Quantcast
Channel: peromaneste™
Viewing all 315 articles
Browse latest View live

De ce nu ştim de acest raport decât acum?

$
0
0
Sunt ani buni de zile de cand se atrage atentia asupra efectului Isarescu asupra economiei romanesti -- dupa cum se poate vedea cercetand aici.  Iata ca acum vine randul avocatului Gheorghe Piperea, care preia la randul sau concluzii ale unui studiu efectuat de 2 cercetatori economici romani, Daniela Gabor din Marea Britanie si Cornel Ban din SUA.  Romanii orbecaie de prea mult timp cautand solutii la probleme aflate la distanta interstelara de BNR.  Probabil ca radacina acestei stari de fapt este pe de-o parte neintelegerea rolului si functionarii bancilor/BNR-ului, iar pe de alta parte, aerul de intangibilitate asociat cu cele sfinte pe care si l-a cultivat Isarescu/BNR in toti acesti prea multi ani.  Sa trecem acum la cele spuse de dl. Piperea:    
Anul 2015 a fost anul în care mentalul nostru colectiv a fost poluat de prezenţa sufocantă în spaţiul public românesc a unei autorităţi a Statului român care s-a transformat, pas cu pas, dintr-o instituţie menită a asigura stabilitatea preţurilor în România în gardianul închisorii datornicilor români[1]. Este vorba de ceea ce ne-am obişnuit să numim “Banca Naţională a României”, o entitate care, până nu demult, era unul dintre cele mai credibile branduri autohtone, dar care actualmente este nimic altceva decât o bancă-doică a băncilor care activează în România şi un apărător de ultimă instanţă al acestora, un pompier auto-asumat al tuturor incendiilor bancare reale sau imaginate, care apelează, atunci când nu mai are argumente, la butonul de panică denumit faliment bancar şi, atunci când simte că pierde lupta, la “opţiunea nucleară” numită FMI.
Cu toate că BNR este o instituţie care nu este prevăzută în Constituţie (este o realitate care ar putea să-i surprindă pe mulţi), şefimea BNR este conducătorul de facto al României. Aceasta este lecţia pe care a trebuit să o învăţăm în tot acest an 2015, deşi ar fi trebuit să fim mai atenţi cu oamenii şi cu instituţiile cărora le oferim gratis gestiunea drepturilor şi a destinelor noastre şi paza democraţiei noastre constituţionale.
Începând cu evenimentele declanşate de eliminarea la data de 15 ianuarie 2015 acursului fix de 1,2 la 1 al francului elveţian faţă de euro, evenimente care au dus la disperare sute de mii de familii îndatorate în franci elveţieni, trecând prin panica declanşată în banking de procesele de tip class action pe care ANPC şi asociaţiile pentru protecţia consumatorilor începuseră să le câştige, panica ridicată la asemenea intensitate încât BNR nu s-a sfiit să organizeze seminarii de pregătire profesională cu judecatorii care erau chemaţi să dea soluţii în dosarele respective, continuând cu opoziţia dură şi în parte neaşteptată la noul Cod fiscal şi cu insistenţa de a se crea un supra-guvern cu puteri discreţionare şi anti-constituţionale denumit “Comitetul Naţional pentru Stabilitate Macropurdenţială”, un comitet umplut, de altfel, cu şefimea BNR[2], şi terminând cu enormul (şi inutilul) scandal declanşat în legătură cu recent adoptata Lege a dării în plată cu efect liberatoriu a imobilului ipotecat, BNR a fost tot ce putea fi într-un stat care şi-a uitat fundamental democratic: legiuitor, justiţie şi formator de justiţie, guvern, lobby-ist, apărător de ultimă instanţă al unor bănci delincvente dovedite de justiţie, ziarist – propagandist, blogger, realizator de talk show-uri.
Şi, ca de fiecare dată, atunci când această luptă pro-bănci pe toate fronturile nu a mai dat rezultate, a fost chemat în ajutor FMI – fie pentru a arăta poporului de datornici ca succesele consumatorilor în litigiile colective reprezintă risc sistemic, fie pentru a-i atenţiona ca soluţiile generice de împărţire a poverii între bănci şi consumatori sunt hazardate din punct de vedere moral.
FMI este azi în ţară, fiind chemat de urgenţă pentru a determina anihilarea legii dării în plată. Sunt curios daca acelaşi FMI care, vreme de 6 ani, s-a opus unei legi a falimentului personal în România va argumenta contra legii dării în plată cu aşa-zisul paralelism cu recenta Lege a insolvenţei persoanelor fizice nr.151/2015, lege pe care dl Iohannis nu numai că nu a atacat-o la Curtea Constituţională, ci a şi promulgat-o, deşi ea are multe elemente de contrarietate cu Constituţia şi cu CEDO (bine măcar că această lege nu are nicio şansă să intre în vigoare mai devreme de 1 an de aici încolo).
Într-una din rarele ocazii în care, în acest an, mi s-a permis să vorbesc la tv despre aceste realităţi, într-o pauza de publicitate, am avut o discuţie semi-oficială cu dl. Petre Roman, fost premier al României în perioada începutului domniei dlui Isărescu (1990-1991). Reamintindu-mi că el este cel care l-a numit guvernator pe Isărescu, Petre Roman mi-a făcut un portret elogios al guvernatorului (cum altfel?), cu singura obiecţie faţă de prodigioasa carieră a dlui Isărescu că acesta are o concepţie foarte “sănătoasă” despre români, în general: nefiind capabili de nimic durabil şi stabil, de valoare, românii, oameni muncitori de altfel, trebuie puşi la muncă de cineva, iar acel cineva nu poate fi decât străinătatea. Şi, adaug eu, această străinătate pretenţioasă are nevoie de un vătaf, care să gestioneze bine resursele materiale şi umane ale trăitorilor pe aceste meleaguri şi latifundii. Unul care să le dea seniorilor feudali şi proprietarilor sentimentul predictibilităţii şi al stabilităţii. Un mandat de minim 25 de ani poate fi un bun început.
În mod cu totul întâmplător, am avut o confirmare a acestei realităţi zilele trecute când, la semnalarea unui cititor, am descoperit un raport, redactat în cadrul organizaţiei non-guvernamentale Friedrich Ebert Stiftung, de doi profesori români de economie care predau la universităţi din străinătate: Daniela Gabor (UWE Bristol) şi Cornel Ban (Boston University). Raportul este intitulat Recalibrarea înţelepciunii convenţionale: o analiză aprofundată a relaţiilor dintre România şi FMI, fiind datat decembrie 2014. Îl puteţi găsi (încă pe internet).
Raportul conţine cifre, informaţii şi concluzii uluitoare. Prima concluzie - şi cea mai şocantă - este că FMI şi BNR au construit un mit al competenţei BNR în a controla condiţiile monetare din economie, mit care permite FMI să prezinte crizele balanţei de plăţi drept crize ale intervenţiei statului în economie şi ale incompetenţei guvernelor, iar BNR să se debaraseze de răspunderea pentru crizele economice şi să încheie alianţe cu băncile transnaţionale pentru a se opune măsurilor iniţiate de guvern (cum a fost OUG nr. 50/2010), prezentându-le drept măsuri care ameninţă grav stabilitatea monetară.
Acordul şi Iniţiativa de la Viena, prezentate de dl Isărescu drept mari cuceriri în lupta cu criza, sunt, conform celor doi autori, două dintre înţelegerile făcute în cadrul acestei alianţe, pentru care s-a stabilit şi o notă de plată: măsurile de austeritate din mai 2010 şi stoparea oricărei iniţiative care ar tinde la uşurarea condiţiei datornicului român.
Acesta este motivul real pentru care BNR şi toţi lobby-ştii şi bloggerii care gravitează în jurul borcanului cu miere s-au opus cu atâta străşnicie formei iniţiale a OUG 50/2010, legii falimentului personal şi proceselor colective în România şi acesta este motivul exact pentru care aceiaşi temeinici aliaţi ai băncilor transnaţionale şi ai FMI se opun acum legii dării în plată cu efect liberatoriu a imobilului ipotecat.
Cred că, fără prea multe alte comentarii, pot fi lamuritoare, inclusiv pentru dl Iohannis, câteva din afirmaţiile şi concluziile din raportul celor doi economişti români care predau la Bristol, Anglia, şi la Boston, SUA.
1) "BNR foloseşte instrumentele de management al lichidităţii (facilităţi permanente, operaţiuni pe piaţa monetară) în scopul gestionării balanţei operaţiunilor de capital (fluxurilor de capital), şi nu pentru ţintirea inflaţiei, aşa cum recomanda FMI” (p.1 raport).
“BNR creează moneda prin managementul fluxurilor de capital” (p.5 raport).
“Acest fapt implică preferinţe (politice) în privinţa nivelului cursului de schimb, pe care banca centrală le exercită fără un mandat sau o preocupare explicită legată de creşterea economică” (p.5 raport, ultimul paragraf).
“BNR injectează rezerve în sistemul bancar. Băncile pot să îşi depună în continuare excedentul de lichidităţi la banca centrală, dar primesc dobânda de facilitate permanentă, stabilită în momentul de faţă la 0,25%”.
“[…] băncile rezidente se împrumută la băncile-mamă sau de pe pieţele monetare externe […] şi schimbă acele împrumuturi la BNR, obţinând astfel rezerve în moneda naţională, fără a plăti dobânda pe care BNR încearcă să o fixeze pe pieţele monetare” (p.6 raport).
Traduse, aceste afirmaţii înseamnă că BNR pune băncilor la dispoziţie bani lichizi (spre exemplu, prin operaţiuni de tip repo sau credite de tip Lombard) şi creează canale de evoluţie a cursului valutar pentru a determina evoluţii în economie favorabile băncilor. Unul dintre scopurile acestora este foarte “interesant” – gestionarea intrărilor şi ieşirilor de capital. Să notăm că, după evidenţele BNR, între 1998 şi 2012, au ieşit din România mai mult de 500 de mld. dolari. Dintre aceştia, cam 48 de mld. au ieşit din ţară ilegal.
2) "Dificultăţile BNR în ţintirea inflaţiei pot accentua riscul sistemic, ridicând semne de întrebare în ceea ce priveşte capacitatea sa de a asigura stabilitatea financiară" (p.4 raport).
Notă: remintesc că BNR este principala instituţie care se “luptă” pentru reglementarea unui Comitet al Stabilităţii Macroprudenţiale, din care să faca parte chiar şefimea BNR.
3 ) “ […] însuşi FMI a descris criza post-Lehman din România drept o criză a sistemului bancar interconectat, cauzată de băncile controlate de acţionariat străin, care au finanţat din surse transfrontaliere explozia creditelor şi consumului[3]”.
Iata deci pe cine apără şi cu cine se aliază BNR.
4) “Băncile centrale din întreaga lume au recunoscut limitele propriilor modele de funcţionare anterioare crizei şi şi-au asumat responsabilitatea pentru faptul că nu au prevăzut criza, admiţând necesitatea de a învăţa din greşelile trecutului. BNR, în schimb, a ratat aceste oportunităţi de introspecţie”.
Cu toate acestea, "FMI alimentează percepţia publică în virtutea căreia BNR controlează politica monetară [..] ca o instituţie apolitică şi tehnocrată, care prezintă încredere în ceea ce priveşte capacitatea de a disciplina guvernele în adoptarea reformelor fiscale şi structurale necesare [...]. Cu excepţia câtorva voci critice, opinia publică românească are mai multă încredere în guvernatorul BNR decât în Biserica Ortodoxă" (p.5 raport).
5) “Spectrul reducerii dezorganizate e efectului de levier, invocat la Iniţiativa de la Viena, a descurajat constant orice reflecţie critică asupra modului în care băncile străine pot fi reformate şi în care li se poate cere să aducă o contribuţie echitabilă la acoperirea costurilor crizei pentru care, după cum recunoaşte FMI, sunt în mare măsură responsabile”, în contrast cu reformale structurale ale sectorului public “care se afla în foarte mică măsură la originea vulnerabilităţilor României faţă de tensiunile financiare globale” (p.9 raport).
6) “La fel ca înainte de criză, FMI are puţin de oferit în privinţa problemelor de fond cu care se confruntă BNR. În schimb, îşi consumă energia analitică în chestiuni fiscale şi structurale, pornind de la premisa că proprietatea privată este unicul obiectiv dezirabil pentru reforma economică în România” […]; dar acest obiectiv are ca unic beneficiar “sistemul bancar controlat de acţionari străini” (p.10, raport), acelaşi sistem care este cauza crizei în România, “prin umflarea uriaşei bule a creditului de consum” (p.12 raport) şi care “a cumpărat, pur şi simplu, instituţiile existente, deţinute de stat” (p.12 raport); ca şi multe alte state est-europene, România “şi-a privatizat masa monetară” (p.12 raport).
Or, “pachetul de reduceri drastice ale cheltuielilor publice, adoptat în 2010 ca parte a acordului cu FMI, a avut consecinţe macroeconomice şi sociale dezastruoase” (p.11 raport). Acest “pachet” a fost nici mai mult, nici mai puţin decât “nota de plată” a alianţei băncilor cu BNR.
În timp ce populaţia era falimentată (cu rânjetul băsescian de rigoare), “profiturile companiilor au fost puse la adăpost de taxe, iar băncile au fost protejate de furia opiniei publice” (p.16 din raport).
De ce nu ştim de acest raport decât acum?
Poate ne răspund bloggerii BNR care se ocupă, pe banii noştri, cu înfierarea vocilor critice şi ocultarea informaţiilor esenţiale relative la gravele erori de strategie, control şi supraveghere ale BNR de dinainte şi de după criză.
Nu ştiu de ce toţi cei care din spătarele scaunelor lor înalte de bancheri la banca Gringots spunându-ne cât de magice şi necesare pentru noi sunt afacerile lor de goblini ne rânjesc inca în faţă. Puterea lor ţine exact atât cât ţin încrederea noastră, neatenţia şi nebăgarea noastră de seamă faţă de actele lor de magie.
Să vedem cine mai protejează de acum încolo băncile de furia populaţiei supra-îndatorate.


[1]Dacă nu vă place sintagma “închisoarea datornicilor”, vă invit să daţi un search pe Google. Veţi descoperi că dl Isărescu, undeva în primăvara lui 2013, se declară mâhnit că lumea de azi e prea liberă, regretând vremurile în care debitorii erau băgaţi în închisoare pentru simpla omisiune de plată a unei datorii. Analizaţi exprimarea de maidan a celui de-al doilea cel mai credibil român: “negustorul trebuia să nu fi trecut pe la «închisoarea datornicilor». Nu-ţi plăteai o datorie, acolo ajungeai, nu ca în prezent , o iei, o scalzi, o plimbi, duci banii prin alte ţări, prin paradisuri fiscale". Pentru conformitate:http://www.mediafax.ro/economic/isarescu-contactul-direct-dintre-bancher-si-client-esential-tehnologia-moderna-una-dintre-cauzele-crizei-10823049.
[2]Despre riscurile confiscării de către BNR a acestor două teme majore ale societăţii noastre am vorbit aici : http://www.juridice.ro/391001/game-over.html.
[3]Raportul îl citează pe fostul reprezentant al FMI în România, Jeffrey Franks, care a declarat: “Tot acest capital străin a alimentat chetuielile consumatorilor şi a condus la o explozie a investiţiilor companiilor locale”. Pagina 2, nota 1 subsol din raport.


________________________________


Luci Lucescu Londra
Domnul PIPEREA nu are curaj să explice poporului român distrus mental de TVuri ce înseamnă SENIORAJ. MAjoritatea absolvenților de studii economice superioare nu stiu ce înseamnă SENIORAJ.În premieră de la LONDRA vă spunem noi ce înseamnă SENIORAJ.Este diferență de VENIT între costul de producere al unei bancnote de 500 de RON (undeva la 50 bani) și valoarea ei de piață (500 de RON).Dacă vă uitați în statisticile BNR veți vedea că masa monetară este undeva la 265 de miliarde de RON.Să zicem așa că jumătate din această masă monetară este sub formă de bancnote de 500 de RON și că SENIORAJUL este 100 de euro (ptr bancnota de 500 RON).265 miliarde : 2 = 132.5 miliarde de RON sub formă de bancnote de 500 RON.Adică 265 de milioane de bancnote de pe urma cărora BNR obține 265 milioane X 100 de euro = 26.5 miliarde de euro.Hopa! V-ați blocat! Veți spune imediat că nu are cum și veți verifica! Dragi deținuți ai coloniei de maximă securitate ROMÂNIA, dacă BNR aparține poporului român (așa cum din lipsă de informare credeți) de ce nu raportează veniturile REALE de 50-60 de miliarde de euro anual? Acum înțelegeți că în 1989 LOVITURA DE STAT s-a dat pentru controlul banilor? Pentru controlul tipăririi și distribuției de bani?Așa e că după ce ați citit acest comentariu tot nu vă vine să credeți?Când vă treziți dragi viței căci tocmai vă îndreptați spre abatorizare!

Ana
Ba frumosule, explica modul cum s-a impanat CA si ce CONSILIERI sunt la BNR!!!!! Niste economisti de mucava, ratati, bagati in ultimi 3 ani. Olteanu, Daianu, Tom Bugetelul, avocatii bancilor, n-au lucrat in domeniul privat si sunt profesionistii de aur ai tarii, te umfla rasul cand ii vezi pe circarii astia. Domnule Piperea, sa nu mai zici niciodata ca libertatea constiintei unui judecator trebuie sa dea, pentru aceeasi fapta penala sau civila, pedeapsa de la 1 an cu suspendare pana la 10 cu executare. Intotdeauna trebuie sa existe o grila de aplicare a pedepselor, usureaza sistemul judecatoresc, nu se mai inventeaza apa calda de catre judecatori, nu se mai irosesc banii si timpul de pomana. Un proces inceput nu se mai amana, sa existe jurati, o singura cale de atac, una suprema. Fara prescrieri in domeniul furtului, totul trebuie incadrat la terorism, nu e afectata numai viata unei singure persoane. ASA SE FACE JUSTITIE, DACA NU VA CONVINE, CEA MAI BUNA E DICTATURA MILITARA, AI FURAT UN OU, PLATESC SI NEPOTII!!!!!!!


Florian
Comentariul Dlui. Pipera este just. Analizata pe fond pozitia BNR si a guvernatorului ei rezulta ca aceasta institutie importanata s-a incadrat in curentul vremii. Daca nu se incadra guvernatorul si ceilalti inalti functionari ar fi fost asvarliti peste bord asa cum s-a intamplat cu altii. Si curentul vremii care a fost? Tot ce-i romanesc sa piara, sa dispara. Asa au disparut bancile romanesti, asa a disparut industria, sectorul de constructii, comertul, agricultura. Cum va imaginati ca supravietuia Isarescu 25 de ani daca s-ar fi opus si ar fi insistat sa functioneze banci romanesti sau sa se pastreze si sa functioneze macar cateva intreprinderi strategice di interes national? Isarescu stia programul si masurile ce trebuiau luate pentru ca Romania sa devina o colonie, inclusiv dezmembrarea tarii care din fericire nu s-a realizat, cu mult inainte de a fi numit guvernator cand lucra la Institutul de Economie Mondiala si trimis la specializare in SUA. Asa ca nu trebuie sa new mai mire nimic.

Avram Iancu @ Florian
S-a intors roata. Toti tradatorii ,pupikuristii la Straini vor pieri...


Sasu
Si totusi, lasand comentariile la o parte trebuie sa privim si sa analizam cruda realitate, mai bine zis drama acestui popor. Cum este posibil ca intr-o tara ca Romania sistemul bancar sa fie dominat in proportie de 90% de banci straine? De ce BNR nu s-a opus la lichidarea BRCE si la vanzarea Bancii Comerciale Romane creata de BNR prin dislocarea directiilor de credite din centrala BNR? De ce, de ce? De ce guvernatorul a cantat in struna FMI-ului si i-a indeplinit ordinele de distrugere si instrainare a obiectivelor economice strategice de interes national? Faptul ca guvernatorul este membru al Clubului de la Roma, al Bildenberg si poate al CFR din SUA ar trebui sa fie un avantaj pentru Romania. Dar realitatea demonstreaza ca aceasta calitate a lui a jucat in defavoarea tarii, devenita colonie de mana a 2-a.

C.G.
Pt.Sasu.Din pacate ROMANIA este ''rau asezata '' in fata unor interese iar dupa 1.DECEMBRIE.1918. EVERESTUL NOSTRU CA NATIE SI TARA -REGATUL ROMANIA MARE -am fost loviti si distrusi pana in faza care o constatati '' colonie de mana a 2 ''! Aveti un comentariu pertinent in care puneti niste intrebari pe intelesul tuturor legat de BNR si conducerea institutiei, legat de realitatea de azi care cade in capul nostru ! Va apreciez comentariul si va urez toate cele bune !

Ana @ Sasu
Pentru ca BNR-UL e impanat cu servicii acoperite, iar profitorii bancilor devalizate au fost tot de la servicii, incepand cu fosta securitate.

Constantin Chitu @ Sasu
Pentru ca BNR-ul joaca la doua capete. Pe de o parte face jocul oligarhiilor occidentale, al tarilor bogate in general, si pe de alta parte mimeaza interesul national. BNR-ul e cuiul Occidentului in peretele statului roman. Fara instrainarea acestor banci romanesti, in special a editat, Occidentul nu putea sa-si faca jocurile politice si economice in tara noastra. O data cu instrainarea bancilor, tara noastra a fost aservita, in totalitate, interesului occidental. Sa stiti si dvs ca cei bogati (tarile bogate) sunt uniti atunci cand interesul le-o cere. Interesul tarilor bogate apusene e sa stoarca tot ce se poate de la tarile rasaritene subdezvoltate. Sistemul bancar reprezinta o piesa de mare importanta in mecanismul de exploatare a tarilor sarace de catre cele bogate. Cum sa se opuna BNR-ul vanzarii editat de vreme ce rostul lui Isarescu e sa reprezinte interesul tarilor bogate. Isarescu a fost un agent bancar recrutat de oligarhiile apusene. El ne-a fost impus de strainatate, nu dorit de clasa politica romanesca. El ne-a fost impus tot asa cum ne-a fost impusa si reforma politica si economica, tot dupa sablonul dorit de Occdient, dar care sablon nu se potriveste pe conditiile concrete din Romania. Multe lucruri ne-au fost impuse de tarile bogate, toate impotriva intereselor noastre nationale. FMI-ul n-a fost decat delegatul, insarcinatul Occidentului. Mandatul lui era acela sa ne lege de maini si de picioare. Stiau ca atunci cand ne vom trezi la realitate, deja vom fi priponiti cu lanturile asupririi. In tara asta nu se va putea face mai nimic in conditiile in care romanul de rand, obsedat de intersul lui marunt, meschin, nu va constientiza ca Apusul nu ne prieten. Mi-e teama insa ca aceasta trezire nu va veni niciodata. Romanul de rand se inchina Occidentului ca la sfintele moaste. In aceste conditii, Romania nu are nicio sansa. Romania este victima exploatatorilor occidentali, pe de o aprte, si a egoismului si indiferentei romanului, ca individ solitar.
C.G.
Pt. Chitu Constantin. '' Pentru ca BNR -ul joaca la doua capete '' ! Poate BNR-ul nu mimeaza interesul national, poate este obligata, datorita hotiilor si banditismelor economice din economia romaneasca, sa faca oarece compromisuri cu oligarhiile occidentale, poate ca accederea pe piata romaneasca a bancilor occidentale a fost un rau necesar, pentru o nevoie de lichiditati, fiind perdanti in razboiul rece incheiat a trebuit sa platim oarece, nu sunt un specialist in finante banci, piete financiare s.a.m.d., dar parca zicera asta ''BNR -ul este cuiul occidentului in peretele statului roman '', totusi omul asta Mugur Isarescu a facut parte dintr-un grup si inainte si dupa dec'89 care parca au reprezentat tara asta in fata Lumii asteia cam prost facute, ne dorim o exprimare ca in occident, asta nu inseamna ca ne inchinam occidentului nu puteam sa ne dorim o alipire de CSI de Rusia, de Estul care ne-a facut rapturi teritoriale, ne-a asasinat ELITELE ROMANESTI, ne-a asasinat populatia romaneasca, i-au deportat in Siberia pe romani pentru a nu mai fi majoritari in TINUTUL HERTEI, BUCOVINA DE NORD, BASARABIA DE SUD si ce a mai ramas din Basarabia in caricatura de tara Rep.Moldova !ROMANIA pana in 30.dec.1947 a facut parte din monarhiile traditionale europene, romanii invatau la Paris, Londra, Berlin nu la Moscova asa cum a invatat Ion Iliescu care in dec'89 a dat o lovitura de stat impreuna cu ciracii sai care erau spionii altor tari si in cardsie cu fosta URSS ai carui ''excursionisti'' au tras cu abnegatie in romani sa ii bage in case sa il impuna pe batranul edecar Ion Iliescu ,omul lor, in jiltul Cotrocenilor ,spuneti tot adevarul domnule Chitu Constantin nu numai adevarul care va convine ''Romania este victima exploatatorilor occidentali '',''...a egoismului si indeferentei romanului ca individ solitar '';ROMANIA dupa 1.DECEMBRIE 1918 este victima intereselor fostei URSS actualei Rusii si a intereselor altora precum '' colegii americani '' asa cum spune Putin !


C.G.
Se arunca cu vorbe grele, in comentarii, la adresa Guvernatorului BNR domnul Mugur Isarescu, chiar autorul articolului domnul Gheorghe Pipera se arunca in valtoarea unor exprimari destul de tari la adresa BNR si a conducerii institutiei ! Nu cred ca niste cititori si comentatori la gazeta avem noi anvergura asta sa judecam pe Guvernatorul BNR, nu stiu ce scula de bascula este autorul articolului sa se sparga in figurile astea critice la adresa instiutiei amintite si la adresa Guvernatorului BNR ! Personal cred ca unii comentatori isi dau cu presupusul cum este domnul '' Florian '' ca Isarescu a conlucrat la '' dezmembrarea tarii '', este asa un trend de a arunca cu laturi in BNR si in Guvernatorul BNR, cred ca se cam aiureaza cu abnegatie pe tema asta, inclusiv articolul este programat in trendul asta cu exprimari pline de expresii strict de specialitate care nu cred ca majoritatea cititorilor la gazeta nu le inteleg semnificatia !Eu cred ca ar trebui putina masura in exprimare iar daca avem reprosuri sa fie facute asa mai pe intelesul cititorului mediu la gazeta !Repet romanul trebuie in relatia cu o banca '' sa se intinda cat ii este patura '', daca nu ai trebuie sa rabzi ... nu sa te bagi dator la banci sa ajungi fara casa golan pe strazi ! p.s. - nu inteleg pe cei care citesc si fac batai la degetele dand cu '' - '' in mine cand fac afirmatii de bun simt in relatia romanului cu banca ... ! Puteti sa imi reprosati prin opiniile dumneavoastra, deoarece '' numai aia mai putini destepti nu isi schimba opiniile !

Lascu @ C.G.
Da domnule C.G., ai dreptate in parte , dar ce ne facem cand banca mareste dobanda dupa cum are chef, aducand imprumutatul in situatia de a nu mai pute plati, iar apoi ii vinde casa pe 5% din valoare unor mafioti smecheri, urmarind debitorul pana la moarte ca sa recupereze toata suma? Se poate si fara casa si cu banii luati? Nu miroase a schema infractionala? Ce diferenta mai este intre camatarii interlopi si camatarii autorizati de sefimea BNR? Iti zic eu, daca nu ti-ai dat seama: nici una!!! Ps. Sistemul acesta camataresc si-a pecetluit singur viitorul, care este cam sumbru si intunecat! Dupa ce au nenorocit sute de mii de oameni, bancherii lui 7 cai isi vor mai acorda credite doar intre ei. Romanii vor prefera sa moara de foame, dar in banca nu vor mai calca! Vor ajunge iar ca pe vremea lui Ceausescu, sa se bazeze doar pe porcul si malaiul de la tara.

Ghita Bizonu' @ C.G.
ISARESCU se pare ca uita ce este BNR. Este Banca Nationala a Romaniei la carea fot numit guvernator de guvernul roman nu este banca l;ui mostenita de la tat'su. Asa ca ar afce mai bine sa se gandeasca gata de cione este el independent .. fara de Romania sau fata de straini?


Stroe
Romania a intrat pe mana acestui reprezentant al CAMATRILOR MONDIALI si de unde se afla - din functia de Guvernator BNR - dirijeaza DISTRUGEREA poporului roman prin sclavizare catre CAMATARI . Domnul Guvernator a inchis ochii la devalizarea bancilor romanesti de catre GRADATII ce se aflau in comedia "partide politice" si a continuat MISIUNEA sa de a aduce reprezentante straine ale CAMATARILOR - care si-au dus PROFITURILE imense la - banca mama - sub privirile protectoare ale Guvernatorului BNR . DOMINATIA camatarilor asupra popoarelor SLABE - ce accepta SCLAVIA - este NOUA ORDINE MONDIALA dirijata de "cei carora le plac doar banii" de mii de ani . VEDEM cumva LIDERI POLITICI capabili sa apere interesele ROMANIEI ? Nicidecum . Motivul este clar - SE impun doar TRADATORI corciti - ca pe vremea stalinismului . De ce ROMANIA NU beneficiaza de BANCI care sa sprijine PRODUCTIA si AGRICULTURA ? Datorita "tatucului BNR " - care a trasformat Romania ca loc de alimentare pentru CLIENTII MONDIALI - cu resurse ieftine . BNR-ul are cumva in conducere SPECIALISTI ROMANI patrioti ? Cum sa apere acest BNR - in forma actuala - interesele romanilor si ale ROMANIEI ? Cand vom vedea ca BNR nu dirijeaza POLITICUL din Romania - va fi un inceput spre BUNASTARE .


Tracia
BNR -UL SI-A CUMPARAT TOATA PRESA PRIN PUBLICITATE! ROMANIA VA RAMANE PE ULTIMUL LOC , atata timp cat ARENDASUL ROMAN MUGUR ISARESCU VA LUA SAPTE PIEI DUPA BIETUL ROMAN. Sondajul care il scoate cu incredere buna e o mizerie a lui PIELEANU , cand a candidat a luat 2%. BNR-UL are la fiecare post de televiziune cate un LOBYST care SEARA DE SEARA le sustine politica antisociala, SPUNAND CA SE FAC POMENI atunci cand se dau alocatii la copii, sau pensii unor oameni care au muncit 35-40 de ani. ASA SE FACE CA ROMANIA desi nu avea DATORII IN 1989, DESI AVEA ATATEA RESURSE, are peste 50% copii care sant sub pragul SARACIEI. MERITUL E AL BNR, CARE SUSTINE DOAR CAPITALUL STRAIN , DAR VREA SA CONDUCA ROMANIA.De ce insa nu a reactionat cand 4 miliarde de euro de la buget s-au furat cu ANPR de GUVERNUL BOC- BASESCU-UDREA? RUSINE, ACESTOR ANTIROMANI! De ce in HUNGARIA au trimis FMI acasa si noi nu?Am facut foame intre 1980- 1989, doar ca sa o luam de la capat?


Cola
si daca iese naspa ceva din legea darii in plata, domnule avocat ? va spalati pe maini, ca un 'tehnocrat' ce sunteti .. la fel de frumos ne explicau unii (majoritatea avocati) cum e cu 'restitutio in integrum' .. cu ce ne-am ales ? ciordeala secolului, pe numele ei anrp.. ca suntem sclavii fmi-ului e clar, ca banca nationala e un soi de guvernorat neocolonialist incepand cu anii 90 e clar pentru multi dintre noi - e de mirare ca v-ati prins asa tarziu, tocmai cand v-a calcat pe orgoliu unu de la bnr, asa, in public, sa vada toata lumea. avocat fiind , stiti de toate si nu stiti nimic (dincolo de maretia dreptului, la care se pricepe pana si unu ca zegrean) .. si manipulati, ca orice avocat - spuneti ca 500 miliarde au iesit din tara in nu stiu cati ani .. pai si cate miliarde au intrat - nu scria ? (ba scria cred, da' daca nu spunem, intelege lumea altceva) . oricum sunteti prea mic pentru un razboi asa mare.. au si bancile avocati mai bine platiti, si prin urmare mai competenti (legea cererii si ofertei). daca razboaiele s-ar fi castigat cu avocati, pretul petrolului s-ar fi stabilit in instanta. de banci trebuie sa ne pazim singuri, invatand sa citim un contract macar. incercand sa reparam imprudenta unora, e (foarte) posibil sa-i afectam in viitor pe altii care n-au gresit (cu) nimic.. am mai vazut filmul asta de atatea ori in 25 de ani..
Soparla Neagra @ Cola
Puti a postac de bancher de la o posta. Hai mai du-te dracu.

