "transscientific" [82]. *22*Technicians are prone to forget that due to their own successes, nowadays it may be easier to move the mountain to Mohammed than to induce Mohammed to go to the mountain. For the time being, the snag is far more palpable. As responsible forums openly admit, even one breeder still presents substantial risks of nuclear catastrophes, and the problem of safe transportation of nuclear fuels and especially that of safe storage of the radioactive garbage still await a solution even for a moderate scale of operations [35; 36; especially 39 and 67]. There remains the physicist's greatest dream, controlled thermonuclear reaction. To constitute a real breakthrough, it must be the deuterium-deuterium reaction, the only one that could open up a formidable source of terrestrial energy for a long era. *23* However, because of the difficulties alluded to earlier .... even the experts working at it do not find reasons for being too hopeful. For completion, we should also mention the tidal and geothermal energies, which, although not negligible (in all, 0.1 Q per year), can be harnessed only in very limited situations. The general picture is now clear. The terrestrial energies on which we can rely effectively exist in very small amounts, whereas the use of those which exist in ampler amounts is surrounded by great risks and formidable technical obstacles. On the other hand, there is the immense energy from the sun which reaches us without fail. Its direct use is not yet practiced on a significant scale, the main reason being that the alternative industries are now much more efficient economically. But promising results are coming from various directions [37; 41]. What counts from the bioeconomic viewpoint is that the feasibility of using the sun's energy directly is not surrounded by risks or big question marks; it is a proven fact. The conclusion is that mankind's entropic dowry presents another important differential scarcity. From the viewpoint of the extreme long run, the terrestrial free energy is far scarcer than that received from the sun. The point exposes the foolishness of the victory cry that we can finally obtain protein from fossil fuels! Sane reason tells us to move in the opposite direction, to convert vegetable stuff into hydrocarbon fuel---an obviously natural line already pursued by several researchers [22, pp. 311-313]. *24* Fourth,from the viewpoint of industrial utilization, solar energy has an immense drawback in comparison with energy of terrestrial origin. The latter is available in a concentrated form; in some cases, in a too concentrated form. As a result, it enables us to obtain almost instantaneously enormous amounts of work, most of which could not even be obtained otherwise. By great contrast, the flow of solar energy comes to us with an extremely low intensity, like a very fine rain, almost a microscopic mist. The important difference from true rain is that this radiation rain is not collected naturally into streamlets, then into creeks and rivers, and finally into lakes from where we could use it in a concentrated form, as is the case with waterfalls. Imagine the difficulty one would face if one tried to use directly the kinetic energy of some microscopic rain drops as they fall. The same difficulty presents itself in using solar energy directly (i.e., not through the chemical energy of green plants, or the kinetic energy of the wind and waterfalls). But as was emphasized a while ago, the difficulty does not amount to impossibility. *25* Fifth, solar energy, on the other hand, has a unique and incommensurable advantage. The use of any terrestrial energy produces some noxious pollution, which, moreover, is irreducible and hence cumulative, be it in the form of thermal pollution alone. By contrast, any use of solar energy is pollution-free. For, whether this energy is used or not, its ultimate fate is the same, namely, to become the dissipated heat that maintains the thermodynamic equilibrium between the globe and outer space at a propitious temperature. *26* The sixth asymmetry involves the elementary fact that the survival of every species on earth depends, directly or indirectly, on solar radiation (in addition to some elements of a superficial environmental layer). Man alone, because of his exosomatic addiction, depends on mineral resources as well. For the use of these resources man competes with no other species; yet his use of them usually endangers many forms of life, including his own. Some species have in fact been brought to the brink of extinction merely because of man's exosomatic needs or his craving for the extravagant. But nothing in nature compares in fierceness with man's competition for solar energy (in its primary or its by-product forms). Man has not deviated one bit from the law of the jungle; if anything, he has made it even more merciless by his sophisticated exosomatic instruments. Man has openly sought to exterminate any species that robs him of his food or feeds on him -- wolves, rabbits, weeds, insects, microbes, etc. But this struggle of man with other species for food (in ultimate analysis, for solar energy) has some unobtrusive aspects as well. And, curiously, it is one of these aspects that has some far-reaching consequences in addition to supplying a most instructive refutation of the common belief that every technological innovation constitutes a move in the right direction as concerns the economy of resources. The case pertains to the economy of modern agricultural techniques .... Justus von Liebig observed that "civilization is the economy of power" [32, p. 304]. At the present hour, the economy of power in all its aspects calls for a turning point. Instead of continuing to be opportunistic in the highest degree and concentrating our research toward finding more economically efficient ways of tapping mineral energies -- all in finite supply and all heavy pollutants -- we should direct all our efforts toward improving the direct uses of solar energy -- the only clean and essentially unlimited source. Already-known techniques should without delay be diffused among all people so that we all may learn from practice and develop the corresponding trade. An economy based primarily on the flow of solar energy will also do away, though not completely, with the monopoly of the present over future generations, for even such an economy will still need to tap the terrestrial dowry, especially for materials. Technological innovations will certainly have a role in this direction. But it is high time for us to stop emphasizing exclusively -- as all platforms have apparently done so far -- the increase of supply. Demand can also play a role, an even greater and more efficient one in the ultimate analysis. It would be foolish to propose a complete renunciation of the industrial comfort of the exosomatic evolution. Mankind will not return to the cave or, rather, to the tree. But there are a few points that may be included in a minimal bioeconomic program. First, the production of all instruments of war, not only of war itself, should be prohibited completely. It is utterly absurd (and also hypocritical) to continue growing tobacco if, avowedly, no one intends to smoke. The nations which are so developed as to be the main producers of armaments should be able to reach a consensus over this prohibition without any difficulty if, as they claim, they also possess the wisdom to lead mankind. Discontinuing the production of all instruments of war will not only do away at least with the mass killings by ingenious weapons but will also release some tremendous productive forces for international aid without lowering the standard of living in the corresponding countries. Second, through the use of these productive forces as well as by additional well-planned and sincerely intended measures, the underdeveloped nations must be aided to arrive as quickly as possible at a good (not luxurious) life. Both ends of the spectrum must effectively participate in the efforts required by this transformation and accept the necessity of a radical change in their polarized outlooks on life. *27* Third, mankind should gradually lower its population to a level that could be adequately fed only by organic agriculture. *28* Naturally, the nations now experiencing a very high demographic growth will have to strive hard for the most rapid possible results in that direction. Fourth, until either the direct use of solar energy becomes a general convenience or controlled fusion is achieved, all waste of energy -- by overheating, overcooling, overspeeding, overlighting, etc. -- should be carefully avoided, and if necessary, strictly regulated. Fifth, we must cure ourselves of the morbid craving for extravagant gadgetry, splendidly illustrated by such a contradictory item as the golf cart, and for such mammoth splendors as two-garage cars. Once we do so, manufacturers will have to stop manufacturing such "commodities." Sixth, we must also get rid of fashion, of "that disease of the human mind," as Abbot Fernando Galliani characterized it in his celebrated Della moneta(1750). It is indeed a disease of the mind to throw away a coat or a piece of furniture while it can still perform its specific service. To get a "new" car every year and to refashion the house every other is a bioeconomic crime. Other writers have already proposed that goods be manufactured in such a way as to be more durable [e.g., 43, p. 146]. But it is even more important that consumers should reeducate themselves to despise fashion. Manufacturers will then have to focus on durability. Seventh, and closely related to the preceding point, is the necessity that durable goods be made still more durable by being designed so as to be repairable. (To put it in a plastic analogy, in many cases nowadays, we have to throw away a pair of shoes merely because one lace has broken.) Eighth, in a compelling harmony with all the above thoughts we should cure ourselves of what I have been calling "the circumdrome of the shaving machine," which is to shave oneself faster so as to have more time to work on a machine that shaves faster so as to have more time to work on a machine that shaves still faster, and so on ad infinitum.This change will call for a great deal of recanting on the part of all those professions which have lured man into this empty infinite regress. We must come to realize that an important prerequisite for a good life is a substantial amount of leisure spent in an intelligent manner. Considered on paper, in the abstract, the foregoing recommendations would on the whole seem reasonable to anyone willing to examine the logic on which they rest. But one thought has persisted in my mind ever since I became interested in the entropic nature of the economic process. Will mankind listen to any program that implies a constriction of its addiction to exosomatic comfort? Perhaps the destiny of man is to have a short but fiery, exciting, and extravagant life rather than a long, uneventful, and vegetative existence. Let other species -- the amoebas, for example -- which have no spiritual ambitions inherit an earth still bathed in plenty of sunshine.
Notes
1. A specific suggestion implying entropy bootlegging is Harry Johnson's: it envisages the possibility of reconstituting the stores of coal and oil "with enough ingenuity" [49, p. 8]. And if he means with enough energy as well, why should one wish to lose a great part of that energy through the transformation? 2. How incredibly resilient is the myth of energy breeding is evidenced by the very recent statement of Roger Revelle [70, p. 169] that "farming can be thought of as a kind of breeder reactor in which much more energy is produced than consumed." Ignorance of the main laws governing energy is widespread indeed. 3. Marxist economists also are part of this chorus. A Romanian review of [32], for example, objected that we have barely scratched the surface of the earth. 4. To recall the famous old French quatrain: "Seigneur de La Palice / fell in the battle for Pavia. / A quarter of an hour before his death / he was still alive." (My translation.) See Grand Dictionnaire Universel du XIX~ Siecle, vol. 10, p. 179. 5. Even some natural scientists, e.g., [1], have taken this position. Curiously, the historical fact that some civilizations were unable "to think up something" is brushed aside with the remark that they were "relatively isolated" [13, p. 6]. But is not mankind, too, a community completely isolated from any external cultural diffusion and one, also, which is unable to migrate? 6. Similar arguments can be found in [4, pp. 338f; 59, p. 102; 74, p. 45]. Interestingly, Kaysen [51, p. 661] and Solow [74, p. 43], while recognizing the finitude of mankind's entropic dowry, pooh-pooh the fact because it does not "lead to any very interesting conclusions." Economists, of all students, should know that the finite, not the infinite, poses extremely interesting questions. The present paper hopes to offer proof of this. 7. Even in this most cited case, substitution has not been as successful in every direction as we have generally believed. Recently, it has been discovered that aluminum electrical cables constitute fire hazards. 8. The pearl on this issue, however, is supplied by Maddox [59, p. 104]: "Just as prosperity in countries now advanced has been accompanied by an actual decrease in the consumption of bread, so it is to be expected that affluence will make societies less dependent on metals such as steel." 9. The point refers to the addition of capital (measured in money terms) and labor (measured in workers employed) as well as the computation of net output (by subtraction) from physical gross output [3, pp. 167f]. 10. For these distinctions, see [27, pp. 512-519; 30, p. 4; 32, pp. 223-225]. 11. See the dialogue between Preston Cloud and Roger Revelle quoted in [66, p. 416]. The same refrain runs through Maddox's complaint against those who point out mankind's limitations [59, pp. vi, 138, 280]. In relation to Maddox's chapter, "Manmade Men," see [32, pp. 348-359]. 12. Joseph J. Spengler, a recognized authority in this broad domain, tells me that indeed he knows of no one who may have made the observation. For some very penetrating discussions of Malthus and of the present population pressure, see [76; 77] 13. The substance of the argument of The Limits beyond that of Mill's is borrowed from Boulding and Daly [8; 9; 20; 21]. 14. In International Encyclopedia of the Social Sciences, for example, the point is mentioned only in passing. 15. Obviously, any increase in si will generally result in a decrease of L and of n. Also, the carrying capacity in any year may be increased by a greater use of terrestrial resources. These elementary points should be retained for further use .... 16. The point recalls Boulding's idea that the inflow from nature into the economic process, which he calls "throughput," is "something to be minimized rather than maximized" and that we should pass from an economy of flow to one of stock [8, pp. 9f; 9, pp. 359f]. The idea is more striking than enlightening. True, economists suffer from a flow complex [29; 55; 88]; also, they have little realized that the proper analytical description of a process must include both flows and funds [30; 32, pp. 219f, 228-234]. Entrepreneurs, as far as Boulding's idea is concerned, have at all times aimed at minimizing the flow necessary to maintain their capital funds. If the present inflow from nature is incommensurate with the safety of our species, it is only because the population is too large and part of it enjoys excessive comfort. Economic decisions will always forcibly involve both flows and stocks. Is it not true that mankind's problem is to economize S (a stock) for as large an amount of life as possible, which implies to minimize sj (a flow) for some "good life"? 17. I saw this term used for the first time in a letter from Jiri Zeman. 18. The practice of slavery, in the past, and the possible procurement, in the future, of organs for transplant are phenomena akin to the exosomatic evolution. 19. A fact greatly misunderstood: Ricardian land has economic value for the same reason as a fisherman's net. Ricardian land catches the most valuable energy, roughly in proportion to its total size [27, p. 508; 32, p. 232]. 20. The figures used in this section have been calculated from the data of Daniels [22] and Hubbert [46]. Such data, especially those about reserves, vary from author to author but not to the extent that really matters. However, the assertion that "the vast oil shales which are to be found all over the world [would last] for no less than 40,000 years" [59, p. 99] is sheer fantasy. 21. In an answer to critics (American Scientist 58, no. 6, p. 610), the same authors prove, again linearly, that the agro-industrial complexes of the grand plan could easily feed such a population. 22. For a recent discussion of the social impact of industrial growth, in general, and of the social problems growing out of a large-scale use of nuclear energy, in particular, see [78], a monograph by Harold and Margaret Sprout, pioneers in this field. 23. One percent only of the deuterium in the oceans would provide 108 Q through that reaction, an amount amply sufficient for some hundred millions of years of very high industrial comfort. The reaction deuterium-tritium stands a better chance of success because it requires a lower temperature. But since it involves lithium 6, which exists in small supply, it would yield only about 200 Q in all. 24. It should be of interest to know that during World War II in Sweden, for one, automobiles were driven with the poor gas obtained by heating charcoal with kindlings in a container serving as a tank! 25. [Editors' note: Georgescu-Roegen's more recent writings are less sanguine about the prospects for direct use of solar energy. See his "Energy Analysis and Economic Valuation," Southern Economic Journal, April 1979.] 26. One necessary qualification: even the use of solar energy may disturb the climate ff the energy is released in another place than where collected. The same is true for a difference in time, but this case is unlikely to have any practical importance. 27. At the Dai Dong Conference (Stockholm, 1972), I suggested the adoption of a measure which seems to me to be applicable with much less difficulty than dealing with installations of all sorts. My suggestion, instead, was to allow people to move freely from any country to any other country whatsover. Its reception was less than lukewarm. See [2, p. 72]. 28. To avoid any misinterpretation, I should add that the present fad for organic foods has nothing to do with this proposal .... References [1] Abelson, Philip H. "Limits to Growth."Science, 17 March 1972, p. 1197. [2] Artin, Tom. Earth Talk: Independent Voices on the Environment. New York: Grossman, 1973. [3] Barnett, Harold J., and Chandler Morse. Scarcity and Growth. Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1963. [4] Beckerman, Wilfred. "Economists, Scientists, and Environmental Catastrophe.''Oxford Economic Papers (November 1972), 327-344. [5] Blin-Stoyle, R. J. "The End of Mechanistic Philosophy and the Rise of Field Physics." In Turning Points in Physics, edited by R. J. Blin-Stoyle et al. Amsterdam: North-Holland, 1959, pp. 5-29. [6] "A Blueprint for Survival."The Ecologist (January 1972), 1-43. [7] Bormann, F. H. "Unlimited Growth: Growing, Growing, Gone?"BioScience (December 1972), 706-709. [8] Boulding, Kenneth. "The Economics of the Coming Spaceship Earth." In Environmental Quality in a Growing Economy, edited by Henry Jarrett. Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1966, pp. 3-14. [9] Boulding, Kenneth. "Environment and Economics.' In [66], pp. 359-367. [10] Bray, Jeremy. The Politics of the Environment, Fabian Tract 412. London: Fabian Society, 1972. [11] Bridgman, P. W. "Statistical Mechanics and the Second Law of Thermodynamics." In Reflections of a Physicist, 2d ed. New York: Philosophical Library, 1955, pp. 236-268. [12] Brown, Harrison. "Human Materials Production as a Process in the Biosphere."Scientific American (September 1970), 195-208. [13] Brown, Lester R., and Gail Finsterbusch. "Man, Food and Environment." In [66], pp. 53-69. [14] Cannon, James. "Steel: The Recydable Material."Environment (November 1973), 11-20. [15] Cloud, Preston, ed. Resources and Man.San Francisco: W. H. Freeman, 1969. [16] Cloud, Preston. "Resources, Population, and Quality of Life.' In Is There an Optimum Level of Population?, edited by S. F. Singer. New York: McGrawHill, 1971, pp. 8-31. [17] Cloud, Preston. "Mineral Resources in Fact and Fancy." In [66], pp. 7188. [18] Commoner, Barry. The Closing Circle.New York: Knopf, 1971. [19] Culbertson, John M. Economic Development: An Ecological Approach. New York: Knopf, 1971. [20] Daly, Herman E. "Toward a Stationary-State Economy. " In Patient Earth, edited by J. Harte and R. Socolow. New York: Holt, Rinehart and Winston, 1971, pp. 226-244. [21] Daly, Herman E. The Stationary-State Economy. Distinguished Lecture Series no. 2, Department of Economics, University of Alabama, 1971. [22] Daniels, Fartington. Direct Use of the Sun's Energy. New Haven: Yale University Press, 1964. [23] Einstein, Albert, and Leopold Infeld. The Evolution of Physics. New York: Simon and Schuster, 1938. [24] "The Fragile Climate of Spaceship Earth."Intellectual Digest (March 1972), 78-80. [25] Georgescu-Roegen, Nicholas. "The Theory of Choice and the Constancy of Economic Laws."Quarterly Journal of Economics (February 1950), 125-138. Reprinted in [29], pp. 171-183. [26] Georgescu-Roegen, Nicholas. "Toward a Partial Redirection of Econometrics," Part III. Review of Economics and Statistics 34 (August 1952), 206211. [27] Georgescu-Roegen, Nicholas. "Process in Farming versus Process in Manufacturing: A Problem of Balanced Development." In Economic Problems of Agriculture in Industrial Societies, edited by Ugo Papi and Charles Nunn. London: Macmillan; New York: St. Martin's Press, 1969, pp. 497-528. [28] Georgescu-Roegen, Nicholas. "Further Thoughts on Corrado Gini's Dellusioni dell' econometria."Metron 25, no. 104 (1966), 265--279. [29] Georgescu-Roegen, Nicholas. Analytical Economics: Issues and Problems. Cambridge: Harvard University Press, 1966. [30] Georgescu-Roegen, Nicholas. "The Economics of Production."American Economic Review 40 (May 1970), 1-9. [31] Georgescu-Roegen, Nicholas. "The Entropy Law and the Economic Problem." Distinguished Lecture Series no. 1, Department of Economics, University of Alabama, 1971. Reprinted in this volume. [32] Georgescu-Roegen, Nicholas. The Entropy Law and the Economic Process. Cambridge: Harvard University Press, 1971. [33] Georgescu-Roegen, Nicholas. "Process Analysis and the Neoclassical Theory of Production."American Journal of Agricultural Economics 54 (May 1972), 279-294. [34] Gillette, Robert. "The Limits to Growth: Hard Sell for a Computer View of Doomsday."Science,10 March 1972, pp. 1088-1092. [35] Gillette, Robert. "Nuclear Safety: Damaged Fuel Ignites a New Debate in AEC. "Science,28 July 1972, pp. 330-331. [36] Gillette, Robert. "Reactor Safety: AEC Concedes Some Points to Its Critics."Science, 3 November 1972, pp. 482-484. [37] Glaser, Peter E. "Power from the Sun: Its Future."Science, 22 November 1968, pp. 857-861. [38] Goeller, H. E. "The Ultimate Mineral Resource Situation."Proceedings of the National Academy of Science, USA (October 1972), 2991-2992. [39] Gofman, John W. "Time for a Moratorium."Environmental Action (November 1972), 11-15. [40] Haar, D. ter. "The Quantum Nature of Matter and Radiation." In Turning Points in Physics,edited by R. J. Blin-Stoyle et al. (Amsterdam: North-Holland, 1959), pp. 30--44. [41] Hammond, Allen L. "Solar Energy: A Feasible Source of Power?"Science, 14 May 1971, p. 660. [42] Hardin, Garrett. "The Tragedy of the Commons."Science, 13 December 1968, pp. 1234-1248. [43] Hibbard, Walter R., Jr. "Mineral Resources: Challenge or Threat?"Science, 12 April 1968, pp. 143-145. [44] Holdren, John, and Philip Herera. Energy. San Francisco: Sierra Club, 1971. [45] Hotelling, Harold. "The Economics of Exhaustible Resources."Journal of Political Economy(March-April 1931), 137-175. [46] Hubbert, M. King. "Energy Resources." In [15], pp. 157-242. [47] Istock, Conrad A. "Modem Environmental Deterioration as a Natural Process."International Journal of Environmental Studies (1971), 151-155. [48] Jevons, W. Stanley. The Theory of Political Economy, 2d ed. London: Macmillan, 1879. [49] Johnson, Harry G. Man and His Environment. London: The British-North American Committee, 1973. [50] Katchalsky, A., and Peter F. Curran. Nonequilibrium Thermodynamics in Biophysics. Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1965. [51] Kaysen, Carl. "The Computer That Printed Out W*O*L*F*."Foreign Affairs (July 1972), 660-668. [52] Kneese, Allen, and Ronald Ridker. "Predicament of Mankind."Washington Post, 2 March 1972. [53] Laplace, Pierre Simon de. A Philosophical Essay on Probability. New York: Wiley, 1902. [54] Leontief, Wassily. "Theoretical Assumptions and Nonobservable Facts."American Economic Review (March 1971), 1-7. [55] "Limits to Misconception."The Economist, 11 March 1972, pp. 20-22. [56] Lovering, Thomas S. "Mineral Resources from the Land." In [15], pp. 109-134. [57] MacDonald, Gordon J. F. "Pollution, Weather and Climate." In [66], pp. 326-336. [58] Maddox, John. "Raw Materials and the Price Mechanism."Nature, 14 April 1972, pp. 331-334. [59] Maddox, John. The Doomsday Syndrome.New York: McGraw-Hill, 1972. [60] Marshall, Alfred. Principles of Economics, 8th ed. London: Macmillan, 1920. [61] Marx, Karl. Capital. 3 vols. Chicago: Charles H. Kerr, 1906-1933. [62] Meadows, Donella H., et al. The Limits to Growth. New York: Universe Books, 1972. [63] Metz, William D. "Fusion: Princeton Tokamak Proves a Principle."Science, 22 December 1972, p. 1274B. [64] Mill, John Stuart. Principles of Political Economy. In Collected Works, edited by J. M. Robson, vols. 2-3. Toronto: University of Toronto Press, 1965. [65] Mishan, E. J. Technology and Growth: The Price We Pay. New York: Praeger, 1970. [66] Murdoch, William W., ed. Environment: Resources, Pollution and Society. Stamford, Conn.: Sinauer, 1971. [67] Novick, Sheldon. "Nuclear Breeders."Environment (July-August 1974), 6-15. [68] Pigou, A. C. The Economics of Stationary States. London: Macmillan, 1935. [69] Report on Limits to Growth.Mimeographed. A Study of the Staff of the International Bank for Reconstruction and Development, Washington, D.C., 1972. [70] Revelle, Roger. "Food and Population."Scientific American (September 1974), 161-170. [71] Schrodinger, Erwin. What Is Life?Cambridge, England: The University Press, 1944. [72] Silk, Leonard. "On the Imminence of Disaster"New York Times, 14 March 1972. [73] Solo, Robert A. "Arithmomorphism and Entropy."Economic Development and Cultural Change(April 1974), 510-517. [74] Solow, Robert M. "Is the End of the World at Hand?"Challenge (MarchApril 1973), 39-50. [75] Solow, Robert M. "The Economics of Resources or the Resources of Economics." Richard T. Ely Lecture, American Economic Review (May 1974), 1-14. [76] Spengler, Joseph J. "Was Malthus Right?"Southern Economic Journal (July 1966), 17--34. [77] Spengler, Joseph J. "Homosphere, Seen and Unseen: Retreat from Atomism. "Proceedings of the Nineteenth Southern Water Resources and Pollution Control Conference, 1970, pp. 7-16. [78] Sprout, Harold, and Margaret Sprout. Multiple Vulnerabilities. Mimeographed. Research Monograph No. 40, Center of International Studies, Princeton University, 1974. [79] Summers, Claude M. "The Conversion of Energy."Scientific American (September 1971), 149-160. [80] Wallich, Henry C. "How to Live with Economic Growth."Fortune (October 1972), 115-122. [81] Weinberg, Alvin M. "Breeder Reactors."Scientific American (January 1960), 82-94. [82] Weinberg, Alvin M. "Social Institutions and Nuclear Energy."Science, 7 July 1972, pp. 27-34. [83] Weinberg, Alvin M., and R. Philip Hammond. "Limits to the Use of Energy."American Scientist (July-August 1970), 412--418.