Maria De Mangop @ Cola
cola, esti bine intentionat(a) dar total zapacit(a). a aparut un luptator curajos, nu-l blama. el nu poate invinge fara ajutorul tau. bancherii au o armata de juristi si lingvisti, au inventat un limbaj ce nu-l pricepe nimeni nici cu dictionarul in brate. daca esti bine intentionat(a) sustine-l pe piperea, poate castiga in fatza imposibilului! in fatza guvernatorului, a premierului e.u., a presedintelui scopit!

Croncanu
@cola,ba martzoaga, daca am luat pt fimeo un apart gheorghedejist cu 140.000 de euro ca atata l-a pretzaluit banca,si tre sa achit 300.000 cu dobanda si comisioane,pt o ruina care nu face decat 35.000 de euro, e vina mea secatura? de ce vrea banca sa-mi ia si apart.tot dejist in care stau? ce tot asmutzi lumea ca ce rau o sa fie in viitor pt o lichea ca tine,ca ,vezi doamne iti cere banca mai mult. cat de mult o sa-ti ceara lepra din moment ce banca europeana imprumuta lumea cu dobanda negativa?


Tracia
Trebuie facut un partid numit : PARTIDUL VICTIMILOR BANCILOR. Ar fi partidul cu peste 1 milion de victime ale bancilor care au FOST CAMATARITI de banci. Daca in 2006-2007 ai luat de la o banca 10000 DE LEI, pana in 2017 vei plati 30000 DE LEI. Inainte de 89, luam de la CAR 10000 de lei si dadeam inapoi 10 300 DE LEI. Ai naibii COMUNISTI, CE RAI ERAU si CE BUNI SANT CAPITALISTII NEOCON.


Cap Limpede
mai trebe ca nea gigi sa ne spuna FRANC,cati in nevoie,in primejdie de-a fi azvarliti din case ca pe vremea anei pauker bebeficiaza de lege,si cati perciunati sau islamisti care au luat bani, din banii nostri al deponentilor romani ca sa faca cate 1000 de apart. de caciula pt. specula.


Olahu
concepţie foarte “sănătoasă” despre români, în general: nefiind capabili de nimic durabil şi stabil, de valoare, românii, oameni muncitori de altfel, trebuie puşi la muncă de cineva, iar acel cineva nu poate fi decât străinătatea. Şi, adaug eu, această străinătate pretenţioasă are nevoie de un vătaf

Issar (escu)are o "concepţie foarte “sănătoasă” despre români: nefiind capabili de nimic durabil şi stabil, de valoare, românii... trebuie puşi la muncă de cineva, iar acel cineva nu poate fi decât străinătatea. Această străinătate are nevoie de un vătaf ". Vataf-ul Issar (escu) are nevoie si de sprijin politic, Basescu (de aceiasi etnie) la fel ca si Soros, Guseth, Gitenstain, Roman, Tismaneanu, Patapievici, Liicevici...toata shleatka !

Constantin Chitu @ Olahu
Parerea mea e ca aceasta fraza e scoasa dintr-un context mai general. Exista doua solutii ca sa iti acoperi nevoile banesti pentru consum: 1. fie cu bani proveniti din propriile venituri, ceea ce presupune ca intai sa muncesti si apoi sa consumi si 2. din banii procurati de la banca, ceea ce inseamna ca intai consumi si dupa aia muncesti (ca sa platesti). Rolul bancii e sa asigure un echilibru intre consumul de pe urma muncii trecute si cel din munca din viitor. Exista si acest risc ca, facand un credit, sa nu mai vrei sa muncesti pentru ceea ce tu ai consumat deja; deci e vorba de un consum fara munca. Legea insolventei personale (ca persoana fizica) pune sub protectia judecatorului sindic tocmai pe aceia care nu pot (unii doar se eschiveaza ca nu pot) sa mai plateasca consumul facut de pe urma creditului. Cred ca la acest aspect se reduce fraza respectiva. Aceasta afirmatie vrea sa sugereze ca o data ce ai consumat, beneficiind de un credit, nu poti scapa de obligatia de a muncii pentru a-ti platii consumul. E ca si cum ai merge la un restaurant unde te-ai ghiftuit bine si nu ti-ai platii consumul pe motiv ca ... nu ai bani. Inteleasa astfel, fraza nu mai pare la fel de cinica si nici la fel de inumana. Toate pe lume au un pret, mai ales intr-o economie de schimb ca cea de azi.


Ardeleanul
Am spus-o si o s-o tot spun. Bancile sunt institutii camataresti autorizate de stat ! Romani nu va mai imprumutati la acesti talhari, ca deveniti sclavii lor ! isarescu, cinteza, vasilescu (asta vrea sa fie inmomantat pe banii bnr?) , olteanu sunt slugile finantei mondiale.

Io @ Ardeleanul
Corect! Subscriu!


C.G.
Totusi in relatia cu o banca '' trebuie sa te intinzi cat iti ajunge patura '', iar'' daca nu ai trebuie sa rabzi '', restul este cam multa vorbarie !


Decembrist
dl Piperea devine din ce in ce mai serios,mai anticonspirationist!Dupa dansul pana nu ajungem la legea islamica cu" imprumut fara dobanda" ,ca interzice Coranul,sa nu ne lasam!Ala care se imprumuta ,e adus cu forta la banca, dle Piperea? Legea pe care vreau sa va rog sa o promovati este ca la 1000 de Euro imprumut sa rambursam bancii nu mai mult de 100 Euro,sa ii dam in ma-sa de nenorociti care vor sa ne jefuiasca,restul de 900 Euro,sa ii preia bugetul statului ,poporul roman,planeta Marte si toti cei implicati!:))) D-le Piperea cat ai castigat in ultimul an din astfel de nedreptati reparate de d-ta ?


Sagetel
Aflu ca musafirul de la FMI e nemultumit de Codul Fiscal si ne pregateste pentru austeritate. Pai solutia e simpla : sa vina Ponta inapoi. Altfel, cu 4 mandate de neiubitori de tara la Presedintie vom ajunge unde prezice functionarul FMI.


??????
Sa recunoastem totusi si avantajele imprumutului de 20 mld. euro de la FMIn prin prisma faptului ca dupa aceea au scazut dobanzile ,cam prin majoritatea zonelor unde se foloseste acesta notiune, probabil mai putin la creditele in franci elvetieni ? De observat ca au scazut inclisiv dobanzile la cate s-a imprumutat guvernul ? Considerati ca e de urmarit in ce masura acest trend se va reusi a fi mentinut si de actualii guvernanti in situatia in care urmaresc realizarea de investitii, probabil nu s-ar putea spune ca pentru clientela politica dumnealor fiind tehnocrati, pe seama deficitului bugetar ?

Observati de asemenea ca FMI este sef sau sefa peste Ministerul de Finante si ANAF astia trebuind sa stranga bani de la contribuabili sa achite imprumuturile facute de Basescu si Isarescu ? Observati ca in guvernarea Victor Ponta datoria externa scazu cu vreo 12 mld. euro fara a mai mentiona si dobanzile platite in acesta perioada si care puteau fi folosite pentru finantarea investitiilor ?

Observati ca Basescu si isarescu s-au imprumutat cu o dobanda mica de la FMI, Ponta s-a imprumutat la niste dobanzi de la banci ca sa plateasca imprumutul facut de Basescu si Isarescu, iar contribuabilii trebuie sa munceasca si sa plateasca imprumuturile facute de astia si dobanzile ? Observati de ase!enea ca pe masura ce datoria externa a sectorului particular a inceput sa svada usor, datoria externa a statului, desi a scazut in guvernarea PSD, e totuso substantial mai mare decat inainte de imprumutul de 20 mld.euro, aproximativ cu aceasta suma , ceea ce poate arata ca imprumutul mentionat nu a fost rambursat decat intr-o mica masura, schimbandu-se doar creditorii, FMI fiind inlocuit de bancile private ?

Observati ca domnului Isarescu nu i-a mai convenit sa fie prim ministru dar se vrea seful primilor ministri si daca se poate si al presedintilor ? Considerati ca de aceea s-a imprumutat Traian Basescu 20 de mld. de euro, sa-i dea lui Isarescu sa il lase sa fie presedinte asa cum vroi dumnealui ?

Sa ne amintim ca de prin 1990 pana prin 2000 cand a ajuns prim ministru Mugur Isarescu a devalizat economiile romanilor si economia romaneasca cu inflatia ? Considerati ca tinta lui a fost sa ajunga prim ministru si dupa ce a ajuns s-a mai potolit ( pana a venit Basescu si a zis sa faca imprumutul de 20 mld. euro ca sa salveze sistemul bancar ) sau a ajuns sa mai priceapa si ceva din rolul statului in societatea umana ? Considerati ca guvernator la BNR ar fi mai nimerit domnul Arafat daca Isarescu si echipa lui de bancheri si ceilalti bancherii in general , datorita crizelor, solicita destul de des sa fie salvati ?
Publicat Sâmbătă, 05 decembrie 2015+Răspunde


Constantin Chitu
Am scris, cu putin timp in urma, un comentariu din care, mi se pare mie acum, reiese ca iau apararea bancilor. Nici vorba de asa ceva. Nu vreau nici sa aruncam cu pietre in aceste institutii necesare economiei, al reglajului economic, acuzand-i acolo unde nu e cazul, pentru vinii inchipuite, dar nici sa-i cocolosim, mai ales atunci cand devin prea hrapareti. Si chiar sunt hrapareti. N-ar mai fi asa de hrapareti daca statul capitalist roman, acest monument de egoism, le-am pune niste limite ale clauzelor contractuale. Contractele de credit sunt extrem de stufoase, ceea ce face ca foarte putini oameni se descurca in aceste labirinturi ale conventiilor bancare, in aceste adevarate capcane pentru niste neofiti in materia de legislatura. Contractul cu o banca e ca un teren minat. Una din conditiile puse de FMI sau BM, atunci cand le calci pragul pentru a le solicita un imprumut (de regula ca sa achiti un alt imprumut mai vechi), este ca statul - despre care zicem ca nu stie (eu cred ca nu vrea) sa administreze - sa nu se bage in treburile bancilor. Asta e si bine si rau. Ar fi bine sa intervina atunci cand bancile introduc (pe furis) clauze contractuale total in defavoarea clientului, fara ca acesta (clientul) sa constientizeze in ce incurcatura se baga. Dar nu e bine sa se bage atunci cand interventia lui vrea sa modifice retroactiv conditiile si clauzele contractuale. Numai un exemplu sa dau. In urma cu ceva timp, foarte multi clienti au mizat pe stabilitatea francului elvetian. Cand acesta s-a devalorizat, din motive ce tin de interesul Elvetiei, romanul a constatat, cu surprindere, ca pentru aceeasi rata lunara (exprimata in franci elvetieni) e nevoit sa scoata mai multi lei din buzunar pentru achitarea creditului. Solicitarea clientilor era ca statul sa intervina si sa oblige bancile sa accepte returnarea creditului la cursul francului elvetian din momentul contractarii acelui credit. Asta nu ar fost o interventie nici justificata si nici morala.

Pacuraru @ Constantin Chitu
Domnule Chitu,daca la articolul asta taceai,erai cel mai iubit dintre romani,altfel,ti-ai dat cu firma-n cap,mai precis,esti DUBIOS si stii de ce?Vrajeala cu politrucii,cu mecanismele nu tocmai ortodoxe ale politichiei danbovitene si alte povesti cu cocosul rosu,ne-au fascinat si te-am admirat,ca niste copii, care ,asculta o poveste din fratii Grimm.Dumneata,ori esti senil,ori,in necunostinta de cauza,in d-ale camatariei cu acte-n(eregula),ce se practica aci la noi in Romania!Pai BA nene Chitule,tu stii ca in west,dobanda pt.constructia unei case sau achizitionarea unui apartament,etc,este de 4(patru ori mai mica)?Si de ce ma?Cat castiga un englez si cat castigi tu,edit,ca nu pot sa ma abtin,sa-ti spun altfel. Trebuia sa taci si filozof te numeai,domnu chitu!Sictir!


Vasile
chiar fara sa fii mare specialist se vede ca BANCA PIERDE DOAR CEVA DIN CASTIG CARE DIN CAUZA POLITICII CAMATARESTI ERA URIAS. SINGURUL CARE PIERDE ESTE CLIENTUL si aici ar trebui sa se faca deosebirea intre un client care a facut imprumutul pentru un apt si se lasa jumulit si marii developeri care deasemenea au avut castiguri uriase. ati putyea sa publicaati o listaa cu maarii dezvoltatori in imobiliare ..sa vedem cati sunt autoshtoni si care i aportul da capital..se pare ca aici ii chichita ..


John
Foarte bun articol. Nu pot uita cum ni s-au furat bani din buzunar ca sa fie platite datoriile bancilor. Asta in timp ce banca nu-l iarta nici macar cu 1 euro pe cel care i-a platit datoriile. Nici macar nu am fost intrebati daca acceptam. A fost pur si simplu un furt. Un transfer de bani de la populatie spre bancile straine. A fost jefuiti de Isarescu impreuna cu bancile straine.


C.G.
Bine, bine si articolul domnului Piperea Gheorghe este ca in reclama aia '' ... si ala imbracat in negru care respira greu era tasu'''!p.s.- Atentie la '' 5)Spectrul reducerii dezorganizate a efectului de levier '', domnule Piperea Gheorghe ne-ai spart cu asta ?!?



Vnicolae
Dle PIPEREA, esti formidabil! Din pacate, esti singur. Amarastenii ar trebui sa se adune in jurul tau. Nimeni nu le apara interesele, sunt ai nimanui. De aceea, s-au repezit asupra lor toate pasarile de prada. Presedinte, premier, grefier... toti sunt in regim de servitudine. Lupti impotriva unor banditi multinationali antinationali. BNR e o escrocherie financiara chiar sub stema tzarii! Ce curaj sa arati asta orbilor!

Numecornel @ Vnicolae
Corect comentariu domnule Nicolae...mai mult, domnule Piperea ai grija de dumneata, jegurile astea bancare ar fi in stare sa va raneasca. Sunt plecat de 17 ani din tara, in sfarsit vad pe cineva cu sange n instalatie, imi scot palaria in fata d-voastra domnule Piperea!!! In rest, multa mizerie, golaneala si scarba bancara....acu sa l vad pe Iohannis, are coaie sa promulge legea sau se va dovedi ca este sluga scarbelor care de fapt conduc Ro din umbra


cartonas galben pt clasa politica

$
0
0
Frontul Național (FN, partid etichetat de extremă dreapta) s-a clasat în frunte, duminică, în cel puțin șase din cele 13 regiuni, la primul tur al alegerilor regionale din Franța, unde a înregistrat un scor record între 27,2% și 30,8%, potrivit sondajelor realizate la ieșirea de la urne, scrie AFP.

FN a devansat net opoziția de dreapta și pe socialiștii președintelui François Hollande în trei regiuni cheie: în nord (Nord-Pas-de-Calais-Picardia), unde s-a prezentat președinta acestuia, Marine Le Pen, în sud-est (Provence-Alpi-Coasta de Azur), unde este condus de nepoata sa Marion Maréchal Le Pen, și în est (Alsacia-Champagne-Ardennes-Lorena), cu strategul partidului, Florian Philippot.

În total, 44,6 milioane de alegători au fost chemați la urne. Al doilea tur este prevăzut să aibă loc la 13 decembrie. Rata participării la vot a fost duminică de aproximativ 50%, un serios progres în comparație cu scrutinul regional din 2010, marcat de un puternic absenteism.

Partidul Socialist la putere a condus până în prezent aproape toate regiunile. În al doilea tur va putea păstra numai trei sau patru regiuni.

Creditat cu o victorie detașată înainte de atentatele de la Paris, partidul Republicanii al fostului președinte de dreapta Nicolas Sarkozy a văzut intențiile de vot îndreptându-se în ultimele săptămâni spre Frontul Național.

La trei săptămâni după atentatele de la Paris (130 de morți și sute de răniți), revendicate de gruparea jihadistă Statul Islamic, măsurile de securitate au fost întărite în jurul secțiilor de votare, în cadrul stării de urgență. Polițiști și militari patrulează înarmați mai ales pe străzile din capitala țării.

Mai puțin cunoscute alegătorilor, competențele celor 13 regiuni se întind de la administrarea liceelor la ajutorul pentru întreprinderi trecând prin transportul public.

Hiperboreus
De ce adica "extremisti"? Pentru ca nu vor emigranti ca fatalaii din celelalte partide? Pentru ca vor o Franta puternica si o Europa slaba? In Romania ti-e scarba de liftele noastre politice care "au cedat suveranitatea tarii ca sa fie ei la masa decidentilor"!


N-Am Inteles
De ce partidul lui Le Pen e extremist? Nu cumva celelalte partide ce au guvernat in ultimele decenii peste tot in occident sunt extremiste? Partide ce au practicat ideile extreme de distrugere a culturii si valorilor nationale?


Nae Girimea
Frantujii s-au saturat de baliverne . Nu s-au simtit reprezentati , e un cartonas galben pt clasa politica . Trebuie s-o lase mai moale cu tromboanele si sa puna osul pt tara.


Chat Noir
Socialistii au reusit sa aduca somajul la aproape patru milioane de someri si ca François Hollande est "l'idiot de village".


Escu
Bravos fata moșului, ceea ce nu a reușit tătâne-tu ai reușit tu. La cât de impotenți sunt François Hollande și Nicolas Sarkozy nu trebuie să ne mirăm.

Chat Noir @ Escu
Mai este si o alta fata, ce este nepoata ei, Marion Maréchal - Le Pen mult mai charismatica si incisiva dar si frumoasa. In 2012 a fost aleasa deputat, fiind cel mai tanar deputat (22 ani) din istoria Republicii Franceze. Astazi are 25 de ani si conduce dupa primul tur cu 41,5 din voturi.


Unde Ne Mai Integram?
deci punem de o EuroAsiatica?


Santa Klaus
Incepe o alta era. Posibil se va reintroduce si pedeapsa cu moartea in multe tari europene. De la Atlantic pana in Ural vor fi iarasi controale la granite. Uite ca romanul nu mai trebuie ademenit sa vina acasa, caci va fi expulzat . E o sansa si pentru Romania. Americanul va trebui sa-si ia bazele militare si sa plece din europa. Romania va fi obligata sa-si respecte TOATE obligatiile asumate. Deci, sa speram la mai bine.


Apolitic
Si mai este un aspect al victoriei puțin cunoscut de către romani întrucât presa nu va informează. Cu cate zile inainte de atentatul de la Paris, serviciile secrete francezi au navalit in casa cu o perchezite bizara peste Jean-Marie Le Pen in varsta de 88 de ani. Atentatorii se pregăteau de atac si serviciile secrete percheziționau un bătrân țintuit la pat. NOI ROMANII CÂND NE TREZIM CA NE-A ÎNCĂLECAT GEORGE SOROS DE TOT?

Escu @ Apolitic
„NOI ROMANII CÂND NE TREZIM CA NE-A ÎNCĂLECAT GEORGE SOROS DE TOT?” Nu ne vom trezi atâta timp cât bursierii SOROS au fost numiți în funcții cheie, după ce tinerii frumoși și liberi au ieșit în stradă cerând demisia unui guvern care avea performanțe economice, iar președintele navetist exalta de bucurie că s-a ivit un moment, trist, de altfel, de demisie a Guvernului și instalare a celui pe care și l-a dorit.


Zaharia
Felicitari pentru victoria din primul tur. Cata vreme functioneaza legal si participa la alegeri, eu consider partidul lui Le Pen la fel de valabil ca si celelalte, deci dumai alegatorii decid prin vot.

Amicu
Nimeni nu poate fi impiedicat sa minuiasca tesla imprudent.


Vasile
timpul cand pastriotismul a disparut si s a nascut nationalismul .incerc sa mi explic why?? si m am oprit la concluzia ca O EXPLICATIE AR FI CA C EI CARE HOTARASC DESTINELE UMANITATII SUNGT APATRIZI.. cred ca gresesc ca d ob icei..d asia nu s vehement .


Francois
In conjunctura internationala de astazi, de islamizare a Europei, singura solutie este aceasta,din Franta. Pacat ca acest partid nu exista si in Germania,Suedia, Danemarca,Tialia,Grecia si chiar in Romania, In mod sigur daca ar exista in Romania ar fi votat de peste 50% din alegatori pentru ca romanii au inceput sa se trezeasca acum dupa ce li s-a furat toate bogatiile si avutia tarii. In mod sigur un astfel de partid ajuns la guvernare ar actiona pentru reintrarea in posesia poporului roman a petrolului, a industriei furata de straini, a distributiei curentului electric, a gazelor si a apei si ar echilibra bugetul tarii.

Radu @ Francois
- Se pare ca traiesti pe alta lume de n`ai auzit de partidul Romania Mare ! Acest partid a fost sabotat sistematic de apatrizii sorosisti in ultimii 15 ani tocmai pentru ca reprezenta in Romania ceea ce reprezinta Frontul National din Franta. Colaborarea dintre regretatul Corneliu Vadim Tudor ca presedinte al PRM, pe linia parlamentului roman(a detinut calitatea de vicepresedinte al Senatului) ca si in calitate de europarlamentar cu fostul lider al FNF Jean Le Pen ca si cea cu Marine Le Pen au fost de notorietate. Discreditarea si minimalizarea odioasa a rezultatelor electorale ale acestui partid ca si blocarea sa mediatica de catre sorosisti si presa de mainstream a condus pe multi naivi sa gandeasca, din nefericire, ca in Romania nu avem un partid national democrat autentic. Aveti curajul sa postati aceasta ?


Sierra
orban al ungurilor, asta a francezilor sunt niste vulnerabitati in UE pentru ca au luat bani de la putin, spaga lobby etc.


Corneliu
Daca altfel nu a mers , s-a trecut si la Le Pen pentru linistea cetatenilor francezi si nu numai .


Anon
de ce e frontul national un partid extremist?

Sc @ Anon
Asa sunt considerati comunistii la ei.La noi sunt interzisi ,dar ei se regasesc in tot spectrul politic.In concluzie toate partidele de la noi ar trebuii interzise ...

Bett On @ Anon
Poate ca e francez.

Amy
Ha, ha, a-ha, ha. Le jeux sont fait. Prostimea globalizata plateste taxe sa intretina bluff-ul baietilor destepti, platiti regeste sa creeze scenarii apocaliptice puse in realitate cu ajutorul mercenarilor si presei internationale care ar trebui sa fie independenta. Insa nu este. Moment solemn de liniste pt ipocrizie si imbecilitatea fara limite. Asa se reaseaza zonele de influenta si vanzare de pum pum. Dac'-ar durea prostia cancerul ar fi o simpla batatura.


Mircea Geoană
Victorie a Frontului National în primul tur al alegerilor regionale din Franţa. Atacurile teroriste au influenţat votul, însă nemulţumirea francezilor faţă de partidele tradiţionale, faţă de şomajul în rândul tinerilor şi insecuritatea economică au condus la o premieră absolută: un partid de extremă dreapta caştigă alegerile în Hexagon. Vin vremuri tulburi în Europa.


Prostanacu'
E tocmai pe dos, vremurile astea tulburi au fost create de asa zisele partide "de centru". Au distrus echilibrul social prin politicile lor extreme. Au inlocuit imigratia cu invazia, iar libertatea cuvantului cu "politica corecta".


Constantin Gajban
Si politica asta dauneaza grav sanatatii, de a ajuns sa afecteze si sistemul nervos central al unor asa numiti politicieni.Au inceput sa aiba viziuni, sa vada de abia acum tulbure,etc., cand tulbure este demult in Europa si, mai ales, la noi.Iata dece, indiferent despre ce alegeri este vorba, este recomandabil un control neuropsihiatric al candidatilor, pentru a nu mai ingrosa randurile celor deja bolnavi, existenti in politica.


Geoana =Aromana Deal
E un proverb romanesc cu p.....moare de grija altuia.Mai bine sa vedem de ale noastre...


Ilici
Mai Geoana, in loc sa te bucuri tu te alarmezi. Ce vezi tu rau in faptul ca francezii vor ca Franta sa fie a lor si nu a musulmanilor care au pus stapanire pe cca. 30% din ea? In loc sa te rogi la Dumnezeul nostru, al crestinilor nu la Alah, sa ajute Europa ca acest partid sa apara in toate tarile crestine, pentru a le apara de invazia musulmana, tu te lasi pacalit de propagaqnda lui Merkel care a tradat si traadeaza Europa. Iti scrie un fost prieten care te-a invatat cand ai candidat la presedentie cu Basescu ca atunci cand te intreaba de ce ai fost la Vantu sa i raspunzi ca Vantu ti-a dat Raportul procurorului Amariei si sa citesti cateva fraze din care rezulta clar ca el a furat flota Romaniei. De ce n-ai facut-o?

Gogu @ Ilici
Foarte dubioasa a fost aceasta "gresala" a lui Geoana. Noi ne-am prins!

Lucică @ Ilici
a avut ,,grije” patapiescu să-l amenințe cu o casetă....nici pâna in ziua de azi nu spune ce erea pe acea casetă...a dat de ințeles că e cu sex , dar neexplicit ;făcea ori lua ?...oricum i-a luat ,,maul”.

St @ Ilici
Pentru ca nu era omul potrivit la locul potrivit ...


Caca-O!
Nu-i nimic ,fugim cu totii in Insula Fericirii...Vantu plateste !


Ciumatii
Daca nu e bese e goana, daca nu e goana e bangele si tot asa, nu ne lasa memoria in liniste!!! trebuie sa zica si gura lor ceva.


Sc
Tulburat esti tu mai nea lubenita.Iesi la interval cu astfel de stiri ,poate isi mai aduce aminte cineva de tine.Daca nu ai aflat, vremuri tulburi sunt de ceva timp in Europa,insa in desteptaciunea ta ,doar acum le-ai observat.E un mare semn de intrebare ,cum de unul ca tine a ajuns ambasador si apoi sef de partid ????


Antonescu
La noi ,pe cand un partid serios ,de extrema dreapta? Ar castiga alegerile din primul tur in toate zonele din tara .

MARINARULDEVEGHESCEPTIC ...:) @ Antonescu

1. NU ar castiga NIMIC. NU ar fi lasat ... :) 2. NU va bucurati. TOATE Partidele din Occident sunt ... :) im-penetrate ... :) Asa ca, oricine iese TOT Aia Calului se arata ... :) 3. Si Victoria lu' Alde le Pen este PLAN-ificata. 4. Defectul MAJOR al TUTUROR partidelor "EXTREMISTE" este LIPSA unei SOLUTII Reale a DISTRIBUTIEI banilor. Odata rezolvata, sa zicem, chestiunea ALOGENILOR Navaliti peste AUTOHTONII Europeni, NU au alta solutie la NIMIC. Poate ca au impresia ca au, da' n'au ! 5. Astia, "EXTREMISTII" NU au invatat N IMIC din Povestea lui Hitler. Hitler a FOLOSIT mult mai mult decat vor sau pot sti "EXTEMISTII" ... Vor FOLOSI si EI, "Extremistii" ... :) Solutia ? Luarea PUTERII in TOATA Lumea de Intelectuali SERIOSI si POLI-Valenti ... PASNIC, prin punerea in lucrare a FORTEI Ideilor SIMPLE si CLARE. Mai ... SIMPLU si mai CLAR ... GONIREA Gorillas de la Putere ... :) Adica indivizi care s-au "prins" cu Instinctul AGRESIV definitoriu de LASITATEA majortiatii "Telectualilor SI de ANCILARITATEA lor ... :) Numai ca SCHIMBAREA ar trebui sa se faca in Timp UTIL : daca Alde GORILLAS Actuale se incaiera ATOMIC (este CAT P'Aci ...) ... :) Adi Mama ! In cel mai bun caz, DACA mai scapa un Nucleu DUR de supravietuitori mai dotati genetic de RADIATII, se va RELUA Istoria de la triburi, ca va disparea ORDINEA Electricitatea, Hartia, Scrisul deci KNOW-HOW0- ul ... Se pare ca deja ne-a mai iesit de f-o DOUA, TREI ori chestia ASTA, Istoria ADEVARATA fiind ascunsa de DREACI ... :) NU garantez de succesul urmatoarei editii ... :)


7.4
Vremurile tulburi au venit de mult de acum zece ani. Acum culegem rezultatele unor guvernanti europeni incompetenti: austeritate, partide extremiste, atacuri teroriste, abolirea democratiei in tari ca Romania.


Chat Noir
S-a tulburat dovleacul prostanacului. Europa trebuie sa iasa din mizeria creata de nazist-comunista Merkel si de haitele islamiste pe care le-au chemat. Socialistii francezi in frunte cu "idiotul statului" nu fac decat sa plateasca factura incompetentei. Sunt aproape 4 milioane de someri in Franta si ei poarta grija "sarmanilor" migranti.


Hacker
a se înțelege că ROMÂNIA trebuie să fie mulțumită cu guvernu meu de tehnoratați aleși cică democratic-impus, care să facă PRAF și puținul rămas în funcțiune? Altfel prostănacul are dreptate, nu știu ce simte când se uită la ceas....


This TED Talk Was Banned For Attacking The Job Creator Myth; The Rich Don’t Want You To See It (VIDEO)

$
0
0


AUTHOR: JUSTIN ACUFF 
The TED talk rich 'job creators' don't want you to see.
This TED talk is something which everyone needs to share. Both Democrats and Republicans believe that the rich are job creators, but it’s simply not true. Photo of Nick Hanauer screen captured from video.
This TED talk isn’t posted on the TED website. Why not? Apparently they feel it’s too politically controversial. What that boils down to, essentially, is that the conservative strategy of bold lies to suck in the sheep has worked, and now if the truth doesn’t favor Republicans or isn’t neutral, it’s considered politically controversial. How can proven information be politically controversial?

Here’s the video that TED took down.

Nick Hanauer talks for six minutes on why the rich aren’t the job creators — and as someone worth $1 billion USD, he knows a bit about the rich.
Here’s the video:





Unfortunately, as you can see, the video isn’t even partisan. Both Democrats and Republicans operate under the assumption that the rich are job creators, and that’s because, as mentioned in another talk, this time by Lawrence Lessig, politicians on the national level have to go through two electoral processes to get into office. Yes, they are voted on by the people. However, before that, they also have to win funding, and that means the rich pick which politicians run for major offices. Until we change campaign finance laws that isn’t going to change. In fact, the myopic vision of Congress is going to get worse, because the rich demand their attention.
And it isn’t a partisan problem. Even a third party, at a congressional level, would be controlled by the same wealthy influences, because without the money to campaign, they wouldn’t get the notoriety necessary to get the votes. The funders vote before the voters do, meaning that, by definition, well-known candidates are heavily influenced by wealthy interests. Once again, we can’t change that without reforming campaign finance laws.
The rich aren’t job creators. Even if we didn’t have people speaking out with evidence, we should be able to look at the last 20 years of income history and see for ourselves — the wealthiest Americans have reached previously unimaginable levels of prosperity, and if the job-creator logic held, we’d have evidence of it by now. It’s time for change.