„… Nu mai putem vorbi de pluralitate politică, simple amăgiri pentru naivi. Indiferent că vorbim de partidele de stânga, de dreapta sau de centru, rezultatul rămâne deja stabilit, agenda progresistă avansează, este de neoprit. După fapte și realități, observăm că spectrul politic reprezentativ este compromis, neputincios, vândut și lucrează concertat împotriva interesului național, împotriva interesului popular. Principiul fundamental al democrației este ignorat, negat și tratat cu aroganță.”
Uniunea Europeană se prăbușește. Pentru a prelungi unitatea internă este nevoie de un factor extern de frică. Cum musulmanii nu mai sunt percepuți ca o amenințare, ba chiar sunt primiți cu brațele deschise, Rusia devine factorul principal de frică. Coeziunea U.E. depinde și de un factor intern de frică, pentru a menține poporul divizat. Acest factor format din oamenii cu convingeri naționaliste va fi tot mai demonizat pe măsură ce agenda avansează. Urmează să pătrundem în mintea unui român care a trăit în Apus de peste zece ani, văzând cu ochii săi, din interior, mirajul prosperității occidentale în care am fost ademeniți, năruindu-se sub jugul totalitarismului capitalului transnațional, a globalismului neoliberal. Plecând de la ideea unui dialog despre România și problemele abordate, dezbătute, uneori incriminate și, până la urmă, arhicunoscute în spațiul românesc, interviul a deviat de la doxa conformistă cuprinzând imediat forma și esența profundă a cancerului la care este supusă țară noastră…. În această conversație îmi asum un rol de jurnalist cu tendințe de avocat al diavolului, provocându-l pe dizidentul Mihai Șerban să răspundă la subiecte sensibile. Interviul relevă o realitate suprimată de mass mediași instruiește cititorul în arta retoricii moderne prin răspunsurile la întrebări puse semi-agresiv. Natura democrației din U.E., metisajul și marea înlocuire, emigrarea românilor, perioada ceaușistă, cum a revoluționat Dan Puric românismul, jurnaliștii ca niște trupe de ocupare mintală ș.a., sunt câteva dintre chestiunile atinse mai jos. Fără falsă modestie, vă prezint cel mai exploziv interviu din presa românească; provocator, agitator, brutal de sincer, incisiv, grozav și adevărat, un interviu incorect politic: Sterie Ciumetti – Domnule Mihai Șerban, milioane de români și-au părăsit țara. Nu credeți că acest lucru ar putea afecta în timp echilibrul economic din România? Mihai Șerban – Ați făcut o afirmație greșită. Românii nu și-au părăsit țara, ci au fost alungați de o speță politică formată din lichidatori judiciari, alogeni, trădători și slugi de casă dirijate de afară, dar am să revin asupra acestei false dileme pe parcursul interviului. Legat de chestiunea economică, permiteți-mi să vă întreb: ce înțelegi prin echilibru economic? S.C. – Economia se bazează pe consumatori, milioanele de români plecați din România nu mai participă la economia țării… vorbim de pensii, servicii sociale, sănătate etc. M.S. – Dincolo de lipsa de înțelegere de care dau dovadă autoritățile vizavi de faptul că dezrădăcinarea unei populații reprezintă o dramă umană și nu o aritmetică economică, am să încerc să vă răspund la întrebare. Probabil faceți referire la capacitatea oamenilor de-a consuma produsele importate pe piața de desfacere creată în România, după lovitura de stat organizată în 1989. Ceea ce este altceva, orice, dar nu economie națională. România a fost o țară puternic industrializată, o forță agricolă de prin plan în Europa și un mediu profesional foarte bine calificat. După asasinarea lui Ceaușescu și trecerea forțată la așa zisa democrație, în mai puțin de două decenii toată structura economică din România a fost lichidată și a început exilul de forță și inteligență. S.C. – În mare, spuneți că s-a trăit mai bine în România pe vremea dictatorului Ceaușescu? M.S. – Vreau să știți că asocierea nu mă intimidează, chiar deloc. Vreau să vă întreb, Franco a fost și el un dictator? S.C. – În România subiectul a fost mai puțin cunoscut, dar așa a fost perceput în Occident. Nu sunteți de aceeași părere? M.S. – Bineînțeles că nu. Francisco Franco Bahamonde a reușit să țină piept Internaționalei Comuniste și celei capitaliste, disimulată după mișcarea republicanilor, reușind să țină Spania cu o mână de fier departe de hegemonia bancară internațională din 1936 și până în 1977. Dacă numiți asta o dictatură, vă privește, dar atunci eu o numesc o dictatură a binelui. Revenind la esența întrebării dvs., este o realitate pe care o cunosc generațiile care au trăit atunci. Generațiile de astăzi vorbesc despre epoca trecută din perspectiva discursului dominant, prin ecranul televizorului, din manualele școlare. S.C. – În România părerile sunt împărțite, este adevărat. În schimb, imaginea vehiculată în Occident a fost mai apropiată de o dictatură teribilă. M.S. – Pentru Occident, orice formă de nesupunere față de imperialismului financiar este o dictatură teribilă. Ceaușescu nu a fost nici înger și nici demon, dar a fost un conducător care a făcut din țara sa una dintre cele mai industrializate națiuni din Estul Europei. În anii ’70, bazându-se pe infrastructura industrială, capacitatea de export tehnologic, alimentar și geniul ingineresc de care dispunea țara noastră, a încercat și a reușit o lovitură de maestru plătind datoria externă a României, provocând fără întârziere izolarea internațională și consecințele cunoscute. Nici o națiune, în ultimele trei secole, nu a reușit să se elibereze de jugul mafiei bancare, Ceaușescu a făcut-o. Populația a trebuit să suporte o anumită presiune, dar libertatea are și ea un preț. Dacă am fi fost lăsați să ieșim din această situație, România ar fi avut un destin glorios, ar fi devenit o referință în lume. S.C. – Cine s-a împotrivit, poporul? M.S. – Interesele transnaționale, finanțele apatride, numiți-le cum vreți. Vorbim despre aceleași forțe care dețin în continuare 175 de bănci centrale naționale – în lume, Banca Mondială și F.M.I. S.C. – Nu putem vorbi de sistemul financiar global ca și cum am vorbi despre un grup de oameni. Finanțele acționează după niște principii de piață. M.S. – Interesantă definiție… să înțeleg că imperiile Rothschild, Rockefeller, Warburg, Morgan, deținătorii marelui capital, război după război, criză după criză, crimă după crimă, evoluează în timp și spațiu precum niște fundații de binefacere absolut dezinteresate?! Să fim serioși. S.C. – Nu credeți că sună a discurs conspiraționist? M.S. – Dacă revoluția franceză, cea bolșevică, primul și al doilea război mondial nu ar fi avut loc, acceptam această acuzație. Istoria nu trebuie privită doar prin faptele ei, ci, îndeosebi, prin consecințele pe care le provoacă. Citiți-l pe Céline dacă îl găsiți, cenzura e mare, a scris o carte unde aduce un omagiu interesant lui Felix M. Warburg, jidanul care și-a subvenționat prietenii cu 15, apoi cu 200 de miliarde de dolari pentru a revoluționa Rusia în 1917. O să vă placă lectura, grozav. S.C. – Trecând peste intervalul respectiv, factorii economici arată că România are o creștere economică susținută de când a intrat în U.E.: nu credeți că este un lucru pozitiv? M.S. – După ce o țară este adusă în stadiul zero de productivitate, nu poate decât să crească. Dar asta nu înseamnă că de această creștere profită românii, este pur și simplu o dinamică firească, o conjunctură controlată. Românii au avut totul la dispoziție ca să devină una dintre cele mai prospere popoare din Europa. Faptul că trecem de la echivalentul unui salariu de 200 de euro pe lună, la 250, sau 300 de euro pe lună, într-un interval 5-10-15 ani, matematic vorbind este o creștere, dar când vorbim despre România, sau despre demnitatea unui muncitor, devine ușor ridicol. S.C. – Nu considerați consumismul drept un factor de creștere economică? M.S. – Puterea de cumpărare este un element printre altele, dar nu este central. Prosperitatea unei economii sănătoase este dată de capacitatea de producție internă și export. Or, România nu mai produce nimic și, mai rău, a ajuns în faza umilitoare în care importă chiar și alimente de bază. Vorbim de o țară care are cel mai roditor pământ din Europa. În alimentarele din România găsiți numai produse de import, iar cele care mai poartă denumiri românești, ce-i drept foarte puține, aparțin unor firme străine. Prin urmare, orice bănuț cheltuit în supermarket este un cui bătut în sicriul național, ne întreținem jugul. Nu putem vorbi de economie în acești termeni, ci mai degrabă despre o exploatare economică. După dărâmarea controlată a blocului socialist, țările din Est au fost puse la dispoziția capitalului transnațional, la dispoziția firmelor occidentale. Pe lângă acapararea sistemului bancar, politic, a economiei și a tuturor resurselor naturale, a rezultat o piață de desfacere pentru produsele de calitate inferioară. Timpul a trecut de atunci și astăzi, din păcate, românii au rămas printre ultimii consumatori orientați din Est, rămânem o colonie economică. Mai rău, știam de multă vreme că produsele vândute în România aveau o încărcătură chimică nepermisă în țările din Vest. Odată cu apariția produselor alimentare chimice, modificate genetic, îmbâcsite cu E-uri, perturbatori endocrini, coloranți, aditivi de gust și chiar fecale de animale, a apărut în România o epidemie de cancere… autoritățile aveau la cunoștință acest lucru, idem pentru mass media, dar au tăcut cu desăvârșire, ca și în Occident de astfel. S.C. – Ceea ce spuneți este foarte grav, aveți dovezi în acest sens? M.S. – Mai grav este să-ți extermini cu bună știință populația. Aștept argumente bazate pe elemente reale, nu presupuneri și stări de conștiință post mortem. Aveți un raport care să arate că alimentele chimice nu provoacă cancer la consumatori? S.C. – Bine, dar consumul nu se limitează doar la alimente? M.S. – Aveți dreptate, pe lângă alimente otrăvite, românii mai consumă o sumedenie de produse românești vândute de firme străine. S.C. – La ce vă referiți? M.S. – Firmele străine, transnaționale, au cumpărat dreptul de a exploata, distribui și comercializa toate resursele naționale. Vorba lui Ilie Șerbănescu: „Tragi apa la București să îmbogățești Parisul”. La fel pentru gaze, petrol și alte bogății de care, în mod normal, poporul ar fi trebuit să beneficieze la modul cel mai direct, la prețul mai corect. Aș adăuga un lucru foarte important, în momentul de față, pe lângă asasinarea suveranității și a democrației, în general, asistăm la asasinarea resurselor naturale ale subsolului și solului. Spre exemplu, fondul forestier din România este decimat de austrieci cu sprijinul și asistența întregului guvern de la București. Practic, vorbim de violarea și spolierea moștenirii generațiilor viitoare. Grav, foarte grav! S.C. – Folosiți termenul, asasinare, dar în cazul de față vorbiți de înțelegeri comerciale bilaterale, parteneriate public-privat. M.S. – Elementele de comunicare moderne nu pot modifica o realitate, în cel mai bun caz o pot acoperi, o vreme. Eu vă spun că inclusiv Constituția României a fost modificată, succesiv, pentru a permite jefuirea resurselor suverane, vorbim de aur, argint, telur, lemn, petrol, gaz ș.a., în cantități uriașe. Vorbesc despre mii de miliarde de dolari furate sau interzise proprietarului de drept, adică poporul român. Mai mult, un tată, o mamă, o familie, nu pune în primejdie cu bună știință viața copiilor, a generațiilor viitoare, semn că vârful statului român este parazitat de un grup de inși „românizați“ doar cu numele și ale căror inimi bat pentru orizonturi străine. S.C. – Când spuneți guvern, faceți referire la niște oameni care au fost aleși democratic, nu credeți că acest deznodământ le conferă o formă de legitimitate în administrarea intereselor economice? M.S. – Nu știu dacă să plâng sau să râd la afirmația dvs.! Această chestiune în jurul alegerilor democratice nu mai are nici o legătură cu realitatea. Vorbim de niște oameni care evoluează într-un sistem analog, o filială dirijată de afară în care orientările politice, economice, sociale, legislative, parteneriatele strategice obligatorii, clasificarea dușmanilor etc., absolut totul este decis și dirijat de afară, în timp ce complexul mediatico-politic mimează stări de conflict, dezbateri de idei, false soluții și, în fapt, adevărate manipulări ale opiniei publice. Unde este democrația despre care vorbiți? U.E. nu este un spațiu democratic, România nu este un spațiu democratic. S.C. – Dar nu puteți să spuneți asta și despre o țară ca Franța? M.S. – Pasărea mălai visează! Franța, ca și România, plecând de la proporții și asemănări distincte, suferă de aceleași simptome cauzate de influența curentelor financiare apatride și a deciziilor luate de funcționari nealeși, care-și impun voința indiferent de rezultatul din urnele naționale. Campania electorală din 2017 a fost prilejul de-a afla acest lucru în mod oficial, candidați precum François Asselineau, Nathalie Artaud sau Jacques Cheminade au străpuns tavanul de sticlă și au avut curajul să vorbească despre marile orientări economice (GOPE), impuse din oficiu oricărui candidat ales, oricărui guvern și asta indiferent de culoarea politică anunțată. S.C. – Insinuați că Franța mimează democrația, aranjează alegerile? M.S. – Eu nu v-am spus că se aranjează alegerile, v-am spus că rezultatul lor nu schimbă cu nimic orientările decise de U.E., oamenii votează degeaba. Este mai subtil și mult mai ușor să transformi procesul democratic în ceva steril. De ce să te chinui să furi alegerile, când poți să furi candidații, să mimezi democrația, înțelegeți? S.C. – Nu puteți să spuneți că toți candidații sunt corupți? M.S. – În cazul de față nu putem vorbi de corupție, ci mai degrabă de trădarea unui sistem politic în incapacitate, o adunătură formală. Și dacă vorbim de un om cinstit, onest, populist, adică un naționalist care ar vrea să dea de pământ cu sistemul, cine află despre el, cine îl promovează, cine îi finanțează campania, cine îi acordă timp de emisie, cine îi interpretează declarațiile și, în cele din urmă, cine îl desființează? Alături de curentele financiare, mass media joacă un rol central în alegeri, opinia publică este prelucrată, controlată, orientată. În final, în cursa electorală rămân doar candidații sistemului, indiferent că vorbim de oameni cunoscuți sau fețe noi. Vorbim de eșichierul politic dominant din ultimii cincizeci de ani. Nimeni nu vine să deranjeze această ordine, lipsa fondurilor pentru campanii și cenzura mass media formează un zid insurmontabil, deocamdată. S.C. – În sistemul actual, politicienii mai pot reprezenta interesul popular? M.S. – Vă reamintesc că democrația originală înseamnă puterea poporului, pentru popor, de către popor. Dar nu oriunde, ci în cadrul arealului propriu, adică națiunea, fiecare la el acasă. Dacă oamenii sunt puși în situația de-a alege numai reprezentanți în acord cu U.E. și, mai ales, cu Banca Centrală, atunci nu mai putem vorbi de interesul popular. S.C. – În cadrul apartenenței la U.E., mai are relevanță să vorbim despre națiune? M.S. – Depinde de ce parte a gratiilor te afli! Dacă faci parte din aristocrația conducătoare, din aparatul de stat, lucrezi în mass media, sau ești bancher, atunci națiunea reprezintă un obstacol în calea fericirii. Dar dacă faci parte din popor, atunci ai face bine să te ții cu dinții de aceasta fiindcă națiunea este ultimul refugiu de care dispune omul în fața progresiștilor. S.C. – Va referiți la partidele de stânga? M.S. – Nu, chiar deloc. Nu mai putem vorbi de pluralitate politică, simple amăgiri pentru naivi. Indiferent că vorbim de partidele de stânga, de dreapta sau de centru, rezultatul rămâne deja stabilit, agenda progresistă avansează, este de neoprit. După fapte și realități, observăm că spectrul politic reprezentativ este compromis, neputincios, vândut și lucrează concertat împotriva interesului național, împotriva interesului popular. Principiul fundamental al democrației este ignorat, negat și tratat cu aroganță. S.C. – Din ceea ce spuneți, reiese, dacă nu mă înșel, faptul că politicienii nu fac parte din popor, nu credeți că vehiculați un concept greșit? M.S. – Poporul este masa asupra căreia se exercită Puterea, politicienii, ca să numim cele mai mărunte elemente ale sistemului, nu se află în această categorie. Atunci când exersezi puterea asupra poporul ca să-l obligi să-și înțepe copiii cu 11-12 vaccinuri, ocultând realitatea efectelor reale asupra sănătății, putem vorbi de un abuz fenomenal de putere, se numește totalitarism în stare brută. Faceți o anchetă obiectivă și încercați să aflați câți politicieni sau medici și-au otrăvit copiii cu 11-12 vaccinuri și veți înțelege cine este poporul. S.C. – Credeți că democrația a devenit un concept depășit? M.S. – Nicidecum, dar formularea corectă este „democrația reprezentativă“. Adică forma viciată a democrației este un concept infiltrat, diluat, deturnat și reformat după rețeta aristocrației cosmopolite, care, după căderea U.R.S.S., a reînființat un centru de putere transnațional independent de voințele populare, un sistem în opoziție radicală cu democrația stricto sensu. S.C. – Îmi scapă ceva, insinuați că Uniunea Europeană este condusă de ruși? M.S. – Nu, dar subiectul este foarte complex și nu cred că poate fi abordat în cadrul acestui interviu. S.C. – Politologii spun că Rusia este un regim mai degrabă dictatorial, puteți nega faptul că Europa este un spațiu democratic? M.S. – Democrația despre care vorbiți, în ultimele decenii, nu a făcut altceva decât să bombardeze țări nevinovate, să schimbe regimuri legitime, să acapareze resurse suverane, să producă haos și terorism globalizat, să facă din occidentali șomeri și să producă sclavi în lumea a treia. Dictatura despre care vorbiți, în ultimii ani, a provocat o reechilibrare a forțelor pe mapamond, obligând mașinăria sionisto-americană de război să bată în retragere. Intervenția Rusiei în Siria și în Crimeea demonstrează acest lucru. Astfel spus, de aici înainte, democrațiile occidentale vor avea dificultăți din ce în ce mai mari în a subjuga și teroriza națiunile independente de pe glob. S.C. – Orientul rămâne un subiect foarte complex și discutabil, dar în interiorul Europei, putem vorbi de influențe americane? M.S. – Când vorbim de Europa, ne referim la un continent compus din națiuni distincte, prin urmare, fiecare țară are interese proprii. Prin înființarea U.E., aceste interese au fost deturnate, uniformizate și, apoi, anihilate. Uniunea Europeană arată, prin toate pozițiile sale, și îndeosebi prin legile și normele pe care le impune prin forță, indiferent de sectorul vizat, că este doar o instituție de tip paravan, care acționează în subordinea și în serviciul marelui capital privat transnațional. Or, capitalul transnațional, insinuat prin bănci și firme