Domnului Președinte KWJ unele din observațiile și criticile lui Liviu Antonesei, pe scurt

$
0
0
Scriitorul și publicistul Liviu Antonesei a prezentat în marţi după-amiază, pe pagina sa de Facebook, finalul discuției pe care a avut-o cu consilierul prezidențial Andrei Muraru, pe tema participării la o recepție organizată la Palatul Cotroceni, cu participarea președintelui României, Klaus Iohannis, scrie site-ul romaniacurata.ro.
Liviu Antonesei, care și-a asumat în mod public, în toamna anului trecut, susținerea candidaturii lui Klaus Iohannis, prezintă astfel cele mai importante motive (pe care le puteți citi mai jos) care l-au făcut să decline invitația pe care, inițial, o acceptase.
*
Un schimb de mesaje cu Dl Andrei Muraru, Consilier Prezidențial, privind o invitație la Cotroceni
Stimate domnule profesor Antonesei,
Revin cu acest mesaj în urma convorbirii noatre telefonice. Așadar, întâlnirea cu Președintele Klaus Iohannis va avea loc miercuri, 16 decembrie, ora 17. Rugămintea noastră este să fiți la Intrarea Leu a Palatului Cotroceni între 16.30 și 16.45 pentru formalitățile de acces.
Vă rog să-mi transmiteți o confirmare după ce receptionați acest mesaj.
Cu mulțumiri și gânduri bune,
Andrei Muraru
Consilier Prezidențial
***
Stimate Domnule Andrei Muraru,
Consilier Prezidențial,
De vineri încoace, de când am vorbit la telefon, m-am tot gândit dacă nu m-am pripit acceptând invitația pentru întâlnirea de mâine de la Cotroceni, pentru care, desigur, îi mulțumesc Domnului Președinte și Dumneavoastră de asemenea.
Amabilul Dumneavoastră mesaj de astăzi, m-a obligat cumva să opresc meditația și să iau o decizie. Iar aceasta este negativă, în ciuda unei anumite simpatii pe care încă o am față de Domnul Klaus Iohannis. Mai ales pentru candidatul pe care l-am susținut toamna trecută și, din păcate, mai puțină pentru prețedintele în exercițiu.
Recunosc, desigur, că noul președinte marchează o schimbare de stil față de mandatele Domnului Băsescu, un stil care apropie România de o anumită normalitate. Faptul că nu mai trăim într-o isterie continuă, provocată de la cel mai nivel al puterii de stat, este fără îndoială un câștig pentru țară pe care îl apreciez. În context, mă simt mai bine reprezentat de Președintele de acum decât de toți cei anteriori.
Din păcate, după primele două-trei luni de mandat, președintele pe care l-am susținut mi-a înșelat încrederea – este desigur și vina mea, uneori uit că trăim în România -, comițând unele erori de poziționare, pe care le-am criticat de câte ori a trebuit. Din păcate, nu mai am acces pe pagina de Facebook a Preșendintelui, așa că doar la primele erori am putut să-i comunic opinia. Când am confirmat telefonic acceptul meu, m-am gândit că-i voi putea comunica prin viu grai observațiile și criticile mele. Apoi, mi-am dat seama că vom fi câteva zeci, poate sute de persoane, invitați să participe la o întâlnire agreabilă, înainte de sărbători, pe care nu avea sens s-o tulbur eu. Da, sunt un om relativ incomod, dar nu și un trouble fete!
În speranța că Dumneavoastră îi veți putea comunica Domnului Președinte unele din observațiile și criticile mele, le reiau aici pe scurt:
– O politică de personal care a condus la recuperarea și punerea în posturi a celei mai dăunătoare părți a intelectualității din țară, mă refer desigur la ceea cea presa a numit „intelectualii lui Băsescu”, care au ocupat din noi instituții ale statului, de la servicii de informații la ambasade. Nu fac o listă nominală, pentru că am făcut-o la timp, în articole, postări pe blog și Facebook.
– Promovarea pe sub mână a legislației Big Brother, într-o formă abia edulcorată față de versiunile anterioare, respinse toate de Curtea Constituțională a României. Or, aceste legi sunt de limpede extracție securistă și nu au fost supuse niciodată cu adevărat unei dezbateri publice.
– DNA, în ciuda faptului că e mai „pluralist” din octombrie 2013 – tras de mânecă de Departamentul de Justiție al SUA a aflat că hoții sunt în toate partidele nu doar în cele antipatizate de adversarii Domnului Băsescu -, continuă să facă un fel de Justiție specatocol – scapă „pe surse” informații din dosarele în lucru, stenograme etc., către presa acolită, ceea ce nu se întâmplă în statele civilizate, unde Justiția se face la tribunal, nu în ziare și la televizor. Ceea ce este ți mai grav, SRI ia parte la anchetele DNA, nu are nicio atribuție legală în această privință. Poate încă și mai grav este că TOATE interceptările din România, oricine le-ar face, sunt ilegale, dat fiind că o Hotărâre CSAT, de pe vremea anteriorului președinte, poate ține locul unei legi. CSAT nu este organ legislativ în România, cel puțin așa ceva nu este prevăzut în Constituție.
– Mi se pare inacceptabil cum s-a profitat de o tragedie, incendiul cu deja 62 de morți de la „Colectiv”, pentru a fi promovat guvernul Ciolos. Opinia mea privind acest guvern, care a schimbat de trei ori titularul de la Justiție, a propus Parlamentului trei versiuni de program de guvernare într-o zi și cuprinde, pe lângă ceva eurobirocrați – că tehnocrați ar fi o exagerare -, și un demn reprezentant al extremei drepte, nu are cum să fie una favorabilă.
Acestea ar fi observațiile mele majore. Mai sunt și altele, de mai mică importanță, dar care cumulate, trag totuți greu. Mă gândesc, de pildă că, chiar acum, mai multe mii de ciobani protestează la București împotriva noii forme a legii vânătorii, devenită nu știu de ce un fel de lege anti-oi și anti-câini! Se înțelege că și antioerit!
Încă o dată, mulțumesc Domnului Președinte pentru amabila invitație, cum vă mulțumesc și Dumneavoastră. Îmi pare rău dacă refuzul meu vă dezamăgește, dar viața m-a învățat ceva, să ține mai mult la opiniile mele și la independența mea decât la orice fel de onoruri… Ultimul lucru pe care mi l-aș dori ar fi să aveți neplăceri din pricina acestui refuz. Știți că vă apreciez foarte mult, inclusiv pentru unele gesturi de independență.
Cu prietenie și cele mai bune urări,
Liviu Antonesei
15. 12. 2015, in Iași

Părintele Arsenie Boca, unul dintre marii duvohnici ai României

$
0
0


Cunoscut ca unul dintre cei mai importanţi vizionari şi oameni ai bisericii româneşti, părintele Arsenie Boca a făcut numeroase profeţii despre vremurile pe care le trăim sau care vor veni.



Se spune că părintele de la Prislop a anunţat împovărarea de taxe şi impozite pe care o trăim astăzi, a vorbit despre „spurcăciunea” ce va cuprinde toate clasele sociale, inclusiv instituţiile statului şi politica. Sfântul Ardealului a avertizat şi că bisericile vor rămâne goale şi vor cânta cucuvelele în ele, pentru că atât oamenii, cât şi preoţii se vor lepăda de credinţa în Dumnezeu.
Profeţiile nu apar în cărţile pe care ni le-a lăsat moştenire Sfântul Ardealului, ci sunt cuprinse în numeroase lucrări religioase. Mărturiile sunt susţinute de oamenii care l-au cunoscut sau au trăit în apropierea părintelui Arsenie Boca, de aceea, veridicitatea lor este legată strict de fidelitatea cu care aceştia au transmis vorbele de duh ale părintelui de la Prislop.
Iată cinci dintre cele mai cutremurătoare profeţii pe care le-ar fi făcut părintele.

1. Profeţiile părintelui Arsenie Boca: „Vă vor cerne, vor lua totul!“

Din povestirile Surorii Septimia Maniş, 81 de ani, aşa cum apar în cartea „Noi mărturii despre părintele Arsenie Boca“, ediţie îngrijită de Ioan Cişmileanu, Editura Agaton, Făgăraş, 2005, reiese că părintele Arsenie Boca „văzuse” deja împovărarea de taxe şi impozite pe care o trăim astăzi:
„Îmi pare rău de voi că sunteţi slăbiţi în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu, Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere până la moarte. Vor cădea şi cei aleşi. Îmi pare rău că sunteţi cei de pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vor lua totul! Să ştiţi că mulţi vor pleca din ţară, dar puţini se vor întoarce. Va veni vremea când ar dori să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi înconjurată de flăcări”.

2. Profeţiile părintelui Arsenie Boca: „Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru“

Un alt martor, Vasile Şerbu din Arpaşul de Jos, povesteşte cum părintele Arsenie Boca vorbea despre „spurcăciunea” – întruchipată aici de puterea banului şi de vicii – care va cuprinde toate păturile sociale.


Mănăstirea Prislop din Hunedoara, unde a slujit în ultima parte a vieţii părintele Arsenie Boca
A fost de faţă când părintele a scos dintr-un cufăr o carte veche despre care a spus că provenea de la sfinţii de la Muntele Athos:„În ea – ne-a spus părintele Arsenie – se găseşte descrierea hidrei cu răsuflarea otrăvitoare, care va urmări prin toate mijloacele să împiedice lumina şi voinţa dumnezeiască… Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei”.

3. Profeţiile părintelui Arsenie Boca: „Vor rămâne bisericile goale, cucuvelele vor cânta într-însele“

În „Mărturii din Ţara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca“, ediţie îngrijită de Ioan Cişmileanu, Editura Agaton, Făgăraş, 2004, este cuprinsă o altă profeţie tulburătoare ce face referire la pierderea credinţei de către oameni, dar în special de „rătăcirea” preoţilor.



Mii de credincioşi vin să se roage la mormântul părintelui Arsenie Boca, de la Mănăstirea Prislop
Vine timpul, şi e foarte aproape, când toţi preoţii vor repara bisericile, iar alţii vor construi altele noi, dar nelucrând ei la sufletul omului, vor rămâne bisericile goale, cucuvelele vor cânta într-însele. Roadele slăbirii în dreapta credinţă a teologilor în facultăţi şi seminarii vor fi preoţii, care vor fi şi mai slabi ca învătătorii lor; mai ales în Transilvania ortodoxia aproape că va dispărea, ultima redută va fi Sibiul, dar va cădea şi acesta. Dumnezeu nu forţează mântuirea nimănui. Cine are minte să ia aminte”.

4. Profeţiile părintelui Arsenie Boca: „Se va mânca carne de om şi se va bea sânge de om”

Şi despre un război care va nimici tot ce va întâlni în cale a lăsat câteva avertizări părintele Arsenie Boca. Relatările preotesei Lucreţia Urea şi ale Paraschivei Anghel din „Alte mărturii despre părintele Arsenie Boca”, Editura Agaton, Făgăraş, 2008, vorbesc despre nişte semne înfricoşătoare.
„Toate aceste semne ni le-a prorocit părintele Arsenie prin anul 1945-1946 şi ne-a citit [tălmacit] din Biblie de la Apocalipsă că se va ridica de la Răsărit un popor fără cruce, va bântui casele oamenilor, le va dărâma, le va nimici, se va călca om pe om, se va mânca carne de om şi se va bea sânge de om. Cine va rămâne din războiul acesta va fi ales ca grâul din pleavă. Pleava zboară, iar grâul rămâne. Se va alege cine va rămâne. Părintele ne-a spus: „Nu vă spun de la mine. Aşa scrie în carte, în Biblie”. 

5. Profeţiile părintelui Arsenie Boca: „Vor veni necazuri mai mari“

Aurelia Chiş, 93 de ani, a povestit cum părintele a vorbit despre necazuri mai mari decât munţii pe care oamenii nu le vor putea suporta.
„Vor veni necazuri mai mari decât Munţii Făgăraşului. Ne-om duce la Munţii Făgăraşului şi la dealul Prislopului să se prăvălească peste noi că nu mai putem rezista («Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi!, şi dealurilor: Acoperiţi-ne!» ) şi ne-om duce la morminte să iasă afară morţii şi să intram noi de vii că nu mai putem rezista".

Cine a fost părintele vizionar?

Arsenie Boca (n. 29 septembrie 1910, Vaţa de Sus, Hunedoara - d. 28 noiembrie 1989, Mănăstirea Sinaia, Prahova) e considerat una dintre marile personalităţi ale ortodoxiei româneşti. A fost părinte ieromonah, teolog şi pictor de biserici, stareţ la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus şi apoi la Mănăstirea Prislop. Odată cu instaurarea regimului comunist în anul 1945, Arsenie Boca a intrat în atenţia Securităţii ca opozant al regimului. Până la sfârşitul anilor 1950, stareţul a trecut prin calvarul anchetelor şi al arestărilor.
A fost închis la Securitatea din Braşov, apoi dus la Canal. A ajuns în închisoarile Jilava, Timişoara şi Oradea. După eliberarea din temniţele comuniste, Arsenie Boca nu şi-a mai putut relua activitatea de preot. Totuşi, Securitatea l-a urmărit aproape până în ultimele săptămâni dinaintea morţii sale, în 1989. Mănăstirea Prislop, unde Arsenie Boca a slujit în anii 1950 şi unde a fost înmormântat, a devenit unul dintre cele mai aglomerate locuri de pelerinaj din România.



Iată o povestire spusă de părintele Arsenie Boca:
„O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Şi soţiei şi soţului le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: „Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”.
În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească:

‒ Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: „Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat, până a obţinut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa... „Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu”.
Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! „Ei, aşa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap şi a spus: „Încă nu!” Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns... eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”.
O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă şi a spus: „Acum uită-te la tine!”. Şi m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu... Este frumoasă. Sunt frumoasă!” El mi-a vorbit blând: „Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald şi neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”.
Morala povestirii este următoarea, arăta duhovnicul Arsenie Boca:
„Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta şi sfânta Sa voie. Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când lumea îţi pare că se învârteşte necontrolat; când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşază-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu Olarul”.


...in 2005, I was the killer. In 2008, and after, I was a peace-maker. Then in 2011, I became the vulture...

$
0
0
Syrian president Bashar al-Assad has given a rare interview with Czech television where he accuses the West and Saudi Arabia as supporting ISIS militants.

“If you look at the relation with the West, in 2005, I was the killer. In 2008, and after, I was a peace-maker. Then in 2011, I became the vulture. Now, there’s some positive change — of course shy kind of change, not the explicit one,” he said.


Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii: „Procesul lui Ceauşescu a avut trei etape. La Târgovişte s-a executat sentinţa!“

$
0
0

Cristian Unteanu,


Generalul-colonel Iulian N. Vlad consideră că, în decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu era izolat pe scena politică internaţională. Fără niciun sprijin extern, dictatorul român
avea soarta pecetluită, iar încercarea lui de a se agăţa de putere cu orice preţ ar fi degenerat într-un masacru dacă generalul-colonel Vlad, în calitatea sa de şef al Departamentului Securităţii Statului, nu ar fi dat ordin unităţilor de Securitate să nu tragă.


Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“, generalul-colonel Iulian N. Vlad spune că are conştiinţa împăcată. „Cred că am făcut tot ce se putea face, pentru a evita un masacru. Ordinul dat de mine, ca unităţile de securitate să nu tragă a fost unul extrem de important. În Bucureşti aveam aproape 2.000 de oameni pregătiţi să apere obiectivele din centrul Capitalei. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu-i retrăgeam? Un măcel!“. Fostul şef al Departamentului Securităţii Statului spune că a înţeles că soarta dictatorului fusese pecetluită, acesta fiind izolat pe plan extern. Într-un raport din 1 decembrie 1989, scris olograf, în exemplar unic, semnat şi parafat de generalul-colonel Iulian N. Vlad şi adresat preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu, acesta îi prezenta problemele ce urmau a fi abordate în cadrul întâlnirii de la Malta, 2-3 decembrie 1989, între Mihail Gorbaciov şi George Bush:
„1. În cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre SUA şi URSS, organizate la iniţiativa sovieticilor, cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă şi elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure, în continuare, un rol dominant în toate problemele internaţionale.
– Este de aşteptat să se ajungă la noi înţelegeri de restrângere a zonelor de confruntare directă în favoarea celor de convergenţă a intereselor.
– Sunt date că URSS va face noi concesii în favoarea americanilor, în schimbul obţinerii de ajutoare economice şi financiare.
– Se urmăreşte stabilirea unui nou echilibru pe continentul european care să permită atenuarea treptată a diferenţelor de sistem politic şi economic între ţările socialiste şi cele capitaliste şi asigurarea transpunerii în practică a conceptelor privind „dezideologizarea relaţiilor internaţionale“ - şi crearea aşa-numitei „case comune europene“.
– În acest context, se va aborda şi problema existenţei celor două blocuri militare, în sensul menţinerii acestora încă o anumită perioadă, cel puţin până la stabilizarea situaţiei din Europa de Est.
– În ceea ce priveşte intensificarea preocupărilor guvernului de la Bonn pentru reunificarea Germaniei, se va conveni să fie sprijinite, dar pentru o perioadă temporizate spre a fi încadrate în „procesul de integrare europeană“.
– Ambele părţi se vor pronunţa pentru accelerarea negocierilor bilaterale de reducere a armamentelor şi cheltuielilor militare, URSS fiind interesată să aloce mai multe fonduri pentru satisfacerea unor necesităţi interne, iar SUA să diminueze deficitul mare al balanţei de plăţi. Este posibil ca, în timpul întâlnirii, Bush să facă publică intenţia de a reduce efectivele americane staţionate în Europa, ca un răspuns la măsurile similare adoptate unilateral de URSS.
– Pe planul relaţiilor bilaterale, preşedintele SUA va manifesta disponibilitate pentru sprijinirea economică a URSS, condiţionat de extinderea reformelor sovietice prin luarea în considerare în şi mai mare măsură a mecanismelor economiei de piaţă.
– Pe lângă solicitarea expresă de ajutoare financiare, Gorbaciov va insista pentru obţinerea de către U.R.S.S. a clauzei naţiunii celei mai favorizate din partea SUA, precum şi pentru reducerea restricţiilor pe linia transferului de tehnologie.
NOTĂ:
– Din datele de care dispunem rezultă că la întâlnirea dintre Bush şi Gorbaciov ar urmă să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de „reforme reale“ -, fiind avute în vedere îndeosebi R.P. Chineză, Cuba şi România.
Cu privire la ţara noastră, Bush va releva că statele membre ale NATO vor continua aplicarea de restricţii în relaţiile lor cu România şi va solicita ca şi U.R.S.S. să procedeze în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor sovietice de ţiţei, gaz metan şi minereu de fier.
2. În cadrul consultărilor din ultimele zile cu Administraţia de la Washington, guvernele Angliei, Franţei, Republicii Federale Germane şi Italiei au insistat pentru:
– evitarea adoptării de către SUA şi URSS a unor hotărâri definitive referitoare la modificarea echilibrului militar din Europa, fără consultarea prealabilă şi consimţământul ţărilor vest-europene;
– realizarea treptată a reducerii armamentelor şi efectivelor dislocate în Europa, urmând ca problema unor diminuări semnificative să fie analizată numai după ce vor exista garanţii certe că URSS este dispusă să renunţe la forţa sa militară;
respectarea de către SUA a înţelegerilor convenite anterior cu statele vest-europene, ca fiecare dintre acestea să aibă un rol sporit în influenţarea situaţiei din Europa de Est, astfel încât să-şi asigure promovarea propriilor interese pe termen lung în această zonă. Franţa şi Anglia au solicitat totodată ca, în perspectiva construirii unei confederaţii a celor două state germane, să se prevină deplasarea centrului de putere din Europa către Germania unificată, precum şi o polarizare politico-economică şi chiar militară între aceasta şi URSS. De genul celei existente înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial.“
Un raport care ar fi trebuit să-l pună pe gânduri pe Nicolae Ceauşescu. Făcut cu o precizie aproape chirurgicală, din care dictatorul român ar fi trebuit să tragă anumite concluzii. Ce a urmat încercăm să aflăm de la generalul-colonel Iulian N. Vlad, în interviul de mai jos.



„Weekend Adevărul“: Începem de la un moment-cheie: celebra întâlnire din Malta, din 2-3 decembrie 1989, dintre Mihail Sergheievici Gorbaciov şi George Bush tatăl. Fabulos mi se pare că raportul semnat de dumneavoastră, raport olograf, semnat şi parafat de generalul Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului, adresat preşedintelui României Nicolae Ceauşescu, privind problemele ce urmau a fi abordate în cadrul întâlnirii de la Malta. Anunţaţi în raport inclusiv reunificarea Germaniei, inclusiv că există un acord între cele două puteri pentru a redefini sferele de influenţă. A ajuns acest raport la el? De ce n-a făcut nimic?

Generalul-colonel Iulian N. Vlad: Rapoartele de acest fel întotdeauna i le înmânam personal. Erau mai multe modalităţi pe care le utilizam în informarea şefului statului, de la informările verbale, în chestiuni care necesitau o maximă urgenţă, apoi erau informările care se făceau prin buletinele de informaţii, cum se fac de fapt peste tot, şi erau aceste note, rapoarte olografe, care aveau drept obiect probleme dintre cele mai importante şi asupra cărora era necesar ca şeful statului să reflecteze. Era, deci, un sistem care devenise o regulă şi a funcţionat fără reproş.
Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii lui Nicolae Ceauşescu: ”Aveam un sistem de informare care a funcţionat fără reproş”

Fără reproş ca sistem. Dar ca finalitate?

Este o chestiune pe care trebuie să o discutăm de principiu. Instituţia pe care am condus-o eu, la fel ca toate celelalte de acest fel existente în lume, avea datoria să culeagă informaţii care să privească interesele statului. Informaţii care să contribuie la apărarea ţării, să previzioneze eventual evenimente. Dar hotărârile în baza acestor informaţii le ia cel care este îndrituit să o facă – preşedintele, adică şeful statului, sau guvernul.

Aici era vorba despre schimbarea paradigmei politice în lume. De ce nu a reacţionat?

Au fost informaţii – acesta este numai un exemplu, dar au fost şi alte rapoarte cu informaţii foarte importante şi de stringentă actualitate. Din păcate, în unele cazuri nu au fost luate în calcul. Ar fi absurd să calific un mod sau altul de a fi fost tratate, dar cert este că ele nu s-au finalizat aşa cum ar fi trebuit. Problema trebuie s-o vedem în ansamblul stărilor de lucruri care existau la acea dată şi mai cu seamă la cele care se prefigurau. Pentru că erau limpezi şi pentru oameni mai puţin informaţi sau care să nu fi operat cu asemenea instrumente să-şi dea seama că se petrece ceva grav în lume. Atât cât se putea informa românul la vremea aceea şi, din păcate se informa puţin, pentru că posibilităţile lui de informare erau limitate. Ceauşescu n-a ieşit să facă declaraţii pe baza informaţiilor pe care le-a primit. Trebuia să acţioneze într-un fel sau altul. Cum? E foarte greu de spus.

Pot să vă spun însă că Ceauşescu se arătase de mai mult timp a fi mai puţin receptiv. Cred că în timpul acela, realmente, era depăşit de situaţie. Ceauşescu pierduse atunci aliaţii poate cei mai importanţi în care cu siguranţă că avusese încredere.

Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii:”Ceauşescu era depăşit de situaţie de mai mult timp”

Şi anume?
Sigur, România, până la un anumit timp, a considerat că aliaţii cei mai importanţi pe care poate şi trebuie să se bizuie în orice împrejurare sunt Uniunea Sovietică şi celelalte ţări membre mai cu seamă ale Tratatului de la Varşovia sau toate celelalte ţări socialiste. În decembrie 1989, România nu se mai putea bizui pe apărarea Uniunii Sovietice. Ba dimpotrivă. Uniunea Sovietică proferase ameninţări la adresa României încă demult, de la ocuparea Cehoslovaciei. Ba chiar se luase o anumită hotărâre atunci, dar, datorită mai cu seamă intervenţiei unor prieteni pe care-i avea România la timpul acela, Uniunea Sovietică n-a dat curs intenţiilor ce le avea şi cu privire la România.

Prietenii României: De Gaulle, China şi SUA

Care erau acei prieteni în epoca Cehoslovacia?
Este foarte important acest lucru. Cel mai prompt dintre prietenii de atunci ai României, care a intervenit la foarte scurtă vreme şi intervenţia a fost foarte oportună, a fost China. Guvernul chinez atunci a declarat deschis că, în cazul în care Uniunea Sovietică intră în România – ocupase deja Cehoslovacia –, China va pătrunde pe teritoriul sovietic. Prin Manciuria şi prin alte părţi. În al doilea rând, un mare prieten al României a fost generalul De Gaulle. Am avut prilejul să-i fiu în apropiere mai cu seamă în timpul vizitei pe care a făcut-o în România. Şi am fost alături de şeful statului român şi de şeful statului francez în drumurile pe care le-a făcut în ţară şi am ascultat care au fost sfaturile pe care De Gaulle i le-a dat lui Ceauşescu. Şi în al treilea rând, declaraţia preşedintelui Johnson (n.r. – preşedintele SUA Lyndon B. Johnson), care, de asemenea, a atenţionat ferm că, în cazul în care Uniunea Sovietică intră în România, Statele Unite ale Americii vor acţiona în consecinţă.

Iulian Vlad, fost şef al Securităţii:”Am avut prilejul să-i fiu aproape generalului De Gaulle. Era un mare prieten al României”

Revin la raportul din 1 decembrie 1989. Aţi spus acolo ceva care mă leagă direct de povestea dumneavoastră. Atunci am avut aceşti aliaţi, printre care Statele Unite. În schimb, dumneavoastră spuneaţi în raport citez: „Cu privire la ţara noastră, Bush va releva că statele membre ale NATO vor continua aplicarea de restricţii în relaţiile lor cu România şi va solicita ca şi URSS să acţioneze în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor sovietice de ţiţei, gaz metan şi minereu de fier“. Avertisment direct de război.

România avea foarte mare nevoie de importurile acestea care se făceau din URSS. Şi deci sfatul preşedintelui Americii pentru partea sovietică era să acţioneze în consecinţă şi să constrângă România să cedeze într-un fel sau altul. Ceauşescu a făcut o greşeală politico-diplomatică importantă. El a denunţat unilateral clauza naţiunii celei mai favorizate, pe care America o oferise României. Adică în relaţiile economice se lucra conform prevederilor acestei clauze. America s-a simţit ofensată şi probabil că Ceauşescu n-a intuit cât de grave ar putea să fie urmările şi în plan politic. Pentru că, în plan economic, într-adevăr: ai renunţat la nişte avantaje pe care ţi le oferea această clauză. Dar în plan politic, pierderile erau cu mult mai mari.

Mihail Gorbaciov către Ceauşescu: „Să mai trăim până la 9 ianuarie“

Cei doi lideri, alături de soţiile lor, Elena (stânga) şi Raisa FOTO AFP
Credeţi că, în negocierile de la Malta, România a fost dezavantajată, pe o poziţie slabă, de ţintă?

Nu, România era deja condamnată. Şefii statelor, când se întâlnesc să ia nişte decizii au deja hotărârile pregătite. Şi pregătirea se face la alte niveluri, iar acolo doar se consfinţesc. Pentru România ce mai urma? Pentru că se răsturnaseră deja nişte regimuri. Cădeau ca un castel de cărţi de joc: unul după altul. Aşa a fost în luna decembrie 1989… A fost o lună a răsturnărilor, a prăbuşirii sistemului socialist.

După ce am văzut această schimbare care condamna România la o trecere violentă de putere, în lipsa unei înţelegeri minimale din partea lui Nicolae Ceauşescu, vă propun să ne referim la discuţiile de la Moscova după summitul de la Malta. Cine făcea parte din delegaţie alături de Nicolae Ceauşescu?

Înainte de a vă da răspuns la această întrebare, trebuie să vă spun că în 1989, în împrejurările date, apropo de ceea ce se întâmplase în timpul în care Uniunea Sovietică a cucerit Cehoslovacia, iar România a primit acel sprijin generos din partea a trei mari puteri, Nicolae Ceauşescu nu mai era una şi aceeaşi persoană. Nu e vorba numai de ceea ce se poate întâmpla odată cu trecerea anilor. Ceauşescu era aproape complet schimbat.

„Ceuşescu era un om aproape istovit“

În ce sens?
Chiar în cursul anului 1989, din primăvară, am observat că Ceauşescu nu se mai putea concentra, aşa cum îl ştiam. Memoria lui Ceauşescu, care era prodigioasă, nu mai funcţiona ca altădată. Raţionamentele nu mai erau întotdeauna puternic logice. Deci la Ceauşescu, randamentul în muncă scăzuse foarte serios. Obosise. Era un om aproape istovit. Dar, vedeţi dumneavoastră, dorinţa de putere pentru unii... Oricât de osteniţi ar fi, se ţin de ea, o ţin strâns în braţe şi nu o lasă decât atunci când sunt obligaţi s-o facă. Sunt rarisime cazurile în istorie când cineva a deţinut atâta putere şi să fi renunţat la ea de bunăvoie.
Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii: ”Din primăvara lui 1989, Ceauşescu nu se mai putea concentra. Raţionamentele nu mai erau logice. Era un om obosit”

Ce s-a întâmplat la Moscova?

Cred că ceea ce s-a comunicat, în general, despre ceea ce s-a întâmplat la Moscova a fost corect. Acolo s-au prezentat, cu excepţia lui Ceauşescu, noii conducători ai partidelor comuniste din ţările socialiste.

Este adevărat că în stenograma discuţiilor este acest paragraf – Gorbaciov către Ceauşescu: „Veţi mai trăi până la 9 ianuarie?“?

Nu chiar aşa! S-a spus, mai degrabă, astfel: „Să mai trăim până la 9 ianuarie şi după aceea o să mai vedem“. Pentru că Ceauşescu plecase la Moscova – şi asta e foarte important – cu scopul de a discuta probleme de natură economică, de aceea îl luase în delegaţie şi pe primul-ministru. Era întotdeauna preocupat de aceste probleme peste tot pe unde a mers.

Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii: ”Gorbaciov ştia că Ceauşescu n-o să prindă primăvara. S-au acuzat reciproc într-o noapte, la o masă”

Dar ce era cu acest 9 ianuarie?

Putem trage concluzia că probabil Gorbaciov ştia că Ceauşescu n-o să mai prindă luna ianuarie. Procesul lui Ceauşescu a avut trei etape. Prima etapă a procesului lui Ceauşescu s-a produs în vara anului 1989, la vila care se construise pentru Alexandru Drăghici, dar în care Drăghici n-a stat nicio zi. Pentru că relaţiile dintre ei doi se deterioraseră. Iniţial fuseseră atât de bune, încât îşi făcuseră casele unul lângă celălalt. Din această vilă s-a făcut o casă de oaspeţi de nivel înalt şi acolo, atunci când a venit Gorbaciov în vizită, în luna mai, dacă-mi amintesc exact, s-a dat un dineu privat. O masă de seară, la care au participat şi soţiile. Dar n-a mai fost masă. A fost un proces.

Adică?

Adică s-au acuzat unul pe celălalt şi şi-au spus, cred, tot ce-au avut pe suflet. Cu alte cuvinte, după părerea mea, soarta lui Ceauşescu fusese mai dinainte hotărâtă. Dar atunci, în noaptea aceea de discuţii foarte aprinse, Ceauşescu i-a spus lui Gorbaciov de la obraz o mulţime de lucruri pe care el a considerat că trebuie să i le spună. Şi invers, aşa încât lucrurile cred că s-au lămurit atunci definitiv între cei doi. Întâlnirea de la Moscova a fost mai mult sau mai puţin o formalitate. Dar cred că prin acea exprimare, Gorbaciov a anunţat, de fapt, sentinţa de condamnare a lui Ceauşescu.

Aţi spus că în vară a fost prima etapă. A doua etapă?

La Moscova!

Şi a treia etapă la Târgovişte...

A treia etapă a fost de fapt punerea în executare a sentinţei. La Târgovişte s-a judecat un proces? Nu! Acolo s-a pus în aplicare o sentinţă.

Dată de cine?

Formal, de Tribunalul acela instituit.

Informal?

Informal deja se ştia, fusese rostită chiar de Gorbaciov.