transfrontaliere, este deținut în proporție de 90 la sută de americani. Vă las pe dvs. să trageți propriile concluzii. S.C. – Bine, dar Uniunea Europeană nu poate fi asemănată cu o dictatură? M.S. – Este o chestiune de terminologie și de abordare a realităților dincolo de discursul oficial. U.E. nu mai este un spațiu democratic din 2006. Vă reamintesc că țări precum Franța, Olanda, Danemarca, Suedia sau Irlanda au votat NU la referendumurile organizate pentru ratificarea Constituției Europene. Din păcate pentru ceea ce avea să urmeze, establishment-ul, care devenea tot mai vizibil și mai agresiv, a ratificat prin forță proiectul antidemocratic în data de 13 decembrie 2007, la Lisabona, în corelare perfectă cu așa-zisa criză financiară provocată de bănci private americane, toate în legătură cu Goldman Sachs. În ce măsură putem spune că ignorarea votului și infiltrarea finanțelor transnaționale în Europa au respectat principiile democratice? S.C. – Nu cred că Goldman Sachs are capacitatea să influențeze U.E. Afirmația dvs. pare oarecum exagerată, hazardată. S.C. – Nu cred că Goldman Sachs are capacitatea să influențeze U.E. Afirmația dvs. pare oarecum exagerată, hazardată. M.S. – Goldman Sachs, nu. Dar Banca Centrală Europeană, da. Din anii ’90, în epoca lui Bill Clinton, toți președinții Băncii Centrale au lucrat la un moment dat pentru Goldman Sachs. Dacă îmi permiteți expresia, aș spune că hazardul nu este un drum cu sens unic. S.C. – Să revenim la subiect, credeți că locul României este alături de sfera de influență rusă? M.S. – Vorbiți de România prin prisma opoziției Rusia-Occident. De ce nu luați în considerare și varianta independenței naționale, a suveranității populare, a democrației la care faceți referire? De ce nu credeți în capacitatea de autodeterminare a popoarelor? Eu nu sunt nici pro-rus, nici pro-U.E și nici pro-tocol. Sunt pro-român, sunt pentru independența și demnitatea nemijlocită a neamului meu. În definitiv, sunt un naționalist convins, cred în libertatea și destinul propriu a oricărui om. S.C. – România este membru N.A.T.O., aproprierea de Rusia nu ar fi văzută ca o amenințare pentru echilibrul din zonă, o trădare? M.S. – Occidentul nu este în poziția de a preda lecții de echilibristică zonală și nici nu este calificat să vorbească despre trădare și, implicit, de moralitate. Să nu uităm că Occidentul ne-a dat pe mâna prietenilor lui Felix M. Warburg… știți dvs. cine este: marele bancher din New-York, amicul lui Troțki și Lenin… Nimeni nu poate impune unei națiuni dependența față de un anumit regim politic, economic sau militar, cu atât mai puțin așezarea unei armate străine pe teritoriul său, altfel se numește că este sub ocupație. S.C. – Rușii au adus suferință în România, represiune, tiranie. Puteți nega acest lucru? M.S. – Dacă vreți neapărat să-i numiți ruși pe kominterniști, vă privește. Dar pentru mine Hannah Rabinsohn, recte Ana Pauker, nu a fost nici rusoaică și nici româncă… haideți să mergem mai departe atunci: ce vă face să credeți că ați scăpat de cei care au știut în trecut să acapareze calitatea de ruși, strecurându-se după perestroika sub calitatea de democrați, de europeni, de aliat strategic, sau de români? Gândiți-vă bine la acest lucru pentru că tocmai aici se află cacealmaua istorică în care au căzut toți reeducații mass media, atât în Vest cât și în Est, mai puțin grupul Vișegrád care își trăiește primele clipe de libertate de după Al Doilea Război Mondial. S.C. – După părerea dvs., grupul Vișegrád este pro-rus? M.S. – Grupul Vișegrád formează o antiteză sănătoasă și demnă de respect în fața agendei marxiste impusă de U.E. Dar este la fel de adevărat că fără sprijinul neoficial al Rusiei, nucleul de rezistență format din acest grup ar fi anihilat în 24 de ore după modelul Iugoslaviei în aplauzele occidentalilor care, cel mai probabil, ar striga că democrația a învins, Ura!, Ura! etc. S.C. – Nu sunteți foarte tandru cu mass media, nu credeți că este nevoie de presă liberă, independentă? M.S. – Există o presă liberă sub forma publicațiilor independente de pe internet, dar acestea sunt lipsite de fonduri și izolate din câmpul informațional generalist, fapt care le limitează capacitatea de difuzare spre mase. De partea cealaltă, în liga profesionistă, aveți balaurul mass media care este o formă de negare a presei libere, un control al informației, o cenzură a realității, o reformulare ilicită a firescului, o manipulare a realului. Mass media sunt, pentru libertatea presei, ceea ce a fost colectivizarea pentru țărani, ori etatizarea pentru proprietățile private. Să fiu mai explicit: atâta timp cât jurnaliștii profesioniști, care nu sunt nimic altceva decât linia întâi a trupelor de ocupație mentală, vor continua să se plimbe liniștiți prin România, vor fi lăsați să producă materie antinațională, anticreștină, antitradițională, antiromânească – deformând și defăimând, împotriva interesului popular, orice acțiune de apărare a valorilor fundamentale naționale, orice încercare de ieșire din robie, tot atâta timp ne vom afla la ani-lumină distanță de orice inițiativă populară, politică, naționalistă, românească, antiimperialistă. S.C. – După sirieni, românii reprezintă cea mai mare masă de imigranți din Europa. Credeți că România poate să reziste în viitor fără această populație activă? M.S. – Să nu facem amalgam: musulmanii despre care vorbiți au fost expatriați în mod expeditiv de axa sionisto-americană care, după bombardamentele și procesele trucate, au asasinat conducătorii legitimi și au favorizat instalarea regimurilor teroriste. Revărsarea populațiilor musulmane spre Europa nu este întâmplătoare, ci dirijată, nici măcar subtil și, mai grav, este presărată cu teroriști. De partea cealaltă, românii au fost victimele unui regim de ocupație mediatico-politico-financiar care a destabilizat națiunea în mod gradual, după interese succesive. Bombardamentele au fost înlocuite cu distrugerea țesutului industrial, cedarea băncii naționale, ocuparea tuturor sectoarelor economice, strategice, politice etc. Putem vorbi despre o formă de terorism disimulat după aparatul falsei democrații. S.C. – Ați făcut referire la o populație musulmană presărată cu teroriști, nu credeți că comiteți și dvs. un amalgam, numindu-i pe toți musulmanii teroriști? M.S. – Amalgamul, ca argument de atac, alături de rasism, xenofobie și islamofobie, sunt elemente de comunicare ofensive folosite de mass media pentru a anihila din fașă orice revendicare protecționistă în fața valului de imigranți. Și totuși, am să intru în jocul dvs. și am să-mi reformulez afirmația: nu toți musulmanii sunt islamiști și nu toți islamiștii sunt teroriști, dar tot teroriștii sunt musulmani. Vă place mai mult acest silogism? S.C. – Putem vorbi despre terorism în Occident, dar în România? M.S. – Absolut, da! Terorismul poate căpăta diferite forme, acesta se poate disimula după directive europene, reforme economice, împrumuturi la F.M.I, Banca centrală, politici pro-imigrație, negarea suveranității populare, izgonirea populațiilor indigene, fast-food, propagandă pro-sodomistă etc. Terorismul este practicat pe sectoare, sub diferite forme, în funcție de interesul și intervalul istoric. Nu există nici o diferență între o bombă care sfârtecă corpuri nevinovate și o legislație criminală, ucigașă care pune în genunchi o națiune. S.C. – Mă scuzați, dar nu am înțeles ceva, vorbeam de terorism și ați menționat fast-food-urile?! M.S. – În S.U.A. patruzeci la sută dintre oamenii diagnosticați cu cancer suferă de obezitate. Circa 45 la sută dintre adulți și 25 la sută dintre copii suferă de obezitate. Vorbim despre o adevărată bombă cu întârziere și, totuși, guvernul american permite industriei fast-food să facă 200 de miliarde pe an din vânzarea cancerului și a obezității. Este cunoscut faptul că obezitatea provoacă teamă, neîncredere, dependență, panică, paranoia și nesiguranță. Terorismul acționează după aceleași principii. S.C. – Unele voci din diaspora, o să-l amintim doar pe Paul Goma, vorbesc despre un plan de înlocuire a populației din România. În ce constă această înlocuire? M.S. – Înlocuirea despre care a vorbit Paul Goma este o problemă strict românească și face referire la înlocuirea poporului român cu populația actuală a Israelului. De partea cealaltă, în Occident se vorbește despre „Marea înlocuire“ și este o problemă abordată de intelectualii din Vest. În Franța, Renaud Camus a demonstrat că „Marea înlocuire“ nu este un concept ideologic, ci o realitate palpabilă și este, probabil, cel mai mare șoc civilizațional pe care l-a cunoscut Franța și, mai pe larg, Occidentul. Marea înlocuire se rezumă prin schimbarea de populații și este vizibilă cu ochiul liber în orice aglomerație, spital, școală, supermarket etc. Însă, mare înlocuire nu se traduce doar prin schimbarea populațiilor indigene, ci și prin schimbarea civilizațiilor, a culturilor, a tradițiilor, a modelului de gândire, de exprimare, de percepție, a felului de a privi mediul înconjurător. Diferența dintre regimurile totalitare asumate și regimurile așa-zise democratice constă în metodologia de constrângere și condiționare a maselor. Putem vorbi de o adevărată revoluție a modului de detenție, Gherla, iadul iudeo-stalinist fiind surclasat! În pușcăria capitalistă, celulele și zidurile au fost înlocuite cu manipularea ideologică, sârma ghimpată cu șantajul financiar, și gardienii înarmați s-au preschimbat în jurnaliști corupți care trag cu salve neîntrerupte și fără somație în deținuți, cu minciuni letale. S.C. – Din nou, nu credeți că sună a discurs complotist? M.S. – În timp ce Catedralele cad sub acțiunea buldozerelor, moscheile se ridică din banii publici. În timp ce albii sunt tot mai puțin tolerați de speța conducătoare, minoritățile sunt impuse ca model dominant. În timp ce creștinii sunt din ce în ce mai ridiculizați, musulmanii sunt promovați pe toate căile. În timp ce familia creștină este din ce în ce mai hăituită, sodomiștii își fac de cap defilând în stradă cu copii adoptați în cârcă, uneori smulși din brațele mamelor de organizațiile de stat… are rost să mai continui? S.C. – La ce vă referiți? M.S. – Că doi pederaști se pot căsători și adopta copii nevinovați, răpiți, uneori, chiar din brațele părinților de instituțiile statului. Mă refer la Barnevernet-ul din Norvegia și cazul familiei Bodnariu. Nu este un caz izolat, drama are loc în toate țările nordice, în Suedia, Anglia, Germania și se întinde treptat în toată Europa. S.C. – Să revenim la conceptul marii înlocuiri și complexitatea acestuia: este și România o țară în proces de înlocuire? M.S. – Vă repet, marea înlocuire nu este un doar un concept, ci și un plan politic și, în consecință, a devenit o realitate palpabilă. Când vorbim de România, înlocuirea a fost realizată pe plan formal la nivel cultural, social, oarecum ideologic, și, într-o măsură mai mică, pe plan spiritual. Însă pe fond, marea înlocuire, ca multe alte totalitarisme încercate pe neamul nostru, a fost scurtcircuitată de intervalul istoric și substanța profundă din care românii sunt plămădiți. S.C. – Anumiți intelectuali vorbesc despre o imposibilitate de adaptare a poporului român, incriminând tocmai substanța profundă și specificul românesc care vorbiți, spunând că reprezintă un obstacol în fața progresului. Cum ați încadra această specificitate? M.S. – Nu putem porni de la o teză subiectivă pentru a ajunge la concluzia unei specificități, ar fi prea ușor. Intelectualii despre care vorbiți sunt, de fapt, ’telectuali, adică propagandiști autorizați de sistem. Dacă ar spune ceva real despre poporul român, nu i-am mai vedea pe la televizor și nici nu și-ar mai vinde cărțile. Apoi, cred că este firesc să nu înțeleagă complexitatea ființei profunde a unui neam atât de vechi. Ca să fiu mai explicit, pot să vă spun că românii, în marea lor majoritate, dispun de un geniu pe care străinii de țară, de neam și de Dumnezeu nu-l pot înțelege. Este un fel de înțelepciune a eternității, o gândire tipic românească, străveche, dezlegată de influențe străine, o filozofie național creștină, tradițională, profund țărănească și de sine stătătoare. Un fel de coerență cu natura, de intimitate cu anotimpurile – genială prin simplitatea ei, o viziune despre viață care transcende asupra oricărei încercări istorice de mistificare și modificare a valorilor fundamentale. Acesta este marele geniu al culturii românești originale pe care ’telectualii încearcă să-l distrugă. S.C. – Vorbiți despre oameni care își cunosc istoria, tradițiile și sunt impregnați de cultura românească, dar credeți că tinerele generații vor ști să ducă ștafeta mai departe? M.S. – Tinerii din România pot fi duși cu barca o vreme, păcăliți într-un anumit interval de timp să îmbrățișeze curente lăturalnice, umaniste, filozofico-nihiliste, abstracte, goale de sens, într-un cuvânt, iudaizate. Însă, de fiecare dată, acționează asupra lor o forță superioară care-i atrage înapoi în rostul vieții, pe cărarea continuității, în etern, spre Dumnezeu. Românul nu-i treabă ușoară, e abil, teribil de rezistent, el nu poate fi asimilat de nimeni și de nimic, învinge timpul de fiecare dată, e unic prin ființa sa, superior prin destinul său. Cât despre planul înlocuirii, fragmentării și risipirii, acesta a eșuat deja. Izgonirea din țară a milioanelor de români nu a produs terenul prielnic marii înlocuiri, ci mai degrabă cel al deconspirării tuturor dușmanilor noștri și, mai ales, a minciunii occidentale – care, să nu uităm, a fost folosită ca monedă de schimb pentru a distruge continuitatea noastră – reformând chiar în acest moment, printr-un ricoșeu incredibil, idealul național. Conștiința reacționară a Neamului Românesc se află în exil. S.C. – La ce vă referiți, unde vreți să ajungeți? M.S. – Fără să realizeze, milioanele de români de pretutindeni își ascut săbiile inteligenței pe ruinele Occidentului. Se vor întoarce acasă la momentul potrivit, cu un naționalism fierbinte, implacabil, revoluționar! Atunci, pe nevăzute o să înceapă exodul trădătorilor, renașterea României. Cei de afară împreună cu cei de acasă, uniți în această inversare neașteptată a forțelor continentale își vor regăsi interesul comun, calea libertății, reînnoind cu idealul național. Atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom avea ceea ce nu are nici un popor prins în ghearele U.E., o națiune liberă. Nu trebuie să acceptăm altă cale. S.C. – Înțeleg din ceea ce spuneți că nu aveți de gând să vă reconciliați cu ideea unui viitor comun în Europa? M.S. – Fără români, Occidentul ar fi fost islamizat de mult, dar asta nu i-a împiedicat să ne trateze cu dispreț începând din anii ’90. Cert este că noi nu am decis să ne sinucidem în grup alături de vestici, e treaba lor, e viața lor, e moartea lor. Multiculturalismul este perceput foarte prost în Europa Răsăriteană. Pentru români, islamul a reprezentat dintotdeauna un imperiu cuceritor – „de pradă“, cum l-a definit Nicolae Iorga –, iar lupta împotriva acestuia a lăsat urme adânci pe pământul nostru sacru atât prin jertfele strămoșilor, cât și prin sângele dușmanilor. Consider că Vestul, din păcate, își trădează partea de continent, trecutul, istoria, civilizația; își cedează pământul, casele, femeile, copiii, sângele. Asta este, situația e destul de tristă, asistăm la un genocid acceptat, dar nu ne privește pe noi. Până la urmă nu împărțim aceleiași valori, aceleași crezuri, nu am avut și nu vom avea niciodată un destin similar. Cancerul provocat în Europa de revoluția iudeo-masonică din 1789 nu a reușit să producă metastaze mortale în Est, sistemul imunitar răsăritean le-a anihilat. În definitiv, dacă apartenența la U.E. se traduce prin ieșirea României din istorie, atunci trebuie să scăpăm cât mai repede din această structură. S.C. – Cum vedeți viitorul în Europa? M.S. – În primul rând, nu cred că toate ouăle sunt bune pentru omletă. Când vorbim de viitor, trebuie să disociem construcția europeană de interesul real al Europei. Eu cred că vom asista la o inversare nimicitoare a istoriei, toate semnalele ne arată că populațiile occidentale – Italia rămâne o enigmă – au capitulat în fața evidențelor. Re-imigrația masivă spre țările de proveniență a populațiilor venite din Africa de Nord, sub Sahariană și din Orient ar rămâne singura soluție de salvare pentru ei, dar nu cred că axa sionisto-americană împarte același punct de vedere, mai ales acum când se află atât de aproape de reușită. În definitiv, cheia rezolvării se află în Europa originală, de matcă. Viitorul Europei creștine, albă, tradițională, morală și liberă stă în mâinile noastre, am devenit garanții Europei. S.C. – E de bine, e de rău? M.S. – Este așa cum este. Avem posibilitatea de-a rescrie istoria Europei cu litere de aur și asta împotriva globalismului neo-liberal, a Vițelului de aur. Este o obligație istorică, un legământ cu învățămintele creștine lăsate de Iisus Hristos la care trebuie să răspundem „Prezent“! S.C. – Mulți Occidentali nu sunt de acord cu ceea ce se întâmplă în U.E., votul spre partidele de extremă dreapta se evidențiază tot mai mult. Cum credeți că acest viraj politic o să influențeze deznodământul în următorii ani? M.S. – Așa cum am mai spus, nu cred în antitezele oferite de sistem. Aceste partide evoluează într-un penitenciar politic și sunt folosite de elită pentru a genera o falsă impresie de pluralitate politică. De asemenea, prin demonizarea acestor partide, de fapt a electoratului, se creează condițiile necesare pentru a justifica necesitatea partidelor tradiționale. Acest joc al aparențelor permite controlul spațiului zis democratic. Partidele zise extreme joacă după regula tergiversării, ținând electoratul naționalist într-o perpetuă dezamăgire și sufocare: stați calm, fiți încrezători, nu vă revoltați, suntem de neoprit, într-o zi vom câștiga alegerile, Ura!, Ura! etc. Între timp, occidentalii sunt tot mai colorați. S.C. – Scapă cine poate? M.S. – Întrevăd că în următorii 20-30 de ani, odată cu împlinirea agendei anticipate de Stephen Smith, africanizarea Europei, un număr foarte important de occidentali își vor lichida activele și își vor părăsi teritoriile pentru a-și îndrepta pașii spre Est. Revărsarea populațiilor de rasă albă din clasele mijlocii și superioare este inevitabilă, logică, altfel vor dispărea în 3-4 generații. S.C. – Nu credeți că multiculturalismul poate produce o societate echilibrată, armonioasă și acceptabilă pentru populațiile albe? M.S. – Probabil că o să meargă, o vreme, dar să vedem cum o să explicăm albilor că această societate trebuie să se facă fără ei, dar pe pământul lor? Multiculturalismul o să aibă o durată de viață limitată și în câteva generații rasele vor fi uniformizate, metisate, omogenitatea o să devină noua normă, o subrasă hibridă o să domine și