„I-am propus lui Milea să-l indisponibilizăm pe Ceauşescu“

„Weekend Adevărul“: Într-o carte care se numeşte „Revoluţia română din Decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii“, autori Constantin Sava şi Constantin Monac, se reproduce o declaraţie a dumneavoastră despre evenimentele zilei de 21 decembrie. Declaraţia a fost dată la 19 octombrie 2003 în faţa Comisiei pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. Citez: „În acea seară, 21 decembrie, i-am propus lui Milea să-l arestăm pe Ceauşescu. Redau încă o dată că de ceea ce se întâmplă azi în ţară, ca să se pună capăt, numai dânsul şi cu mine suntem în stare să rezolvăm problema. «Dumneavoastră aveţi forţa de afară, iar eu – în interior». Mi-a spus clar: «Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare». Puteţi pune bază pe ce spun sau nu. Nu am cum să probez“. Corectă redarea?

Generalul-colonel Iulian N. Vlad: În genere, corectă.

Era, într-adevăr, vorba de arestare?

Nu. Milea se întorsese din stradă. Dar trebuie să vă spun, mai înainte, altceva, foarte important. După spargerea mitingului din ziua de 21, Ceauşescu a fost foarte afectat. Bineînţeles, era supărat pe toţi cei care într-o formă sau alta avuseseră atribuţii privind organizarea mitingului şi asigurarea măsurilor de ordine, de securitate... Eu n-am fost prezent atunci la Comitetul Central şi respectiv la miting. Pentru că numisem şef al comandamentului pentru măsurile de securitate un adjunct al meu, pe generalul Bucurescu. Eu rămăsesem la minister. Era indispensabilă prezenţa mea acolo, pentru că ţara era în clocot. Se spărsese mitingul. Aici nu era decât un fragment, un focar. Dar peste tot în ţară erau probleme foarte grave. La Cugir muriseră deja oameni... În mai multe locuri din ţară se produceau evenimente foarte grave. Am fost chemat imediat după ce s-a spart mitingul ca să mă prezint la Comitetul Central, pentru că Ceauşescu va constitui un comandament. Un comandament care să asigure măsurile necesare. Ministrul de Interne, Postelnicu, m-a sunat. I-am spus că nu pot să plec. S-a ţinut, bineînţeles, şedinţa şi a fost numit comandamentul. Ceauşescu s-a numit în fruntea comandamentului, pe Milea l-a numit locţiitor, pe Postelnicu şi pe Vlad i-a inclus în acest comandament, de asemenea şi pe Silviu Curticeanu, secretar al Comitetului Central, şi pe şeful Statului Major al Gărzilor Patriotice. După aceea, l-a chemat pe Milea şi i-a ordonat să preia comanda acţiunilor din Bucureşti. Înainte de a pleca pe teren, în Bucureşti, unde a participat din nefericire până la capăt, Milea m-a sunat de câteva ori. M-a rugat să ajung neapărat la Comitetul Central. I-am spus cu ce probleme mă confrunt la minister. Eu eram în raporturi apropiate cu Milea. Şi spune: „Vă rog, veniţi! Am nevoie să veniţi. Doresc să ne sfătuim“.

Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii: ”După spargerea mitingului din 21 decembrie Ceauşescu era foarte supărat” 


Milea, trimis pe teren să facă ordine


Aţi cedat?

Vă mărturisesc că am cedat şi-am plecat la Comitetul Central. M-am întâlnit cu el. Aproape că nici nu ştiu pentru ce m-a chemat, că de sfătuit nu ne-am sfătuit în niciun fel. Pentru că l-a chemat din nou Ceauşescu şi l-a întrebat, de fapt l-a tras la răspundere: „De ce mai pierzi timpul pe-aici? De ce nu te duci în teren?“. Deja se constituiseră baricade şi alte puncte de rezistenţă pe traseu. Şi Milea a plecat pe teren, însoţit de generalul Hortopan, pe-atunci comandantul Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, fost şef al Marelui Stat Major. Ei au condus unităţile armatei până târziu, după miezul nopţii, în acţiunea de „pacificare“ în Bucureşti. Care, se ştie, s-a soldat, din nefericire, cu morţi şi cu răniţi. Trecuse bine de miezul nopţii. Eu mă aflam la scara C, pe strada Wilson (n.r. – actuala stradă Dem I. Dobrescu). Erau în jurul meu mai mulţi generali şi ofiţeri, inclusiv de la armată când, prin faţa sediului, prin partea dinspre Piaţa Palatului, l-am văzut pe Milea venind, însoţit de un grup de generali şi ofiţeri. Când m-a văzut, a venit drept la mine, m-a îmbrăţişat şi a început să plângă. M-a impresionat profund gestul lui. Aflasem ce se întâmplase pe traseu, unde fuseseră... Nu ştiam totul, dar o sumă de lucruri deja le cunoşteam. L-am rugat să se liniştească şi să mergem înăuntru, spunându-i că nu se poate ca, în faţa atâtor generali şi ofiţeri, el să nu se poată stăpâni. Vă daţi seama, era totuşi capul armatei. L-am luat de braţ şi am intrat amândoi în sediul Comitetului Central. Ne-am aşezat pe nişte fotolii în faţa intrării la Cabinetul 1. Ştiţi al cui era acest cabinet. Pe undeva, la distanţă, stătea, mai mult adormit, Gogu Rădulescu.

Milea a început din nou să plângă şi să-mi spună că mă roagă să mă văd cu soţia şi fetele lui şi să le comunic că soţul şi tatăl lor n-a fost un criminal. El nu din proprie iniţiativă a făcut ceea ce a făcut. A primit ordin să reprime, a primit ordin să meargă după manifestanţi.

În sfârşit, la un moment când am crezut că s-a mai liniştit, i-am spus aşa: „Amândoi avem nişte responsabilităţi uriaşe. Amândoi dispunem de forţa armată. Eu am tot ceea ce se vede în sediu“. Aveam acolo aproape toate efectivele Direcţiei de Securitate şi Gardă, cu excepţia celor care erau în posturile de pază şi securitate la diverse obiective. Erau câteva sute de oameni cu tot armamentul de luptă asupra lor.
Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii: ”Generalul Milea a început să plângă şi m-a rugat să îi spun soţiei şi fetei că n-a fost un criminal”

Toţi aceştia erau în Comitetul Central?

Pe culoare, la uşi, în puncte strategice. I-am spus: „Dumneavoastră aveţi ceea ce se vede cu ochiul liber afară. Aveţi tancuri, taburi şi piese de artilerie. Noi suntem, de fapt, cei care trebuie să hotărâm ce facem. Care va fi decizia noastră?“. Nu mi-a dat răspuns. Adevărul e că era prăbuşit şi l-am înţeles şi-l înţeleg şi-l voi înţelege întotdeauna. După care i-am spus încă o dată: „De noi va depinde într-o mare măsură ce se va întâmpla în continuare, care va fi cursul evenimentelor. Deja dumneavoastră aţi fost implicat, bineînţeles, fără voia dumneavoastră, în ceea ce s-a întâmplat în Capitală astăzi. Repetăm?“ „Nu, nu mai repetăm“, a fost răspunsul lui. „Bun, atunci hai să luăm o hotărâre. Să-l indisponibilizăm pe Ceauşescu“.

Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii: ”Aveam efectivele Direcţiei de Securitate şi Gardă, câteva sute de oameni, cu tot armamentul de luptă asupra lor”  

„Veniţi la săliţă. Are loc o şedinţă a C.P.Ex.“

Adică?

Adică să-i luăm pe Nicolae Ceauşescu şi pe Elena Ceauşescu şi să-i ducem undeva, la unul dintre domicilii. Să-i scoatem din locul ăsta care a generat atâta nenorocire. Şi nu numai atât, de a-i priva de posibilitatea de a conduce, de a da ordine, dispoziţii. Vreau să precizez că Milea a fost un militar desăvârşit. S-au spus multe lucruri neadevărate despre generalul Milea în ultimii 26 de ani, însă eu l-am cunoscut îndeaproape şi, repet, a fost un profesionist adevărat. După ce i-am făcut propunerea s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Tovarăşe Vlad, nu mai pot. Nu mai sunt în stare să fac nimic“. Omul acesta era deja căzut. La propriu. Era de nerecunoscut. Bineînţeles că am oprit discuţia aici şi i-am propus să meargă să se odihnească. Mai erau câteva ore până dimineaţă. Eu am plecat la sediul Direcţiei a V-a a Departamentului Securităţii, unde m-am pregătit pentru a reintra în dispozitiv. Am primit un telefon, cred că pe la orele 7.00, sau poate mai devreme, de la Silviu Curticeanu, secretarul CC al PCR, care mi-a comunicat: „Veniţi la săliţă. Are loc o şedinţă a Comitetului Politic Executiv (n.r. – C.P.Ex.)“.

Iulian Vlad, fost şef al Securităţii: ”Ştiam că de noi va depinde într-o mare măsură în cum va fi cursul evenimentelor. Am zis că trebuie să-l indisponibilizăm pe Ceauşescu”

Ce era săliţa?

Era o sală mai mică de şedinţe din sediul CC, pe care Ceauşescu o folosea de obicei ca sală de lucru cu reprezentanţi ai diferitelor instituţii. Nu era sala consacrată şedinţelor Comitetului Politic Executiv. Eu nu eram membru al acestui organism, dar în acele zile am fost chemat la toate şedinţele sale. Postelnicu şi Milea erau membri supleanţi ai C.P.Ex. şi participau de drept la şedinţă. M-am dus la săliţă şi, potrivit unei înţelegeri pe care o avusesem mai demult cu Milea, i-am rezervat un loc în dreapta mea.

Exista o ordine anume?

Nu. Generalul Milea mi-a propus la un moment dat ca, atunci când suntem chemaţi la şedinţe, să stăm unul lângă celălalt. Dorea să stea lângă mine. Ne mai sfătuiam, mai schimbam o părere. Aşa am făcut. După un timp a venit Postelnicu şi s-a aşezat în stânga mea, după care au apărut şi alţi membri ai C.P.Ex. între care: Constantin Dăscălescu, Gogu Rădulescu, Manea Mănescu, Ion Dincă, Silviu Curticeanu, Mihai Ghere, care a făcut şi nişte observaţii în timpul şedinţei, Ion Radu, care fusese trimis pe teren, bănuiesc de Nicolae Ceauşescu, să vadă ce se-ntâmplă...

Ceauşescu către Milea: „De de ce nu mi-ai executat ordinele?“

Şi care era situaţia?

Ion Radu a raportat că a văzut că marile uzine ale Bucureştiului se porniseră în coloane către centru. Bucureştiul se mişca tot. Cu lozinci improvizate, rostite verbal, adaptate momentului, nu ca cele rostite la mitingul oficial, la adresa conducătorilor. Aşteptam să vină Ceauşescu. Şi a venit. În spatele lui era Elena Ceauşescu. El s-a oprit în uşă şi, preţ de un minut, s-a uitat, mai bine zis a fixat cu privirea, cum numai el ştia să o facă, o privire care trecea prin tine, pe care o simţeai că te pătrunde, în direcţia unde eram eu, Postelnicu şi Milea. Mărturisesc că în primul moment, am crezut că se uită la mine. Şi poate avea motive să o facă. Probabil că la fel a gândit şi Postelnicu, care conducea Miliţia şi alte unităţi ale Ministerului de Interne şi ar fi putut să primească reproşuri faţă de acţiunile desfăşurate. Însă acea privire îi era adresată generalului Milea. Şi a izbucnit, aproape ţipând: „Milea, ţi-am dat ordin să aduci unitatea cutate şi cutare...“. Şi a început să înşire un număr de unităţi din ţară. Ţin să precizez că ştia cu exactitate amplasarea pe teritoriul României a unităţilor militare. Milea a încercat nişte răspunsuri, dar Ceauşescu a continuat cu acuzele: „De ce nu mi-ai executat ordinele?“. I se adresa cu un asemenea ton, cu care nu poţi să-i vorbeşti nici unui soldat. Nu poţi să-i vorbeşti aşa pentru că îl jigneşti, aşa cum a fost jignit Milea în momentele acelea. Milea avea o figură cadaverică, era transfigurat. Era clar că nu dormise toată noaptea, era puternic frământat de ceea ce se întâmplase, dar şi de ceea ce urma să se întâmple, inclusiv de măsurile care se vor lua împotriva lui.

Ce anume?

O să vă explic o anumită situaţie care i-a amplificat starea de deterioare în care se afla. Ceauşescu îl chemase de la Timişoara pe generalul Victor Stănculescu, care era prim-adjunctul lui Milea. Chemarea s-a făcut fără ştirea ministrului. În mod normal, la armată ordinele se transmit după anumite reguli. Sigur mai sunt situaţii în care operează şi excepţiile. De ce fusese chemat generalul Stănculescu, fără ca Milea să ştie? Era limpede. Şi ceea ce s-a întâmplat peste o oră a confirmat ipoteza înlocuirii sale. Ceea ce gândisem eu în acele momente gândise şi Milea, şi anume că generalul Stănculescu a fost chemat să-i ia locul. Milea a fost singurul care a dat ordin scris să se tragă la Timişoara, bineînţeles, pe baza ordinului dat de Ceauşescu. A fost cel care a condus acţiunile din Bucureşti. În ziua de 16 decembrie, Milea, Postelnicu şi eu fusesem puşi în discuţia Comitetului Politic Executiv că n-am făcut tot ce trebuie la Timişoara...

Îi era teamă că va fi înlocuit?

Nu asta era problema, că va fi înlocuit cu generalul Stănculescu. Funcţiile, la urma urmelor, sunt trecătoare. Se gândea cum va răspunde pentru cele ce făcuse anterior, dacă îl decădea din această demnitate chiar Ceauşescu, cel care l-a pus să facă acele lucruri, care i-a ordonat să le execute. Eu îi iau apărarea şi chiar doresc să fac aceasta pentru că generalul Milea era un camarad de-al meu, şi aveam acelaşi grad. Milea a fost un militar desăvârşit, care a executat ordinele ce i s-au dat.



„Complot? Resping cu toată tăria participarea la aşa ceva...“
Revenim la şedinţa din dimineaţa zilei de 22 decembrie...

Tot timpul cât a stat în picioare, Milea s-a sprijinit cu mâna stângă de braţul meu. Atunci când Ceauşescu îl lovea mai puternic, cu vorba, bineînţeles, simţeam cum mă strânge mai tare de mână. Când i-a cerut să plece imediat în stradă şi să ia măsurile ordonate pentru a stabiliza situaţia, Milea m-a strâns foarte puternic de braţ. În momentul acela, eu am crezut că este o descărcare faţă de presiunea la care a fost supus. Însă, mai târziu, faţă de ceea ce s-a întâmplat, am fost convins, şi sunt convins, că Milea şi-a luat rămas bun de la mine. A ieşit din sala de şedinţe şi a fost întâmpinat de maiorul-aghiotant, care era ofiţerul meu. Garda demnitarilor, inclusiv a ministrului Apărării Naţionale, era asigurată de Departamentul Securităţii Statului.  Pe holul pe care se deplasa a întâlnit un căpitan-inginer de la Armată. Milea l-a chemat şi i-a cerut pistolul. În mod normal, căpitanul nu avea voie să-i dea arma. Indiferent cine i-o cere, şi mai ales într-o situaţie specială ca aceea de atunci. Dar fiind un ofiţer-inginer tânăr, acesta s-a pierdut cu firea şi i-a dat arma ministrului. Milea s-a îndreptat apoi spre biroul şefului Statului Major al Gărzilor Patriotice, locul în care lucrase şi el înainte de a fi numit ministru al Apărării. Ce s-a întâmplat acolo nu ştiu. Unele lucruri se deduc, altele... Se ştie că a vorbit la telefon, o dată sau de două ori, că şeful Gărzilor Patriotice a vrut să intre în birou, dar a fost rugat să-l lase singur. Apoi, s-a auzit un foc de armă. S-a împuşcat cu pistolul căpitanului-inginer. S-a împuşcat, se pare, în dreptul inimii. Şi acum mă gândesc: dacă Milea i-ar fi cerut pistolul ofiţerului meu, maiorul-aghiotant, iar acesta s-ar fi pierdut şi i l-ar fi dat, mai putea cineva să mai spună că nu l-a omorât Securitatea? Cum, de fapt, s-a şi spus. Că Securitatea l-a omorât. Vedeţi cum se răstoarnă lucrurile ca să fie mutat mortul pe o stradă mai încolo...

Ce s-a întâmplat pe urmă?

S-a intrat în încăpere. Se împuşcase. Au fost acolo nişte cadre medicale. Nu cred că s-a lucrat foarte bine. S-a întârziat nespus de mult transportul său la Spitalul Elias, unde am auzit că nu ar fi fost tratat cum ar fi trebuit, însă nu am dovezi în acest sens. Aşa a murit generalul- Milea. Este trist, este dureros, dar aşa s-a întâmplat. Era omul care îi executase ordinele lui Ceauşescu.

Revenim la oferta făcută generalului Milea de indisponibilizare a soţilor Ceauşescu. Ce ar fi urmat?

Nu ştiu. Urma să vedem. Indisponibilizându-i pe cei doi realizam un lucru absolut indispensabil în acel moment: le blocam posibilitatea de a mai da ordine de reprimare. Eu nu am avut un plan şi nici Milea. Ar fi trebuit să intru în ceva, nu ştiu în ce. Complot? Resping cu toată tăria participarea la aşa ceva...

Doreaţi pur şi simplu să-l scoateţi din joc....

Da, să vedem ce putem face. Cursul lucrurilor nu mai putea fi oprit. Era la mintea omului cel mai simplu, nu trebuia să ai nici poziţii înalte în structurile statului, nici să dispui de nu ştiu ce puteri, ca să observi că lucrurile porniseră pe un anumit drum. Ce puteai să faci în acele împrejurări? Mi-ar fi fost cu neputinţă să dau ordin să se tragă în manifestanţi. Şi n-am dat! Erau două variante: să ordon foc sau să ordon ca armele să fie depuse în rastel. Am ales cea de-a doua variantă.

„Ilie Verdeţ mi-a propus să devin ministru de Interne“



„Weekend Adevărul“: Aţi spus că cea mai mare parte a forţelor de securitate se aflau masate în sediul Comitetului Central?

Generalul-colonel Iulian N. Vlad: Nu. Acolo se aflau doar o parte din ofiţerii şi subofiţerii de la Direcţia de Securitate şi Gardă, precum şi două detaşamente ale Unităţilor Speciale de Luptă Anti-teroristă. În exterior nu ştiu câte tancuri, taburi, tunuri şi efective avea Armata. Noi aveam efectivele unei brigăzi a trupelor de Securitate, circa 1.000 de oameni, care asigurau perimetrul: Ateneul Român- str. Brezoianu –str. Academiei – Bd. Nicolae Bălcescu. Aveam şi rezerve la Garda Palatului Republicii. În afară de efectivele acestei brigăzi, aveam şi rezerve de dispozitiv alcătuite din elevii de la Şcoala Militară de ofiţeri nr. 1 a MAI. Era vorba de 700 de elevi şi peste 200 de cadre.

Ce armament aveau în dotare?

Armamentul cu care era dotată Armata la vremea respectivă. Pistoale mitralieră, iar ofiţerii pistolete. În dimineaţa acelei zile, de 22 decembrie, înainte de a pleca la şedinţa C.P.Ex., m-am întâlnit cu comandanţii forţelor, menţionate mai sus, colonelul Gheorghe Răbăcel şi colonelul Pavelescu, cărora le-am ordonat ca imediat să pregătească retragerea în cazărmi. La ora 8.15 unităţile respective s-au retras în cazărmi. Erau aproape 2.000 de oameni înarmaţi. Era o situaţie critică. Demonstranţii veneau către acel perimetru, pe care îl apărau oamenii mei, care aveau ordin să nu lase pe nimeni să pătrundă în zonă. Demonstranţii puteau forţa intrarea...Ce s-ar fi întâmplat? Ce-ar fi ieşit, dacă militarii ar fi ripostat? Un măcel. De aceea, eu am retras aceste forţe, asumându-mi toate riscurile. În astfel de împrejurări nu te mai gândeşti la tine, la urma urmelor, eşti o entitate neglijabilă, într-un astfel de context nu te mai iei în seamă. Ce puteam să fac? Aveam două variante de luat în calcul: ori retrag oamenii în cazărmi, ori îi las în dispozitiv şi opun rezistenţă. Puteam să aleg a doua variantă? Nu! Aşa că am trimis oamenii în cazărmi.

Aţi retras, deci, toate forţele din exterior...

Toate forţele din exterior.

S-au retras şi oamenii pe care îi aveaţi în sediul CC?

Nu, ei au rămas acolo până când Ceauşescu s-a dus cu liftul pe platformă şi a plecat cu elicopterul spre... moarte.

Ce s-a întâmplat cu cei 500 de oameni din sediul CC? S-au angajat în acţiuni de luptă?

Nu.

De unde ştiţi?

Păi, eram acolo. Le-am dat ordin să deschidă uşile sediului CC. Veniseră unii demonstranţi cu sisteme pe care credeau că le pot folosi la deschiderea uşilor. Nu s-a forţat nicio uşă, nu s-a spart niciun geam. Oamenii au intrat în sediu fără să se spargă un geam. Au intrat buluc. Aşa cum intră mulţimea.

„A fost o diversiune ordinară“

Atunci cine a tras în manifestanţi?

Focurile de armă au fost trase mult după acest moment, seara. A fost altă poveste. S-a tras de pe Palatul Republicii, a fost o diversiune ordinară. Şi s-a simulat că se trage către sediul CC, unde eram şi eu, şi generalul Guşă, care conduceam comandamentul ad-hoc constituit şi încercam să ţinem sub control situaţia atât din Bucureşti, cât şi din toată ţara.

Şi cine a creat această diversiune?

Ei, cine... Mai întrebaţi-i şi pe alţii, care au preluat puterea. În sediul CC se întâmplau tot felul de lucruri, se făceau şi desfăceau guverne... S-a încercat un guvern pe care să-l constituie Constantin Dăscălescu, unul pe care l-a încercat Ilie Verdeţ. Acesta mi-a propus şi mie să intru în guvern.

Pe ce post?

Mi-a propus Ministerul de Interne. Îl capacitase pe Nicolae Popovici, Procurorul General al României, să fie ministru al Justiţiei. I-am spus că mie nu-mi mai trebuie nicio funcţie ministerială: „Mi-ajunge! Sunt aici doar ca să ajut să nu se ajungă la haos şi să nu moară oamenii“. Nu eram sigur că voi putea.

Şi aţi reuşit?

Din punctul meu de vedera, da. Ăsta a fost lucrul cel mai important pe care l-am făcut, timp de 24 de ore din sediul CC, alături de generalul Guşă. Să încercăm să punem ordine în trupe. Să ţinem unităţile din ţară sub control. Oamenii erau bulversaţi, nu mai ştiau ce ordine să execute, pe cine să mai asculte... Aşa se întâmplă în situaţii de acest gen. A fost un lucru neînchipuit de greu. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă să nu moară oameni. Deşi acest lucru s-a întâmplat. Inclusiv asupra mea s-a tras în sediul CC. Se întâmplase ceva pe un culoar şi din biroul acela unde noi încercam să ţinem lucrurile sub control, am plecat să văd despre ce este vorba. La un moment dat, un foc de armă automată era să mă omoare. N-am fost nimerit. Probabil s-a crezut că noi, cei de la CC, încercăm să devenim un nou centru de putere, pe lângă celelalte două deja existente. Primul era centrul de la televiziune, care a devenit şi noua putere propriu-zisă, unde erau cei pe care îi ştie toată lumea, şi cel de-al doilea la Ministerul Apărării Naţionale, alcătuit din generalii Militaru şi Stănculescu, cel din urmă pregătindu-se să-i predea lui Militaru mandatul de ministru primit de la Ceauşescu. Al treilea centru se presupunea că suntem noi, cei de la CC, Guşă şi cu mine, care aveam controlul asupra Armatei, Securităţii şi MAI.

„Brucan se erijase în şef“

Cât aţi mai deţinut acest control?

În zilele de 22 şi 23 decembrie. Şi parţial în zilele care au mai urmat. Dar amândoi, şi eu, şi Guşă, am fost chemaţi la Ministerul Apărării de către generalul Militaru. Am primit şi de la comandamentul politic, să zic aşa, de la televiziune, în special de la Brucan, care se erijase în şef, dispoziţia să ne prezentăm la Ministerul Apărării Naţionale. Am decis cu generalul Guşă să plecăm separat, la un anumit interval de timp. Să nu creăm impresia oamenilor care erau prezenţi în sediul CC că dacă părăsim amândoi sediul vom pune la cale cine ştie ce. Oamenii erau suspicioşi şi în stare de tensiune. Aşa că am plecat la interval de câteva ore. Pe atunci se călătorea cu tabul. Unul dintre revoluţionari m-a rugat să-l iau şi pe el când plec către Ministerul Apărării, deoarece stă în zonă şi vrea să ajungă acasă. Omul ăsta a fost salvarea mea. Tabul s-a dus pe o stradă paralelă cu cea pe care trebuia să meargă în mod normal către Ministerul Apărării Naţionale, unde era organizată o ambuscadă.

Cine o organizase?

Nu ştiu. S-a spus că oamenii din stradă, care făceau tot felul de filtre. La fel, la Ministerul Apărării Naţionale, s-a descărcat „accidental“ o armă chiar în timp ce eu traversam un culoar.

Când aţi predat efectiv comanda trupelor de securitate?

Comanda Trupelor de Securitate şi a USLA am predat-o în după-amiaza zilei de 22 decembrie generalului
Militaru. Mi-a spus că are împuternicirea centrului politic de la televiziune pentru acest lucru şi că va prelua şi Ministerul Apărării Naţionale.

A avut ordin scris?

Ei, ordin scris! Se mai dădeau atunci ordine scrise?! Eu am dat ordine verbale tuturor subordonaţilor mei, care le-au executat exemplar. Nu mai erau reguli clare. După aceste momente, la câteva zile mai târziu, Ministerul de Interne, inclusiv Departamentul Securităţii Statului, a trecut în subordinea Ministerului Apărării. Eu am avut, până în momentul în care am fost arestat, legitimaţie de la Ministerul Apărării Naţionale.

Aveţi vreun sentiment de regret pentru vreunul dintre actele pe are le-aţi îndeplinit în perioada decembrie 1989?

Nu. Poate au fost unele lucruri pe care puteam să le fac mai bine, dar cred că în situaţia dată mi-am făcut datoria cât am putut de bine. În primul rând, am dat ordin să nu se tragă în demonstranţi, să intre trupele de securitate în cazărmi, iar în al doilea rând, am reuşit să-mi protejez subordonaţii şi cadrele Ministerului de Interne. Şi astăzi, la mai mult de un sfert de veac de la evenimentele din decembrie 1989, sunt oameni care, întâlnindu-mă pe stradă, îmi mulţumesc pentru că le-am salvat viaţa.


Decembrie 1989 – între istorie şi fantezie
Istoricul Alex Mihai Stoenescu (foto), autor a numeroase lucrări referitoare la evenimentele din decembrie 1989, consideră că mare parte din cele peste 500 de cărţi publicate referitoare la acest subiect sunt o „bălmăjeală de intenţii docte, păreri politice şi sociologice, de fantezii ridicole, dominate însă toate de incultura devastatoare în privinţa conceptului de Istorie“. Apariţia lucrării „Trădarea Securităţii în decembrie 1989“ a readus în disputa istoriografică, şi chiar publică, discuţia despre rolul Departamentului Securităţii Statului, şi al generalului Iulian Vlad, în evenimentele din decembrie. Lucrarea citată mai sus, scrisă de profesorul universitar sibian Corvin Lupu, este contestată de Alex Mihai Stoenescu. Redăm pe scurt o parte din textul istoricului intitulat „Decembrie 1989 – între istorie şi fantezie“.

 „Teoria dlui Corvin Lupu pare foarte elaborată, dar este compusă din tot felul de bazaconii, chiar şi cu trimiteri speculative la cele câteva opere serioase de analiză a evenimentelor, inclusiv la cărţile mele, precum şi din poveşti rizibile pe care nu ştim de unde le-a luat. Din ceea ce se poate înţelege în cele 330 de pagini, teza sa ar fi următoarea: existenţa unui complot pregătit din timp pentru răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu, conducător de drept al Republicii Socialiste România, care îi avea ca lideri pe generalii Iulian Vlad, Victor Stănculescu şi Ştefan Guşă şi care a fost îndreptat împotriva Partidului Comunist Român, în favoarea KGB-ului. Cartea foloseşte un limbaj categoric, împărţind eroii de poveste în vinovaţi şi nevinovaţi, vinovaţii fiind cei care nu au respectat ordinele neconstituţionale şi ilegale ale lui Ceauşescu, dar pe care Corvin Lupu le consideră legale, şi n-au participat la omorârea a 162 de oameni. Nevinovaţi sunt cei care au tras, respectând legile ţării – ceea ce este fals, legile RSR au fost încălcate şi de Ceauşescu, şi de Milea. Perspectiva cărţii este «necesitatea şi obligativitatea respectării de către militarii de toate armele a legilor, a regulamentelor şi a ordinelor care le ghidează activitatea». Prin urmare, trădarea Securităţii a constat în faptul că nu a participat la represiune. De ce s-a întâmplat asta? Din cauză că relaţia Ceauşescu – Securitate s-a rupt pentru că Ceauşescu nu a mai informat Securitatea asupra secretelor pe care le afla de la şefii de stat. Aflăm şi noi un lucru extraordinar: Ceauşescu informa Securitatea, nu invers! Nemulţumiţi că şeful statului nu le mai dă informaţii, conducătorii Securităţii au hotărât să-l răstoarne cu zgăibăracele în sus. E tare! (…). Guşă este acuzat că nu a respectat ordinul şi nu a scos trupele din cazărmi. Acesta a fost un act făţiş de trădare, ca şi al gl. Iulian Vlad, care nu a scos Trupele de Securitate. În legislaţia pe care o invocă Corvin Lupu, trădarea de ţară însemna a fi neloial faţă de popor, nu faţă de vreun lider, grup sau regim politic abuziv, care nu respectă nici legislaţia sa proprie“, mai spune Alex Mihai Stoenescu.



peromaneste:  Se observa ca Vlad nu spune nici pe departe tot ce ar trebui aflat.  De exemplu, ce au discutat exact Causescu si de Gaulle sau care erau discutiile dintre ei, aghiotantii lui Ceausescu, in momentul in care se afla ca lumea e in schimbare.  Securitatea lui Vlad, inclusiv acesta, au TRADAT.  Se poate spune asta considerand ce a urmat dupa, cand securistii s-au imbogatit distrugand tot ce s-a construit in cca. 45 de ani de istorie romaneasca.  Ei au fost interesati doar sa-l elimine FIZIC pe Ceausescu, prezentand acum scuza cum ca Gorbaciov ar fi decis asta.  Odata eliminat Ceausescu, si avand tzara temporar pe maini, securistii puteau sa ajunga la lafaiala pe care o observasera la elitele occidentale in timpul misiunilor si/sau in... filme.

Din acest interviu se afla putine lucruri care sa conteze in afara alocarii Europei de Est occidentalilor europeni de catre americani.  Regimul Cioloanis nu-i decat inca un (ultim?) pas in supunerea totala a Romaniei, care se va desavarsi abia dupa decentralizare (probabil  motivul real al ejectarii carlanului Ponta!).


Totusi, o discutie mai ampla ar fi trebuit sa rezulte pe marginea acestui subiect, al mandatului vest-european asupra Romaniei, mai ales dupa lovitura de stat Colectiv.  Doar ca Unteanu, nominal ziarist la Adevarul, in realitate mai degraba o unealta a Bruxellesului, n-a explorat subiectul.  Asa ca romanul ramane mioritic sau precum vitelul la poarta noua si poate gandi resemnat:  "Daca astia mari asa au hotarat..." Doar ca tinerii frumosi si prosti care s-au lasat agitati, impreuna cu cativa din cei lasati pe sofale, ar trebui sa ceara socoteala Vestului pornind exact dela astfel de afirmatii.  Altfel, Romania va fi distrusa si ca stat, romanii ca natiune, iar halci din aceste doua categorii vor fi transate de catre macelari mai mult sau mai putin dibaci.

Daca romanii sunt vinovati cu ceva, dupa cum am mai scris aici, este faptul ca nu iau in serios modelul zilei.  Acum e vorba de liberal democratie, din care s-a facut doar perdeaua in spatele careia se transeaza cadavrul... 