o să intrăm în era metisului occidental. S.C. – Să spunem că acest scenariu de anticipare de tip horror movies devine o realitate, care credeți că ar fi rolul României? M.S. – România trebuie să se integreze cât mai repede în grupul Visegrád, dar dintr-o poziție de independență totală fața de U.E. și N.A.T.O., și să formeze un bloc de rezistență care să extindă cooperarea cu țările vecine, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Republica Moldova etc. S.C. – Dacă înțeleg bine, vă referiți la ieșirea României din U.E.? M.S. – Ieșirea României din U.E. este inevitabilă, istorică. Dacă ținem cont de creșterea tot mai accentuată a tensiunilor și a brațului de fier angajat între Bruxelles și grupul Vișegrád, în special cu Polonia și Ungaria, ne dăm seama că este o chestiune de timp până la implozie. Problema României în această configurație dezirabilă stă în momentum, nicidecum nu trebuie să ajungem în poziția ultimului trădător din Est, adunat cu fărașul din milă, sau din necesitățile geo-strategice, ar fi o rușine pentru demnitatea noastră și un handicap major în negocierilor viitoare. S.C. – Nu credeți că ieșirea noastră din U.E și N.A.T.O. ar pune în pericol siguranța României? M.S. – Siguranță României față de cine, vorbiți despre Rusia, Republica Moldova, Polonia, Ungaria, Serbia, China… cine vrea să ne atace, Mehmed al Doilea? Vă rog, haideți să fim realiști. Sunt trei motive majore care provoacă instabilitate în lume și toate sunt interconectate între ele. De la înființarea Rezervei Federale, care este o bancă centrală privată, mașinăria de război americană a fost creditată fără acoperire reală, doar hârtie. Fără războaie, controlul resurselor planetare, șantajul financiar și imperialismul economic, S.U.A. ar intra imediat în faliment. Economia internă a Statelor Unite este deținută și controlată în cvasitotalitate de o plutocrație care a preluat controlul prin cele trei bănci cunoscute care administrează întreaga masă monetară și financiară în folosul acestei plutocrații. Marele economist Charles Gave, om de rețea și fin cunoscător al fenomenului transnațional, vorbește despre o organizație criminală, aș zice că folosește un termen prea cordial. Conflictul permanent cu țările arabe este condiția sine qua non pentru a putea menține populația Israelului într-un spațiu geografic care nu-i aparține, întreținând acest conflict permanent pentru a provoca, menține și justifica starea continuă de nesiguranță în lume. În definitiv, războiul permanent este o investiție pentru aristocrația jidănească din New-York, o necesitate economică pentru supraviețuirea hotelului american, elementul de bază al agendei globaliste și, nu în ultim rând, argumentul de forță al iudaismului politic. Aceasta este Cutia Pandorei, restul e literatură mass media. S.C. – Plecând de la această constatare și dacă România ar ieși din această sferă de influență, nu credeți că am fi izolați din punct de vedere comercial? M.S. – Încercările de izolare s-ar solda cu un eșec total. Nu mai suntem în anii ’90, Perestroika a anihilat U.R.S.S.-ul, dar nu a reușit să transforme Rusia într-o colonie cosmopolită. Renașterea Rusiei a creat o lume multipolară. China a devenit cea mai mare forța economică din lume și alături de India, Brazilia, Africa de Sud și Rusia au format BRICS, o adevărată structură și un simbol al schimbării în puterea economică mondială, creând o alternativă salutară la organizația criminală amintită de Charles Gave – Banca Mondială și F.M.I. Avem la îndemână posibilitatea înființării unui parteneriat strategic-comercial în sânul grupului Visegrád, acest parteneriat nu poate fi împiedicat să devină un factor de stabilitate și prosperitate în zonă. Datorită poziției geografice, România poate să joace un rol esențial în această construcție. Portul din Constanța reprezintă o adevărată deschidere spre lume, acesta poate să devină cel mai important port din Europa, imaginați-vă cam ce venituri am putea genera numai din taxe? Recuperarea pământurilor cedate împotriva interesului național și relansarea agriculturii pe modelul biologic, reînființarea și reabilitarea structurii industriale, posibilă numai prin finanțarea noilor parteneri care ar avea tot interesul să sprijine dezvoltarea infrastructurilor și a serviciilor. Această dinamică ar relansa imediat piața muncii și exportul, vorbim de milioane de locuri de muncă. Noile investiții ne-ar permite ca după naționalizarea tuturor resurselor ale solului și subsolului, să reînnoim cu exploatarea și distribuția bogățiilor cu care am fost înzestrați. Posibilitățile sunt infinite, dar numai o țară liberă și suverană poate pretinde la izbăvire. Tocmai din această cauză se fac eforturi atât de mari să rămânem în stadiul de colonie, un posibil loc de retragere pentru înlocuirea de care a vorbit Paul Goma. S.C. – Ați prezentat o viziune foarte pozitivă, dar cum putem realiza acest lucru cu o clasă politică compromisă? M.S. – Întreg sistemul trebuie dinamitat, poporul trebuie să-și reia ce-i revine de drept, trebuie să înceapă rebeliunea, răscoala, insurecția. Armata trebuie să-și reia atribuțiile reale, să audă strigătul națiunii și să sprijine poporul în răsturnarea acestui regim, să-i judece și, dacă sunt vinovați de înaltă trădare, și sunt, să fie împușcați în Piața Universității. Trebuie instituit o nouă formă de guvernare bazată pe democrația directă, puterea, controlul și voința nemijlocită a poporului român trebuie să prevaleze în orice situație. Constituția trebuie să fie rescrisă pentru a garanta suveranitatea țării, a tuturor resurselor, a pământului, a băncii naționale, a monedei naționale și, mai ales, a poporului. Trebuie interzise partidele politice, monopolurile private, lobby-iști și ong-uri străine pe teritoriul național, conflictele de interes trebuie pedepsite cu închisoare fermă și actele de înalta trădare prin pedeapsa cu moartea. Ar trebui să preluăm, să adaptăm și să perfecționăm modelul elvețian. S.C. – Care sunt calitățile principale ale democrației directe? M.S. – Democrația directă împiedică accesul la conducere al oamenilor necinstiți sau incompetenți, fiind asociată cu mecanisme complementare de filtrare și control stabilite în raport cu interesul general și voința populară. Adevărata democrație nu desemnează regi, stăpâni sau dictatori, nu pune poporul în custodia unui singur om atotputernic, a unui partid sau a mafiei bancare transnaționale. Democrația directă este aceea care permite unui grup realmente reprezentativ al societății să muncească cu devotament în folosul comunității din care provine. S.C. – După părerea dvs., care este principala problemă a României, ce anume ne ține pe loc? M.S. – Lipsa de orizont, lipsa informației și lipsa înțelegerii că singura manieră viabilă și realistă prin care un om se poate îngriji și gospodări, dar și o familie, un sat, o comună, un oraș, un județ, o regiune și o națiune, în general, este prin implicarea activă, neîntreruptă și directă a tuturor membrilor interesați. Dacă într-o familie se ajunge în situația în care nici tatăl, nici mama nu-și mai arată interesul, grija și nu se implică la modul cel mai serios în treburile zilnice, atunci nu mai există nici familie, nici copii, nici casă, iar viață lor va fi sortită eșecului. Lipsa acestei dinamici esențiale de gospodărire și organizare internă duce la apariția intermediarilor, care, în mod natural, vor ajunge în cele din urmă să uneltească împotriva interesului comun. S.C. – Anumiți intelectuali din țară încearcă să trezească aceste sentimente. Dan Puric ocupă această poziție, ce părere aveți? M.S. – Dan Puric ocupă poziția pe care o ocupă paznicii sistemului în toată Europa. Rolul lui este să ducă românismul și ortodoxismul în zona misticului, în complexitatea banalului, în derizoriu. Ca să câștige încrederea oamenilor care nu realizează că un populist onest nu ar fi omniprezent la TV, aceste personaje forțează ușile deschise denunțând globalismul neoliberal, planurile ocultei financiare, genocidul alb, islamizarea Europei și, bineînțeles, amenințarea Rusiei, având grijă să nu se ajungă la întrebarea care deranjează și anume că cei care provoacă aceste atrocități sunt membrii comunității care-i promovează pe acești mari români. În definitiv, poziția naționalistului de serviciu este asigurată de un actor, de oricine, aiurea, dar niciodată de un naționalist român adevărat. Dacă îmi aduc bine aminte, în urmă cu câțiva ani părintele Iustin Pârvu, Dumnezeu să-l odihnească, spunea că acesta (Dan Puric) s-a opus proiectului de a se construi o mănăstire ortodoxă la Aiud pentru Sfinții Închisorilor, solicitând în locul acesteia un centru cultural ecumenic. Revelator, nu-i așa? Eu l-aș sfătui să se lase de citate și în loc să practice gândirea de duminică, mai bine și-ar exersa talentul actoricesc în cadrul teatral și poate că, în ziua eliberării, vom uita că a fost recrutat de Securitate în 1976, când avea doar 17 ani. S.C. – Sunteți un intelectual, un publicist și un scriitor angajat, v-ați gândit să faceți politică? M.S. – Nu cred că sunt un intelectual, poate mai degrabă un liber cugetător și cel mai probabil, un populist înrăit. Pentru mine un intelectual care intră în politică este un intelectual ratat. S.C. – De ce nu vă întoarceți în România? M.S. – Momentul nu este încă potrivit. Atunci când dușmanul ocupă națiunea, elitele sunt vândute și poporul este supus, rezistența se face în vârful munților sau în afara granițelor, altfel națiunea dispare. S.C. – Ați scris o carte care se numește Manifest Cartea Neagră a României.Ce ne puteți spune despre ea? M.S. – Plecând de la o stare accentuată de dezacord cu realitatea impusă, am făcut o imersiune profundă în gunoiul societății europene provocat de revoluția bolșevică, primul și al doilea război mondial. Căutând elemente de înțelegere, am ajuns la cauze și analizând conținutul, spre surprinderea mea, am găsit „cutiile negre“ ale României. Manifest Cartea Neagră a României este nota mea sinteză. S.C. – Ca să nu-mi reproșeze colegii că nu respect rigorile meseriei, trebuie neapărat să vă întreb: sunteți un antisemit? M.S. – Vă mulțumesc pentru rigurozitate. Cred că cea mai bună definiție dată antisemitismului aparține marelui jurnalist și critic literar, Bernard Lazare– jidan el însuși, dar onest! – din care citez: „Antisemitismul se află în gestație permanentă în jidan și nu în antisemit“. S.C. – Bine, dar care este poziția dvs.? M.S. – Imaginați-vă pentru o clipă următorul scenariu de groază: uzurpând identitatea românească străveche, niște țigani fără scrupule, de diferite cetățenii, împrăștiați pe întreg mapamondul, ar lucra concertat la distrugerea și anihilarea tuturor edificiilor create de civilizația iudaică. În măsura în care aceștia ar fi deconspirați, oare ar ezita cineva să-i numească români? Și dacă ar face-o, pe bună dreptate de astfel, credeți că țiganii ar scăpa basma curată acuzându-și victimele de antidacism? Să fim serioși.
Vai de capul nostru! Vă dați seama ce zice omul ăsta? În câteva fraze a măturat toată mizeria adunată în aproape 30 de ani de minciună și întuneric. Asta nu e gândire, e tsunami intelectual și patriotism desăvârșit revărsat peste diavoli. Cu asemenea intelectuali, “O să bată soarele și pe strada noastră”. Mulțumim domnule Sterie Ciumetti pentru acest mega interviu. Aveți fani la Constanța!
D-ul jurnalist a dat dovadă de inteligență și strategie. Poate că la început a încercat să ducă discuția într-o zonă “acceptabilă” însă și-a revenit repede, curentul a fost prea puternic! Jurnalistul nu a încercat să-l împiedice pe d-ul Șerban să spună ce gândește, asta înseamnă că știe ce este un interviu și oricum nu ar fi fost posibil. Întrebările au fost excelente. Domnul Șerban are o viziune și o forță de sinteză uimitoare, nici un “telectual” nu ar fi reușit să-l inducă în eroare pentru că, pe lângă curajul și “sănătatea” cu care gândește, își iubește țara și adevăr grăiește! Felicitări, un mare moment de jurnalism, LIBER!
Democrație directă cu un grup de reprezentanți este o teză nu tocmai de profunzime, domnul Șerban a formulat-o gândind singur în biroul său și fără a avea experiența implicării practice în realitățile sociale. ELVEȚIA nu este un model tocmai potrivit pentru o DEMOCRAȚIE FUNCȚIONALĂ. Mai aproape de adevăr se poate exemplifica San Marino despre care aproape nimeni nu știe nimic. Locuitorii acestui minuscul stat – prima republică înființată cu 800 de ani în urmă și care nu face tapaj că este democrat – și-au asigurat traiul liniștit într-un loc protejat natural, dar și bine organizat asupra invaziei tâlharilor. Au câștigat în lupta cu armata papalității (a lui Borgia) care intenționa să-i catolicizeze. Au propria spiritualitate -ancestrală – și trăiesc în bună conviețuire. Despre Democrație, ca să funcționeze nedeturnată – ca la toate tentativele din istorie, începând cu aceea gândită de Pitagora – introducerea unor elemente de bază în Constituție este STRICT OBLIGATORIE cu scopul de a fi protejată de atacurile rău intenționate ale nemernicilor. Mișcarea pentru Constituția României s-a înființat în luna februarie 2013 și a promovat un proiect de Constituție a Cetățenilor, Proiect încă perfectibil și la care lucrează peste 500 de români din toate profesiile și categoriile. Au fost înființate deja 7 Comitete de Inițiativă și prin domnul dr. Constantin Cojocaru s-au făcut demersurile legale prin publicarea în Monitorul Oficial în sensul de a fi convocat -legal- referendumul. În anul 2014 fost și tipărită cartea Constituția Cetățenilor explicată pe înțelesul tuturor, era după al doilea Comitet de Inițiativă. Deci, acțiunea este publică și foarte bine cenzurată de sistemul mediatic și cu alte piedici/arme ale teroriștilor autori ai loviturii de stat decembriste. Tel.: 0744 435 445.
Elveția nu este un model potrivit pentru o democrație funcțională??? Democrația directă nu este funcțională??? Eu cred că confundați democrația ateniană și democrația directă care este cel mai sigur model de funcționare. Poporul este suveran, el decide, punct. Cine nu înțelege asta, muncește degeaba! Adevărul e că d-ul Șerban a dat de pământ cu toate manipulările și a făcut-o cu eleganță, rațiune și curajul celor înzestrați.
1. Excelent material! 2. Islanda are o democrație de un mileniu, nu de opt secole ca San Marino. Și civismul cetățenilor ei, care au alungat bancile și corporațiile transsfrontaliere acum cîțiva ani este un exemplu mai bun de democrație funcțională. DAr, e-adevărat, nici despre revoluția pașnică din Islanda nu a scris persa mercenară de la noi. Evenimentul a fot vehiculat tot prin rețelele de socializare.
Sincere felicitari, d-le Serban!. Cu oameni ca dv. mai putem avea o speranta ca acest popor nu va pieri sub loviturile nemiloase ale Ocultei Mondiale. Continuati sa faceti cunoscute aceste idei patrunse de cel mai pur patriotism, astfel vom stii ca nu suntem in totalitate pierduri.
Am citit și recitit de câteva ori acest interviu; deși pe alocuri mi se pare un pic exaltat și nerealist, este un material excelent, de referință; o singură umbră îi găsesc; este nedrept ceea ce spune despre Dan Puric. Cu o astfel de atitudine niciodată nu se va putea închega o mișcare naționalistă în România. Așa cum a spus cititorul Tache Catanu trebuie ‘să ne coalizăm, să răzbim peste diferențele fiecăruia’. Avem nevoie de fiecare român bine intenționat și Dan Puric este unul dintre ei. 1. Sunt multe căi prin care mesajul naționalist poate fi transmis. Dan Puric o face cum știe el cel mai bine, ajutat de talentul său actoricesc. În limbaj de marketing aș spune că a găsit o nișă, ceva ce lipsea românilor, și de aici succesul de care se bucură. Reușește să atragă în special tinerii. Sălile lui de conferință sunt arhipline. Într-o țară unde cititul literaturii universale a căzut în desuetudine, nu este nici o rușine să citezi pe alții mai ales dacă ei sunt mari nume. Nu uit că Dan Puric a străbătut întreaga țară cu conferințele lui, a mers până în cele mai umile colțuri. La televiziunile sistemului este invitat pentru că le crește audiența; în plus, ca invitat, este o cale excelentă de a transmite mesajul pe scară largă; nu văd de ce ar refuza. Prin el am aflat prima dată de Florin Colceag, Mircea Tudor, Pavel Chirilă, Călin Georgescu dar și de marile nume ale generației interbelice, detalii din rezistența anticomunistă, despre martirii închisorilor. Am învățat multe de la el și mi-a dat multe lucruri asupra cărora să reflectez. Dacă fiecare dintre noi și-ar pune la lucru, pentru binele comun, competențele personale, adică ce știe el să facă cel mai bine, alta ar fi situația. 2. După atâția ani i se pune pe tapet iar și iar că a fost recrutat de Securitate la vârsta de 17 ani; este RIDICOL. 3. Cum trebuie să fie în viziunea lui Mihai Stoian un “naționalist român adevărat”? 4. În legătură cu centrul cultural ecumenic de la Aiud nu trebuie să uităm două lucruri: (1) în închisorile comuniste au murit nu numai ortodocși și, (2) la urma urmei Dan Puric a străbătut țara în lung și-n lat și a donat nu puțini bani strânși din conferințele și vânzarea cărților lui pentru acest centru. Numai acest ultim aspect și îi face onoare.
Aveți deplină dreptate, Dan Puric prin Rotary este un exemplu de român cu bune intenții pe care ar trebui să îl susținem în drumul său cutreierând țara. Având în vedere latura antisemitistă a ortodoxiei, un centru ecumenic este de preferat unuia ortodox, noi trebuie să ne identificăm cu discursul sensibil al unui naționalist care se delimitează de formele de rasism, xenofobie și extremism. Francmasoneria oricum a ajutat mult națiunea românească în modernism, așa că putem să dormim liniștiți știind că ne veghează în continuare.
Stimati comentatori, articol excelent de realist,dar nici unul dintre dumneavoastra nu a pomenit,macar un nume,cine sunt cei care s-au facut vinovati de distrugerea Romaniei! Ar fi trebuit sa fie amintiti personajele cheie care au vandut tara pe daiboji,Ei sunt cu banii si averile si poporul roman cu suferintele. Dar pana cand sa-i suportam,induferent din ce tara sunt vineticii. De ce nu ati amintit de cel care a spus ca Romania este un morman de fiare vechi?In concluzie ne trebuie oameni verticali,curajosi si puternici sa punem ordine in tara si sa o luam de la capat,adica din 1989! Trebuie cercetati si condamnati toti cei care au fost la conducerea tarii din 1989 si npna in prezent,sa le fie confiscate averile si sa-si piarda toate drepturile civile si politice pentru totdeauna!!! Gasesc de cuviinta ca un acad. Ioan Aurel Pop ar fi cel mai nimerit pentru Presedintia Romaniei,un guvern condus de oameni care au condus la vremea domniilor lor institutii,societati comerciale mari,care stiu ce inseamna truda, transp[iratia si pretuirea banului muncit!
Dragă Adria, e foarte trist dacă Dan Puric a devenit sursa ta de documentare. Chiar n-ai văzut că spune numai ceea ce i se dă voie să spună, iar ceea ce spune maschează cu abilitate mai multe îndemnuri de a trimite Neamul Românesc (să dăinuie) în eternitate. Pentru tine ca și pentru cei care gândesc ca tine e trist, este foarte trist, că nu v-a revoltat extrapolarea, pe care și-a permis-o Dan Puric la pagina 129 (primele rânduri de sus) din cărțulia sa CINE SUNTEM, unde spune foarte clar: „Eu pot să privesc Europa, Statele Unite, lumea, și să zic așa: vreau să mor creștin, lovește. Acesta este testamentul poporului român și aceasta este condiția dăinuirii lui”. Omul ca individ este muritor și are dreptul la testament, neamul în schimb este nemuritor și n-are nevoie de testament. Chiar nu știi că neamurile pier doar atunci când acceptă sinuciderea, iar domnul Dan Puric asta vrea să ne învețe prin asemenea aluzii și extrapolări susținute de prea multul său defetism. Una este să lupți în numele și pentru victoria credinței tale și cu totul altceva este să mori ca un copil, ca un miel cerând lovitura. În cărțulia sa, care nu spune nimic despre CINE SUNTEM cu adevărat, dar făcând abuz de mângâietorul cuvânt TAINĂ, mai sunt strecurate alte aluzii la îndemnul de a învăța să mori, cum sunt și cele două de la pagina 38 sau cea de la pagina 151. În loc să ne spună că sub acest semn vei învinge (cum trebuia spus în capitolul Trei priviri) ne spune că sub acest semn să mori, cerând în mod sinucigaș: LOVEȘTE. După aceeași rețetă au fost scrise și celelalte cărțulii ale sale pline de cuvinte bombastice (Eu mi-am înțeles menirea astfel: să mătur poteca spre Biserică), așa încât domnul Mihai Șerban are deplină dreptate atunci când arată că rolul lui Dan Puric este să ducă românismul și ortodoxismul în derizoriu. Da, Dan Puric are foarte mult talent, dar treceți de la încântătoarea formă a expunerii la conținutul plin de capcane („șopârle”) care contaminează și alterează voința și dârzenia de a fi „pământ roditor de bine, popor solidar si făcător de pace.” cum a spus Papa Ioan Paul al II-lea în iunie 1999.
În lumea conspiraționismului modern se vântură majoritar personaje mediocre ȋmpreună cu teoriile lor hilare: extratereştrii aflați printre noi, originea dacă a omenirii, poli energetici benefici ori malefici, neo-spiritisme. Prin maniera facilă de asimilare, aceste producții, de regulă cu origine orală, câştigă uşor adepți din mediul educat precar. În zilele noastre chiar mai uşor, prin intermediul comunicării online. Consider ȋnsă periculoasă implicarea ȋn asemenea cugetări a oamenilor inteligenți, presupun din dorința de epatare, dacă n-au şi alte interese. Să nu uităm că sofiştii, precursori ai filozofiei clasice greceşti, erau vârfuri ale inteligenței umane. Un asemenea exemplar, ținând ȋn mână o cioară, putea convige auditoriul că priveşte un vultur! Iar auditoriul participant la asemenea demosnstrații era cu precădere inteligent. Consider suficient să mi se demonstreze că o dictatură este preferabilă democrației, că Ceauşescu a fost un geniu cu 3 clase primare, un vizionar ȋn domeniile socio-economico-financiare şi că Franco a omorât mii de oameni spre a le face bine, pentru a mă convinge că am de-a face cu un sofist, oricât de inteligent şi erudit ar fi el. Iar sofistul modern ȋşi iubeşte producțiile, de ajunge chiar să le creadă, când nu urmăreşte ale alea! Mărturisesc că mi-a ajuns doar această primă parte a interviului ca să nu mai pierd timpul cu restul.
Dacă este adevărat și nu ați continuat să citiți excelentul interviu, ceva îmi spune că mințiți, ați înțelege că nu aveți a face cu un “sofist” ci, dimpotrivă, cu un intelectual realist, foarte logic, inteligent și iubitor de țară. Faptul că induceți subversiv sau nu ideea conspiraționismului și a extratereștrilor, vă descalifică din start. Interviul este mult prea serios și chiar dramatic de bine expus. Suferința și colonizarea României nu este o iluzie, ci o realitate dureroasă pe care numai un cretin nu o poate distinge.
V-au lăsat nervii şi asta este o slăbiciune. Fiind o făptură educată, deduc asta din calitatea verbală a textului, invectivele sunt o dovadă a lipsei de control. M-ar fi interesat doar dacă sunteți o admiratoare a epocii Ceauşescu sau un adept al dictaturii. Apoi, eliminând această introducere a interviului, am putea discuta şi restul. Pentru dumneavoastră, promit să fac efortul de a-l parcurge! O ultimă remarcă: oare nu este suspect că am fost singura țară socialistă condusă de o calfă de cizmar, singura țară postcomunistă jăcmănită de propriii conducători şi singura țară din Uniunea Europeană pe cale de a fi transformată ȋn colonie?
Domunule C. Fenic, eu nu v-am făcut cretin pe dvs. nu mi-aș permite, nu vă cunosc. M-am referit la o stare generală de percepție a maselor. Legat de preferințele mele politice, înțelegând că faceți referire la terminologiile care, culmea, au fost impuse tocmai de către cei care ne-au asasinat și furat țara, inițiând acest “interzis” intelectual pentru a anihila din fașă orice dialog constructiv în jurul tragediei românești, am să vă răspund folosind afirmația d-lui Șerban: “Dacă numiți asta o dictatură (făcând referire la epoca ceaușistă), vă privește, dar atunci eu o numesc o dictatură a binelui” – și nu cred că face referire la comunism… “Cizmarul” despre care vorbiți cu atâta ură, a clădit țara care ne-a fost furată în ’89. Odată cu “cizmarul”, pedeapsa aplicată pentru că, timp de o perioadă, am scăpat de sub controlul capitalismului transnațional (ptin filiala pseudo-comunistă), s-a extins celor 1200 de victime directe, continuând prin distrugerea integrală a structurilor de independență economică! Că ne place sau nu să admitem acest lucru, pe vremea “cizmarului”, România nu a fost o colonie! Nu este deloc straniu că suntem: “Jecmaniți de propriii conducători şi singura țară din Uniunea Europeană pe cale de a fi transformată ȋn colonie?” In primul rând, România nu este pe cale să devină o colonie, ci este o colonie! Nu conducătorii ne-au jecmănit, ei doar au pregătit terenul și legislația necesară să ne jupoaie mafia transnațională, fiind în cel mai bun caz, fideli celor care i-au pus în funcție, impropriu spus, trădători… Însa trebui să știți un lucru, colonia română nu este decât o extensie a gulagului post-capitalist care, contrar minciunilor mass media, a desfăcut și devorat inclusiv Occidentul, transformându-l într-un spațiu dedicat șomajului de masă, imigraționismului islamist, tensiunilor sociale și precarității tot mai accentuată a economiei. U.E. este o colonie, iar statele membre sunt colonizate! Ar mai fi multe de spus, însă interviul de mai sus este complet în acest sens. Numai bine! P.S. la “retro-revoluția” din ’89 aveam 14 ani, sunt prof. univ. predau științele economice în Germania și, sincer, nu cred că sunt un agent al Kremlinului.
Doamnă Viorica Dinu, Puteți să-l caracterizați pe Constantin Fenic ca cretin, dar, oricum, ați greși, deoarece nu este cretin, ci e mai mult decît atît: este un „idiot util” – cum zicea Lenin –, util altora și dăunător nouă. Pentru că este un sofist – e-adevărat, de cea mai proastă speță – și o dovadă este chiar afirmația sa cum că „sofiştii, precursori ai filozofiei clasice greceşti, erau vârfuri ale inteligenței umane” (sic). Da de unde! Sofiștii nu au fost precursori, ci contemporani marilor filozofi clasici greci și nu erau „vîrfuri”, ci erau la marginea filozofiei. Ca dovadă că au fost blamați în toată istoria filozofiei pe îndemnul „Nu faceți ca ei!” Un alt clișeu folosit de acest individ grețos, luat din panoplia denigratorilor României, este că Nicolae Ceaușescu „a fost o calfă de cizmar“. A fost, desigur, cînd avea vreo 14-15 ani, dar nu atunci a fost și președintele României, ci la maturitate. Între timp, studiase la Academia „M. Frunze”, din U.R.S.S., absolvise A.S.E.-ul – adică își desăvîrșise studiile. Cu ce a fost mai bun jidanul mascat Petre Roman, care era inginer hidrolog, asistent universitar la Politehnică, cu doctorat la Toulouse, cînd a fost aburcat premier de ticălosul Silviu Brucan?! Ceaușescu a construit o țară – cea mai puternică din Sud-Estul Europei –, iar Petre Roman a început să o distrugă! Or, să afirmi, cu suficiență, în 2018, că Ceaușescu „a fost o calfă de cizmar care a condus România” nu înseamnă cretinism, ci ceva mult mai grav: dezinformare crasă, care constituie faptă penală. Sofiștii din vremea lui Aristotel se numesc acum tot demagogi, ca pe vremea lui Solon, Pericle, Socrate, Platon ș.a. Apoi, C. Fenic se face că uită că și Rusia, țară tot „postcomunistă” – deși se numise U.R.S.S., adică socialistă, nu „comunistă” –, a fost ruinată de clica jidanului Boris Elțîn! În sfîrșit, „invectivele nu sunt o dovadă a lipsei de control”, cum crede acest moftangiu, ci o armă de contracarare a insanităților debitate de unii ca el. Dacă unul ca el te lovește și îți scoate un dinte, trebuie să-i scoți lui toată dantura! Faptul că pe Ceaușescu îl califică, incontinent, ca „cizmar” nu este tot o invectivă?! Mihail Gorbaciov a fost în tinerețe tractorist, dar asta nu l-a împiedicat să învețe și să ajungă la conducerea U.R.S.S.! Karl Marx a fost, toată viața lui, un parazit: nu a muncit niciodată și a fost întreținut de rude și, apoi, de Friederich Engels. Dar asta nu l-a împiedicat să studieze toată viața și să ajungă să împartă – cel puțin pentru opt decenii – lumea în două: în Capitalism și Socialism! Un alt propagandist jidan este cel cu nume lung, Sterian David etc. Acesta aberează astfel: „Având în vedere latura antisemitistă a ortodoxiei, un centru ecumenic este de preferat unuia ortodox”! Faptul că nu știe limba română este dezvăluit de sintagma „latura antisemitistă a ortodoxiei”. Ce e aia „antisemitistă”?! Poate a vrut să zică „antisemită”. Apoi, din premise, Ortodoxia, care se bazează pe Creștinism – adică pe învățătura lui Iisus Hristos –, este, firește, eminamente antisemită: nu iudeii l-au ucis pe Hristos?! Cum mai pot pretinde jidanii așkenazi că ar fi un „popor ales” de Dumnezeu, cînd respectivul „popor ales” Îl ucide pe Fiul lui Dumnezeu?! Și ce să facem cu acest impostor „popor ales”? Să îl mai tolerăm?! L-am tolerat 2000 de ani și, acum, iată!, reprezentanții lui, Alexandru Florian, Radu Ioanid, Michael Shafir, își fac nevoile în capul nostru – cum zice H.-R. Patapievici –, și au devenit intoleranți cu noi: ne impun altă istorie, ne impun demolarea valorilor noastre morale, științifice, spirituale; ba, mai mult, fac în România legi antiromânești! Nu mai putem fi toleranți cu ei, ci trebuie să îi răstignim așa cum au făcut ei cu Iisus Hristos! Adică, în virtutea proverbului românesc „Cui pe cui se scoate!”, trebuie să aplicăm legea talionului, specifică iudeilor! Cît despre restul frazei ambuscatului, „noi trebuie să ne identificăm cu discursul sensibil al unui naționalist care se delimitează de formele de rasism, xenofobie și extremism”, în primul rînd să citească studiul de aici, http://www.certitudinea.ro/de-la-lume-adunate/view/cuvantul-xenofobie-trebuie-scos-din-uz, și, apoi, să știe că, după două milenii de toleranță religioasă, poporul român trebuie să apeleze, în aceste zile nefaste, la legitima apărare contra invaziei jidanilor și nu să alimenteze instrumentele „ecumenismului”. Teoria ecumenismului a fost lansată de Vatican la începutul secolului XX, pentru a-și impune supremația: adică să ne unim sub dominația papei de la Roma, care, cică, ar fi „infailibil” – deci e o teorie subversivă. Dimpotrivă: noi trebuie să dezvoltăm un naționalism militant, intolerant cu intoleranții, cum sunt jidanii, un naționalism care să apere valorile naționale românești, agresate de ecumenism, de New Age, de satanism – o formă de diseminare a acestuia fiind inclusiv propaganda LGBT –, iar Ortodoxia se află printre aceste valori naționale fundamentale, care definesc națiunea română!
Vladislav Surkov was born Aslambek Andarbekovich Dudayev in the Chechen-Ingush Autonomous Republic and later changed his name to Vladimir Surkov. He is a Russian businessman, former Deputy Prime Minister of the Russian Federation, and current close advisor to Russian President Vladimir Putin. Under the pen name Dubovitsky, Surkov has published a number of works of science fiction, including the “gangsta fiction” novel Okolonolya (“Near Zero”). Surkov initially denied that he was the author of Okolonolya and wrote a preface to the novel stating, “The author of this novel is an unoriginal, Hamlet-obsessed hack.” Surkov was subsequently discovered to be, in fact, the author. He is one of the Russian government officials recently sanctioned by President Obama. The Guardian quoted his reaction: “The only things that interest me in the U.S. are Tupac Shakur, Allen Ginsberg, and Jackson Pollock. I don’t need a visa to access their work. I lose nothing.” “Without Sky” is a science fiction short story, first published as an annex to the magazine Russian Pioneer, No 46 (May 2014).
There was no sky over our village. That’s why we went to the city to watch the moon and birds, on the other side of the river. The people in the city were not thrilled to have us, but they did not try to stop us. On one of the hills, where the brick church stood, they even built an observation platform. Since for some reason they considered us drinkers, in addition to benches and a pay telescope, they built a small tavern by the observation deck, and a police post.
I could understand the city people. They had suffered greatly from the rage and envy of newcomers. And though it was insulting that they considered us - their closest neighbors, almost city people ourselves - intruders, still, we could understand them. And after all, they understood us. They didn’t drive us away. No matter what they wrote on their websites, they didn’t drive us away.
Everyone understood, if they were honest, that it was not our fault we were left with no sky. On the contrary, it was a great honor for us, in a way. The marshals of the four coalitions chose our sky for their decisive battle because the sky over our village was the best in the world: calm and cloudless. The sun flowed through our sky like a wide, peaceful river. I remember them well, the sun and the sky. The marshals found this place ideal for the final battle. It’s not surprising. This was when all armies were airborne, and here there were no clouds, no turbulence. It was perfect.
This was the first non-linear war. In the primitive wars of the nineteenth, twentieth, and other middle centuries, the fight was usually between two sides: two nations or two temporary alliances. But now, four coalitions collided, and it wasn’t two against two, or three against one. It was all against all.
And what coalitions they were! Not like the earlier ones. It was a rare state that entered the coalition intact. What happened was some provinces took one side, some took the other, and some individual city, or generation, or sex, or professional society of the same state - took a third side. And then they could switch places, cross into any camp you like, sometimes during battle.
The goals of those in conflict were quite varied. Each had his own, so to speak: the seizing of disputed pieces of territory; the forced establishment of a new religion; higher ratings or rates; the testing of new military rays and airships; the final ban on separating people into male and female, since sexual differentiation undermines the unity of the nation; and so forth.
The simple-hearted commanders of the past strove for victory. Now they did not act so stupidly. That is, some, of course, still clung to the old habits and tried to exhume from the archives old slogans of the type: victory will be ours. It worked in some places, but basically, war was now understood as a process, more exactly, part of a process, its acute phase, but maybe not the most important.
Some peoples joined the war specifically to be defeated. They were inspired by the flowering of Germany and France after being routed in the second World War. It turned out that to achieve such a defeat was no simpler than achieving victory. Determination, sacrifice, and the extraordinary exertion of all forces were required, and, in addition, flexibility, cold-bloodedness, and the ability to profitably administer one’s own cowardice and dullness.
But all of this was realized and analyzed later by historians and economists. Then, it was just war, World War V, and rather horrifying. I was six. We were all six or younger, all who today enter the Society, who are thirty years old now. We remember how, from the four corners of our sky, the four great armadas swooped down. These were not roaring, screeching and howling airborne apparatus of the old kind, as we had become used to seeing in the video-archives. For the first time, the newest, absolutely silent technology was employed, with some kind of invisible systems of complete noise reduction.
Hundreds of thousands of airplanes, helicopters, and rockets destroyed each other throughout a day in the silence of the tomb. Even falling, they were silent. Sometimes dying pilots screamed out, but rarely, because almost all of the machines were pilotless.
At that time, automatic machinery was being hurriedly brought into general use, and not only in the field of transportation. They introduced hotels without staff, stores without sales people, homes without masters, financial and industrial firms without directors. Even a couple of “pilotless” governments were organized as a result of democratic revolutions, so airplanes were nothing to speak of.
As a result, there was no one to scream while crashing onto roofs, bridges and monuments. The only sound was the cracking and crackling of our homes as they were destroyed beneath the rain of falling debris. And it wasn’t loud. The systems of sound reduction were effective across almost the complete depth of the battlefield.
Our parents tried to shelter us in the city. Above the city, the sky was clear, but the city people closed the city. Our parents cried for help from our side of the river. They begged them to at least take the children, at least those younger than ten, or seven, or three. Or younger than one year old. Or only the girls. And so forth. The city people did not open the city, and we children could understand them. We understood our parents, too, of course, including my own.
My father said: they won’t let us in. We have to dig down. We burrowed into the riverbank sand, in a minute’s time, it seemed. Everyone did, even the fattest and oldest of us. People don’t know themselves well. It might seem strange, but we are, in fact, much more nimble and intelligent than worms. One detail: it was winter. Freezing. The sand was hard.
Mama and Papa burrowed in together with me. They were warm and soft. Papa, a brave and clever man, brought some of my favorite candy from the house with him, a full pocket. And Mama bought my handheld game player. With it, I was happy and not bored in our burrow, so my time passed splendidly. The tail of an airplane fell on us, towards evening.
The fighter aircraft of the Northern Coalition were super-light, made of almost weightless materials. Even if an entire one of these fighters fell on us, the whole airplane, it would not have caused us serious harm. And Papa had dug us in pretty deep.
The place where we were hidden attracted the tail of another airplane. Unfortunately, it was an attack aircraft of the Southeastern League, an older plane, relatively silent, but heavy. Our burrow was deep, but not as deep as the tail of the attack fighter was heavy. The sand above us was frozen solid, but all the same, it was sand, not concrete, not steel, not the shawl of Our Lady: sand. And sand is not steel. I learned this well then, once and for all. And to this day, wake me up in the middle of the night and ask me: Is sand steel or not? I will answer: No! On the run, not pausing for a minute to think, not doubting. No.
I lay between Mama and Papa and didn’t hear the blow. It’s possible that Papa made some funny quacking sound when the excessive weight crushed him, or he swore coarsely. One time he had yelled out something of the sort in front of me and frightened me.
It’s possible that my mother also let out some kind of sound, but not necessarily. I’m not sure she even had time for a guilty smile, like the one she always had when something unpleasant happened to Papa or me. I hope it wasn’t painful.
They were killed. I wasn’t. Death wound round their bodies but didn’t reach mine. My brain was just touched by its black and stifling presence. Something boiled out of my brain and evaporated: the third dimension, height.
When they dug me out in the morning, chilled to the bone because my parents had quickly grown cold and become like the sand, I saw a two-dimensional world, endless in length and width, but without height. Without sky. Where is it, I asked? It’s right there, they answered. I don’t see it, don’t see it! I became frightened.
They gave me treatment, but didn’t cure me. This kind of contusion, severe, can’t be cured. The tail of the attack fighter crushed my consciousness into a pancake. It became flat and simple. What do I see in place of the sky above our village? Nothing. What does it look like? What does it resemble? It looks like nothing, resembles nothing. It’s not that this is incommunicable, inexpressible. There’s nothing of that. There’s just nothing.
After the war there were about fifty other cripples like me. All of us, the two-dimensionals, turned out to be the same age. Why? No one knew. The city scientists dug around in our consciousness for a while. They wrote a few treatises. They dragged us around to symposiums and talk-shows. Several foundations were organized on our behalf. Laughing at us was forbidden by a special law. They built an observation platform for us and a charitable institution. Then we went out of fashion and they forgot all about us.
If it was only that we didn’t see the sky above our village, that would be nothing, but our very thoughts lost the concept of height. We became two-dimensional. We understood only “yes” and “no,” only “black” and “white.” There was no ambiguity, no half-tones, no saving graces. We did not know how to lie.
We understood everything literally, and that meant we were absolutely unsuited for life, helpless. We required constant care, but they abandoned us. They wouldn’t let us work. They wouldn’t pay us a disability pension. Many of us deteriorated, fell and perished. The rest of us organized ourselves to stay afloat, to save ourselves together or perish together.
We founded the Society and prepared a revolt of the simple, two-dimensionals against the complex and sly, against those who do not answer “yes” or “no,” who do not say “white” or “black,” who know some third word, many, many third words, empty, deceptive, confusing the way, obscuring the truth. In these shadows and spider webs, in these false complexities, hide and multiply all the villainies of the world. They are the House of Satan. That’s where they make bombs and money, saying: “Here’s money for the good of the honest; here are bombs for the defense of love.”
We will come tomorrow. We will conquer or perish. There is no third way.
“Without Sky” describes a dystopian future. World War V is in progress. Vague and shifting factions are in armed conflict for murky reasons. The warring parties employ ultra-light, silent hi-tech aerial weaponry. The village is not attacked, but lies beneath the battlefield and is destroyed with the villagers as collateral damage.