Revenind la interviul cu Vlad, elita romaneasca fie a vandut, fie a dormit la timona visand la o lume dreapta si...

Craciun fericit!

$
0
0

It was cold and windy that day. The sun was now slipping into shadows spreading a cold darkness across the land. I stood there in this hallowed and honorable place on earth where those before us rest in peace.
It was the day before Christmas, and I felt a need, nay, a yearning to be near those who cared the most for me and my well being all those years ago. As I stood before the markers of where my mother, father, grandparents, uncles and aunts lie in eternal peace, I look back on a life of happiness, grief and regrets, and yet a childhood of love and affection. For these loving souls were there for me guiding my life to do what was right, honest and to live a life that would make God proud. For it was not only their guidance and instructions that inspired my doing the right thing but the very example that they provided. To teach a lesson is by far easier than living a life without regrets, and so it was with these respected elders of mine.
The wind seemed colder now as the sun had now all but disappeared. I gazed across the snow-covered land and remember those Christmases of long ago. There were green and gaily decorated trees with brightly colored packages scattered about. Loving secrets were kept from little ears, and loving relatives shared secret plans of things to come. Some things come into our lives and are dismissed with little thought and earn no place in our memories, but those days surrounding the Christmases of our youth will be with us always.
I turned my eyes to the place where my mother rests. She died so young. I miss her so much. I had so little time with her. It seemed such a waste, and yet in a way, I am happy for her for I know she is in a far better place than we know. My father lies now beside her, both at peace, bound together by eternal love. What greater tribute can I bestow upon these two wonderful people than to kneel down on one knee and say thank you and I praise my memories of you.
And now as I approach the later years of life, I too wonder what the future holds and will I get to see my grandchildren live their lives. For it has been said that the greatest wonderment lies before us, and our time here on earth is in the hands of our Creator. As I approach my seventh decade, the mystery becomes even greater. The start of each decade before was cause for little or no concern, but as I enter the seventh, I realize there is anything but promise that I will see beyond it. I look back on a life of regrets and broken dreams, of promises broken and unfulfilled. I ask forgiveness for the mistakes and transgressions that forever haunt my very soul. We travel though life taking roads of uncertainty and those with little or no reward, and yet the ones that remain with us and will be with us to our graves are the ones we truly regret.
I got to my feet and gazed over the snow-covered tombstones. Some were friends, and some were of kin to me, and some to whom my heart still clings. If I could have my life to live over, I would not ask for riches or even eternal happiness, I would ask for one chance, just one moment more to spend with these wonderful and loved two people I called Mom and Dad. And the regret that I will carry to my grave is not expressing my love for them. For life’s biggest treasure is to love and to be loved, and life’s biggest regret is not knowing this simple truth.
I stepped back from the graves and wiped the tears from my eyes. It was now beginning to snow. I knew that it was time for me to go, for I had not dressed as warmly as I should have. Already snow was collecting on the stones hiding the lives and memories of two loved and loving people. “Merry Christmas,” I uttered softly, turned and walked away.

The End of Pax Americana

$
0
0


peromaneste: Din cate alte locuri se mai retrage SUA? Vor fi si acele retrageri urmate de un sfarsit al pacii americane? Ce va urma, razboi sau pacea altora? In cazul Romaniei, o pace la botul calului franco-germano-rus?

Jeremy Corbyn, the man of the moment

$
0
0
jeremy corbyn
To mark his first 100 days as Labour leader, he talks to HuffPostUK about the learning curve of being in the top job, his plans for foreign policy and his take on the United States Presidential race.



Jeremy Corbyn is late, but he has a pretty good excuse. A one-man selfie-magnet these days, the leader of the Labour Party can’t get more than a yard down the road without someone stopping to shake his hand, request a phone photo or just have a chat.
He’s been out canvassing for two hours on a council estate in his north London constituency and was waylaid by voters, some of whom were pleasantly surprised that the Leader of Her Majesty’s Loyal Opposition was still diligently tending his local patch.
Arriving on his bicycle at Café Metro, a favourite greasy spoon of his next to Archway tube, Corbyn again can’t move without well-wishers wanting a brief catch-up. Finally, he sits down for a cup of coffee, placing on the table a sheaf of newspapers that say everything about his reading habits: the Morning Star and at least three Irish newspapers.
Interviewed by the HuffPost UK to mark his first 100 days as party leader, the veteran leftwing MP is very much on home ground in his Islington North seat. And away from the cameras and the Westminster hoopla of his new post, what has he been most affected by so far?
“The change of life,” he says, instantly. “In the sense that I’m under far more scrutiny than I’ve ever been in my life before. At one level, I feel irritated by it because nobody really likes it when you’re under scrutiny 24/7, but I’ve learned to live with that.
“The highlight for me is the sheer warmth of ordinary people. I’ve just been to a community centre up the road here. Everybody was saying ‘thank you for being here, it’s nice you’re still with us’, and of course I’m still with them I always will be. So I was delayed singing carols and we sang ‘We Wish You A Merry Christmas’ with great gusto.
“I was just talking to a lady just down here who said she’s only come back into politics because of what we’ve done with the Labour party. She said ‘I see hope’. And it’s that sort of thing that’s such an antidote to the scrappiness, negativity of Westminster politics and what a lot of print media do to me.”
As for that print media, he retains a sense of humour, despite the barbs. “When I was buying a paper just now, this guy said to me, ‘you don’t need to buy any of those, they’re all going to be attacking you’. So I said, ‘no, no, I’ve got no problems with the Irish Post or the Leinster Leader. Or the Morning Star.’”
jezza with huffpost mug
Jeremy Corbyn, complete with mug. 'HuffPost: It's just my cup of tea,' he joked.
He keeps his feet on the ground by visiting not just his own constituency, but also by getting out of London altogether. Corbyn has built into his new routine a strict edict that nearly every week he only spends three and a half days at Westminster and that the rest of the time he’s out on the road, away from the Parliamentary bubble.
“There is a sort of relentless demand on one, so every week Prime Minister’s Question Time comes round, every week there’s a whole lot of things that have to be done.
“And it’s balancing that with the need to not spend one’s whole time in one’s office, dealing with whatever crisis appears. I find if you are in an office, the crisis finds you. If you’re not in the office, the crisis finds somebody else.
“And so I’m very insistent on doing my constituency work and constituency surgery. I had to cancel two interviews yesterday because so many people came. I was there for five hours [which is two and a half hours longer than he’d put in his diary].”
Corbyn has been MP for Islington North for 32 years and at the last general election secured a huge 21,000 vote majority. Asked to list the main lessons he’s learned about the difference between being a backbench MP and being party leader, he is swift to reply.
“The media is one issue. And the levels of hostility I’ve faced are unbelievable. Frankly some of it is just plain abuse. I took a vow a long time ago that I don’t respond to personal attacks, I don’t make personal attacks, never have, never will because I think it just demeans politics.
“And if I’d started responding to all this stuff since the leadership campaign had begun, I’d then be in the trench with them arguing about whether my third cousin removed did or didn’t do something bad in 1956. So what? It’s irrelevant to anything.”
jeremy corbyn
Corbyn faces the media scrum as he leaves his home
But he’s also candid enough to admit that he has found it difficult to express himself clearly when faced with the demands of the media – and of his own MPs, the vast majority of whom didn’t vote for him in the leadership contest.
“The other side of it [leadership] is that decisions come to you and you have to take them. And I make mistakes like anybody else, I will make mistakes. And you have to reflect on it and you have to listen to people. That is the key.”
At a particularly tense Parliamentary Labour Party meeting last month, he came under attack for suggesting in the wake of the ISIL Paris attacks that anti-terror police should not operate a ‘shoot to kill’ policy. Backbench MP John Mann pointed out that his niece had been trapped in a Paris café fearing for her life.
Was it a mistake not being clear enough about ‘shoot to kill’ policies? “I thought I had been clear,” Corbyn says. “I obviously had not been clear, that’s one thing. It’s issues like that you have to recognise that people are always looking for one word you say, not the whole sentence. The late, great Tony Banks once said to me in the chamber, he said ‘Mr Speaker, if ever there is a doubt, no MP ever got the benefit of it’.”
tysonfury
Tyson Fury celebrates
As evidenced by the choice of local papers in the newsagent’s, Archway still has a strong Irish community. But one particular sportsman with Irish links, British heavyweight champion boxer Tyson Fury, has been almost as high profile as Corbyn recently.
Fury caused outrage when he claimed in one interview that women should stay ‘on their backs in the kitchen’ and that the legalisation of homosexuality was a form of evil. Fury is of Irish Traveller descent and claims to be an evangelical Christian.
So what does Corbyn think of the fact that Fury is on the shortlist for the BBC’s ‘Sports Personality of the Year’ 2015 Award? “I wish he hadn’t made those remarks,” the Labour leader replies. “I’m very unclear as to what he actually believes. I’d like to meet him and have a chat, if he’s up for it.”
Would he change his mind? “I don’t know him, so I don’t want to make judgements on him. I think there’s good in everybody. So let’s recognise we live in a world where people are gay, people are straight, people are transsexual, it’s OK, it’s not the end of the world, people have different faiths, it’s OK, it’s not the end of the world.
“I’d love to have a chat with him. I don’t know how he’d be with me, but I’m sure we could find something to talk about. I’m not a great boxer, but I have visited the local boxing club and had a chat with them and they do good stuff with bringing degree of order into kids’ lives, I get on OK with them.” But he won’t be voting for him? “No”.
donald trump
Donald Trump. Islamophobic, who, me?
Yet when it comes to controversy over tolerance, Fury is small fry compared to Donald Trump, the frontrunner in the race to become Republican nominee for the US Presidential election.
What does Corbyn make of Trump? “The idea that somehow or other you can deal with all the problems in the world by banning a particular religious group from entering the USA is offensive and absurd.
“I hope the American people will realise that it’s against everything that’s in the US constitution, it’s against everything that’s about freedom of speech, everything that’s about freedom of religion.”
The online Parliamentary petition to ban Trump from the UK, on the grounds of him committing ‘hate crime’, was the fastest growing of any in British history. It has now reached more than half a million signatures.
But Corbyn is clear that barring the tycoon from Britain is the wrong answer. In fact, he extends a personal invitation for him to see British Islam for himself. “I wouldn’t ban him from coming to the UK,” he says. “If Donald Trump wants to come to Britain, absolutely fine, he can come and join me in Finsbury Park mosque.
“And then he can come to the synagogue afterwards. We can have a chat there. We’d go around. We manage to have a coherent, multifaith, multicultural society in London, in Birmingham, in Leicester, all parts of this country. He’s welcome to come and see. He might learn something.”
He points out that local councillor Michelline Safi Ngongo, who is among his entourage on this busy Saturday, is from the Congo. The Café Metro is owned by a Palestinian, and among its staff members today are Ali from Egypt and Shehzad from Pakistan. All are keen Corbyn fans, as evidenced by the Jeremy Corbyn 2015 Calendar hanging behind the counter.
bernie sanders
Bernie Sanders, the closest thing the US gets to Corbynism?
Corbyn is the first Labour leader in decades to be unashamed of calling himself a socialist. As it happens, it emerged recently that ‘Socialism’ was the most searched-for term in 2015 in the online Merriam-Webster dictionary. Part of the reason for that was public interest in the rise of Bernie Sanders, the contender for the Democratic nomination for US President.
When Corbyn won the Labour leadership in September, Sanders was swift to offer his congratulations. Sanders said at the time that ‘we need leadership in every country in the world which tells the billionaire class that they cannot have it all’.
What sort of hopes does Corbyn have for Sanders in his race for the Democratic nomination? “I don’t know what the outcome is going to be,” he replies, pausing for thought. “I would guess that Hillary will probably win it in the end.
“But participating changes the debate. His challenging of the inequalities in the USA, of the corporate relief and fat cats compared to the working people, he’s standing up for public services as opposed to private services, I think has changed the debate.
“So whoever wins the Democratic nomination, some of what Bernie has been saying is going to end up being incorporated into that Democratic programme. So it might be that there’s going to be a real debate in the Presidential election, which is about the general direction the country takes. I hope that’s the case. And I’m very impressed by the numbers that Bernie is getting to his rallies and meetings and as he apparently was impressed by ours, in a much smaller country.”
Corbyn was considered a rank outsider in the Labour race at first, famously struggling to get enough fellow MPs to put him on the ballot paper. Could Sanders pull off a surprise and win the nomination? “He’s still got a chance, of course he has,” he said.
Clinton has been talking about hiking taxes for corporations and wealthy individuals. “I rest my case,” Corbyn says, smiling.
hugh grant love actually
Hugh Grant. The Prime Minister who stood up to the US.
As for the UK’s government relations with the United States, the Labour leader set out his views in his first big policy speech recently. Crucially, he talked of having a ‘more independent foreign policy’. So would it be fair to say he wants an end to the ‘special relationship’ between Britain and the US, and that he wants a different relationship?
“I am concerned that for the past 60 years we’ve essentially followed the US foreign policy all around the world,” he replies. “And with the exception of Vietnam war, in most cases we’ve got involved in either overtly or covertly supporting the USA.
“Not all cases, but particularly Afghanistan, Iraq, Libya, Syria. I think we’ve got to think about this, think about our interventions and think about where we go on these matters.”
He warms to his theme. “I see an active foreign policy as a foreign policy of international law, a foreign policy of human rights, a foreign policy of working with the UN, a foreign policy of looking at fundamental issues facing our planet: environmental degradation, the largest number of displaced people and refugees ever in world history.
“And we are not going to solve the refugee problem by electronic surveillance and razor wire. We’ve got to engage with it.”
But on the key issue of Britain’s alleged subservience to US foreign policy, he would change that? “I would want us to have a more independent foreign policy, a much more focused, human-rights based foreign policy," he replies.
“Because I have spent my life campaigning on human rights and justice, irrespective of the regime concerned. So for example, that’s why I raised Saudi Arabia in my conference speech because we have a very close relationship with Saudi Arabia, their human rights record is not very impressive.”
So, has he seen the British movie ‘Love Actually’, famous for its moment when a fictional British Prime Minister stands up to an American President and tells him ‘a friend who bullies us, is no longer a friend’? And has he run that fantasy through his head, that he is Hugh Grant standing up to Billy Bob Thornton? “I’ll look at it again,” he says, laughing. “I’ll watch it over Christmas. In general you get a lot further if you listen to people, by politeness and respect. I don’t shout, I listen then I talk.”
hilary benn
Hilary Benn delivers that speech on Syria
The UK's recent decision to join the US and other states in bombing ISIL in Syria was fiercely opposed by Corbyn - and still is. The House of Commons voted by a big majority to join the coalition, and 66 Labour MPs backed military action after an impassioned speech by Shadow Foreign Secretary Hilary Benn.
But the Labour leader makes clear he unhappy at the reaction on the night. “What I was appalled by was the end of that debate, with mainly Conservative MPs waving their order papers around, clapping and cheering," he says.
"Sorry, we were voting to send bombers in to bomb targets, putting servicemen and women at risk, civilians at risk, you can’t cheer when you’re going to war. That is 1914 Jingoism, that is past.”
Corbyn adds: “I think we rushed into something without enough thought. I made my point in my own speech to Parliament, very carefully. I asked a series of questions and I don’t believe I had proper answers to those questions. Even the Daily Mail said that the questions I’d put – which we thought about very carefully in my office – were relevant questions and have not actually been answered.
The Sun newspaper has reported that not a single one of the RAF's much-hailed Brimstone missiles has been fired in Syria because of a lack of targets. Does that help his own case on Syria?
“It proves something doesn’t it? The Brimstone missiles I was told never miss a target, sorry if you get a target wrong and we all make mistakes."
"I quote in my speech a Syrian family who live in this constituency. They are not lovers of the regime, they are not lovers of the Opposition, they are lovers of their family and life and they said our family is at risk.”
The Syria debate in the House of Commons provoked strong emotions on both sides, not least after Hilary Benn declared that ISIL were “fascists” who had to be defeated by military action.
The word “fascists” inevitably sparked comparisons with the Nazis, though Corbyn has before and since that debate insisted that he is not a pacifist. The Second World War is often described as a ‘moral war’, but can the Labour leader think of any other conflicts that Britain has been involved in that have been ‘moral’?
“The Spanish Civil War, Britain was not involved in it,” he says. “Going back a bit there was the naval blockade to stop the slave trade in the 19th century, that was morally just. Shame they didn’t bother to abolish slavery at the same time.
“I’ve been quite involved in a lot of UN operations over the years, I was a UN observer at the East Timor referendum in 2000. I’ve been very involved in that for a long time.
"There were mistakes made, there were flaws in the programme but fundamentally the UN role in fighting – remember there had been catastrophic deaths by the Indonesian army to suppress the independence movement – the UN did bring about eventually a settlement of sorts.
“I was very pleased to be there as a UN observer and also I’ve been in Congo and Cyprus as a UN observer.”
dresden bombing
Dresden after the bombs

As for “moral” acts in wartime, the bombing of Dresden by the RAF near the end of the Second World War proved controversial even at the time. Sir Winston Churchill expressed his own concerns within months of the heavy raids that killed 25,000 people in just a few days. Does Corbyn think that the Dresden bombing was needless or immoral?

“What I read of it, it wasn’t a military target,” he replies. “I think there are obviously huge debates about that and whilst one doesn’t want to necessarily reopen all the old sores all the time, surely bombing civilian targets is never a good idea? You can’t punish a population, you’ve got to win them round in the end.”

Corbyn has long supported the Stop the War Coalition, and he refused calls from some Labour MPs for him not to attend their Christmas fundraiser. But what about the future of a fellow Stop The War supporter, George Galloway?
The former Labour MP was expelled in 2003 and went on to serve as a Respect MP. He is currently running as the Respect candidate for London Mayor. Would Corbyn like at some point in the future to have him back in the Labour party?
“There is a five year rule,” he replies. “If he applies in five years’ time, it goes to the National Executive, they decide. Not me.” Pressed further if he would be unhappy at him being readmitted, Corbyn replies: “Let them decide.”
jeremy corbyn protest
The Labour leader, on the streets
Of course, Corbyn derives his authority over the Labour party from the huge victory he won in the leadership election in September. Winning nearly 60% of the electorate, he can justifiably claim to have the biggest direct personal mandate of any Labour leader in its history.
And with the party membership having soared from around 200,000 to more than 400,000 since May, nearly every constituency Labour party is having to cope with an influx of new blood.
But is there a danger that unless local Constituency Labour Parties engage with them quickly and in the right way, that all the new members may just drift away? “It’s a good question,” Corbyn replies.
“I was just out campaigning this morning in a nearby ward and we had about 30 people out with me. We are a very active and big local party, we have 3,000 members and 2,000 supporters so it’s a huge party.
“And there were quite a lot of new members there this morning who have never knocked on a door in their lives, never done anything for the Labour party before, completely new to it. And they were sort of nervous.
“Because they were knocking on a door for the first time saying ‘hello, I’m Jack I’m from the Labour party, we’re here to listen to your problems’. Engaging people is difficult and unless local parties all have the same open engaging approach that my own constituency does then of course there will be problems. We don’t want to lose people.”
Corbyn adds that the new members are more likely to stay if they are engaged in street campaigning rather than just turning up to party meetings or leafleting for elections.
“It’s also a question of changing the culture of the Labour party away from purely electoral campaigns and purely business meetings,” he says. “It’s also about engaging in open political discussion.
“That’s often counter-intuitive to politics, people like to do things as a step towards X as a step towards Y and so on. And it’s how you deal with people and campaigns. I want to see popular engagement in politics at all levels, that’s what will bring about the changes.
“It’s much more campaigning on the street. You go out petitioning for example on tax credits and we had a big win on tax credits, that helped three million people. That was a big achievement for the first 100 days. We go out campaigning on the Trade Union Bill, not just because it affects party funding but also because it affects so many other things.
“Michelline [Safi Ngongo] down here, a good local councillor, has been with the local party collecting stuff for Calais [refugee camp]. So it’s that kind of engagement in day to day politics that’s so refreshing and it’s good for the Labour party.”
angela eagle
Angela Eagle, in charge of a review of the National Policy Forum
As part of his shake-up of the party, the National Policy Forum is being reviewed by Angela Eagle with a view to seeing how it can work better. So what does Corbyn want out of the process?
“I haven’t completely made up my mind exactly how we’re going to do it yet. But there’s got to be a system which ordinary party members at all levels feel they can contribute to a serious policy debate.
“One idea Tom Watson and I put forward is the idea of a regional online/video/Skype conference discussing issues facing a whole community. The issue could be low wages and everything else. That would be a way of using social media.”
Ms Eagle has a specific remit to build ‘digital’ engagement as part of the review. But could new members who wanted, for example, to change party policy on Trident have a direct say through an email consultation ahead of conference?
“Yeah. I’ve done that on the Syria vote,” he replies. Several Labour MPs were furious at the email consultation on the free vote because they believed that it was an attempt to get local parties to pressurise them to vote against military action. Some questioned the sample size that was used, while others complained they hadn't been emailed at all.
But the Labour leader is unapologetic. “My views on Syria were very well known, I made them abundantly clear from the very beginning. I don’t resile from them at all. I felt that the party members ought to have voice on this. Some were very annoyed about it, but I sent an email to every party member and we got a very large number of replies.
“In 36 hours we got 80,000 replies. There may have been more later. We sampled them and we got overwhelming opposition to bombing. I hope that had an influence on what Labour MPs were thinking, I hope that had an influence on public opinion. I don’t apologise for that, I think it’s the right thing to do. And it’s something I will do again.”
trident nuclear
A Trident submarine

And so could a ‘Yes/No’ vote on something like Trident feed into conference? “Yeah. It could do,” he replies. But he stresses that the party needs to build its capacity to deal with email consultation.
“The problem with it is nuancing replies that come in. Because I’ll be quite honest about it, we have a management problem with dealing with responses.
“Within a week we suddenly found we had a backlog of 100,000 emails. So I invited a team of volunteers to come in for a weekend and they got that down to 10,000 by filing, sending on, sorting, analysing and in some cases replying.”
Yet he is determined to push on with the new approach. “There is a problem of engagement but to have a problem of engagement with those numbers of people is surely a good thing. And that’s what we’re working on,” he says.
“This is what social media unleashes and I think politics better get used to the idea it is here to stay.”
stop the war
Protests outside Parliament on the day of the Syria vote
As for the vexed issue of mandatory reselection of MPs, Corbyn has told the Parliamentary Labour Party that he has no plans to change the current trigger mechanism. He told the House of Lords Labour group recently that he has ‘no intention’ of changing the rules.
“The process works like this,” Corbyn says. “The boundary review takes place and that will be concluded by 2018. At that point if the sitting MP represents a substantial part of the new constituency a trigger ballot could be on -or not - as is now.
“If it’s a completely new constituency in an area not held at all by Labour then it’s an open selection. If members want an open selection, they have a trigger ballot mechanism to do it. That’s the failsafe system that’s there. I’ve got no proposals to change that.”
But what if party members in large numbers decided that they wanted to use the opportunity of the coming boundary review to overhaul the rules? “It’s not upto me, it’s upto the party to decide,” he replies. “I am not a dictator”.
Pressed further on whether he is agnostic or has a firm view on it, he says: “I think we should all be accountable to our parties but I also think that accountability should be a process of engagement: that MPs do engage with their constituency parties, do engage with their constituents and MPs do change their minds on things because of local opinion.
“That’s not wrong. there’s nothing bad about that and many MPs clearly changed their mind on the Syria vote between what I was picking up when the proposal first came and what happened five days later.” So he’d like to see more of that? “Absolutely, what’s wrong with it?”
jeremy corbyn commons
Corybn in action in the Commons
The Syria debate, with its free vote, heralded a new era in policy for Labour in Parliament on such a vital issue of peace and war. Many of Corbyn’s critics have pointed to his 500 rebellions against the party whip over the years, so which one was he most proud of - and which one does he perhaps think he should have sided with the Labour Government?
“I could have sided with the Government on some of the anti-terror stuff [renewing the Prevention of Terrorism Act]. I didn’t. Not because of terrorism but it’s hard to explain to people because it was post-7/7 Britain, but I said we are not going to deal with these problems by getting greater levels of unaccountability of security forces.
“I’m very proud of the fact that I voted against the Iraq war. And proud that I voted strongly not for students to be saddled with thousands and thousands of pounds worth of debt.”
He adds: “Somebody asked me during the election campaign, ‘what regrets have you had?’ I was a bit tired and I said “Je ne regrette rien”. But he smiles, and it’s clear that he still sticks by the verdict.

As well as a new foreign policy and new politics, Corbyn’s third ‘pillar’ is his ‘new economy’. And he’s had no regrets about installing his old friend John McDonnell as his Shadow Chancellor, complete with a string of economic advisers from Thomas Piketty to Joseph Stiglitz.
But what does he say to those who argue that the British public have for a long time been contradictory on tax and spend, wanting European style public services with US levels of taxation?
“I don’t think people think that. I think they do get the combination of ‘you pay in to get a good pay-out’. That’s in the sense of a payout through a social wage, the social wage being a health service, local government, education, social care, mental health services, all those things.
“You pay in and you do get out as a result of it. We’ve had a debate which is essentially the Tory party is trying to shrink the state initially by privatising services, on the belief that somehow or other it is going to be cheaper, it isn’t. And another attempt was PFI, I think most hospital deficits are connected to PFI.
“We then look at the government’s current proposals which are essentially tax cuts through corporation tax, inheritance tax and underfunding of public services as a result. We don’t deal with the problem of the debt and deficit by cuts.
“You grow your way to prosperity, you don’t cut your way to it. John’s proposals is essentially that we invest in an expanding economy, but don’t set an arbitrary date for a budget surplus.”
But to pay for the NHS and more housing shouldn’t he be straight with the public that he’s going to have to put up taxes in some way? “There’s three ways of raising money,” Corbyn replies.
“One is you raise everybody’s income tax, I don’t want to do that. You tax the very wealthiest and the corporations, I think that’s reasonable to look at those areas. The other is to expand the economy and cut down on tax avoidance and tax evasion.
“Inequality is a terrible waste of time, a waste of people’s resources. Low ages are counter-intuitive to an expanding economy, inefficient. You pay more in wages, get more in in tax, you get people living a higher standard, you get more money. It’s a kind of circle.”
nuneaton
Corbyn at a rally in Nuneaton, exactly the kind of Tory-held marginal Labour needs to win power

Yet while that message may work with a Labour audience, as does his anti-austerity campaigning, how is he going to appeal to the Tory voters in the south and in marginal seats that he needs to win an election? Is he going to appeal to their self-interest or will he just tell them Labour cares more than the other parties?
“There is a self interest in voting for a society where there is health care for all, where there’s a mental health service for all, where there is education service for all,” he replies.
“And above all a housing policy that doesn’t end up with young people staying in their parents’ home until their 30s or 40s because they can’t afford to rent, they can’t have a council place, they can’t afford to buy.
“So my message to them is: think about the kind of world the Conservatives are creating where the disposing of state assets, shrinking the state and in the end you and your children are going to have problems. And adult social care may not be available for those that desperately need it. If we want to live in the kind of decent, cohesive society that I think everybody aspires to, then listen to what we are saying and think about it. Osborne selling off public assets, cutting taxation for the very richest isn’t going to bring that about.”
houses for sale
Britain's property market, for sale and for rent, is currently pricing out millions
Given that housing has risen up the political agenda in recent years, how will a Corbyn Labour party convince voters that it will do something radical about the shortages affecting young people and others?
“I absolutely get it on housing. I represent a community that is being socially cleansed. Socially cleansed of people who rely, often in work, on housing benefit to survive. The benefit cap prevents them staying they have to move out and the whole area churns, children leave school they have to go somewhere else.
“So what do we do about housing? One, recognise there is a huge housing shortage. Two, recognise that there a lot of deliberately empty properties through land banking. Three, that the sale of council housing and housing association properties is creating a crisis as deep as created by Right to Buy by Margaret Thatcher.
"In the borough we are in the moment, if the Conservative proposals go through on forced sale, we will be forced to sell 6,000 properties when there are probably 10 to 15,000 families in desperate housing need, it makes no sense at all.”
Those are the problems, but what are the solutions? Corbyn points out that Shadow Communities Secretary John Healey is drafting a set of detailed policies but he already has his own thoughts.
“My priorities are one, invest in council housing with lifetime tenancies. Two, regulate the private rented sector on quality on length of tenure and in areas of high rent levels like London there has to be maximum rent levels put in by region or by income level there’s got to be an affordability there. Germany has a very large private rented sector, it has long term investment, it is fully regulated.”
As for the way young people are priced out of the property market, for sale and rent, Corbyn says it’s a sign of what’s wrong with the economy, away from the growth figures.
“We are running an economy where we pretend that rising property values equals economic growth. It’s nonsense. The rise in value of a stack of bricks and mortar, steel and wood and glass is just that, bricks and mortar, steel and wood and glass. It has the same intrinsic value.
“Instead we have this house price inflation which is claimed to be a good thing. It’s not actually. But there is of course a buy-in to those who own a place.
“I own a house, well it’s a shared ownership,” he says. A twinkle in his eye, he then says: “Me and the bank share it – a mortgage it’s called…I don’t want you to get the wrong idea.”
jeremy corbyn
Corbyn meets the media scrum outside his house
There’s often a twinkle in Corbyn’s eye. During the interview, two women who have been sitting at a nearby table get up to leave, but not before wishing their MP well. They give him the thumbs up and he asks “You’re alright? Lovely to see you.”

One of the women notes the size of the Corbyn crew present in the small cafe - his fellow party canvassers, his communications director Seumas Milne, his wife Laura Alvarez, the HuffPost photographer. “How do you cope with this pressure?” the woman asks. “That’s your bodyguard is it?”
Corbyn laughs and replies: “Laura is the Number One bodyguard. And the other two ladies behind her they’re all bodyguards. They’re my protection.”
When it comes to the media, Corbyn sounds like he’s preparing some further protection. Some in his party want fresh curbs on media ownership in the 2020 manifesto, does he agree?
“I’m a member of the NUJ, I fully understand the importance of an independent media, an investigative media, I get all that,” he begins. “What I don’t get is the way in which the media, particularly the print media, can be routinely abusive and feel that that is perfectly OK.

“I think there does need to be multiplicity of ownership. There does need to be a wide variety of it, and no crossover between broadcast and print media. That’s what I’d want to see. So I am looking at those issues and we will put forward something on it.

“But I also recognise that media has changed a great deal. Social media and internet have completely changed the whole game. We have a 24 hour media age which has it’s ups and downs. The upside is that you can find things out very quickly, the downside is it can be completely inaccurate and gets a life of its own very quickly.”

Some critics point out that three families own more than 60% of Britain’s national newspapers, would he do anything about that? “I would want a divestment of some of that, so share that out a bit more,” he says.
“Also local papers do play an important part in communities. There’s a monopoly. If you look at every region, the local papers have often all but disappeared and become some regional editorial function that lives off press releases. I’m an obsessive buyer of local papers. Wherever I go I buy a local paper, I read them on the train. Sometimes they’re great.

Theresa May seems to have shelved ‘Leveson 2’ - the second part of the media inquiry which was meant to cover illegal practices and police corruption. What does he think of that?
“I’m concerned that they are delaying on it. It’s got to be done. We cannot have this degree of practice going on. What was exposed was utterly appalling practices, intrusion on individuals and it’s got to stop.”
As for new media, Corbyn, like many around him in his senior team, believe that they can bypass some of the newspaper criticism by utilising Facebook, Twitter and other tools. The extent of the changes doesn’t daunt him, he says.
“When I was 18 I was in Jamaica as a volunteer, I was there for two years. Then I went round Latin America on my own, I was away from home for a long time. I made one phone call the whole time I was away. And when I phoned my home, they were out. We communicated by letter. They had no idea, where I was going, I didn’t have much idea where I was going. I thought it was all perfectly OK.