The young protagonist’s parents are killed; he is wounded and emerges from the war with a damaged consciousness. As a result of his injury, he has become a “two-dimensional” and can only perceive in two dimensions: length/width, good/bad, black/white, lie/truth.
The narrative is fairly simple and straightforward but tells the story on two levels: the personal and the general.
On the personal level, the level of drama and pathos, the story depicts the suffering of a child during war and the changes wrought upon his psyche by physical violence. This level of the story is intimate, dramatic, and small-scale. There is only one developed character, the protagonist-narrator, and two secondary characters, his parents.
On the generalized level, the level of society, of philosophy and ideology, the story takes a broader view and depicts events affecting a host of tertiary characters who are represented as types or groups: “villagers,” “city dwellers,” “scientists,” “historians,” “economists.”
Peopled with these “types,” the story acquires a fairytale, allegorical quality. This quality is reinforced insofar as events on the personal level are depicted in the same fairytale plane: the protagonist wants to see the moon, but the sky is blocked. When threatened, he hides in the sand. When wounded, his “damaged” mind can see only truth or lies, nothing in between.
Woven into this fairy tale is a prominent thread of “Realistic” contemporary political ideology and military theory:
This was the first non-linear war. In the primitive wars of the nineteenth, twentieth, and other middle centuries, the fight was usually between two sides: two nations or two temporary alliances. But now, four coalitions collided, and it wasn’t two against two, or three against one. It was all against all. And what coalitions they were! Not like the earlier ones. It was a rare state that entered the coalition intact. What happened was some provinces took one side, some took the other, and some individual city, or generation, or sex, or professional society of the same state - took a third side. And then they could switch places, cross into any camp you like, sometimes during battle.
This description of “non-linear war” parallels the current situation in Ukraine as seen from a Russian point of view, with individual regions like Crimea, and cities within regions, like Donetsk and Lugansk, splitting into opposing factions.
In fact, the non-linear war model seems applicable generally to civil wars, such as the current conflicts in Syria and Iraq, for example. Even the contemporary issue of Gay Rights, for which Russia has recently come under criticism, is raised obliquely, with reference to individual sexes from the same state taking different sides in the conflict.
“Without Sky” also develops a theory of war:
Some peoples joined the war specifically to be defeated. They were inspired by the flowering of Germany and France after being routed in the second World War. It turned out that to achieve such a defeat was no simpler than achieving victory. Determination, sacrifice, and the extraordinary exertion of all forces were required, and, in addition, flexibility, cold-bloodedness, and the ability to profitably administer one’s own cowardice and dullness. War was now understood as a process, more exactly, part of a process, its acute phase, but maybe not the most important.
The author here employs irony and satire: fighting a war to achieve defeat. Moreover, war is no longer waged to achieve victory or defeat but is part of a process. And what is the most important part of the process, if not winning? The reader is left to draw his own conclusions, but the passage seems an ironic commentary on modern war, endless and profitable, where unlimited continuation of the conflict brings advantage to some parties, and victory can be had by simple declaration.
The rubbery nature of war and victory described by Dubovitsky brings to mind General Westmoreland’s famous exchange with General Giap. To Westmoreland’s plaintive claim that during the Tet Offensive, the Americans had won every battle, Giap replied yes, but it didn’t matter because public perceptions were changed. American soldiers drove back the enemy, but American public opinion ceased supporting the war and increasingly felt it was not worth the cost.
American and Vietnamese public opinions were locked, as it were, in a virtual conflict that ran parallel to the battlefield engagements. The stream of official propaganda issued by the American government failed to achieve the desired effect, undercut perhaps by the daily video coverage of bloody and gruesome combat that ran each night on the TV news.
Dubovitsky’s suggestion that war may not be the most important part of the process references the idea, originated by Von Clausewitz in the 19th century, that every military conflict is accompanied by an equally important propaganda war. “Without Sky” unmasks the potentially secondary nature of the shooting war but at the same time, the story itself can be construed as a work of propaganda accompanying the current shooting in Ukraine and elsewhere.
The ending of “Without Sky” hammers home the political content. “Without Sky” becomes a story not of drama and pathos, not of personal loss, but of the political awakening of the young protagonist, a theme exemplified in Soviet mainstream literature by Gorky’s “Mother” and N. Ostrovsky’s classic, “How the Steel was Tempered.”
We founded the Society and prepared a revolt of the simple, two-dimensionals against the complex and sly, against those who do not answer “yes” or “no”, who do not say “white” or “black”, who know some third word, many, many third words, empty, deceptive, confusing the way, obscuring the truth. In these shadows and spider webs, in these false complexities, hide and multiply all the villainies of the world. They are the House of Satan. That’s where they make bombs and money, saying: “Here’s money for the good of the honest; here are bombs for the defense of love.” We will come tomorrow. We will conquer, or perish. There is no third way.
What, in the end, is one to make of all this?
Russian and Soviet literature enjoy a long tradition of political science fiction, a tradition that can be traced to Zamyatin’s revolutionary We; that encompasses Ivan Efremov’s Communist Utopian Andromeda Nebula; that runs through the works of the Strugatsky Brothers — early Communist idealists (The Land of Purple Clouds) and later, doubting skeptics (Inhabited Island, Roadside Picnic); a tradition that continues into the contemporary period in the works of Russian science fiction authors such as Oleg Divov with his post-Soviet dystopian vision Vybrakovka (The Culling). “Without Sky” continues this tradition and represents a rather interesting current specimen of the genre.
As the work of Natan Dubovitsky, i.e., Vladislav Surkov, former Deputy Prime Minister of the Russian Federation and a close advisor to Russian President Vladimir Putin, “Without Sky” takes on added significance. The story portrays, in fictional form, Surkov’s view of Russia’s current place in the world, and the nature, causes and goals of the shifting and amorphous conflicts facing Russia today. As such, the story provides insight into the current geo-political thinking, i.e., the point of view, of at least one high level and influential Russian government official.
Although the thematics of “Without Sky” provide some propagandistic value — the story, after all, was published in Russian Pioneer, a patriotic Boy Scout-like organization of young adults — the author’s use of satire, irony, humor and especially ambiguity bring added dimensions to the narrative, and lift it into the richer and more entertaining realm of art.
Another Commentary on "Without Sky"
by Brian L. Steed
I first read “Without Sky” nearly a year and a half ago. I was directed to the short story through several different articles dealing with the Russian conceptualization of modern warfare. I found the story online. The first reading was confusing: What is this “without sky” concept and how can it actually work? On a second reading, I began to see tremendous insight into Russian thought on conflict.
For me, the story’s value was well beyond the science fiction. Part of the value is in the commentary on the nature of war. The connection of the author, Natan Dubovitsky (real name: Vladislav Surkov) and Russian President Vladimir Putin was important as well; Surkov is reportedly a close advisor.
For the last two class years, I have asked my U.S. Army Command and General Staff College students to read “Without Sky,” and we have discussed possible meanings and interpretations. The discussion has proven to be illuminating. What follows is an adaptation of that discussion. I am including the text of the story with my commentary interspersed.
There was no sky over our village. That’s why we went to the city to watch the moon and birds, on the other side of the river. The people in the city were not thrilled to have us, but they did not try to stop us. On one of the hills, where the brick church stood, they even built an observation platform. Since for some reason they considered us drinkers, in addition to benches and a pay telescope, they built a small tavern by the observation deck, and a police post.
The early paragraphs set the stage for the main character. He is the voice of a broader community of people who are left without sky. Later on, the author explains that these victims can see only in two dimensions. Something about the nature of the fighting and the weapons used have created this transformation in perspective in those who lived beneath the sky in which the massive battle took place.
The two-dimensional perspective is also expressed in terms of yes and no, a sort of conceptual black or white appreciation of the world rather than simply a spatial limitation. I believe that the author is making a statement about the Russians’ being “without sky” — the simple people who are being kept out, and the West being the city — the civilization to which those without sky are being denied entry.
I could understand the city people. They had suffered greatly from the rage and envy of newcomers. And though it was insulting that they considered us — their closest neighbors, almost city people ourselves — intruders, still, we could understand them. And after all, they understood us. They didn’t drive us away. No matter what they wrote on their websites, they didn't drive us away. Everyone understood, if they were honest, that it was not our fault we were left with no sky. On the contrary, it was a great honor for us, in a way. The marshals of the four coalitions chose our sky for their decisive battle because the sky over our village was the best in the world: calm and cloudless. The sun flowed through our sky like a wide, peaceful river. I remember them well, the sun and the sky. The marshals found this place ideal for the final battle. It’s not surprising. This was when all armies were airborne, and here there were no clouds, no turbulence. It was perfect.
In this science fiction oddity, it is easy to miss the comment on current and future evolving conflict: it is all aerial. This comment is reminiscent of theories developed and promulgated by thinkers like Giulio Douhet, Hugh Trenchard, and Billy Mitchell during the 1920s and 1930s. They proposed that the development of aircraft capability would make armies and navies irrelevant. In a world where all combat is in the air, then the air quality matters as the author notes.
The final point of note in these opening paragraphs is that the war was between four coalitions:
This was the first non-linear war. In the primitive wars of the nineteenth, twentieth, and other middle centuries, the fight was usually between two sides: two nations or two temporary alliances. But now, four coalitions collided, and it wasn’t two against two, or three against one. It was all against all.
The coalitions are morphing before and during the conflict. There is no linearity to combatants, objectives, or actions. When the author states that this is the first non-linear war, he is not referring to the geography or geometry alone. He is also referring to the personal relationships, organizational associations, and political/military objectives.
The commentary on contemporary war begins as he describes the primitive wars of the reader’s current era, when war was fought between two sides or two “temporary alliances.” In “Without Sky” the war was all against all.
And what coalitions they were! Not like the earlier ones. It was a rare state that entered the coalition intact. What happened was some provinces took one side, some took the other, and some individual city, or generation, or sex, or professional society of the same state — took a third side. And then they could switch places, cross into any camp you like, sometimes during battle.
The greatest complexity was the nature of combatants. They didn’t enter the war as a singular intact state. Rather, the states were divided in the conflict, since provinces, cities, generations, sexes, and professional societies could each take a side and even switch sides during the fighting into “any camp you like.” Here the author pokes fun at the West and its seemingly confusing gender issues. He will do this again in his following paragraph.
The author places emphasis on the role of corporations as well as pointing out the important role of non-state actors. I think that “professional societies” alludes to the critical role of business and business-like groups in promoting and sustaining conflict. The reference to generations gives insight into the emphasis of the Russian information apparatus to weaken trust in institutions across the West such that there are significant differences in generational perspectives of sources and definitions of truth.
The goals of those in conflict were quite varied. Each had his own, so to speak: the seizing of disputed pieces of territory; the forced establishment of a new religion; higher ratings or rates; the testing of new military rays and airships; the final ban on separating people into male and female, since sexual differentiation undermines the unity of the nation; and so forth.
If the ever-changing coalitions were confusing, then so were the goals. Here the author pokes the West again for its constantly changing expectations from war: was the war over weapons, or security, or resources? It is unclear. One could see in this story the confusion over U.S. objectives in Afghanistan, Iraq, or Syria, although involvement in Syria was rather new in 2014, when the story was first written.
The author lists several goals. One can see the reference to the perceived importance of Western media and business in the nod toward ratings and rates. The author places further emphasis on the role of industry in promoting war as he alludes to the use of the conflict as a testing ground for new military hardware. He gives another reference to gender issues by expressing it in an extreme position. It is worth noting that poking the West over gender-related issues is also done by ISIS in their video “And No Respite.”
The simple-hearted commanders of the past strove for victory. Now they did not act so stupidly. That is, some, of course, still clung to the old habits and tried to exhume from the archives old slogans of the type: victory will be ours. It worked in some places, but basically, war was now understood as a process, more exactly, part of a process, its acute phase, but maybe not the most important.
The author expresses that in contemporary conflict there is no victory. Only a simpleton would seek such a thing today. No surrender documents. No parades and ceremonies. One might argue that there is only the promotion of interests and influence. U.S. military doctrine uses a five-phase approach to understanding conflict, with actual combat coming in phase three. In essence, U.S. doctrine and “Without Sky” agree that the acute phase of war is only a particular part of the process of contemporary war.
Some peoples joined the war specifically to be defeated. They were inspired by the flowering of Germany and France after being routed in the second World War. It turned out that to achieve such a defeat was no simpler than achieving victory. Determination, sacrifice, and the extraordinary exertion of all forces were required, and, in addition, flexibility, cold-bloodedness, and the ability to profitably administer one’s own cowardice and dullness.
The 1959 movie The Mouse that Roared was a comedy with Peter Sellers about a very small country that sought to fight a war with the United States in order to be defeated and then rebuilt along the lines of the Marshall Plan. What the author of “Without Sky” suggests is that such behavior may be done in all seriousness. He also suggests that winning and losing are difficult in the kinds of “forever wars” that will exist in “Without Sky.” To win wars or even to lose them requires a Machiavellian cunning and willingness to commit and sacrifice in favor of the effort.
But all of this was realized and analyzed later by historians and economists. Then, it was just war, World War V, and rather horrifying. I was six. We were all six or younger, all who today enter the Society, who are thirty years old now. We remember how, from the four corners of our sky, the four great armadas swooped down. These were not roaring, screeching and howling airborne apparatus of the old kind, as we had become used to seeing in the video-archives. For the first time, the newest, absolutely silent technology was employed, with some kind of invisible systems of complete noise reduction. Hundreds of thousands of airplanes, helicopters, and rockets destroyed each other throughout a day in the silence of the tomb. Even falling, they were silent. Sometimes dying pilots screamed out, but rarely, because almost all of the machines were pilotless. At that time, automatic machinery was being hurriedly brought into general use, and not only in the field of transportation. They introduced hotels without staff, stores without sales people, homes without masters, financial and industrial firms without directors. Even a couple of “pilotless” governments were organized as a result of democratic revolutions, so airplanes were nothing to speak of. As a result, there was no one to scream while crashing onto roofs, bridges and monuments. The only sound was the cracking and crackling of our homes as they were destroyed beneath the rain of falling debris. And it wasn’t loud. The systems of sound reduction were effective across almost the complete depth of the battlefield.
What were World War III and IV? One might consider the Global War on Terrorism to be World War III, but this suggests another sort of war between our time and the time of the short story.
I suggest that one needs to divorce oneself from the author’s reference to aircraft when considering the silence of present and future wars. Russia was able to invade Georgia in 2008 and Crimea in 2014 in near silence. Almost none of the daily events of the fighting against ISIS gets coverage in the media. War is effectively silent today except for those unfortunate enough to be crushed by the weight of the action.
The final form of silent warfare is cyberwar. Robots are silent. I know that many Air Force officers will argue that drones are not robots but, as far as the conflict area goes, they are effectively the same.
The increased use of self-driving cars and other autonomous systems for life and lifestyle are important to the societal commentary — what is life when no person does the activities of living? Is it life at all? Is it war if no one is doing the fighting and dying except for those poor victims who might be characterized as nothing more than collateral damage?
Our parents tried to shelter us in the city. Above the city, the sky was clear, but the city people closed the city. Our parents cried for help from our side of the river. They begged them to at least take the children, at least those younger than ten, or seven, or three. Or younger than one year old. Or only the girls. And so forth. The city people did not open the city, and we children could understand them. We understood our parents, too, of course, including my own. My father said: they won’t let us in. We have to dig down. We burrowed into the riverbank sand, in a minute’s time, it seemed. Everyone did, even the fattest and oldest of us. People don’t know themselves well. It might seem strange, but we are, in fact, much more nimble and intelligent than worms. One detail: it was winter. Freezing. The sand was hard.
It is difficult when reading this paragraph not to think about the people in Syria, Eastern Ukraine, Mosul, and the Sahel region of Africa, who are effectively shut out of the cities of the West and the homes and personal devices of all the “civilized” people of the world. Those poor people are left to dig out their own shelter and protection within the challenges of the conflict zone. This connects back to the “silent” nature of modern warfare.
George Berkeley (1685-1753), the Bishop of Cloyne and a well-known Irish philosopher, posited the question that has morphed into: “If a tree falls in a forest and no one is there to hear it, does it make a sound?” Here, “Without Sky” asks a version of that question by suggesting that if one does not perceive the suffering, then it does not actually exist.
Mama and Papa burrowed in together with me. They were warm and soft. Papa, a brave and clever man, brought some of my favorite candy from the house with him, a full pocket. And Mama bought my handheld game player. With it, I was happy and not bored in our burrow, so my time passed splendidly. The tail of an airplane fell on us, towards evening. The fighter aircraft of the Northern Coalition were super-light, made of almost weightless materials. Even if an entire one of these fighters fell on us, the whole airplane, it would not have caused us serious harm. And Papa had dug us in pretty deep. The place where we were hidden attracted the tail of another airplane. Unfortunately, it was an attack aircraft of the Southeastern League, an older plane, relatively silent, but heavy. Our burrow was deep, but not as deep as the tail of the attack fighter was heavy. The sand above us was frozen solid, but all the same, it was sand, not concrete, not steel, not the shawl of Our Lady: sand. And sand is not steel. I learned this well then, once and for all. And to this day, wake me up in the middle of the night and ask me: Is sand steel or not? I will answer: No! On the run, not pausing for a minute to think, not doubting. No. I lay between Mama and Papa and didn’t hear the blow. It’s possible that Papa made some funny quacking sound when the excessive weight crushed him, or he swore coarsely. One time he had yelled out something of the sort in front of me and frightened me. It’s possible that my mother also let out some kind of sound, but not necessarily. I’m not sure she even had time for a guilty smile, like the one she always had when something unpleasant happened to Papa or me. I hope it wasn’t painful. They were killed. I wasn’t. Death wound round their bodies but didn’t reach mine. My brain was just touched by its black and stifling presence. Something boiled out of my brain and evaporated: the third dimension, height.
What is happening to the children in present conflict zones? Are they suffering the boiling of their third dimension? As one reads further, that dimension is more than a spatial conception. It is also the ability to appreciate the details of life — the treasures of the Enlightenment or the scientific revolution or the benefits of a liberal arts education. The poetry of this story can help one consider the tragedies and opportunities of present conflict. The children living in the refugee camps in whatever country where they reside present the possibility to engage with the future country. They are a time machine: the ability to change something that hasn’t happened yet. The unfortunate reality is that we view these children as the present. In ten years, these same people will either be friends or enemies of the West.
When they dug me out in the morning, chilled to the bone because my parents had quickly grown cold and become like the sand, I saw a two-dimensional world, endless in length and width, but without height. Without sky. Where is it, I asked? It’s right there, they answered. I don’t see it, don’t see it! I became frightened. They gave me treatment, but didn’t cure me. This kind of contusion, severe, can’t be cured. The tail of the attack fighter crushed my consciousness into a pancake. It became flat and simple. What do I see in place of the sky above our village? Nothing. What does it look like? What does it resemble? It looks like nothing, resembles nothing. It’s not that this is incommunicable, inexpressible. There’s nothing of that. There’s just nothing. After the war there were about fifty other cripples like me. All of us, the two-dimensionals, turned out to be the same age. Why? No one knew. The city scientists dug around in our consciousness for a while. They wrote a few treatises. They dragged us around to symposiums and talk-shows. Several foundations were organized on our behalf. Laughing at us was forbidden by a special law. They built an observation platform for us and a charitable institution. Then we went out of fashion and they forgot all about us.
The West was horrified by the image of a dead Syrian child on a Turkish beach in September 2015. For several months refugee policies, the attitudes of national leaders, and the emotions of populations changed. Just as with the two-dimensionals, so it was with the refugees: the interest in what made them different from those of us “in the city” or, more accurately, in the West, faded as the refugees “went out of fashion.”
If it was only that we didn’t see the sky above our village, that would be nothing, but our very thoughts lost the concept of height. We became two-dimensional. We understood only “yes” and “no,” only “black” and “white.” There was no ambiguity, no half-tones, no saving graces. We did not know how to lie. We understood everything literally, and that meant we were absolutely unsuited for life, helpless. We required constant care, but they abandoned us. They wouldn’t let us work. They wouldn’t pay us a disability pension. Many of us deteriorated, fell and perished. The rest of us organized ourselves to stay afloat, to save ourselves together or perish together. We founded the Society and prepared a revolt of the simple, two-dimensionals against the complex and sly, against those who do not answer “yes” or “no,” who do not say “white” or “black,” who know some third word, many, many third words, empty, deceptive, confusing the way, obscuring the truth. In these shadows and spider webs, in these false complexities, hide and multiply all the villainies of the world. They are the House of Satan. That’s where they make bombs and money, saying: “Here’s money for the good of the honest; here are bombs for the defense of love.” We will come tomorrow. We will conquer or perish. There is no third way.
The final portion of this story is the most frightening if this is, in fact, how the author views the West. We are the three-dimensional people. We use words without hard meaning. We believe in ways of conflict that aren’t conflict — lawfare or media operations or information operations.
Much has been said and written of the Gerasimov Doctrine. Supposedly, the senior Russian military officer expressed a conception of a new way of warfare that is dominated by information and deception. The important point is that the Russians believe that the West started this non-war warfare.
If one reads The Management of Savagery by Abu Bakr Naji, then one will see a reference to a media halo. The idea that there is a false conception of reality created by the media environment. Abu Bakr Naji states that destroying this media halo is essential to defeating the West. Essentially, the author of “Without Sky” is making a similar argument. This falseness of conflict needs to be returned to the simplicity of power versus weakness: the Melian Dialogue where might is right.
I am uncertain how much this short story reflects the thinking and intentions of Russian leadership. It may simply be fiction. However, the references to actions and means of behavior that are observable in the present give one pause for consideration. I strongly encourage everyone to read and consider the meaning and possible ramifications for the present and future of conflict.
Can the Kremlin's Bizarre Sci-Fi Stories Tell Us What Russia Really Wants?
Yuliya Komska
8-10 minutes
View of the Kremlin from the Moscow River. (Photo: Минеева Ю. (Julmin)/Wikimedia Commons)
You might recognize Vladislav Surkov—Mikhail Khodorkovsky's one-time PR manager, Vladimir Putin's presidential aide, and mentor to the Commonwealth of Independent States’ young diplomatic corps—as a proud recipient of "a political Oscar award from U.S. for Best Performance by an Actor in a Leading Role." This is how he described the recent American sanctions against him and other top Russian officials. But mind you, Surkov could be lining up for further accolades soon—how about the Russian Booker Prize or maybe even the Nobel Prize for Literature? For lack of serious competition, he is the hottest writer in the Kremlin's closest circles. And not only on Twitter, where he shares some steamy thoughts on "laughter and sex—the most beautiful things in our lives."
Alas, his actual oeuvre—since 2009, Surkov has published two novels and a story under the alias Natan Dubovitsky (his wife's last name)—does not have a ring of a Milan Kundera title. Dubovitsky's fiction is as terse as his interviews: He shies away from clauses as if they had claws. Instead, we get tweet-length sentences that would have made Leo Tolstoy break out in hives. The pithy "And so forth" or "And in general" round off his paragraphs. It looks like Dubovitsky's Twitter feed (@VSurkov), silent since April 2011, has morphed into longer works.
Despite this telegram style (or, perhaps, because of it), it is tempting to read Surkov’s words as a cipher for what Russia reallywants and how it is going to get it. Alas, looking into Putin's soul has become infinitely more difficult since George W. Bush's days. In the last month, political and historical speculations have not gotten us very far. Commentators have recently resorted to the "novel approach"—literature. If it fails, voodoo and spiritualist séances are all we have left.
"A fool, looking in a mirror, might imagine himself a wise man, but that will be ... an 'optical illusion'.... Literature is a skewed mirror, always a little distorted."
Sadly, a look through the prism of literary classics (Nikolai Gogol is Nina Khrushcheva's recommendation) often renders Russia arrested in time. An entire country shrivels down to iron-fist rulers and axe-carrying madmen—fast. So, could a contemporary like Dubovitsky help us date the century that Putin currently inhabits with greater precision? Is Dubovitsky, as Peter Pomerantsev suggests, indeed "quietly massaging in the underlying mindset that makes the Kremlin's war effort possible"—or is he just fooling around with words? Is he a prophet in his own land—or merely a politician one step ahead of the newspaper headlines? Certainly, his writing takes us beyond the stereotypes. But to attribute Brobdingnagian insights to Dubovitsky's Lilliputian sentences would be unwise.
His latest short story, "Without a Sky," seemingly begs for the "novel approach." Three pages of this science fiction potpourri deliver the whole package: The indefinitely remote future, technology, robotization, warfare, underworlds, mutants, and even a piece of sky smashed like a window—in one place only and with no detriment to the planet.
On the eve of the Crimean referendum (on March 12, to be precise), the story appeared, like Dubovitsky's other works, in the online magazine Russky Pioner (Russian Pioneer). We hear an interrupted reminiscence of a 36-year-old "two-dimensional" citizen of a rural dystopia—the Society—that is about to revolt against the shapely urbanites around it. Thirty years earlier, the Society's current residents—about 100—ended up as casualties of the "non-linear" World War V, a conflict of "everyone against everyone" fought in the air predominantly by drones. After the destruction of their bucolic village, chosen as the four warring coalitions' battlefield for its once-immaculate sky, these people grew up to be a disaffected minority, gaping nothingness above them.
Their two-dimensional thinking and vision, we learn, is the traumatic legacy of World War V. Flattened by the shot-down drone debris, the would-be members of the Society survived in frozen sand burrows to see the world as a set of simple binaries: "We understood only 'yes' and 'no'. Only 'black' and 'white'. No ambiguities. No half-tones. No equivocations. We could not lie." Unemployed and marginalized by the city folk, they get ready to rise for death or victory.
This last set of goals contrasts with the emphatic lack thereof in World War V—a standoff in which conventional war wisdom mattered little. In contrast to their counterparts from bygone eras, the Marshals of the battling coalitions were unconcerned with winning. Some, inspired by "the boom years of Germany and France" after World War II, craved defeat. Besides, the conflicting parties' ambitions had no intersections whatsoever, ranging from control over shale gas to ban against gender and sex division to improved popularity ratings. War as a process outweighed the outcome. A few impressions of this process are worth quoting:
We remember how four great Armadas flocked to our skies from four sides. These were not the roaring, whistling, and fighting aircraft of olden days… For the first time, the newest, perfectly noiseless technology was used. With some unprecedented soundproofing systems. Hundreds of thousands of planes, helicopters, and missiles annihilated each other all day long. In deathly silence. They were silent even while falling. Sometimes the pilots cried out. But rarely. Because almost all machines were automated. Generally, at the time all things automated became fashionable fast. And not only transportation means. Hotels without managers sprung up, stores without salespeople, homes without owners.
So, what can we glean from all this? Pomerantsev believes that Dubovitsky walks on the cutting edge of politics and technology—a sure sign that "it's naive to assume the Kremlin is simply stuck in a Cold War (or 19th-century) mindset." The unheard-of non-linear war is then the most telling proof of Russia's steely focus on the future. The same goes for Dubovitsky's propagation of "perpetual mobilization" and relentless scapegoating of dissenters: the Kremlin's "new political model." To an extent, Pomerantsev is right. On April 12, Russia’s Deputy Prime Minister Dmitry Rogozin announced Russia’s preparations for “no-contact” warfare. Its revamped military should wield “smart,” “high-precision, long-range weapons” by 2020.
But Dubovitsky’s World War V and the oppositional camps that it breeds are not as modern as that. His future borrows a lot from the past. Coalitions built by provinces rather than countries? So Thirty Years' War. Commanders choosing a battlefield? So War and Peace. Drones? By the time World War V breaks out, they will be retired. War in the black heavens? A Cold War trope for winning the "battle for the minds" on radio frequencies (and a title of a book about Radio Free Europe/Radio Liberty, for which Pomerantsev's father has worked). Unjust war? So of-the-moment: Polls show that Russians are increasingly skeptical about just wars. Everyone fighting against everyone? A frequent sci-fi stand-in for the fear of not knowing the enemy. The story's sci-fi elements could also use an update—by the genre's standards, they are light years behind. Here we should recall that Dubovitsky is Surkov, whose Twitter name, Сурковъ, comes with a pre-Revolutionary touch: the Bolsheviks dropped the final mute "ъ" ("yer") in 1918. Novel? Not particularly.
But above all, taking sides in the story is more difficult than should be allowed. The opposition is not marked as clearly as we would expect in a fictional mirror of real-life Russia. In an interview, Surkov once declared: "They say that the opposition is useful. But what use are stupidity and lies?" Confusingly, the story's two-dimensional dissenters are incapable of lying. And anyway, should our sympathies lie with the nuanced but cold-hearted urbanites or with the undifferentiated but long-suffering members of the Society? Who is the oppressor and who is the oppressed? Is the revolt laudable or deplorable? Honestly, Surkov would be an even worse writer were he to spell out the answers.
Is literature an accurate mirror of life, a glimpse into Putin's soul? Not even the founder of socialist realism, Maxim Gorky, thought so. Way back in 1935, he warned that "a fool, looking in a mirror, might imagine himself a wise man, but that will be ... an 'optical illusion'.... Literature is a skewed mirror, always a little distorted." Let us keep that in mind whenever the "novel approach" tempts us and follow the news instead.
Dmitry Orlov este un rus care traieste de cateva zeci de ani in SUA. Mai nou, el scrie despre experienta sa americana, mai ales din perspectiva comparata a subiectului immperial de la cap de statie.
Iata mai jos un schimb recent pe care l-am avut la facebook cu Orlov, dupa care n-am mai putut reveni cu comentarii:
In thinking through the (for now) gradually unfolding collapse of the American empire, the collapse of the USSR, which occurred close throug...
Includ aici si textul intreg de unde am extras acel citat, care se vede din raspunsul sau ca exprima foarte bine starea de spirit a unui cripto-imperialist:
Imperial Collapse Markers
In thinking through the (for now) gradually unfolding collapse of the American empire, the collapse of the USSR, which occurred close through three decades ago, continues to perform as a goldmine of useful examples and analogies. Certain events that occurred during the Soviet collapse can serve as useful signposts in the American one, allowing us to formulate better guesses about the timing of events that can suddenly turn a gradual collapse into a precipitous one.
When the Soviet collapse occurred, the universal reaction was “Who could have known?” Well, I knew. I distinctly remember a conversation I had with a surgeon in the summer of 1990, right as I was going under the knife to get my appendix excised, waiting for the anesthesia to kick in. He asked me about what will happen to the Soviet republics, Armenia in particular. I told him that they will be independent in less than a year. He looked positively shocked. I was off by a couple of months. I hope to be able to call the American collapse with the same degree of precision. I suppose I was well positioned to know, and I am tempted to venture a guess at how I achieved that. My area of expertise at the time was measurement and data acquisition electronics for high energy physics experiments, not Sovietology. But I spent the previous summer in Leningrad, where I grew up, and had a fair idea of what was up in the USSR. Meanwhile, the entire gaggle of actual paid, professional Russia experts that was ensconced in various government agencies in Washington or consuming oxygen at various foundations and universities in the US had absolutely no idea what to expect.
I suspect that there is a principle involved: if your career depends on the continued existence of X, and if X is about to cease to exist, then you are not going to be highly motivated to accurately predict that event. Conversely, if you could manage to accurately predict the spontaneous existence failure of X, then you would also be clever enough to switch careers ahead of time, hence would no longer be an expert on X and your opinion on the matter would be disregarded. People would think that you screwed yourself out of a perfectly good job and are now embittered. Right now I am observing the same phenomenon at work among Russian experts on the United States: they can’t imagine that the various things they have spent their lives studying are fast fading into irrelevance. Or perhaps they can, but keep this realization to themselves, for fear of no longer being invited on talk shows.
I suppose that since expertise is a matter of knowing a whole lot about very little, knowing everything about nothing—a thing that doesn’t exist—is its logical endpoint. Be that as it may. But I feel that we non-experts, armed with the 20/20 hindsight afforded to us by the example of the Soviet collapse, can avoid being similarly blindsided and dumbfounded by the American one. This is not an academic question: those who gauge it accurately may be able to get the hell out ahead of time, while the lights are mostly still on, while not everybody is walking around in a drug-induced mental haze, and mass shootings and other types of mayhem are still considered newsworthy.
This hindsight makes it possible for us to spot certain markers that showed up then and are showing up now. The four that I want to discuss now are the following:
1. Allies are being alienated 2. Enmities dissipate 3. Ideology becomes irrelevant 4. Military posture turns flaccid
All of these are plain to see already in the American collapse. As with the Soviet collapse, there is a certain incubation period for each of these trends, lasting perhaps a year or two, during which not much seems to be happening, but when it is over everything comes unstuck all at once.
1. Alliances
As the Soviet collapse unfolded, former friendships deteriorated, first into irrelevance, then into outright enmity. Prior to the collapse, the Iron Curtain ran between Eastern and Western Europe; three decades later it runs between Russia and the Baltic countries, Poland and the Ukraine. Whereas in the post-war period the Warsaw Pact countries derived many benefits from its association with Russia and its industrial might, as the end neared their membership in the Soviet camp became more and more of a hinderance to progress, hampering their integration with the more prosperous, less troubled countries further west and with the rest of the world.
Similarly with the US and the EU now, this partnership is also showing major signs of strain as Washington tries to prevent the Europe from integrating with the rest of Eurasia. The particular threat of unilateral economic sanctions as part of a vain effort to block additional Russian natural gas pipelines into Europe and to force the Europeans to buy into an uncertain and overpriced American liquefied natural gas scheme has laid bare the fact that the relationship is no longer mutually beneficial. And as Britain splits from Europe and clings closer to the US, a new Iron Curtain is gradually emerging, but this time it will run through the English Channel, separating the Anglophone world from Eurasia.
Similar developments are afoot in the east, affecting South Korea and Japan. Trump’s flip-flopping between tempestuous tweeting and conciliatory rhetoric vis-à-vis North Korea have laid bare the emptiness of American security guarantees. Both of these countries now see the need to make their own security arrangements and to start reasserting their sovereignty in military matters. Meanwhile, for the US, being incoherent is but a pit stop on the way to becoming irrelevant.
2. Enmities
During the entire period of the Cold War the United States was the Soviet Union’s arch-enemy, and any effort by Washington to give advice or to dictate terms was met with loud, synchronized, ideologically fortified barking from Moscow: the imperialist aggressor is at it again; pay no heed. This self-righteous noise worked quite well for a surprisingly long time, and continued to work while the Soviet Union was making impressive new conquests—in space, in technology, science and medicine, in international humanitarian projects and so on, but as stagnation set in it started to ring hollow.
After the Soviet collapse, this immunity against American contagion disappeared. Western “experts” and “advisors” flooded in, and proposed “reforms” such as dismemberment of the USSR into 15 separate countries (trapping millions of people on the wrong side of some newly thought-up border) shock therapy (which impoverished almost the entirety of the Russian population), privatization (which put major public assets in the hands of a few politically connected, mostly Jewish oligarchs) and various other schemes designed to destroy Russia and drive its population into extinction. They would probably have succeeded had they not been stopped in time.
Symmetrically, the Washingtonians considered the USSR as their arch-enemy. After it went away, there was a bit of confusion. The Pentagon tried talking up “Russian mafia” as a major threat to world peace, but that seemed laughable. Then, by dint of demolishing a couple of New York skyscrapers, perhaps by placing small nuclear charges in the bedrock beneath their foundations (those were the demolition plans that were on file) they happily embraced the concept of “war on terror” and went about bombing various countries that didn’t have a terrorism problem before then but certainly do now. Then, once that stupid plan ran its course, the Washingtonians went back to reviling and harrassing Russia.
But now a strange smell is in the wind in Washington: the smell of failure. Air is leaking out of the campaign to vilify Russia, and it is putrid. Meanwhile, Trump is continuing to make noises to the effect that a rapprochement with Russia is desirable and that a summit between the leaders should be held. Trump is also borrowing some pages from the Russian rulebook: just as Russia responded to Western sanctions with countersanctions, Trump is starting to respond to Western tariffs with countertariffs. We should expect American enmity against Russia to dissipate some time before American attitudes toward Russia (and much else) become irrelevant. We should also expect that, once the fracking bubble pops, the US will become dependent on Russian oil and liquefied natural gas, which it will be forced to pay for with gold. (Fracking involves a two-phase combustion process: the first phase burns borrowed money to produce oil and gas; the second burns the oil and the gas.)
Other enmities are on the wane as well. Trump has just signed an interesting piece of paper with North Korea’s Kim Jong Un. The deal (if we call it that) is a tacit act of surrender. It was orchestrated by Russia and China. It affirms what North and South Korea had already agreed to: eventual denuclearization of the Korean peninsula. Just as Gorbachev acquiesced to the reunification of Germany and the withdrawal of Soviet troops from East Germany, Trump is getting ready to acquiesce to the reunification of Korea and the withdrawal of American troops from South Korea. Just as the fall of the Berlin Wall spelled the end of the Soviet imperium, the dismantlement of the Korean Demilitarized Zone will spell the end of the American one.
3. Ideology
While the US never had anything as rigorous as the Soviet Union’s communist dogma, its hodgepodge of pro-democracy propaganda, laissez-faire capitalism, free trade and military domination was potent for a time. Once the US stopped being the world’s largest industrial powerhouse, ceding ground first to Germany and Japan, then to China, it went along accumulating prodigious levels of debt, essentially confiscating and spending the world’s savings, while defending the US dollar with the threat of violence. It was, for a time, understood that the exorbitant privilege of endless money printing needs to be defended with the blood of American soldiers. The US saw itself, and positioned itself, as the indispensable country, able to control and to dictate terms to the entire planet, terrorizing or blockading various other countries as needed. Now all of these ideological shibboleths are in shambles.
• The pro-democracy rhetoric is still dutifully spouted by politicians mass media mouthpieces, but in practice the US is no longer a democracy. It has been turned into a lobbyist’s paradise in which the lobbyists are no longer confined to the lobby but have installed themselves in congressional offices and are drafting prodigious quantities of legislation to suit the private interests of corporations and oligarchs. Nor is the American penchant for democracy traceable in the support the US lavishes on dictatorships around the world or in its increasing tendency to enact and enforce extraterritorial laws without international consent.
Laissez-fair capitalism is also very much dead, supplanted by crony capitalism nurtured by a thorough melding of Washington and Wall Street elites. Private enterprise is no longer free but concentrated in a handful of giant corporations while about a third of the employed population in the US works in the public sector. The US Department of Defense is the largest single employer in the country as well as in the whole world. About 100 million of working-age able-bodied Americans do not work. Most of the rest work in service jobs, producing nothing durable. An increasing number of people is holding onto a precarious livelihood by working sporadic gigs. The whole system is fueled—including parts of it that actually produce the fuel, such as the fracking industry—by debt. No sane person, if asked to provide a workable description of capitalism, would come up with such a derelict scheme.
Free trade was talked up until very recently, if not actually implemented. Unimpeded trade over great distances is the sine qua non of all empires, the US empire included. In the past, warships and the threat of occupation were used to force countries, such as Japan, to open themselves up to international trade. Quite recently, the Obama administration was quite active in its attempts to push through various transoceanic partnerships, but none of them succeeded. And now Trump has set about wrecking what free trade there was by a combination of sanctions and tariffs, in a misguided attempt to rekindle America’s lost greatness by turning inward. Along the way, sanctions on the use of the US dollar in international trade, especially with key energy exporting nations such as Iran and Venezuela, are accelerating the process by which the US dollar is being dethroned as the world’s reserve currency, demolishing America’s exorbitant privilege of endless money-printing.
4. Militarism
The Soviet collapse was to some extent presaged by the Soviet withdrawal from Afghanistan. Prior to that point, it was still possible to talk up the “international duty” of the Red Army to make the world (or at least the liberated parts of it) safe for socialism. After that point the very concept of military domination was lost, and interventions that were possible before, such as in Hungary in 1956 and in Czechoslovakia in 1968, were no longer even thinkable. When Eastern Europe rose in rebellion in 1989, the Soviet military empire simply folded, abandoning its bases and military hardware and pulling out.
In the case of the US, for now it remains capable of quite a lot of mischief, but it has become clear that military domination of the whole planet is no longer possible for it. The US military is still huge, but it is quite flaccid. It is no longer able to field a ground force of any size and confines itself to aerial bombardment, training and arming of “moderate terrorists” and mercenaries, and pointless steaming about the oceans. None of the recent military adventures have resulted in anything resembling peace on terms that the American planners originally envisioned or have ever considered desirable: Afghanistan has been turned into a terrorist incubator and a heroin factory; Iraq has been absorbed into a continuous Shia crescent that now runs from the Indian Ocean to the Mediterranean Sea.
US military bases are still found throughout the world. They were meant to project American power over both hemispheres of the globe, but they have been largely neutralized by the advent of new long-range precision weapons, potent air defense technology and electronic warfare wizardry. These numerous “lily pads,” as they are sometimes called, are the opposite of military assets: they are useless but expensive targets located in places that are hard to defend but easy for potential adversaries to attack. They can only be used for pretend-combat, and the endless series of military training exercises, such as the ones in the Baltic statelets, right on the Russian border, or the ones in South Korea, are meant to be provocative, but they are paragons of pointlessness, since attacking either Russia or North Korea would be a suicidal move. They are basically confidence-building exercises, and their increasing intensity testifies to a pronounced and growing deficit of confidence.
People never tire of pointing out the huge size of the US military budget, but they almost always neglect to mention that what the US gets per unit money is ten times less than, for example Russia. It is a bloated and ineffectual extortion scheme that produces large quantities of boondoggles—an endlessly thirsty public money sponge. No matter how much money it soaks up, it will never solve the fundamental problem of being incapable to go to war against any adequately armed opponent without suffering unacceptable levels of damage. Around the world, the US is still loathed, but it is feared less and less: a fatal trend for an empire. But America has done quite well in militarizing its local police departments, so that when the time comes it will be ready to go to war… against itself.