“The idea now that you would go travelling around Bolivia or Peru on your own and have no contact with anybody for months on end, they’d be Facebooking and Facetimeing the whole time. In my own lifetime, it’s changed and it’s good, it’s great.”
piers corbyn
Piers Corbyn, brother of Jeremy, back in 1975. Beards were a family thing.
Corbyn’s brother Piers preferred the ‘old media’ of television recently to talk about his views on climate change. Piers, a meteorologist who believes that global warming is down to the sun rather than man-made emissions, appeared on BBC’s This Week programme to say Jeremy was ‘very much in favour of debate’ on the issue but had to toe the Labour line.
What’s Corbyn’s view of his brother’s argument? Is he an eccentric? “I have the debate with him almost every day. And Christmas lunch can be very long with him.” So he is a firm believer that climate change is man-made, that all the evidence shows it? “We have been throwing a lot of stuff into the atmosphere, all of us human beings, for the past 200 years, particularly in the United States, Western Europe, now China and India,” Corbyn replies. “Does anybody seriously believe that all that air pollution hasn’t had an effect?”
Well, his brother seems to seriously believe that. “Piers and I have a debate about it. He’s brilliant at weather forecasting. And he does do solar activity as a way of predicting weather, he’s brilliant at that. I get that, I understand that. He’s a very brilliant guy, I just don’t agree with him that there is no human factor in climate change. He says there is a natural process.

“That is true, you look at historical records take Antarctic ice cores and all that, there’s clearly changes in temperature and so on over geological time and other time, but I cannot believe that [it’s not man-made too]. I was in Paris and I was fascinated by the process, we held a public meeting with Naomi Klein and myself speaking, 700 people came, we had a great time.
“My views are strongly that we’ve got to act. The fact that we’ve managed to reduce carbon emissions during a period of some degree of economic expansion, by regulation, has got to be a good thing.”

David Cameron in early 2014 suggested there was now an evidence based link between flooding and climate change. Will the extreme weather events we’ve seen in recent years change the debate?

“I hope so. The effects of climate change globally are very serious. I was in Cumbria for the floods there and the effects of them. There has to be an approach which is both flood defensive and holistic. Globally, there’s a very large number of environmental refugees as well as political refugees.”
jeremy corbyn mosque
Corbyn, outside Finsbury Park Mosque.
The need to act to save the planet from global warming is held with an almost religious fervour among some environmentalists. But when it comes to religion itself, it is unclear where Corbyn lies on the spectrum of belief and non-belief.
Some people think he is an atheist, others think he’s an agnostic, so where is he on the issue? “I don’t want us to move into religious politics in Britain,” he replies.
“I respect all faiths, I probably spend more time going to religious services than most people, of all types. I go to synagogues, I go to mosques, I go to temples, I go to churches, and I have many humanistic friends and I have many atheist friends. I respect them all. “

But is he a believer, is there a God for him, or is that a private thing? “It’s a private thing.” Is there a spiritualism that appeals to him? “I like looking and thinking at the natural process in this world, how we survive on this planet.”
And to those who say he’d make the perfect Buddhist? “None of us do perfection, do we really?” he smiles.
“I suppose I am interested in sustainability of the natural world. And that actually becomes a question of belief. You see my view on environment is it’s as much a mentality, as much as a physical thing.
“It’s a mentality of the limits of what we can do to this planet and the sustainability of it, reuse it, recycle it. If the generation ten on, when you and I are long gone, is going to have a life, then we’ve got to do something about it now.”

So, to put this to rest, if someone writes Jeremy Corbyn is an atheist, is that untrue? “There are so many things about me written that are unfair, unjust and ill-searched that it would be wrong,” he says. “I’m not going any further than that, belief is a private thing.”
jezza and paul waugh
Corbyn showing off his ear-wiggle
How about his sleep regime? Does he get eight hours or does he survive on a punishing Thatcher-style four-hours-a-night as many politicians seem to? “I don’t get eight hours, I never have done. Maybe six. I sleep fine but not very long,” he says.
He then delivers his most chilled-out response of all. “I’m not a stressed person. I believe you’ve got to look at things, you’ve got to do your work, you’ve got to be responsible about it, you’ve got to listen to people about it. But stressing isn’t going to make it better.”

Corbyn is certainly relaxed in Cafe Metro. After a morning’s canvassing and Christmas carolling at his community centre, he’s in good spirits. At one point, he reveals that his party piece is being able to wiggle his ears, hands-free. “Can you move your ears?” he asks his comms chief. “‘I wouldn’t even know where to begin with the ear movement,” is the reply.
Undaunted, Corbyn says to his wife: “Did you know that Laura, I can move my ears?” She replies that her father used to be able to do it. Corbyn smiles: “If you see me moving my ears, there’s something very special happening.” HuffPost tried to capture the wiggle on video, but didn’t quite succeed.
Corbyn’s supporters say that much of his appeal stems from his authenticity and his ‘straight talking’. He’s indeed famous for his principled stances on issues, but the public also like politicians who occasionally put up their hand and admit they got something wrong. So has he ever changed his mind on any policy?

There’s a pause. “Hmm. Fracking?” he says, briefly, without elaborating. “In some cases, I’ve taken a kind of agnostic view on something and then realised it’s either good or bad.
“I don’t jump to conclusions on things, yes I have strong principles on democracy, on human rights, on sustainability, on equality in our society. Does it mean you never develop a policy? You do. I was a trade union organiser, I was a councillor, I think you have to listen to people.”
So compromise is not a dirty word? It’s part of politics? “Yes,” he replies, before adding swiftly: “It doesn’t mean you avoid your principles.”
bolivia
Bolivian president Evo Morales with Paraguay's Horacio Cartes
Corbyn has long been seen as an internationalist who supports other political leaders, from Hugo Chavez in Venezuela to name but one. So, which country would he live in if it wasn't Britain?

"I have travelled in my life a great deal. I've been to probably 70 countries in my life. Everywhere I go, I think 'could I live here?' And you look around, wherever you end up living you make the best of it,” he says.
Pointing to those in the cafe, he says: “There’s people in this very place here…he’s [the cafe owner] from Palestine, she's [his local councillor and fellow canvasser Michelline] from Congo, people have made their homes here.
“It's different from where they've come from, they've adapted and made a contribution. If I end up living in the Congo where Michelline's parents are from, I'm sure I would adapt and be fine.
“The most interesting experience in my life was being sent to Jamaica at the age of 18 and being told to work with young people. I was only about two years older than most of the kids I was working with. It was pretty hard going actually, but it was wonderful. I didn't go to university, I did that instead."
But was there any country whose economic and social policies you most admire. Is there one country? Norway, Sweden, Latin America?
“Scandinavian countries I admire. I admire what Bolivia has achieved particularly in the elimination of poverty, sustainability on the environment and sharing out its mineral wealth.
“It’s very interesting what’s happening in Bolivia, it’s a re-flowering of the indigenous cultures in Bolivia which I find absolutely fascinating. I went to Bolivia first when I was 19. I went back two years ago, very interesting.”
arsene wenger
Arsene Wenger, another manager of a red team
One thing Corbyn would miss if he lived overseas would be his local football team, Arsenal. His son Ben works as a coach with the youth team at Watford. Yet Watford are flying high in the Premiership. When Arsenal play Watford, who should win? "I love Ben dearly, but I'm a Gooner,” Corbyn replies.

Asked if Arsene Wenger inspires his own leadership, he admits he does. "He's great manager, he's a very thoughtful man, he's a deeply intellectual man, I've huge time and huge respect for Arsene Wenger.
“I had a good chat with him before the England-France game [after the Paris attacks]. And - can we keep it to ourselves? - he assured me that Arsenal are really in the hunt for the Premiership this season. And I gave him a hug. And I said 'Arsene I hope you're right this time.'

“I've got a lot of time for Arsene Wenger. I think he's very interesting because of his management style and all that. I think he's fascinating.”
Thoughtful, patient, and with a unique man-management style is just how many Corbyn supporters view their party leader. Which brings us to one final question, not least given his penchant for Latin America.
Does he like the word ‘Corbynista’? “No,” he replies, firmly. “It’s not about me, it’s about people.” And then he beams broadly: “I prefer Jez”.

Despre lacomie, motorul capitalismului catre distrugerea speciei

$
0
0

The obsessive emphasis on economic prosperity and development reflects how rooted consumerism became in modern societies, whose chief purpose is reduced to ensuring financial growth even at the cost of well-being of its members. When growth in a country stalls, a daunting apprehension takes over public, newspapers compete to list what went wrong, and government leaders start to give defiant and inspiring speeches to uplift the morale of people as if in war times. In order to stir growth and attract investors from foreign countries, human life is often disregarded by governments, success of which is mostly determined according to their performance in economy. Increasing production and creating a perpetual need to promote consumerism became the only way for countries to have a powerful and healthy economy; therefore, a halt in consumption causes great many problems for the governments around the globe. While the constant deterioration of nature and exploitation of labour stand as a horrible and solid reality before our eyes, it should not be difficult to discern at what expense the much-desired growth is ensured.
The culture of consumption is embedded in the daily life to the extent that more people started to define their self-esteem according to the items they possess. Feeling valuable through the objects we purchase and finding a meaning to our lives in products prove much simpler than honing our human capacities to the fullest and enhancing our character with the light of knowledge. In this regard, we are never short of items to content ourselves with. Capitalist system never fails to flood us with a large variety of products; it depends on the ever-growing appetite of consumers to continue on a large-scale production. The vital aim of capitalism, however, poses itself as a great contradiction, as it targets to augment hunger by overfeeding it. The modern consumer is like the Gargantua in Rabelais’ fiction, he is before a rich table of succulent foods, but his hunger just gets greater with every bite he takes. The act of eating has long lost its purpose to feed, and gargantuan needs and desires destroy every bit of meaning that is left in life. Consuming what is produced became the mere objective of many who think themselves more respectable when they have the best item available.
The exponential growth of consumption brings the eternal damnation of life, since the frenzy of consumption deprives life from meaning and vitality. Many cling to define themselves with products and feel worthwhile according to their financial power to purchase, for the materiality of items thought to be utile for filling the great gap in spirituality that grows immense day by day. It reflects a serious degeneration, a substantial destruction of intelligibility, a step into a gruesome future in which people will have price tags on their foreheads. Nowadays, as gruesome as it sounds, it is not impossible to find a youngster who is ready to sell his kidney to get a new tablet. To illustrate, the case of an adolescent, from a rural province of China, who sold his kidney to buy a cellphone and a tablet was a puzzling revelation to many, as it showed, along many things, how human beings could be deteriorating into a level where dignity and honour do not exist and money can just buy anything. The youngster’s desire to have the brand-new products of technology was abused by some abject opportunists who, in every single situation, think of their profit without heeding the destruction their actions bring. Human dignity plays no role in their worlds, they are after satisfying their self-perpetuating savage greed that blights nature and ruins the lives of many.
The glazing desires of contemptible opportunists do not know any borders, the destruction they create befalls on each of us, and their richness comes with the suffering of masses. It is difficult not to lose faith in humanity when encountering wars, murders, and conflict of interests, which result in atrocity and sheer devastation. Every piece of earth is an arena of grim dispute; and many do not hesitate to commit themselves thoroughly to turn each part of nature into money, for nature to their eyes is nothing more than a resource which ought exhaustively to be exploited. It is not a living body, it is not a home for them, it is not a habitat that animals and human beings inhabit; it is a mere tool to be used for making money.
Torturing and extinguishing animal species by ruining their habitats, since the beginning of our century, have started to receive a pervasive and fierce criticism not only by environmentalists but also by everybody with conscience. The misfortunes of environmental destruction has not only stricken animals, with the affects of global warming, it caused oceans to rise and thereby dislocated many, it contaminated waters, and polluted the air we breathe. Those who are vicious towards nature would not spare human life for appeasing their greed. In the Amazon rainforest, loggers, after illegally cutting trees and hunting, killed many Indians, burnt their entire villages, and tortured children. The deforestation of the rainforest is one of the great problems the earth faces, but knowing that those who cut the trees there did not spare Indians living harmoniously with nature signifies more than what words can describe. In Peru, one entire Indian village was reduced to ashes, people were killed; in Brazil, Indian girls were found burnt. The problem persists to this day, as some loggers, for silencing Indians and breaking their opposition to deforestation, do not hesitate to slay entire villages. If political conditions were conducive, those native people, instead of being burnt to death, would be put for sale in slave markets. The methods of subversion change over time, but agony remains the same in essence. Because the Amazon is a vast jungle where policing is difficult, the little is known about the plight of Indians. That little information is, however, enough for comprehending the gravity of problem, as deforestation and ruination of nature reflect the gargantuan greed of some, which makes the earth hell for innocent many.
Marring nature in order to maintain the endless circle of constant supply and unceasing demand is an appalling phenomenon faced all over the globe. The difference in societal relations and financial development do not change the fact that, in different forms, in each country, nature is devastated due to the fathomless greed of humankind. In this case, the pervasive economic system of capitalism is nothing more than the embodiment of this bottomless greed, in which might makes right and profit determines every type of interaction. From the developed Canada to the underdeveloped Nigeria, nature has been blighted for the sake of overproduction that generates a colossal consumption. The case of Canada, however, is very curious, as it has long been regarded as a natural heaven, whose pristine forests and tranquil lakes drew a plenty of visitors from all over the world. Climbing to the Rocky’s and being entranced by the allure of nature, observing the grizzly bears in British Columbia; going north to cottages and thriving spiritually by the lakes, the surface of which mirrors the greenness of nearby forests, have never broken their spell on nature lovers. Nowadays, nevertheless, Canada is making headlines for quite a different reason. The country of natural wonders, when mentioned, does not arise a sublime feeling of nature anymore; in contrast, it brings to mind the destruction of environment, which could only be associated with sheer shame.
Portraying the scale of natural destruction in Canada could accentuate the importance of forming a new understanding of nature, as today’s system, guided by mere greed and endless profit pursuits, left us only a contaminated world whose peoples invariably suffer from inequality and injustice. The oil sand mining in Canada, in this case, has pernicious impacts on environment, and encouraged by the government, mining companies are relentlessly befouling nature. Releasing large volumes of contaminants into the air, the extraction of oil sands is considered as a very polluting process, since it entails the clearance of forests and the waste of water. In 2011, for mining oil sands, 170 million cubic meters of water was used, which equals to the same year’s total residential water use of 1.7 million Canadians. Because of the critical amount of toxins within, the discharge water is not recycled back into the rivers but stored in tailing lakes, and risk of toxins leaking into the underground waters is high. It is also known that wastewater, sometimes, is injected deep underground. The ecosystem of the Athabasca River, which flows into one of the world’s largest fresh water deltas, is at risk due to the constant water withdrawals. Also mining of oil sands emits three to four times more greenhouse gas than conventional crude oil production in Canada and the United States. Besides greenhouse gases, the extraction of oil sands also releases large amounts of different contaminants into the air. The oil sand mining has already caused the clearance of 715 square kilometres of forests, and it is estimated that by 2022, 18,6 hectares of forests will be disturbed daily.
The oil sands of Alberta did not only surface as a richness from the Arabian Nights, whose clandestine existence went unnoticed by the Canadian society, it also emerged as a testimony to the corrupting greed of humankind that spoils natural habitats. In a world where prospering financially became the sole purpose of existence, it rather looks out of place to offer that Canadians who deciphered the password to the cave of Ali Baba should just forget it in order to respire clean air. In the cave richness of centuries awaits them, there is huge amount of easy money to be extracted. They will know no boundaries to loot the fortune of nature; they will contaminate the air, trouble the waters, and destroy the habitats. Destruction is, in the end, what they are trained to achieve. They will look for the richness meters beneath earth while it stands just in front of them.
The heavy weight of overproduction and constant consumption falls on nature, and producers look meticulously for new resources to make use of. While the adverse affects of global warming deteriorate the life quality of billions of people, insisting on the growth based production model seems to be an insolent assault on the earth with a malicious target to extinguish the life within. Growth is the instantaneous appeasement of the gargantuan appetite, it is the direct aim of capitalism to ensure; without growth both in production and consumption, crises occur in economy, because remaining stable and calm in the capitalist system, even for a moment, means a financial suicide. There should not be a pause, not a moment of tranquility; with the great industrial means, economy has to extend itself, even at the cost of destroying the world. Not a piece of earth will remain unspoiled in the end, not a spoonful of water unpolluted, and not a breath of air uncontaminated. System has to grow, and every latent capacity of nature should be sacrificed.
The unceasing financial growth is promoted worldwide under the disguise of development, which brings to mind the realization of humane possibilities that lay dormant in humankind. Development, in the personal sense, means the realization of one’s true self; it involves the amelioration of problems that prevent one’s abilities to surface. Nonetheless, hiding behind these positive connotations, development, in the modern use, is nothing more than the dismantling of personality and life; it is nothing else than the destruction of nature and the promotion of consumption. Development, in the capitalist lexicon, is the gradual increase of wealth; the realization of human possibilities does not concern this concept in the capitalist use, as the gradual increase of wealth has always been deliberately distributed amongst a few. By hijacking the concept of development and using it as a justification for the growth based economy, capitalist ideology creates an illusion of well-being that is directly linked to consumption. In this system, the only role of human being is to consume as much as possible, and well-being is just a result of consumption, since the owned products and the ability to afford new ones are the sole criterions for development. At the root of obsessive consumption frenzy, which degenerates people into a level of no dignity and honour, lays the deceitful ideals of capitalism that creates illusions as a warranty for its existence.
The idea of development, merely linked to economic prosperity, created consumerist societies, whose value-free consciousness does not have the competence to grieve the demolition of the life-world. The consumption-oriented system, in this regard, alienated many of us from nature, as we no longer consider ourselves a part of it; nature is only a source of production in the modern era, the destruction of which is a necessity for the much-esteemed capitalism to perpetuate. Spoiling environment and creating an illusion of development, the capitalist system achieves to build a structure that draws boundaries to every concept in use. Its super-structure is considered as powerful as to assign an essence to humankind, and its achievement in envisioning and manipulating human behaviour is palpable.
In the capitalist world, human being is not recognized as an agent whose free will has the power to negate any type of causality. For our actions are believed to be predicted and directed through some manipulations that the capitalist system depends on, the mechanical process of causality is considered our intrinsic part which we could not overcome. Now, in the modern era, for the first time, human action is defined in the solidness of some projections; since human being, in the neo-liberalist philosophy, is no different than animals that are after feeding their hunger and securing their lives. The intellectual part of humanity is overlooked in a sense that every spiritual and intellectual strivings are disparaged, and remaining intellectual activities are emptied out. Even culture, which denotes the humanness of our species, is turned into an industry that pushes forward new products to eternalize the illusions of capitalism. These illusions achieve to divert reality to the degree that the suppressing capitalism, which positions humankind in the same level as animals and subjects them to the causality of market rules, is deemed a liberating system indispensible to freedoms. In fact, freedom, in the raging capitalist world, is confined to the borders of a shopping mall. Even though we are free to choose from one of the options presented, most of the times, we could not create our own. Thinking that we are often driven to purchase some products that we do not consider useful betrays the freedom in our era as a sad state of affairs. The limits of malls became the limits of our liberty. It is vital for capitalism to supply those malls at any expense, for what is at stake is our modern freedom. No forest, no lake, and no mountain will be spared in this process.
Under the great expansionist policies and growth numbers are the destruction of our life-world and the suffering of masses. We are in the age of construction; there is a purpose for our incessant attempts to bring the world into order, as we try relentlessly to exploit nature to construct the new. New buildings, new items, and new roads are always in the horizon, there is a rush to build and change. Although construction carries positive overtones, it always entails destruction. Every new building rises on the rubbles of something else, every item we have and see was created as a result of destruction. Fresh and glittering appearance of the new blinds us to discern the demolishment, which is the foundation of novelty. Virtue of the new is in proportion to what has been destroyed for its production. The coffee that many delight in drinking entails the deforestation of rainforests, exploitation of labour, and depletion of rivers. A t-shirt I buy mostly causes rivers to flow with chemicals, children sent into cotton fields, and workers to suffer in inexplicable conditions. A new cellphone, the release of which allures some ambitious consumers to spend a night in queue in front of stores, is made in low-wage countries, with the grim abuse of workers, that some in the production plants preferred suicide than work under dire conditions without any benefits. The restless construction of the new brings the destruction that many could not fathom. Life, in its all manifestations, is negated, and a sheer devastation of the world is constructed through the means of ruthless capitalism.
The exploitation of labour is a direct result of capitalism, the chief objective of which is nothing different than ensuring growth and increasing consumption without regarding the consequences of its inhumane policies. Garment workers who die due to negligence are the causalities of a greedy system that does not recognize any value in humanity. Although very saddening, the case of garment workers would clarify the destruction that our life-world is undergoing. In Bangladesh, where garment industry generates eighty percent of the total export revenue, 3.5 million workers produce goods for principally European and North American markets. Even though the industry is very profitable for the factory owners and resellers, the majority of garment workers earn approximately twenty-five euros a month. The working conditions are appalling, as many are forced to work sixteen hours a day without any breaks. Some workers finish their shift at 3 a.m. to start again the same morning at 7.30 a.m. The hazardous conditions in factories also leads to injuries and fires. Since 1990, more than four hundred workers have died and several thousand have been wounded in fifty major factory fires. Sexual harassment and discrimination are also widespread in the sector, and formation of syndicates is prevented. Profiting from suffering and blood, filling their pockets with dirty money, and thinking only for their own sake, it seems like the beast within some people have emerged and taken control of all the faculties we hold humane.
Many should be sacrificed for the comfort of the few. Inequality, in this sense, seems to stem from the fact that the existence of a lower class ensures the continuity of the low cost mass production; for the exploitation of labour could hardly be distinguished from the present day economic system. Inequality stands alongside with capitalism, it is not only a by-product of the free-market, but also a target to be constantly reached. Today, the greatest problems we face, including terrorism and wars, are the consequences of inequality, as the growing gap between the rich and the poor imply an immense cleavage which is not likely to be filled near future. By childishly closing our eyes to reality, we do not resolve anything. The scale of inequality is terrifying, and unless some action is taken for tackling the great wealth gap, future is to be a bleak one, prone to bloody revolutions. According to a report released by the Oxfam Foundation, the richest one percent owns the forty eight percent of the global wealth, leaving only fifty two percent for the rest. Statistics show that, by 2016, wealth of the top one percent will be exceeding the remaining ninety nine percent. Outrageously, wealth of the super rich eighty individuals is equal to the wealth owned by the bottom fifty percent; in this sense, what 3.5 billion people have to share is owned by these extremely rich eighty people. How long could this system of subversion and torture go on?
The links between capitalism and the destruction of nature are often overlooked, and challenges that our life-world faces are minimalized into their single being. The interconnectedness of problems requires to be approached through an all-encompassing philosophical critique of capitalism; for the destruction of nature and exploitation of labour have all emanated from the same abyss of greedy politics and economics. The formidable enemy of the life-world is the incarnation of our greed in the shape of capitalism, and our gargantuan appetite has granted on this system fatal weapons to ensure the destruction it strives to construct. It tarnishes the human dignity and honour, subverts the meaning of liberty and development, and generates colossal illusions to guarantee the continuation of its abuse. Because the enemy is nothing different than our own greed, rescuing the life-world from a sheer devastation is only possible through a spiritual and intellectual renewal that negates the illusions of capitalism. The world that is utterly wrecked by the brutal human greed can only be healed through the nobility of our actions, as human being has righteous qualities to foster. Instead of forgetting our humanness and defining our worth according to the items we posses, we should discern and counter the destructive problems that made us forget our virtues. In a world where many find refuge in the materiality of products and content with their power to purchase, a re-humanization should be pursued and realized. We all hope to reach bright days, in which meaninglessness of our lives will end, and all our problems will be resolved. Dreams of bright days will not be realized as a result of the demolition that capitalism implements in every sphere of life and nature. As the corrupting greed of humankind devastates the earth in its entirety and paves the way for a natural apocalypse, comprehending the scale and gravity of problems is indispensible for resolving them. No brightness awaits those who lack the courage to open their eyes.
References:

Austeritatea și „opțiunea de vînzare cu specific de clasă“ Dialog cu Mark BLYTH de Iulia POPOVICI

$
0
0
Publicată anul acesta la Editura Tact, cartea economistului american Mark Blyth Austeritatea. Istoria unei idei periculoase este de departe una dintre cele mai importante analize recente ale politicilor economice euro-atlantice de după declanșarea crizei din 2008. Profesor la Brown University, Mark Blyth face în acest volum o genealogie a ideilor contemporane despre austeritate și demontează, elegant și fascinant, miturile care-o însoțesc.
Există o opoziție față de austeritate în mediul universitar și, mai nou, chiar în sînul FMI, sînt multe cărți pro și contra. Ce v-a făcut să scrieți această carte, și s-o faceți pe un ton relaxat, ironic și deloc… auster? Credeți că există un public generalist pentru astfel de lucrări?
Mă bucur că vi se pare amuzantă. Comedia și tragedia sînt foarte înrudite. Oameni Foarte Serioși care le produc suferință altora ca să le meargă mai bine, deși dovezile spun contrariul, asta e ceva absurd. Și totuși, continuă. Să crezi că oamenilor obișnuiți le pasă de randamentul obligațiunilor și apreciază tăierile de cheltuieli sociale pentru povara fiscală mai redusă promisă peste zece ani, cînd cei mai mulți se luptă cu aritmetica simplă, e ușor hilar. Mai puțin atunci cînd consecința e întărirea unor politici economice construite pe astfel de premise, cum ar fi noțiunea de austeritate expansionistă, care a reprezentat un element central în salvarea băncilor din Europa de Sud și de Est în 2009-2012. Totuși, uneori faptele se pun în calea unei bune ideologii. FMI a fost extrem de important în a atrage atenția asupra costurilor reale ale austerității. Ar trebui ca publicul să fie mult mai atent la asta? Da. Înseamnă asta să citești rapoartele FMI în varianta lor brută? Dacă chiar vrei să adormi de plictiseală, da. Există, în schimb, o piață pentru lucrări de macroeconomie pentru oameni normali? Absolut. Fiindcă să lași scrisul despre macroeconomie pe mîna Oamenilor Foarte Serioși e ca și cum ai lăsa războiul pe mîna generalilor…, o idee foarte proastă.
Unele dintre cele mai interesante părți din această carte sînt cele despre istoria intelectuală a austerității. Cum ați rezuma această istorie și de ce este ea atît de imporantă?
Avînd în vedere că ocupă două capitole din carte și acoperă 400 de ani de istorie intelectuală, e cam greu de rezumat aici. Dar o să încerc. În esență, liberalismul, ca filozofie politică, avînd în centru primatul individului purtător de „drepturi“, a avut probleme cu ideea de Stat din două motive. Întîi, după cum admit și John Locke, și David Hume, și Adam Smith, ai nevoie de Stat ca să creeze piețe. Ele nu vin de la Dumnezeu. Cineva trebuie să stabilească proprietatea privată, să garanteze contractele și, esențial, să supravegheze distribuția de venit și bogăția pe care le fac posibile piețele și care sînt foarte inechitabile.
Orice stat care e destul de mare să facă asta este și destul de mare să-ți ia proprietatea, de aici și cel de-al Doilea Amendament din Constituția americană (dreptul de a purta armă), deci n-ai încredere în el. Dar ai nevoie de el. Așadar, cum plătești pentru el? Avînd în vedere concentrarea de bogăție pe care o stabilesc piețele în absența mecanismelor de redistribuție, cei care pot plăti pentru stat vor plăti o grămadă pentru protecția oferită de el. Dar ei nu vor să plătească taxe. Aici intră în scenă piața de obligațiuni. De ce să plătești taxe cînd poți pur și simplu să-i dai cu împrumut Guvernului banii cu care să te protejeze, să-i primești înapoi cu dobîndă și să folosești dobînda ca să-i dai o lecție Statului atunci cînd face lucruri care nu-ți plac? Însă există un punct vulnerabil în această logică, spun acești gînditori (și aliații lor de mai tîrziu, pînă în zilele noastre). Punctul vulnerabil e că, pentru a-i face pe oameni să cumpere obligațiuni, ei ar trebui să obțină un randament al acestor obligațiuni la fel de bun ca atunci cînd investesc în economia reală. Dar de vreme ce datoria guvernamentală e garantată, de ce să riști cu capitaluri reale? Prin urmare, pura existență a datoriei face inevitabil ca ea să se tot adune, pînă cînd nu mai facem altceva decît să plătim dobîndă pentru ea, iar Statul sfîrșește prin a intra în faliment, tipărind bani pînă cînd banii nu mai valorează nimic. Singura soluție pentru această criză inevitabilă e să tai din cheltuieli și să oprești emiterea de noi datorii. Sună cunoscut? Ar trebui. Aceleași argumente ne sînt repetate astăzi, cu puține modificări, dar cu nume mai complicate (neutralitate monetară pe termen lung, efect de evicțiune, echivalență ricardiană etc.). Numai că există o problemă. Toți cei de mai sus greșesc. Chiar în cazul pe care Smith și Hume îl știau cel mai bine, Marea Britanie n-a falimentat. A recuperat rapid, a devenit o putere hegemonică globală, iar procentul datoriei raportat la dimensiunea economiei s-a mișcorat în timp. Creșterea vindecă datoria. Tăierile fac datoriile mai mari, nu mai mici. De aceea, toate datoriile zonei euro sînt în creș­tere, deși cheltuielile au scăzut. Această istorie intelectuală e importantă fiindcă ne tot spunem singuri aceleași povești și nu învățăm niciodată din greșeli.
În realitate, a existat vreo țară în plină recesiune sau în faza de recuperare în care austeritatea să fi funcționat în practică? De ce?
Dacă definim austeritatea ca fiind tăieri din bugetul public menite să coboare salariile și prețurile pentru a da încredere investitorilor în așa fel încît economia să crească în loc să se contracteze, răspunsul e nu. Multe cazuri au fost prezentate drept exemple de „austeritate expansionistă“ în anii ’80 și ’90. Le analizez pe toate în carte (Danemarca și Suedia, Irlanda și Australia). Toate confundă corelația și cauzalitatea. State mici cu monedă proprie și-au devalorizat această monedă în același timp în care partenerii lor comerciali mult mai mari erau în expansiune. Exporturile au explodat. Veni­turile au crescut. Cheltuielile au fost tăiate, iar economia a crescut. Dar n-a crescut datorită tăierilor. Asta e un nonsens. Uitați-vă doar la Grecia de azi ca să vedeți ce se întîmplă cînd tai o treime din cheltuieli. Pierzi o treime din PIB. Nu cîștigi nimic. Punct.
(Macro)economia a fost și este privită de marele public drept o știință, eventual infailibilă. În cartea dvs., pare că ceea ce se întîmplă acum în Europa, cel puțin, ține de elemente precum anumite păreri, de încredere, de impresia unor riscuri, de cît de leneși cred unii că sînt grecii și alți factori subiectivi. Cum funcționează, de fapt, lucrurile?
E macroeconomia o știință? Păi, folosește multă matematică. Vorbește despre echilibru și eficiență. Zice că are legi. Iar o parte din ea pare să urmărească realitatea, cel puțin o vreme. Dar să luăm în considerație următoarele. Imaginați-vă că în 2006 ați fi reunit toți Oamenii Foarte Serioși ai lumii. Toți șefii băncilor centrale, economiști, decidenți, și ați fi spus următoarele:
„OK, băieți (toți ar fi fost bărbați). Închipuiți-vă că vine o mare criză bancară. Putem lăsa băncile să se prăbușească, ceea ce ar însemna ca tot capitalul nostru (pensii, investiții etc.) să se prăbușească, deci în loc de asta o să folosim buzunarul public să salvăm sistemul. Acum, închipuiți-vă că aruncăm vreo 13 trilioane de dolari în masa monetară globală prin interven­țiile noastre. Închipuiți-vă că facem relaxare cantitativă la un nivel nemaivăzut și că în felul acesta distorsionăm prețul oricărei acțiuni, obligațiuni și case de pe planetă. Ca rezultat al prăbușirii ratelor la centru, trilioane se scurg pe piețele emergente, umflînd pînă la ceruri bilan­țurile lor și pe cele ale Chinei. Pe urmă adăugăm un stimulent fiscal, apoi urmă facem o mare contracție. Ce se va întîmpla?“.
Pentru mulți, răspunsul ar fi: „O să ai 20% creștere și 50% inflație. O să trebuiască să aplici o politică de contracție foarte severă ca să contracarezi asta. Ar fi un dezastru. O să fie inflație peste tot“.
Și totuși… nici urmă de inflație. Creșterea e abia pozitivă. Toate astea s-au întîmplat, iar macroeconomia n-are nici o idee de ce. Așa că din această perspectivă, dacă e o știință, atunci e una foarte fragilă. Cît înseamnă așteptări subiective? La bază? 100%. Economia e doar o rețea de așteptări reciproce. Dar sînt și trăsături structurale. Odată ce salvezi capitaluri private cu bani publici, acumulezi datorie publică. Odată ce liberalizezi finanțele, sfîrșești cu munți de datorie privată. Odată ce distorsionezi recompensele în așa fel încît cei 1% dețin acum jumătate de planetă, atunci cei care pot investi nu au de ce s-o facă, ceea ce explică de ce creșterea e atît de mică. Totul e despre așteptări. Dar e și despre proprietate și inegalitate.
De austeritate, spuneți, au beneficiat anumite părți ale societății – cei bogați și foarte bogați. Vedeți actualele politici economice europene ca fiind o chestiune de clasă? E actuala abordare a economiei o amenințare pentru democrație?
Da și da. Și nici nu rîd, nici nu glumesc. E mult mai serios decît ne imaginăm. Ceea ce s-a întîmplat de cînd a apărut criza e construcția a ceea ce eu numesc o „opțiune de vînzare cu specific de clasă“. O opțiune de vînzare e ca un contract de asigurare. Proprietarul primeș­te dreptul să vîndă ceva, la o anumită dată și un anumit preț, celeilalte părți din contract. Deci imaginați-vă primii 20% din distribuția de venit (cei ale căror capitaluri sînt pasivele băncii) avînd probleme. Ei au o „opțiune de vînzare“ asupra celor 80% de la baza distribuției, atîta timp cît capitalurile primilor 20% sînt „întregite“ de contribuabilii care plătesc pentru socializarea datoriei private în datorie publică, plătită apoi prin tăieri de buget. Cei din vîrf sînt astfel asigurați de cei de la bază. Deci ei capătă „toate recompensele și nici un risc“, iar ceilalți – „nici o recompensă și toate riscurile“. Într-o astfel de lume, se mai miră cineva că votanții abandonează partidele mainstream și caută soluții la extrema stîngă sau extrema dreaptă? Mainstreamul este perfect complice.
În cartea dvs., insistați că să mergi prea departe cu austeritatea e imposibil într-o democrație. Credeți că ceea ce s-a întîmplat recent cu Grecia vă poate contrazice perspectiva?
Încercarea Greciei de peste vară a fost fascinantă în multe aspecte. Primul au fost acțiunile nerușinat politice ale Băncii Centrale Europene. Limitînd lichiditățile către sistemul bancar grecesc pînă la un punct sub cel necesar unui sistem de plăți funcțional, le-a spus direct grecilor că n-au de ales. Deși au pierdut circa 30% din PIB și vor pierde și mai mult prin termenii noului acord, grecii par hotărîți să rămînă în zona euro cu orice preț. Așa că poate greșesc, iar unii oameni sînt dispuși să voteze pentru recesiune. Asta poate fi adevărat pentru circumstanțele speciale ale Greciei. Nu văd să fie adevărat pentru Italia sau Franța pe termen lung. Fie revine creșterea, și cu ea și locurile de muncă, fie ipoteza va fi din nou testată.
Unul dintre argumentele „intuitive“ în favoarea austerității, în România și aiurea, face o paralelă între obiceiurile de consum ale unei gospodării și cheltuielile publice. Cît de „greșit“ e să compari micro- și macroeconomia?
E atît de greșit încît nu e „nici măcar greșit“. Atîta vreme cît ai o monedă proprie, se aplică cele ce urmează: îți poți emite propria datorie și o poți plăti în moneda pe care o tipărești. Familiile nu pot face asta. Poți aduce oameni în țară și le poți taxa copiii mîine pentru o datorie emisă azi. Gospodăriile nu pot face asta. Datoriile deținute în țară sînt pur și simplu creanțe ale unei părți a societății față de alta – datorii care, din nou, sînt plătibile în moneda pe care o tipărești. Firmele nu pot face asta. Acum, dacă treci la euro și renunți la moneda ta, jocul se schimbă, iar statele devin oarecum la fel ca gospodăriile. Dar chiar și în acest caz, analogia nu ține. Și statele zonei euro pot emite datorie pe mai multe generații și-i pot taxa, ca s-o plătească, pe cei încă nenăscuți. Iar dacă datoria e folosită pentru investiții, ceea ce înseamnă că economia e mai mare în momentul cînd acești copii devin adulți, atunci mărimea datoriei, raportat la PIB, scade. Într-o gospodărie nu se întîmplă așa. Orice politician care spune altceva vinde brașoave.
Luînd în considerație că, așa cum dovedește cartea dvs., austeritatea e menținută de o anume retorică, nu de fapte care s-o susțină drept o politică eficientă economic, de ce-ar fi nevoie pentru ca opinia publică să se mobilizeze împotriva ei? E inevitabil să parcurgem întreg cercul și să declarăm moartea Statului bunăstării?
Dacă oamenii nu vor să se lupte pentru ceva, nici un fel de dovezi n-or să facă mare diferență. Dacă românii sînt dispuși să accepte că salariile lor trebuie să scadă ca să poată fi competitivi în raport cu chinezii sau că trebuie să plătească din propriul buzunar pentru lucruri acoperite acum prin taxe, atunci viitorul mai bun pe care și-l doresc pentru copiii lor va dispărea. Bunurile comune precum educația sau sănătatea impulsionează productivitatea. Societățile mai egalitare cresc mai bine. Campania de dezinformare privind austeritatea e parte din efortul continuu al celor care au totul de a nu plăti nimic. Au uitat că trăiesc într-o societate și că, la fel la Adam Smith și prietenii lui, trebuie să-și achite partea. Însă, cum ei dețin aproape totul, nu vor să plătească, așa că ne spun că noi trebuie să facem mai mult cu mai puțin. Dacă oamenii sînt dispuși să accepte acest mesaj, atunci partida e pierdută pentru Statul bunăstării și pentru oportunități sociale și economice pentru cei ca mine, care venim de jos. S-o recunoști nu ajunge. E nevoie de acțiune. Din nefericire, cei care-și dau seama de asta sînt noua dreaptă și noua stîngă. Partidele politice mainstream înghit consensul austerității, de aceea aceste partide sînt pe moarte și celelalte în ascensiune.
Cartea dvs. a apărut în aprilie 2013. Există, în ediția românească, o „aducere la zi“ pentru sfîrșitul lui 2014, dar multe lucruri s-au întîmplat în 2015. Ați adăuga sau schimba ceva în analiza dvs., în lumina celor petrecute în 2015?
Doar două lucruri. În primul rînd, nu sub­estimați niciodată abilitatea Băncii Centrale Europene de a înfrînge o democrație prin secarea băncilor ei. Eu am făcut-o. Apoi, nu sub­estimați niciodată abilitatea Oamenilor Foarte Serioși din Europa de a proclama o iminentă recuperare atunci cînd șomajul rămîne la niveluri de două cifre, iar creșterea productivității e foarte proastă. Eu n-o fac niciodată și, din păcate, nu sînt niciodată dezamăgit.

Să ne înrolăm oricărei Internaţionale, ducînd cu noi sentimentul Naţional!

$
0
0

Guvern de Uniune Internaţională


Prima Internaţională politică a fost cea socialistă. S-a dovedit a fi un mare eşec. Odată cu planul căderii comunismului, s-a pus la cale o nouă Internaţională: cea capitalistă. Dacă spui ceva negativ dspre aceasta, eşti taxat imediat că eşti omul ruşilor, aşa cum se spunea pe vremuri că eşti omul imperialiştilor dacă spuneai ceva rău de comunism!

Într-o propoziţie, din Internaţională în Internaţională, spre victoria finală! Dar poate să fie ceva „INTERNAŢIONAL” fără să fie mai întîi „NAŢIONAL”? În filosofia culturii, chiar termenul „universal” este definit ca perpendiculara coborîtă din cer într-un anume punct de pe pămînt, adică o valoare „universală” trebuie să fie mai întîi o valoare „naţională”, să reprezinte un anumit specific particular, ridicat la rangul de valoare pentru întreaga omenire. În acest sens, Platon este mai întîi grec, înainte de a fi filosoful nostru, al tuturor.

Sînt conştient că astfel de consideraţii despre specificul naţional ca element ce defineşte valoarea universală sînt astăzi percepute în anumite medii oculte ca fiind ceva extremist, periculos, un fel de nişte lucruri care încurcă nişte treburi, cum spunea Nicolae Văcăroiu.
Cu toate acestea, ne asumăm „riscul” de a constata că, dacă nu am fost în stare să facem niciodată un „Guvern de Uniune Naţională”, iată că ne-am trezit punîndu-ne toate speranţele într-un „Guvern de Uniune Internaţională”, format din oameni care ocupă funcţii importante în stat în timpul unui concediu luat de la instituţii internaţionale!
Cînd un tînăr inteligent s-a dus la Constantin Noica şi i-a spus că vrea să plece să studieze în Germania, marele filosof l-a întrebat: „În care Germanie vrei să pleci? A untului sau a culturii?”. Tînărul n-a înţeles şi, cu blîndeţea binecunoscută, Noica i-a spus: „Dacă vrei să pleci în Germania untului, du-te de pe acum, n-ai nevoie de mine. Dar dacă vrei să pleci în Germania culturii, nu arunca vina pe lipsurile materiale de la noi, ci pe neputinţa ta de a asimila mai întîi ce găseşti aici, în bibliotecile din ţară”. Şi a adăugat ceva care şi azi ar trebui să fie un imbold pentru orice tînăr care vrea să se împlinească: „S-au scris cărţi şi la lumina lumînării!. Peste cîteva săptămîni, tînărul a plecat în Germania şi n-am mai auzit de el. S-a şi stins ca o lumînare.
Povestea aceasta are un tîlc. Mulţi tineri au impresia că a studia „afară” îţi oferă deja un Certificat de deşteptăciune şi fac eforturi teribile de a ajunge în universităţi de prestigiu, pentru a sfîrşi apoi într-o carieră de funcţionar bine plătit. Pentru viaţa lor, pentru bunăstarea familiilor lor, este un succes şi merită toate laudele. Dar, pentru a deveni ministru, premier sau chiar preşedinte nu este nici pe departe suficient. Chiar dacă în ultimii ani aceste funcţii au devenit mai degrabă nişte stipendii acordate cuiva după binecunoscutul sistem de relaţii.
Aşa cum a fi „patriot” înseamnă a-ţi iubi patria, aşa şi a fi „demnitar” înseamnă să fii demn de încrederea pe care ţi-o acordă ţara. Golite de conţinut fie prin folosirea excesivă, uneori demagogică, sau din interese dintre cele mai oculte, „iubirea faţă de ţara ta” a devenit aproape o „expresie disidentă”, pe care, rostind-o, rişti să te trezeşti cu tot felul de etichetări şi acuzaţii care te pot arunca la marginea societăţii fără să înţelegi de ce!
România a cunoscut în aceşti ani tot felul de combinaţii politice iar eşecul lor a dus în mod inexplicabil la concluzia că nu e bine cu partide politice. Nimeni nu s-a gîndit să facă o analiză aplicată asupra acestor combinaţii şi să constate un lucru evident: nu ideea de partid politic este de vină, ci oamenii care au populat aceste partide.
Mai exact, fii de foşti activişti stalinişti, cum este Petre Roman, susţinuţi de alţi fii de stalinişti, cum sînt Vladimir Tismăneanu şi Andrei Cornea, ori de-a dreptul de ideologi odioşi ai PCR, precum Silviu Brucan sau Iosif Boda. Li s-au adăugat oportuniştii de tip nou, legaţi ombilical de organizaţii finanţate de structuri care au şi altă treabă decît să se gîndească la ce pune pe masă maica-mare de la Cârcea.
Acestea sînt adevăratele motive ale eşecului partidelor! Şi, iată, consecinţa anilor de manipulări a generat această periculoasă lozincă: fără partide! E nevoie de o reconstrucţie, într-adevăr, dar una care să înceapă cu o firească reabilitare a noţiunii de „interes naţional”, şi ea ajunsă în ultima vreme în turul izmenelor unui general plagiator. Or, „interesul naţional” nu poate să existe fără o cunoaştere profundă a realităţilor din ţară, căci drama adevărată a acestor vremuri pe care le trăim nu stă în hoţiile de proporţii ale unor măscărici din viaţa politică, ci în sărăcia lucie în care trăieşte o mare a parte a populaţiei, în faptul că avem sute de mii de copii pentru care accesul la şcoală este un lux insuportabil. Sigur că există o legătură între aceste aspecte, dar marii hoţi au venit pe o filieră cunoscută şi de procurori şi de instituţiile discrete ale statului, într-o complicitate care ar trebui imediat înlăturată.
Noi, însă, manipulaţi fără să ne dăm seama, înghiţim fără să mestecăm soluţii venite ba de la americani, ba de la oficialii UE, de parcă aceştia n-au alte preocupări decît să se sacrifice pentru durerile noastre! Parcă ne-a luat Dumnezeu minţile la toţi şi nu mai vedem că, în timp ce ni se fac „daruri” mărunte, ochiul lor se uită la aurul, petrolul şi ce-o mai avea pămîntul ăsta. Totdeauna a fost aşa şi noi nu vrem neam să învăţăm lucrurile astea. Nu zice nimeni să ne izolăm de lume, dar trebuie să punem deasupra tuturor lucrurilor propriile noastre interese: să avem ce pune pe masă, să le asigurăm copiilor o viaţă mai bună, să fim şi noi ca lumea, cum se spune. Aşa cum fac toate celelalte ţări la care ne uităm cu jind!
Poate că trăim cu adevărat o criză politică, poate că trebuie să facem într-adevăr o revoluţie a spaţiului public, în partide, în instituţiile statului, în presă, în societatea civilă, dar totul trebuie să pornească de la unirea tuturor forţelor din societate care vor în mod real o astfel de schimbare radicală.
Soluţia ar putea fi chiar un „Guvern de Uniune Naţională”, pe termen limitat, cu un program radical, care să ne dea speranţa că putem s-o luăm de la capăt pentru a reconstrui lucrurile pe care tot noi le-am stricat. Dar să ne punem speranţele într-un „Guvern de Uniune Internaţională” este o greşeală atît de mare, încît atunci cînd ne vom trezi din acest coşmar s-ar putea să constatăm că nici nu mai existăm! Cui se pregăteşte să ne ia în băşcălie, îi reamintesc că orice preşedinte american vorbeşte despre „american dream”, nu de visul omenirii! Uite ce scrie pe Wikipedia la acest „american dream”„The American Dream is a national ethos of the United States, the set of ideals (Democracy, Rights, Liberty, Opportunity, and Equality) in which freedom includes the opportunity for prosperity and success, and an upward social mobility for the family and children, achieved through hard work in a society with few barriers”.
Noi fugim ca de dracul cînd e vorba de „sentimentul naţional”. Dau un singur exemplu. Vedem că este posibil să punem un miliţian plagiator, precum Apud Tobă la conducerea Ministerului de Interne, sau un general izmenar plagiator la conducerea Ministerului Apărării Naţionale, dar nu sîntem în stare să punem un judecător de talia Gabrielei Baltag la conducerea Ministerului Justiţiei! Poate să-mi explice cineva de ce trebuia adusă Violeta Prună de la Bruxelles să conducă Justiţia fiind în concediu, cînd avem judecători de excepţie în ţară, care cunosc din practică problemele sistemului juridic, se bat pentru principiile de drept, chiar dacă, aşa cum s-a întîmplat chiar cu Gabriela Baltag, i s-a tăiat furtunul de la frîne într-o noapte?
Cred că de aici ar trebui să începem, de la găsirea unor oameni care să conducă ţara fără să întrebe cîţi bani primesc la salariu, mulţumindu-se cu privilegiile oferite de funţia de ministru. Nişte oameni care să se dedice cu totul acestei reconstrucţii, pricepuţi în meseria lor, oneşti dovediţi de propria lor biografie, creiere luminate de cărţile citite şi de buna credinţă în care au fost educaţi! Numai aşa se poate naşte un Proiect cu adevărat naţional. Cu oameni care să pună în preocupările lor pe primul loc deminitatea, dacă vor să fie demnitari. Cu oameni care să ştie că „ministru” înseamnă „servitor”.
Aşa, dacă iarăşi ne dăm pe spate în faţa unor funcţionari străini sau a unor români care lucrează în străinătate n-o să facem mare brînză. E ca şi cum am recunoaşte că în ţară au rămas doar ciurucurile, că sîntem atît de proşti, încît nu sîntem în stare de nimic. Păi, dacă am fi aşa, de ce s-ar mai strădui cineva să ne scoată din marasm?
Cine are curiozitatea să citească articolele lui Mihai Eminescu va constata că România a mai trăit astfel de vremuri tulburi, iar ieşirea din ele nu cunoaşte decît o singură cale: să ne uităm unii la alţii cu sentimentul că toţi aparţinem acestei ţări, că ne vrem binele şi că el stă doar în mîinile noastre. Restul e o chestiune de strategie, de răbdare şi de mult patriotism. Chiar exagerat! Să ne înrolăm oricărei Internaţionale, ducînd cu noi sentimentul Naţional!


ION SPÂNU

Modele de felicitari pentru 2016

Intelepciunea cu o suta de ochi

$
0
0

Despre radacini, trufie, umilinta si aurul adevarat (extraordinarele invataturi ale unui calugar chinez Wudang, lasat fara lumina ochilor de Khanul mongol). Credintele si istoriile popoarelor au fost trecute prin sitele corectitudinii politice si in alte vremuri. De ce sunt importante radacinile istorice aflam dintr-una din fabuloasele relatari de calatorie ale lui Marco Polo, din China si Asia Evului Mediu: Calugarul: Tu trebuie sa fii printul. Printul: Ma numesc Altai. Calugarul: De ce ai venit? Printul: Pentru lectii. Calugarul: Si ce intentionezi sa ma inveti in aceste… lectii? Printul: Sunt aici sa te invat ca, chiar si fiul unui khan regal este capabil de umilinta si de a invata. Calugarul: Atunci ia matura, Altai, si matura podeaua. Printul nu s-a clintit din locul in care se afla. Calugarul: Bun raspuns. Doar daca ai crezut in el. Printul tace, cu privirea plecata. Calugarul: Esti o buruiana calatoare in gradina lumii. Ei vor sa te transformi intr-un copac inflorit. Care este cea mai importanta parte a unui astfel de copac? Printul: Numeroasele sale ramuri si florile. Vorbesc de mostenire. Calugarul: Iti multumesc ca ai clarificat metafora ta iluzorie. Tinand mainile la spate, calugarul facu cu piciorul stang o usoara miscare de secerare a picioarelor printului. Printul se prabusi la podea, de unde se ridica rusinat. Calugarul: Vom incepe cu radacinile. Aflati intreaga poveste, urmarind filmul Marco Polo: One Hundred Eyes (2015), de 25 de minute, de la link-ul: http://allvid.ch/f5qczw1fir9q

Fragmentarium Politic


Revolutia cretinilor Dino Buzzati

$
0
0
23 mai 1967. În paginile cotidianului „Corriere della sera”, Dino Buzzati a publicat „La rivolta dei cretini”, o povestire cu multiple semnificaţii care a stârnit dezbateri intense pe marginea mesajului. Din păcate, deconectarea noastră aproape totală de cultura italiană - un fenomen căruia nu-i găsesc o explicaţie logică, dar care are rădăcini adânci - a făcut ca mesajul lui Buzzati să nu ajungă la noi. Aveţi mai jos textul integral al acestei parabole a lui Buzzati. Traducerea în premieră a acestui text este cadoul pe care vi-l fac acum... Sper să vă placă. Lectură plăcută! http://trenduri.blogspot.ro/



Revoluţia cretinilor
Dino Buzzati

După ce a eliminat așa-zisele nedreptăți sociale, guvernul și-a dat seama că a făcut foarte puțin sau chiar nimic pentru fericirea populației. Erau numeroase nedreptăți care trebuiau cumva eliminate.
De-acum nu mai existau bogați sau săraci. Rămăseseră doar săracii. Din punct de vedere tehnic aceasta era singura soluție.
Rușinea nedreptății constă strict în suferințele pe care aceasta le provoacă. Flămânzii suferă mai ales pentru că știu că alții, cu aceleași drepturi, au la masă caviar și șampanie. Dacă toți suferă de foame și nu mai există nimeni care mănâncă în voie, durerea este mai mult decât suportabilă. Durerea provocată de moarte este cu atât mai mare cu cât cel care moare știe că ceilalți vor continua să trăiască; dacă toți ar trebui să moară împreună cu el, nu spun că ar fi o sărbătoare, dar ar fi ceva pe-aproape.
Așadar, cel mai important lucru nu a fost asigurarea hranei săracilor, ci asigurarea că cei bogați vor muri și ei de foame alături de ceilalți. Așa cum, de altfel, a și fost făcut.
Era incontestabil faptul că, dispariția nedreptăților economice a reprezentat un mare pas înainte. Însă acest lucru nu i-a făcut pe oameni fericiți.
Fuseseră abolite nedreptățile cauzate de o organizare defectuoasă, generate de incompetența și nelegiurea umană. Rămâneau însă deplorabilele nedreptăți fizice și intelectuale datorate naturii.
„Pentru că sunt urâtă nimeni nu se uită la mine” - gândea, spre exemplu, o fată urâtă - „în timp ce prietena mea, foarte frumoasă, este asediată de admiratori, de oameni foarte bogați, foarte importanți care, fascinați de ea, o cer în căsătorie. Ce am făcut eu greșit? Ce este meritoriu în toată povestea asta? Nu este oare o nedreptate? ”.
Ca și în cazul femeilor, existau, de asemenea, numeroși bărbați născuți urâți, cu deficiențe care-i făceau pur și simplu dezagreabili. Sufereau atunci când vedeau cum colegii lor mai norocoși trec victorioși de la o dragoste la alta, acced triumfal în cele mai exclusive medii mondene, reușesc în competițiile sportive și nu au nicio problemă în a ocupa un loc de muncă. „De ce ei și eu nu? Cu ce am greșit eu? Nu este oare o nedreptate aici?”
***

A fost greu de realizat această a doua mare reformă pentru că erau numeroase dificultăți tehnice și psihologice. Însă, cu ajutorul științei, toate acestea au fost depășite. Era limpede că nu poți transforma Babe Cloanțe în Afrodite sau cercopiteci în Apolo. Se putea însă ca, parcurgând drumul invers, să se realizeze o nivelare estetică al cărei rezultat să nu fie umilitoarea și uneori tragica gelozie. Dificultăți tehnice și psihologice, așadar. În final, cu ajutorul științei, toate obstacolele au fost depășite.
Întreaga populație a fost verificată de comisii speciale. Femeile și bărbații favorizați de natură au fost constrânși să urmeze un tratament nedureros elaborat de Ministerul Igienei. Acesta consta în soluții injectabile simple care ofereau soluția ideală a urâțirii, adaptată fiecăruia în parte: o îngrășare rapidă, apariția unor oribile pete cutanate, atrofierea mușchilor, creșterea exagerată a nasului, deformarea gurii și a sânilor, încețoșarea ochilor, totul în conformitate cu o ciudată, dar științific elaborată, scală. În câțiva ani, în toată țara, nu mai exista femeie care ar fi putut fi considerată frumoasă în conformitate cu criteriile clasice și nici bărbat care să fi putut excela la capitolul înfățișare fizică.
Desigur, pentru cei artificial urâțiți, nenorocirea a fost mare. Însă, așa cum se întâmplase și în cadrul reformei economice, sacrificiul lor a fost în mare parte compensat de ceea ce li s-a întâmplat celorlalți. Nu mai exista invidie sau ură, iar complexele de inferioritate dispăruseră pentru totdeauna. Ca să nu mai vorbim că, în lipsa oamenilor cu forme frumoase, gustul colectiv s-a modificat considerându-se bune forme și fețe care altădată ar fi fost considerate dezastruoase. Astfel a fost înlăturată o sursă inepuizabilă de amărăciuni și nemulțumiri.
S-a obținut oare, în cele din urmă, satisfacția generală și liniștea tuturor? Din nefericire, mai era mult până la o egalitate reală.
Curând s-a descoperit un alt inconvenient destul de ușor de prevăzut: chiar dacă nu se mai putea îmbogăți nimeni, în ciuda faptului că nimeni nu mai putea pune în umbră pe altcineva cu frumusețea sa, chiar dacă toată lumea pornea de la aceeași condiție, deși tuturor li se asigura o educație identică, deja, începând cu adolescența, se manifestau diferențe alarmante între oameni. Așa se face că existau inteligenți, dar și neisprăviți, minți luminate, dar și cele pline cu vată. Era limpede că primii - care de altfel erau doar o mică minoritate - acaparau cu ușurință toate posturile de decizie și control cu toate avantajele sociale și materiale.Era un alt privilegiu rușinos care devenea chiar mai important în condițiile în care celelalte diferențe fuseseră eliminate.
Această realitate a generat un puternic curent de opinie care a dat naștere unui mare partid politic: scopul său era eliminarea ultimei redute, a acestei nefaste surse de inegalitate și nedreptate pentru marea masă a populației. Dar cum putea fi pus în aplicate un asemenea program? Evident, prin cretinizarea artificială a celor dotați intelectual.

***

Cu toate că proiectul era monstruos, prin campanii violente de presă, mișcări de stradă și chiar atentate, s-a reușit impunerea sa. Mulți oameni de știință, sperând că vor obține o derogare de la iminenta epurare, s-au oferit să dezvolte instrumentele pentru redimensionarea colectivă a creierelor.
S-a încercat inutil să se demonstreze că, prin tăierea aripilor celor mai strălucite minți, țara nu ar mai păși pe calea progresului. „Ce progres?” - au fost întrebați contestatarii. „Progresul tehnic și științific” - au răspuns ei. Iar replica reformatorilor a venit clară și irefutabilă: „pentru progres sunt responsabile țările capitaliste, noi putem oricând importa de la ei.”
În mod normal Guvernul - care era format din oameni cu capul pe umeri - era împotriva acestui proiect deoarece realizase amploarea decăderii. Însă forțele militarizate, instituțiile precum armata, poliția sau garda națională erau conduse de indivizi cu creiere mediocre, adevărate capete de tablă.
Astfel, batalioanele trimise de către guvern pentru stoparea „revoltei proștilor” nu au rezistat întrucât au realizat e vorba de o cauză comună și lor sfârșind prin a pactiza cu insurgenții: la urma urmei soldații, gardienii, polițiștii, etc. sufereau din cauza aceleiași crunte nedreptăți.
În acest fel, o adunătură de idioți nativi a reușit să cucerească toate pârghiile puterii. Pușcăriile au devenit neîncăpătoare, pline ochi cu cetățeni inteligenți sau suspectați de inteligență; noii dușmani ai poporului. Pentru a putea fi gestionată situația, la periferiile orașelor s-au înființat vaste câmpuri de concentrare. Acolo, nefericiții au fost împărțiți în tranșe. În funcție de specificul fiecăruia au fost aplicate tratamentele necesare - fizice sau chimice - în urma cărora vulturii au fost transformați în râme.
Astfel toată lumea a ajuns la același nivel: bucuria era deplină și universală deoarece noii „castrați mental” nu mai aveau posibilitatea să-și fructifice diferența de inteligență.
Într-un mod ciudat, în urma operației de uniformizare intelectuală, s-au obținut rezultate remarcabile. Toată lumea a constatat cu mare satisfacție că, în lipsa talentelor strălucite, administrarea treburilor publice mergea mult mai bine și mai repede decât pe vremuri; pe scurt, că un anumit climat de cretinism omniprezent era favorabil, nicidecum contraproductiv guvernării .
Iată că nimeni nu se mai putea plânge de nedreptăți, cu excepția celor legate de boli care, chiar și așa, erau mult reduse ca număr și virulență. Așadar toată lumea aștepta apariția seninătății, a fericirii generale.

***

Însă nu s-a întâmplat așa. Între bărbat și bărbat, între femeie și femeie persistau încă diferențe care nu fuseseră bănuite. Cu toate că erau egali în ceea ce privește banii, frumusețea sau capacitatea intelectuală, persistau încă diferențe colosale în ceea ce privește bunătatea oamenilor. Existau oamenii buni și oamenii răi. Dispăruse acel tip de bunătate, pe care am putea-o numi prin excelență intelectuală, la care te conduce de cele mai multe ori inteligența superioară. Persista însă, împrăștiată pe ici pe colo în mulțime, acea bunătate arhetipală, congenitală și inconștientă, care lucește în ochii oamenilor de o simplitate extremă, precum unii fermieri, munteni, pelerini sau călugărițe.
Se știe bine că ceea ce este cunoscut sub numele de virtute - care este o consecință directă a bunătății - stârnește în jurul său intoleranța, astfel încât, cei care o posedă, preferă să o practice în secret pentru a evita apariția scandalului. Pentru sufletul meschin, participarea la un gest nobil, generos, altruist, este un chin, o insultă jignitoare, o mustrare directă. Și se mai știe de asemenea, că, din păcate, acești oameni mărunți și răi sunt întotdeauna mai mulți decât ceilalți. Lumea - după cum spunea Leopardi - este o alianță de ticăloși luptând împotriva unei mâini de oameni buni.
Și iată-ne ajunși, în cele din urmă, la ultima invidie socială care nu putea fi eliminată de nicio lege. Știința îi învățase cum să elimine bogăția, frumusețea, inteligența, dar în fața bunătății era neputincioasă. Cu atât mai dureroasă și umilitoare era, prin urmare, condiția celor răi care nu puteau spera ca cei buni să fie aduși la același nivel moral ca al lor. Marșurile de protest și actele de violență se dovedeau inutile, la fel ca și speranța într-o intervenție guvernamentală. Cu cât erau mai persecutați și asupriți, cu atât mai multă lumină era radiată de sufletele lor pure.
După toate uniformizările făcute, oamenii aveau o eficiență mentală precară. Cu toate acestea, le mai rămăsese în cap atâta creier cât să înțeleagă că, dacă era imposibil ca pe cei buni să-i transformi în răi, era la fel de imposibil era și ca pe cei răi să-i transformi în buni.
Și, cu toate că dacă după atâția ani poate părea incredibil, lucrurile chiar așa s-au întâmplat.
Pentru a scăpa de chinul invidiei, pentru că și-au dat seama că cei buni erau mult mai veseli și mai împăcați cu lumea, chiar și cei mai nemernici făceau eforturi disperate de a se apropia de aceștia. La început, așa cum se întâmplă mereu, erau mânați doar de tentative veleitare, de atitudini exterioare susținute strict de ambiție și ipocrizie. Cu timpul, cei care purtau masca bunătății, au constatat că, ușor, ușor începe să le placă. Până într-o zi când, fără să-și dea seama, s-au trezit curați, liniștiți, plini de bunăvoință față de ceilalți și față de lume.
Astfel, nebunia egalității, după ce a trecut prin nonsens, prostie și obscenitate, în cele din urmă, le-a asigurat oamenilor un paradis. Toți erau săraci, urâți și proști, dar cu inima curată și sufletul împăcat.

What in general do the Western media hide and not let people know?

$
0
0


In general, the mass media across cultures are propaganda systems for those who own or control them. But the Western media lead the world in silencing one ultimate issue confronting all peoples on Earth – the despoliation of the world’s life support systems by transnational corporate globalization. They talk only of climate warming’, not destabilization of planetary life cycles at every level. They promote only market-growth solutions which are known not to work.

No-one talks of US-led ‘globalization’ itself as the underlying disorder. No science or story defines the common cause of the spasmic extinctions everywhere, the oceanic pollutions, the fish stock collapses across all waters, and the ever larger-scale looting of resources across borders. It is a deeper causal mechanism than even US empire. Transnational money tides increasingly devour and poison all that exists with even Communist-Party China destroying its own air to breathe and grounds of a human life.

Western media are the lead PR vehicles for this limitlessly life destructive invasion and growth – the nature of fascism in all forms. Financial fascism is never named in the media, and so its world floods of private money sequences, commodities and public waste grow and multiply beneath detection. Throughout the corporate media present only isolated problems, competitive spectacles and ads for the system. Humanity`s common life ground and universal needs are screened out. ‘Reforms’ are only more corporate marketizations and bank-driven dispossessions.