* * *
This analysis may read like a historical survey detached from practical, everyday considerations. But I believe that it has practical merit. If the citizens of the USSR were informed, prior to the events of 1990, of what was about to happen to them, they would have behaved quite differently, and quite a lot of personal tragedy might have been avoided. A very useful distinction can be made between collapse avoidance (which is futile; all empires collapse) and worst-case scenario avoidance, which will become, as collapse picks up speed, your most important concern. Your approach may involve fleeing to safer ground, or preparing to survive it where you are. You may choose your own collapse markers and make your own predictions about their timing instead of relying on mine. But, having witnessed one collapse, and now witnessing another, the one approach I would definitely not recommend is doing nothing and hoping for the best.
Ieri, am sosit la Bruxelles pentru a participa la reuniunea Forumului Crans Montana, la invitatia unui vechi prieten – Jean-Paul Carteron, membru fondator al Fundatiei europene Titulescu. Ii datorez recunostinta pentru ajutorul pe care ni l-a dat in castigarea procesului international care a permis aducerea in tara a osemintelor lui Titulescu, in urma cu 26 de ani.
De altfel, in 1996, am organizat impreuna o reuniune a Forumului la Bucuresti, unde, intre altele, a avut loc o celebra intalnire intre lideri israelieni si palestinieni.
Anul acesta, intre temele de dezbatere au figurat subiecte de mare actualitate – spre exemplu raportul intre adevar si incredere in era digitala si manipularea opiniei publice prin fake news. O alta tema interesanta a fost aceea a dobandirii cetateniei prin investitii in tara respectiva. Exista numeroase exemple, unele in Europa, unde se poate dobandi cetatenia ca urmare a unor investitii de cateva sute de milioane de dolari/euro ( Portugalia, Cipru, Malta, Ungaria). Cu alte cuvinte, a devenit pasaportul o marfa ca oricare alta?
Cea mai interesanta dezbatere a fost insa cea de aseara, legata de problematica Balcanilor de Vest si de intrebarea daca Uniunea Europeana este in masura sa-si respecte obligatiile asumate in aceasta privinta. O prezenta importanta a fost cea a lui Zoran Zaev, premierul „Republicii Macedoniei de Nord”. El a explicat acordul cu Grecia referitor la denumirea tarii lui si la perspectivele de accelerare, in aceste conditii, a negocierilor cu Uniunea Europeana. In acelasi panel a participat Liliana Pavlova, cea care a coordonat presedintia bulgara a Consiliului UE, care se incheie astazi, si care a vorbit despre prioritatile bulgare in semestrul care s-a incheiat. Ea a mentionat, intre altele, faptul ca formatul 16 plus 1, cu China va deveni, la Sofia, saptamana viitoare, 17 plus 1, in conditiile in care se va adauga si Grecia. Din Romania, la acest panel, au vorbit Tudor Buzatu, secretar de stat si Florian Coldea, fostul director adjunct al SRI. Ca sa fiu obiectiv, prezentarea lui Florian Coldea, in engleza, pe tema aspectelor de securitate in zona Balcanilor de Vest, a fost judicioasa si convingatoare.
De ceva timp circula informatii cu privire la o mare si subterana alianta (Adrian Nastase - Ioan Rus - Gabriel Oprea - grupul de la Cluj - grupul Coldea din Padure si altii - mai ales acoperiti din PSD).
Se strang randurile. Isi dau seama ca dezvaluirile nu se vor opri si vor arunca in aer mizeria de stat pe care au creat-o.
Nu credeam insa ca Adrian Nastase se va alatura gruparii de salvare a statului paralel. Acum incep sa cred. Pacat.
Asa este in politica: faci compromisuri inclusiv cu cei ce au dus biletelele la judecatori sa te bage la puscarie.
De aceea #romania30 e altfel. La noi nu exista compromisuri si nici negociere cu cei ce i-au abuzat pe romani si au arestat tara.
Later edit. Ca sa fim bine intelesi. Imi e greu sa inteleg cum a acceptat Adrian Nastase sa stea la masa cu cel care l-a bagat la puscarie, dar sa il mai si laude pe blogul personal.
#curaj #romania30
Cititorii lui Adrian Nastase raspund acestuia:
Mikael T spune: Domnul Coldea in ce calitate a participat?
ZeV spune: Inteleg ca pe dvs v-a invitat Jean-Paul Carteron. Dar pe Florian Coldea cine l-a invitat si in ce calitate?
Adrian B. spune:
Iuda asta de Coldea a ajuns si acolo ? Am inteles de la tv ca ar fi fost invitat de USR , partidul pe care l-ar fi creat chiar el .
pupaza din tei spune: Coldea … Nu era pus pe liber pentru cate a facut ? Analiza lui convingatoare asupra Albaniei si Muntenegrului si Bosniei ? – dati-mi o perna sa pot dormi un pic . Singura data cand a vorbit in public a fost cand a citit o declaratie in limbaj de lemn dupa ce Udrea l-a numit direct ca fiind un personaj teribil , Rasputinul Romaniei anilor 2010 . Sinistru personaj . Sa-l ameninti pe Ponta cu puscaria pentru autostrada Brasov Comarnic ( era scumpa , ca e scump sa sapi in munte si in plus nu noi o faceam , ci strainii , pe banii lor , 8 miliarde de euro era ce ar fi platit utilizatorii la bariera timp de 20 de ani – si nu era normal sa strainii sa-si ia banii inapoi ? ) Ce va inventa pentru Klaus in 2019 – isterie ca in 2014-2015 sau falsificam datele cu calculatorul , ca in 2004 – 2009 ? Ca esecul economiei infundate de PSD este greu de sustinut , am depasit croatii ( Zagreb , Dubrovnik , Split ) si columbienii ( Bogota , Cali ) la venitul pe cap de locuitor … diasporean spune: Nu ma indoiesc ca dl Coldea e un tip super dotat intelectual, dar depinde cum si-a folosit capacitatea. Daca o foloseshti malefic, sa promovezi un tip de stat totalitar, nu e vara, e iarna. Desigur, nu putem privi un personaj doar in alb si negru. Sunt sigur ca a facut si lcruri bune si mai putin bune.
Dupa represiunea comunista insa, am asistat din 2005 incoace la un alt tip de represiune, cea basist-iohanista. Hotarirea CSAT din 2005, sub patronajul lui Basescu a permis unor institutii care ar fi trebuit sa se ocupe strict de mandatul lor, sa improvizeze despre coruptie, stricind ordinea in statul de drept, si sa atace libertatea presei. Asa rezulta cel putin din presa, si din imensa arhiva de devoalari despre abuzurile din justitie.
gatsby spune: Un contributor face referire la calitatile intelectuale de exceptie ale lui Coldea-pacat ca cei dela Universitatea din Timisoara nu impartasesc aceeasi opinie. Cat despre motivul prezentei acelui personaj malefic la o asemenea reuniune, amfitrionul site-ului omite cu eleganta sa aminteasca onorurile primite de acela dela serviciile franceze/ deh, nimic nu-i gratis.
peromaneste: Nastase joaca. Fie din pozitia celui care stie mai bine limitele impuse jocului romanesc, fie din pozitia celui izgnoit de la cercul dealer-ilor care-si cauta loc inapoi. Politica in Romania se face pe paliere, din ce in ce mai joase dpdv a calitatii umane si profesionale. Se cauta unul care sa vada ansamblul si sa opereze in cunostinta de cauza. Din nivel in nivel, doar batuta pe loc.
(1s).jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
În câteva fraze a măturat toată mizeria adunată în aproape 30 de ani de minciună și întuneric. Asta nu e gândire, e tsunami intelectual și patriotism desăvârșit revărsat peste diavoli. Cu asemenea intelectuali, “O să bată soarele și pe strada noastră”. Mulțumim domnule Sterie Ciumetti pentru acest mega interviu. Aveți fani la Constanța!
Poate că la început a încercat să ducă discuția într-o zonă “acceptabilă” însă și-a revenit repede, curentul a fost prea puternic! Jurnalistul nu a încercat să-l împiedice pe d-ul Șerban să spună ce gândește, asta înseamnă că știe ce este un interviu și oricum nu ar fi fost posibil. Întrebările au fost excelente. Domnul Șerban are o viziune și o forță de sinteză uimitoare, nici un “telectual” nu ar fi reușit să-l inducă în eroare pentru că, pe lângă curajul și “sănătatea” cu care gândește, își iubește țara și adevăr grăiește! Felicitări, un mare moment de jurnalism, LIBER!
Mai aproape de adevăr se poate exemplifica San Marino despre care aproape nimeni nu știe nimic. Locuitorii acestui minuscul stat – prima republică înființată cu 800 de ani în urmă și care nu face tapaj că este democrat – și-au asigurat traiul liniștit într-un loc protejat natural, dar și bine organizat asupra invaziei tâlharilor. Au câștigat în lupta cu armata papalității (a lui Borgia) care intenționa să-i catolicizeze. Au propria spiritualitate -ancestrală – și trăiesc în bună conviețuire.
Despre Democrație, ca să funcționeze nedeturnată – ca la toate tentativele din istorie, începând cu aceea gândită de Pitagora – introducerea unor elemente de bază în Constituție este STRICT OBLIGATORIE cu scopul de a fi protejată de atacurile rău intenționate ale nemernicilor.
Mișcarea pentru Constituția României s-a înființat în luna februarie 2013 și a promovat un proiect de Constituție a Cetățenilor, Proiect încă perfectibil și la care lucrează peste 500 de români din toate profesiile și categoriile. Au fost înființate deja 7 Comitete de Inițiativă și prin domnul dr. Constantin Cojocaru s-au făcut demersurile legale prin publicarea în Monitorul Oficial în sensul de a fi convocat -legal- referendumul. În anul 2014 fost și tipărită cartea Constituția Cetățenilor explicată pe înțelesul tuturor, era după al doilea Comitet de Inițiativă. Deci, acțiunea este publică și foarte bine cenzurată de sistemul mediatic și cu alte piedici/arme ale teroriștilor autori ai loviturii de stat decembriste. Tel.: 0744 435 445.
2. Islanda are o democrație de un mileniu, nu de opt secole ca San Marino. Și civismul cetățenilor ei, care au alungat bancile și corporațiile transsfrontaliere acum cîțiva ani este un exemplu mai bun de democrație funcțională. DAr, e-adevărat, nici despre revoluția pașnică din Islanda nu a scris persa mercenară de la noi. Evenimentul a fot vehiculat tot prin rețelele de socializare.
Continuati sa faceti cunoscute aceste idei patrunse de cel mai pur patriotism, astfel vom stii ca nu suntem in totalitate pierduri.
Avem nevoie de fiecare român bine intenționat și Dan Puric este unul dintre ei.
1. Sunt multe căi prin care mesajul naționalist poate fi transmis. Dan Puric o face cum știe el cel mai bine, ajutat de talentul său actoricesc. În limbaj de marketing aș spune că a găsit o nișă, ceva ce lipsea românilor, și de aici succesul de care se bucură. Reușește să atragă în special tinerii. Sălile lui de conferință sunt arhipline. Într-o țară unde cititul literaturii universale a căzut în desuetudine, nu este nici o rușine să citezi pe alții mai ales dacă ei sunt mari nume. Nu uit că Dan Puric a străbătut întreaga țară cu conferințele lui, a mers până în cele mai umile colțuri. La televiziunile sistemului este invitat pentru că le crește audiența; în plus, ca invitat, este o cale excelentă de a transmite mesajul pe scară largă; nu văd de ce ar refuza. Prin el am aflat prima dată de Florin Colceag, Mircea Tudor, Pavel Chirilă, Călin Georgescu dar și de marile nume ale generației interbelice, detalii din rezistența anticomunistă, despre martirii închisorilor. Am învățat multe de la el și mi-a dat multe lucruri asupra cărora să reflectez. Dacă fiecare dintre noi și-ar pune la lucru, pentru binele comun, competențele personale, adică ce știe el să facă cel mai bine, alta ar fi situația.
2. După atâția ani i se pune pe tapet iar și iar că a fost recrutat de Securitate la vârsta de 17 ani; este RIDICOL.
3. Cum trebuie să fie în viziunea lui Mihai Stoian un “naționalist român adevărat”?
4. În legătură cu centrul cultural ecumenic de la Aiud nu trebuie să uităm două lucruri: (1) în închisorile comuniste au murit nu numai ortodocși și, (2) la urma urmei Dan Puric a străbătut țara în lung și-n lat și a donat nu puțini bani strânși din conferințele și vânzarea cărților lui pentru acest centru. Numai acest ultim aspect și îi face onoare.
Având în vedere latura antisemitistă a ortodoxiei, un centru ecumenic este de preferat unuia ortodox, noi trebuie să ne identificăm cu discursul sensibil al unui naționalist care se delimitează de formele de rasism, xenofobie și extremism.
Francmasoneria oricum a ajutat mult națiunea românească în modernism, așa că putem să dormim liniștiți știind că ne veghează în continuare.
Una este să lupți în numele și pentru victoria credinței tale și cu totul altceva este să mori ca un copil, ca un miel cerând lovitura. În cărțulia sa, care nu spune nimic despre CINE SUNTEM cu adevărat, dar făcând abuz de mângâietorul cuvânt TAINĂ, mai sunt strecurate alte aluzii la îndemnul de a învăța să mori, cum sunt și cele două de la pagina 38 sau cea de la pagina 151. În loc să ne spună că sub acest semn vei învinge (cum trebuia spus în capitolul Trei priviri) ne spune că sub acest semn să mori, cerând în mod sinucigaș: LOVEȘTE.
După aceeași rețetă au fost scrise și celelalte cărțulii ale sale pline de cuvinte bombastice (Eu mi-am înțeles menirea astfel: să mătur poteca spre Biserică), așa încât domnul Mihai Șerban are deplină dreptate atunci când arată că rolul lui Dan Puric este să ducă românismul și ortodoxismul în derizoriu.
Da, Dan Puric are foarte mult talent, dar treceți de la încântătoarea formă a expunerii la conținutul plin de capcane („șopârle”) care contaminează și alterează voința și dârzenia de a fi „pământ roditor de bine, popor solidar si făcător de pace.” cum a spus Papa Ioan Paul al II-lea în iunie 1999.
s-a extins celor 1200 de victime directe, continuând prin distrugerea integrală a structurilor de independență economică!
Că ne place sau nu să admitem acest lucru, pe vremea “cizmarului”, România nu a fost o colonie! Nu este deloc straniu că suntem: “Jecmaniți de propriii conducători şi singura țară din Uniunea Europeană pe cale de a fi transformată ȋn colonie?” In primul rând, România nu este pe cale să devină o colonie, ci este o colonie! Nu conducătorii ne-au jecmănit, ei doar au pregătit terenul și legislația necesară să ne jupoaie mafia transnațională, fiind în cel mai bun caz, fideli celor care i-au pus în funcție, impropriu spus, trădători… Însa trebui să știți un lucru, colonia română nu este decât o extensie a gulagului post-capitalist care, contrar minciunilor mass media, a desfăcut și devorat inclusiv Occidentul, transformându-l într-un spațiu dedicat șomajului de masă, imigraționismului islamist, tensiunilor sociale și precarității tot mai accentuată a economiei. U.E. este o colonie, iar statele membre sunt colonizate!
Ar mai fi multe de spus, însă interviul de mai sus este complet în acest sens. Numai bine!
P.S. la “retro-revoluția” din ’89 aveam 14 ani, sunt prof. univ. predau științele economice în Germania și, sincer, nu cred că sunt un agent al Kremlinului.
Puteți să-l caracterizați pe Constantin Fenic ca cretin, dar, oricum, ați greși, deoarece nu este cretin, ci e mai mult decît atît: este un „idiot util” – cum zicea Lenin –, util altora și dăunător nouă. Pentru că este un sofist – e-adevărat, de cea mai proastă speță – și o dovadă este chiar afirmația sa cum că „sofiştii, precursori ai filozofiei clasice greceşti, erau vârfuri ale inteligenței umane” (sic). Da de unde! Sofiștii nu au fost precursori, ci contemporani marilor filozofi clasici greci și nu erau „vîrfuri”, ci erau la marginea filozofiei. Ca dovadă că au fost blamați în toată istoria filozofiei pe îndemnul „Nu faceți ca ei!”
Un alt clișeu folosit de acest individ grețos, luat din panoplia denigratorilor României, este că Nicolae Ceaușescu „a fost o calfă de cizmar“. A fost, desigur, cînd avea vreo 14-15 ani, dar nu atunci a fost și președintele României, ci la maturitate. Între timp, studiase la Academia „M. Frunze”, din U.R.S.S., absolvise A.S.E.-ul – adică își desăvîrșise studiile. Cu ce a fost mai bun jidanul mascat Petre Roman, care era inginer hidrolog, asistent universitar la Politehnică, cu doctorat la Toulouse, cînd a fost aburcat premier de ticălosul Silviu Brucan?! Ceaușescu a construit o țară – cea mai puternică din Sud-Estul Europei –, iar Petre Roman a început să o distrugă! Or, să afirmi, cu suficiență, în 2018, că Ceaușescu „a fost o calfă de cizmar care a condus România” nu înseamnă cretinism, ci ceva mult mai grav: dezinformare crasă, care constituie faptă penală. Sofiștii din vremea lui Aristotel se numesc acum tot demagogi, ca pe vremea lui Solon, Pericle, Socrate, Platon ș.a.
Apoi, C. Fenic se face că uită că și Rusia, țară tot „postcomunistă” – deși se numise U.R.S.S., adică socialistă, nu „comunistă” –, a fost ruinată de clica jidanului Boris Elțîn!
În sfîrșit, „invectivele nu sunt o dovadă a lipsei de control”, cum crede acest moftangiu, ci o armă de contracarare a insanităților debitate de unii ca el. Dacă unul ca el te lovește și îți scoate un dinte, trebuie să-i scoți lui toată dantura! Faptul că pe Ceaușescu îl califică, incontinent, ca „cizmar” nu este tot o invectivă?! Mihail Gorbaciov a fost în tinerețe tractorist, dar asta nu l-a împiedicat să învețe și să ajungă la conducerea U.R.S.S.! Karl Marx a fost, toată viața lui, un parazit: nu a muncit niciodată și a fost întreținut de rude și, apoi, de Friederich Engels. Dar asta nu l-a împiedicat să studieze toată viața și să ajungă să împartă – cel puțin pentru opt decenii – lumea în două: în Capitalism și Socialism!
Un alt propagandist jidan este cel cu nume lung, Sterian David etc. Acesta aberează astfel: „Având în vedere latura antisemitistă a ortodoxiei, un centru ecumenic este de preferat unuia ortodox”! Faptul că nu știe limba română este dezvăluit de sintagma „latura antisemitistă a ortodoxiei”. Ce e aia „antisemitistă”?! Poate a vrut să zică „antisemită”. Apoi, din premise, Ortodoxia, care se bazează pe Creștinism – adică pe învățătura lui Iisus Hristos –, este, firește, eminamente antisemită: nu iudeii l-au ucis pe Hristos?! Cum mai pot pretinde jidanii așkenazi că ar fi un „popor ales” de Dumnezeu, cînd respectivul „popor ales” Îl ucide pe Fiul lui Dumnezeu?! Și ce să facem cu acest impostor „popor ales”? Să îl mai tolerăm?! L-am tolerat 2000 de ani și, acum, iată!, reprezentanții lui, Alexandru Florian, Radu Ioanid, Michael Shafir, își fac nevoile în capul nostru – cum zice H.-R. Patapievici –, și au devenit intoleranți cu noi: ne impun altă istorie, ne impun demolarea valorilor noastre morale, științifice, spirituale; ba, mai mult, fac în România legi antiromânești! Nu mai putem fi toleranți cu ei, ci trebuie să îi răstignim așa cum au făcut ei cu Iisus Hristos! Adică, în virtutea proverbului românesc „Cui pe cui se scoate!”, trebuie să aplicăm legea talionului, specifică iudeilor!
Cît despre restul frazei ambuscatului, „noi trebuie să ne identificăm cu discursul sensibil al unui naționalist care se delimitează de formele de rasism, xenofobie și extremism”, în primul rînd să citească studiul de aici, http://www.certitudinea.ro/de-la-lume-adunate/view/cuvantul-xenofobie-trebuie-scos-din-uz, și, apoi, să știe că, după două milenii de toleranță religioasă, poporul român trebuie să apeleze, în aceste zile nefaste, la legitima apărare contra invaziei jidanilor și nu să alimenteze instrumentele „ecumenismului”. Teoria ecumenismului a fost lansată de Vatican la începutul secolului XX, pentru a-și impune supremația: adică să ne unim sub dominația papei de la Roma, care, cică, ar fi „infailibil” – deci e o teorie subversivă. Dimpotrivă: noi trebuie să dezvoltăm un naționalism militant, intolerant cu intoleranții, cum sunt jidanii, un naționalism care să apere valorile naționale românești, agresate de ecumenism, de New Age, de satanism – o formă de diseminare a acestuia fiind inclusiv propaganda LGBT –, iar Ortodoxia se află printre aceste valori naționale fundamentale, care definesc națiunea română!