The underlying law of corporate globalization its media presentation is undeniable, but taboo to name. Whatever stands against the transnational corporate market as the cosmic engine of humanity’s well-being is anathematized and annihilated in one nation after another. The methods range from bombing social infrastructures in Slavic and Arab societies to silencing and reversing undeniable facts exposing the lies of the system. No alternative to feeding resources into the life-blind growth juggernaut has arisen at a productive level. The media repel any real economic reform as unthinkable.

In this borderless chaos of corporate globalization which now strips even the social infrastructures of the European Union to pay big banks and dispossess workers, the mass media select out whatever joins the dots of the cumulative catastrophe unfolding on both social and ecological planes. No real threat to collective life security computes except constructed enemies who mutate from one Orwellian hate object to the next. The collective life capital on which everyone’s continued breathing, water, nutrition, biodiverse surroundings, social security and knowledge depend are not even conceived.

Are the politics of European and US governments contrary to the national interests of even their own nations?

The meaning of ‘the national interest’ is the prior question. It is the common life interest of citizens through generational time. Yet you will never find this principle in the mass media, official declarations, or even academic journals. Typically the meaning is reversed– for example the US orchestrating society-destroying wars in Iraq, Afghanistan, Libya, Ukraine, and Syria. All are claimed to be for the ‘US national interest’ and ‘global security’ at once, but these very big lies are only incantations of unaccountable power.

In fact, all societies involved keep being destroyed all the way back to the lead invading state. Social life fabrics are divided, bombed and torn apart in the Islamic world, and hollowed out at home at the same time. One dark truth persists underneath all the lies – an endless eco-genocide of poorer peoples and their life conditions across continents that profit the transnational money party alone. Is there exception?

This is the world-defining fact that no corporate state or media report. They divert instead to “the terrorists threatening the civilized world”. In fact this is merely the US and allies projecting the terror onto the victims that fight back or on their own jihadi constructions sowing civil wars to divide and rule from without. Thus endless US-led bombing from one country to the next somehow avoids the very oil-supply lines sustaining ISIL, the designated Evil One which has in fact been financed, armed and directed by the CIA and allies like Saudi Arabia and Turkey. That the ‘terrorists’ are a creation of the system warring upon them is another Orwellian absurdity. But it is the reigning pretext for armed lockdown and dispossession of US-EU societies too for transnational corporate exploitation – the ultimate global terrorism at work across cultures and borders.

Consider the bizarre turns on the ground of the master big lie of ‘protecting the Free World and its allies’. Turkey’s despotic state under Erdogan, whose son is making millions out of running ISIL stolen oil, shoots down a Russian plane tracking the Turkey-protected ISIL oil-truck columns, and bombs only Kurds, the sole indigenous fighting force in the US-led Syria-Iraq wars. It is all so confusing until one recognizes that it is the same underlying pattern throughout. Names, cultures, even rulers make little difference. The corporate rich always get richer while peoples and their environments are ever more predated and looted in the name of their ‘security’ and ‘freedom’.

At the same time, the connection between the Western rule of armed force and financial terror – essentially NATO and big banks following Wall Street – is never named however much it dispossesses and ruins the citizens of the lead Western societies themselves.

Robotic despots called “technocrats” spread the terror of money-control extortion, and liquidate all liveable social programs to force the payments. NATO armed forces stand ready to be called as back-up enforcers. Resistance is bombed within Europe itself, as in Yugoslavia and Ukraine. War criminal facts disappear into blaming the designated enemy, usually a former ally. The simultaneous hollowing out of US and EU majorities by the same military-financial axis funded by the public treasury is anathema to recognize.

But the systemic financial extortion, corporate treaty rights as absolute over nations, and NATO armed terror cannot succeed by themselves. Pervasive toxic propaganda against resistance across borders, special agents and forces on site at pleasure, and floods of US dollars to pay local fascisti to scream abuse and threats all participate in enforcing the final unseen objective –to transform all public wealth into transnational financial control and multiplication of instruments of dispossession. This is the nature of the global financial fascism advancing beneath the public radar. Even the food and water futures of the world’s peoples are bought up by Wall Street and company using US Federal Reserve cash. There is no end to the carcinomic invasions of the public realm and people’s lives unless forced back from without and risen up against from within.

Is the West divided against itself?

No matter what country you live in, perpetual war is built into this system’s exponential money-sequence demands across all cultures and borders. The staggering wastes of lives and public resources never end but always rise in demands. They have ever since the Reagan-Thatcher turn which is still absurdly masked as ‘neoliberal’ by the Left – a sign of the categorical confusion that allows it to go on destroying across the world. This is the division not yet comprehended.

As with the Mafia in microcosm, financial fascism commands citizens everywhere to pay up or suffer the consequences of life ruin. In fact, there is no other way to keep a system of armed extortion at every level going, even if you spin it as “globalization”. The key is to proclaim the opposite of ‘freedom’ and ‘prosperity’ all the way. This is the mass public relations function at which this system surpasses all others. This masking by advanced public relations techniques is the only way it can keep on going.

The deprivation, invasion, and looting of sovereign nations for more transnational private profits without limit is called ‘growth’. It devours the developing and developed world at the same time. Every wage, tax, access to life means is now at risk and the demands for more private corporate rights never stop. This is the ultimate division within the West and now the East – the life of societies against their transnational financial predation.

How can it be believed in as ‘the free world’ by anyone with a working mind? It is totalitarian in its reach – for example, the US Executive, Legislature and Supreme Court all now directly or indirectly controlled by the money party across parties. In functional terms, The US-led military is joined at the hip to transnational bank-corporate rule along with the mass media – the unseen global financial fascism operating across state and private divisions. But the new PR twist of this global fascism is to condemn violence not glorify it, while showing and using terror and violence more pervasively all the while. ‘Neoliberal’ fits this public relations mask like a glove. It conceals the absolute conflict between the people’s lives and future and the system’s demands for continuous destruction to grow private money demand and sequences without limit as a form of ‘liberalism’ – in fact, the original philosophy of John Stuart Mill and John Dewey, both mild socialists. Thus the most absolute conflict between society’s common life interests and borderless financial-fascist rule is erased by an equivocal slogan.

For example, it is certainly not remotely liberal or in the interests of US taxpayers to pay out $2,000,000,000 dollars a day for the US corporate war and terror machine, a peerlessly profitable quasi-monopolist global business in its own right and enforcer of the limitlessly life-destructive system across borders . Yet even dispossessed Greece pays billions of public money to the transnational NATO enforcer standing over it behind the foreign banks to annihilate any embodied social resistance to the concealed invasion.

With endless cuts to social spending “to reduce government costs”, ever more people within Western borders have been pushed into inhuman conditions at the same time as refugees flee in millions from the bombed states and engineered civil wars. Together they overstress social life support systems beyond any built capacity to manage by systematically defunded social states. Again the absolute division between peoples’ common life interests and the system’s DNA of consuming life organization and conditions at every level cannot be denied. But no category yet recognizes it.

What do you see as the importance of youth in the future of the West and the failure of policy-makers to provide for them?


Perhaps the worst problem of this system has been the way in which the lives of the younger generations have been sacrificed beneath notice. There is no private profit in enabling the young to understand and flourish as human beings. But there is ever more profit in exploiting the young’s increasing market demand as well as cheap labor. The vast and growing global businesses of junk foods, violence entertainment, and selfie-chatter have one thing in common. They depend on the young as unthinking spenders. In this way the next generations are made pervasively addictive consumers degrading human life capacities the more corporate commodities are consumed by them. Maximizing corporate sales and ‘investor’ profits is the sole value criterion. Even infants in the crib are consciously conditioned into this expanding addictive-junk cycle as “job-creating growth”.

Alarm arises in informed citizens with the latest epidemic disorder like obesity, bullying, unfitness, and failing attention spans. But the overall pattern is blocked out. Youth are conditioned to a totalizing market of appetites and future insecurity without human meaning left. Life-serving vocations are everywhere chopped to ‘save money’. Students in higher education are treated as consumers of course packages by corporate university managements who multiply themselves as students are forced into debt slavery. With human livelihoods ever scarcer, youth depression becomes epidemic. Long-term demoralization sets in beneath understanding of its system cause.

But banning Western ideas, clothing or music won’t solve the problem. The disorder is far deeper and invades every level of life organization. The only truth is what sells. The only competition is to lower costs on life and increase money-value outputs faster. The Creation itself is destroyed by the lock-stepping money sequences to more. Over 90% of resource extractions become waste within weeks.

Youth everywhere are threatened by this global disorder. But prohibition of ‘Western ways’ is symptomatic. Yes, prohibit the selling of what is scientifically known to attack life capacities from junk food to extreme violence entertainment. But ethnic appearances are not the issue. They are diversions. The need is to re-set to the lost life ground – the universal life needs of humanity and its ecological host through generational time.

It is on this common life-ground that science and religion meet, and East and West join across differences. The young long for it.

Why is there Islamophobia in the West?

Cultural differences provoke ignorance – the first level of the problem. But false propaganda cultivates hate. Long before Islamaphobia, US-led ‘anti-communism’ murdered millions in Vietnam, Indonesia, and Latin America. Before that, European Nazism was assisted by US transnational corporations against the ‘communist threat’ – which meant, decoded, whatever stood in the way of the transnational corporate fascism already building the perpetual war system on which it still thrives and grows today. After fascist Germany and Japan were defeated, the now militarily supreme US, led by corporate Nazi partners in the US never named or prosecuted, carried on the global pogroms to holocaust proportions. So-called ‘communists’ were everywhere slandered, persecuted and warred upon even where they did not exist – a global holocaust that killed tens of millions of people and ruined as many lives.

In short, the cornerstone of US ideology is its designated Enemy – whatever opposes private corporate globalization. The genocide of first peoples was its original stage. Islamaphobia is one more variation on the theme. Ironically, ‘Islam’ as armed jihad –the main hate object now – has been a creation and instrument of covert-state US policy. It has been for decades an admitted US asset in advancing the bi-partisan project of ‘full spectrum dominance’ of the world. Back in the 1980’s, jihadi mass murder and mayhem were orchestrated and funded by the US to destroy a secular Afghan state led by equality for women and social guarantees.

It was destroyed to bleed the USSR coming to its defense through the ‘Afghanistan War’. A fanatically sectarian Islam was led by foreign Saudi corp-man and Wahabi Osama bin Laden, with US National Security Adviser Pole Brzezinski cheer-leading the annihilation of secular socialism as the means to destroy Russia, his instituted fixation. So from al Qaeda to D’aesh, the terrorist monsters have been a Saudi-and-Sunni-based fanaticism led by the US special-forces state – lately with ample support from Turkey’s Erdogan and Gulf kings hating Shia Iran as well. But such distinctions are smeared out in the Islamaophobia of today.

Yes, imperial colonization and destruction of the Islamic world has bled its civilization dry on a far longer and larger scale. The main modern driver has been money-oil exploitation, the fuel of world capitalism until Wall Street sold its futures. The Greater Israel project has been the permanent enforcer in situ. Through all this evil – meaning limitlessly life-destructive self maximization – Islamic civilization has retreated into an obscurantist and punitively authoritarian clerical rule without productive base. An inward-looking mullah Islam has become the dominant line of collective belief through the chaos.

It has resulted in what is not recognizable in Islam’s golden years as the world’s leading civilization. In Moorish Spain over centuries, for example, Islamic order demonstrated peerless architecture, arts and science that still capture the wonder of those who look today. None of the violent in-looking practices sustaining Islamophobia in the Western mind are evident. Life-and limb-destroying punishments for theft, heresy, consensual sex and the face-elimination of women that provoke the anger of so many in the West seem foreign to this earlier civilisation. Certainly the death-to-non-believers fanaticism was alien to the Islamic civilisation that saved the classical secular works of Plato and Aristotle from the dark ages of the ‘Christian’ West.

Today Islamophobia finds its rational kernel in the dispossession, maiming, lashing torture and legal murder of individuals for no violent offence. Persons found guilty of heresy, sexual non-conformity, criticism of the theocracy, completely personal and peaceful offenses can be legally tortured, maimed and murdered. All of this is anathema to the reasonably caring mind.

It does not matter who commits this inhuman violence – whether the Spanish Inquisition, secular despots, US torturers, the Israeli occupation, or a mullah hierarchy. It is hideous in principle. For evolved humanity, life-enabling institutions and advancing knowledge form the pathway of true civilisation. An end to paralyzing fear and extreme violence to non-violent persons is a dividing line of human history.

Why the delay of awakening collective consciousness in the West?


‘Awakening collective consciousness’ can have opposite meanings. The US-EU today claim binding Western values for every invasion of another society. So we need a criterion to rule out group-mind aggression and destruction in any form.

A deep core of our problem is that the US has in fact no collective life interest or consciousness in its constitution, its dominant social sciences, its actionable laws, or its white fundamentalist religions. Western market and political doctrine repudiate collective consciousness in principle. Only self-maximizing atomic individuals with no binding life community alone exist to this ruling mind-set. Self-serving corporations and consumers compete for survival according to market rules whose algebra is life-blind. Endless “trade agreements” override any society’s collective laws if they reduce expected profits to private transnational money sequences. The Trans-Pacific Partnership is the latest extension of this sociopath metaphysics built into the ruling market paradigm.

“Delay of collective consciousness” is thus locked into what is called ‘globalization’, East and West. Permanent war is waged to enforce and extend it. The academy itself apes the atomic market model. Hidden in a technocratic code few know, its transnational dogmas and corporate form have claimed all our countries by secretly minted treaties whose defining principle is the absolute right of borderless corporations over all rights of sovereign nations, workers and environments that may conflict with foreign ‘investor’ demands. The predictable result is that an increasing majority of the world’s people is without sufficient livelihoods or ecological security. Only market solutions are allowed. Only self-maximizing greed counts as rational in the model.

The only security that matters is of this ruling system itself. “Who’s security gets protected by any means necessary? Whose security is casually sacrificed in the process?” Naomi Klein aptly asks before the long-planned mass meetings and demonstrations for climate justice in Paris when a jihadist mass-murder stopped them all overnight. It conveniently justified the state decision to ban all peaceful protests, marches and other outdoor activities during the all-nations negotiations for a new global regime. In such ways the perpetual war system and creeping police state continue rolling over opposition by all means. The greatest irony is that all this happens in the name of ‘collective security’ when, in fact, the collective security of the living world is what is continuously destroyed by this a-priori life-blind disorder.

Collective life interests and decisions are already ruled out by the punitive regulations of transnational corporate-market treaties overriding the laws of once sovereign nations. Every one of these secretive treaties is controlled and minted outside of any people’s vote, participation or knowledge of proceedings, and is enforced by public dispossession decided by closed lawyer tribunals without public records or any right of appeal. Collective consciousness is precisely prohibited from any social formation, policy or legislation limiting private corporate profit opportunities across borders.

How could Western peoples allow it?

The macro pattern is unnamed. Global financial fascism advances by ignorance of it. Few recognize that humanity’s social evolution has in fact been reversed by a life-blind global mechanism that rules beneath knowledge of its meaning. Its slow-motion coup d’etat across nations and cultures has silently reversed post-1945 history which had developed collective life standards of human life and flourishing. Look, for example, at the UN Declaration of Universal Rights, or the binding International Covenant of Social, Economic and Cultural Rights. They remind us how far human rights were being built into the order of the post-War world. Every article is a collective requirement for the protection and enablement of human life across classes and nations. Beneath these international ideals, various forms of socialism and social democracy were the choice of virtually every society and population. Racism, sexism, child abuse, ecocide –the great evils were becoming consciously repudiated by a new reign of international law. Collective institutions of education, health, pensions and worker rights and unions were all advancing. There was even a competition between superpowers to achieve them across the lines of the Cold War.

Then it was all reversed from 1980 on led by the corporate-fascist regimes of Reagan and Thatcher. From then on via global currency and interest control, borderless corporate rights and armed-force empire, the US-led private money party declared war on all collective consciousness and institutions that did not serve the corporate market. Working from the US’s advantageous post-War position of its nuclear bombs, sea-lane and aerial military control across oceans, and private corporate rights in technology and knowledge production, the US corporate class – fresh from collaboration with the Nazis even during the War – imposed a long march backwards to private money-party control as “freedom”.

Social consciousness became a taboo within the academy itself. Beneath all the delusionary propaganda of “the free market and democracy”, ever more uncontrolled private money sequences propelled mass-murderous pogroms and wars against collectives of all kinds. Worker and social-base strippings under ever more parroted euphemisms of “austerity”, “deficit reduction”, “market reforms”, “technocratic government”, and “efficiencies” became mechanical slogans mouthed by media and politicians. Their common meaning became undeniable, but never named – reductions of life means to citizens everywhere. Long-evolved regulations and institutions for the common life interest continue today to be dismantled, defunded and warred upon on every plane, almost in feeding frenzy.

Yet people increasingly know the only collective awakening that works is awakening to our shared life-ground through every moment, our evolved natural and social life bases without which our next breaths cannot be drawn. This is the demystified core of the world’s wisdom traditions. In the lost bonds of meaning, the ultimate cause is to serve life’s more inclusively compossible flourishing through time – our true human becoming finding its way through the massacre and stupefaction of the global financial fascism not yet named or bound.

John McMurtry is a Fellow of the Royal Society of Canada whose work is translated from Latin America to Japan. He is the author of the three-volume Philosophy and World Problems published by UNESCO’s Encyclopedia of Life Support Systems (EOLSS), and his last book is The Cancer Stage of Capitalism: from Crisis to Cure

"McMurtry's vision is a panoramic, encyclopedic, and breathtakingly original one, imbued with both high reason and (com)passion. And for the few amongst us that can still savor such delicacies, it is heady elixir indeed."– Professor Rajani K. Kanth, Fellow, Harvard University

"Any entity that defines itself through exponential growth, be it a cancer tumor, the financial system or a runaway nuclear reaction, can only have one outcome: catastrophic failure with the sole chance of survival being the recognition of and response to the disorder. McMurtry provides both the diagnosis and antidote for this current state of our world."– Marcel Schlaf, Professor of Chemistry, University of Guelph

"McMurtry's profound analysis of the consequences of the unrestrained and relentless pursuit of profits should be a source of grave concern for everyone who cares about the survival and reproduction of the species. The publication of this new edition of his classic study will be welcomed with enthusiasm by every rational member of the world community."– James Fetzer, Distinguished McKnight University Professor Emeritus, University of Minnesota, Duluth

"This new edition confirms McMurtry's place as the foremost social philosopher of our time. The revised Cancer Stage of Capitalism lays bare, in even more detail than the original, the structural causes of global life-crises. McMurtry rigorously exposes the opposed paths between which humanity must choose: money-driven life-collapse or civil commons enabled life-development and enjoyment."– Jeff Noonan, Professor of Philosophy, University of Windsor

"The Cancer Stage of Capitalism confronts and resolves the ultimate issue of our time – world survival. The real economy is being consumed by the global corporate cancer system at every level. Survival depends on understanding McMurtry's classic analysis and acting on it."– Stephen Lendman, 2011 Mexico Investigative Journalist of the Year, author of How Wall Street Fleeces America

"McMurtry's classic study is more relevant than ever, as global finance capitalism multiplies itself at the expense of everything from vital public services to the ecosystems upon which all life depends. While southern Europe is being torn apart for the sake of debt servicing and the former Icelandic "tiger" recovers from a dramatic meltdown by imposing capital controls, this second edition brings much that is new, and a cure. Once again, McMurtry is ten years ahead of everyone else."– Giorgio Baruchello, Professor of Philosophy and Social Sciences, University of Akureyri, and Editor of Nordicum-Mediterraneum

"John McMurtry's work has woken us up, inspired us, and motivated us to connect our struggle for the life-ground and the civil commons – the real common good that strengthens the people across Kenya, the old and young, the men and the women, the eco-feminists and the dispossessed. In the life-ground and the civil commons, we know our spirit cannot be broken."– Wahu Kaara, Global Call to Action Against Poverty, All Africa Conference of Churches


Pretend to the Bitter End JH Kunstler

$
0
0


Forecast 2016
There’s really one supreme element of this story that you must keep in view at all times: a society (i.e. an economy + a polity = a political economy) based on debt that will never be paid back is certain to crack up. Its institutions will stop functioning. Its business activities will seize up. Its leaders will be demoralized. Its denizens will act up and act out. Its wealth will evaporate.
Given where we are in human history — the moment of techno-industrial over-reach — this crackup will not be easy to recover from; not like, say, the rapid recoveries of Japan and Germany after the brutal fiasco of World War Two. Things have gone too far in too many ways. The coming crackup will re-set the terms of civilized life to levels largely pre-techno-industrial. How far backward remains to be seen.
Those terms might be somewhat negotiable if we could accept the reality of this re-set and prepare for it. But, alas, most of the people capable of thought these days prefer wishful techno-narcissistic woolgathering to a reality-based assessment of where things stand — passively awaiting technological rescue remedies (“they” will “come up with something”) that will enable all the current rackets to continue. Thus, electric cars will allow suburban sprawl to function as the preferred everyday environment; molecular medicine will eliminate the role of death in human affairs; as-yet-undiscovered energy modalities will keep all the familiar comforts and conveniences running; and financial legerdemain will marshal the capital to make it all happen.
Oh, by the way, here’s a second element of the story to stay alert to: that most of the activities on-going in the USA today have taken on the qualities of rackets, that is, dishonest schemes for money-grubbing. This is most vividly and nauseatingly on display lately in the fields of medicine and education — two realms of action that formerly embodied in their basic operating systems the most sacred virtues developed in the fairly short history of civilized human endeavor: duty, diligence, etc.
I’ve offered predictions for many a year that this consortium of rackets would enter failure mode, and so far that has seemed to not have happened, at least not to the catastrophic degree, yet. I’ve also maintained that of all the complex systems we depend on for contemporary life, finance is the most abstracted from reality and therefore the one most likely to show the earliest strains of crackup. The outstanding feature of recent times has been the ability of the banking hierarchies to employ accounting fraud to forestall any reckoning over the majestic sums of unpayable debt. The lesson for those who cheerlead the triumph of fraud is that lying works and that it can continue indefinitely — or at least until they are clear of culpability for it, either retired, dead, or safe beyond the statute of limitations for their particular crime.
Of course it says something about the kind of society we’ve become that such racketeering has become so normative and pervasive, and that evading responsibility for its consequences has been elevated to a sort of enviable skill-set. In fact, the art of evasion has taken the place of what used to be called honor. We live in a low time that honors only low men. Ironically, we affect to admire only “superheroes” because it has become impossible to imagine mere humans showing courage, fortitude, and respect for truth. All conduct is provisional and equivocal. Every law can be parsed to serve what it was created to oppose. Anything goes and nothing matters.
In this year’s go-round, I’ll try to describe what happened so far, where we stand, and where I think things are going. My method is emergent and heuristic. I’m allergic to charts and graphs, which are among the prime tools of the racketeers and the wishful thinking impresarios for bending the truth. Sadly, also, statistical analysis plays into the fantasy that if you can measure enough things you can control them. (And if you mis-measure things on purpose, you can pretend to be in control.) This illusion of control is the weakest ingredient in the financial system. When it does finally reach failure mode, it tends to produce calamity.
I’m more interested in the longer view than the moment-at-hand. The swirl of events generally includes more vectors and factors than any calculus can manage. Outcomes easily slip away from the linear. Ultimately this is a exercise that might be called a history of the future — that is, just a story.
Banking and Markets
The big event of the year past was the Federal Reserve’s Waiting for Godot act concerning the fed funds rate. When Godot finally showed up two weeks before year’s end, it was in the expected-but-pitiful form of a 25-50 basis point hike — which gives the impression of a possible 50 point rise, but with the way more likely probability of actually sticking to the lowest end of the gradient (and actual overnight lending rates were already a few basis points above zero, so the net was really less than 25 basis points.)
The background of this charade was pretty clear to anyone not brain damaged from the rigors of playing Candy Crush on their phone: the Fed was hiking rates into a wobbling global economy; they were forced to act at year’s end or surrender the last shreds of their credibility (i.e. being taken to mean what they say); and they left the door open to retreat in 2016 if necessary. But the damage to the Fed had already been done. They were unmasked as a propaganda machine powerless against the real tides of economy, creating only mischief and misunderstanding, and ultimately undermining all soundness in the relationship between money and real human activity. Anything they do in the election year ahead will be viewed with suspicion, specifically of pimping for Hillary Clinton’s coronation. And her relationship with the biggest banks is well-understood. So they had to make their grand gesture in December.
The stock markets skidded a little below sideways this year (except for the Nasdaq) which glided up more than 5 percent (techno-grandiosity rules!) — with one upchuck at the end of the summer that was remedied by China bailing out its own janky stock markets and playing games with its currency.
Gold and silver continued their four-year swoon thanks to repeated massive wee hour dumps of futures contracts before the traders in New York even got out of bed. The charts conclusively show this shady activity, raising the question: why would any seller want to hugely undercut the price of what he seeks to sell by selling into a market where no buyers are present… or even awake? The answer seems to be: to make the dollar appear more firm than it really is.
The many years of ZIRP (zero interest rate policy), combined with the previous accumulation of debt unlikely to be paid back has made it ever more difficult to issue new debt with any likelihood of being paid back. But ZIRP has also nullified the relationship between interest rates and risk. In a system unencumbered by central bank interventions, interest rates would have to go a whole lot higher on instruments with such poor prospects. Of course, higher interest rates would only make new bonds that much less likely to be serviced by their issuers, especially governments laboring under Himalayan-scale debt loads. The tension in this equation has been provisionally papered over by the use of interest rate swaps, reverse repos, and other abstruse machinations and derivatives aimed at suppressing true price discovery.
The corporate stock buyback fiesta of 2015 was the perfect example of an anything goes and nothing matters ethos. It happened in full view of everyone, and it happened solely to assure corporate executives that they would enjoy their bonuses and fringe benefits and nobody complained about it. Even so, it barely accomplished anything index-wise. The markets went sideways even with all that insider action because the fundamentals suck and the global economy was obviously sinking into a deflationary contraction.
My auditors derive no end of mirth from my attempts to predict the stock markets each year. So, to add to their enjoyment, I’ll be even more precise this time around. I predict that the S & P will top on January 15, 2016, at 2142, and then crumple below 1000 by June. Carnage at the margins of the bond market — high yield paper — will spread to the center and we’ll finally see the re-pricing of risk back in the European sovereign market. French, Spanish, UK, and Italian 10-year paper below 2.0 percent? What a colossal joke that’s been! Fasten your seat belts and check your pension funds.
Oil and Deflation
The oil picture has bamboozled both the broad public and the smaller cohort of supposedly sentient observers. I maintain that the deflationary contraction underway worldwide is largely due to the fact that the world has run out of a particular form of oil: affordable oil. Turns out the peak oil story is still true, just playing out differently than a lot folks predicted. We’re at the mercy of a pretty basic equation: oil over $75-a-barrel destroys industrial economies; oil under $75-a-barrel destroys oil companies. There is no “just right” Goldilocks place on the gradient.
The public got bamboozled by the Ponzi scheme of shale oil. It seemed like a fabulous techno-rescue: the “fracking miracle!” It operated by converting mountains of cheap leveraged capital into a very rapid bump-up in US oil production. It got full traction after a couple of years of $100 oil squashed economic activity — and then squashed demand for oil. Whoops. The problem was that shale oil was very expensive to produce even if reduced demand drove the market price very low. Back at $100-plus a barrel, hardly anyone made any profit on shale. At $40 a barrel shale was a laughable loser. So, in 2015, the shale oil companies laid off thousands of workers, idled the drilling rigs, and kicked back to pray that the price would go back up. Which it didn’t. Incidentally, all kinds of associated ventures went bust with that. The landscape of North Dakota is littered with unfinished garden apartment complexes that may never be completed, and the discharged construction carpenters and roofers drove back to Minnesota ahead of the re-po men coming for their Ford F-110s. Sad, I know….
The rapid ramp-up in shale oil production from 2010 to 2014 was intended as a demonstration project to convince Wall Street to stuff ever more investment capital into oil companies. It was also part of an enormous PR campaign to allow the people running things in business and government to pretend that America’s oil problems were behind us. The “shale miracle” was going to make us “Saudi America,” It was going to boost us into “energy independence.” It played into the Master Wish beneath all the wishful thinking in America: Please, God, let us be able to drive to WalMart forever. It wasn’t so much an evil conspiracy as a feckless collective effort in denial and self-delusion
It happened that a lot of that Wall Street finance came in the form of high-yield (junk) bonds issued by the oil companies — with fat commissions for the big banks to cream off in creating the bonds. So when the price of oil crashed below $50, a lot of oil companies — especially the smaller ones with no cash flow — couldn’t service the interest payments. What lies ahead in 2016 is a debacle of bond defaults and corporate bankruptcies in the US oil patches. What’s more, because of the peculiar geology of shale oil and the rapid depletion of the fracked wells, it is necessary to incessantly drill and frack new wells to keep production even level, let alone rising. That calls for evermore rounds of new financing. But since the current financial obligations can’t be serviced, new financing will not be not forthcoming. And so neither will additional production. All of which means that shale oil production is going to crash in 2016 when the backlog of previously-drilled but untapped wells runs out. I’ll predict that US oil production will go down a million barrels a day before 2017. That includes the roughly 5 percent annual decline of conventional oil.
Some might suppose that such a crash would drive prices back up again as the supply necks down. There are a couple of problems with that supposition. One is that the previous round of $100-plus oil did a lot of permanent damage to the economy, in particular to small businesses and households (i.e. middle-class workers). That damage looks more and more permanent, meaning a smaller aggregate economy and still-shrinking demand base as businesses and citizens go broke and stay broke. If oil prices do return to a level that would justify exploration and production of expensive, hard-to-get oil, (probably north of $110) it will only crash industrial economies again — and there are only so many times this can happen before the system is so damaged recovery is no longer possible. Another problem is that the oil price crash has done significant damage to the oil industry itself, including its credibility as a viable target for investment. Contrary to hopes and expectations, current low oil prices are doing nothing to re-stimulate economic activity. It all has the look of a self-reinforcing feedback loop, a downward spiral in a global complex networked system getting clobbered by the diminishing returns of its principal activities.
Hence I would predict that the price of oil will fall further in 2016, below the $30 mark, and that it will lead to more carnage in the oil industry, in banking and debt defaults, and to new manifestations of geopolitical trouble that could lead to profound oil scarcities and rationing. We can’t seem to face the fact that our techno-industrial paradigm was designed to run on cheap oil, which is just no longer available.
Geopolitics
People are getting very nervous. They can’t help harking back a hundred years to the mysterious lead-up of the First World War, which brought an end to the first iteration of globalism with a bang. The great nations of 1914 just seemed to get haplessly drawn into a debacle that no one had bargained for — the slaughter of the trenches, bankrupted national treasuries, the fall of three dynasties, the rise of the fascists and Bolsheviks… ugh!
Many people with more than half a brain are seeing similar motifs today — a general movement toward major war by way of sheer fecklessness. For instance, the ongoing effort led by the USA to antagonize Russia for no apparent good reason, dragging the dupes of NATO along with it. I won’t rehash our stupid operation to destabilize Ukraine. David Stockman covered that so nicely last week in his blog. Anyway, that Ukraine action was all back in 2013-14. Ukraine is now a failed state. I predict that in 2016 Ukraine will beg Russia to take it back into the Russian sovereign fold, to become once again a province of greater Russia. However, Russia will demur. Russia actually can’t afford such a woebegone, unreliable, and expensive ward. So Ukraine will then go begging back to the US and NATO to dole out financial life-support. By that time, the US and western Europe will be so economically distressed that they will only pretend to bail out Ukraine, just as they pretend to bolster their own economies via smoke-and-mirrors central bank shenanigans. Ukraine will sink into a World Made By Hand level of neo-medievalism, blazing the trail for everybody else in the world. Think: lawlessness, banditry, gangster autarky, neo-serfdom. Sounds harsh, I know, but it is what it is.
In 2015 the action between the US and Russia shifted to Syria. Our monumental blunderings in the Middle East, which included enabling the creation of ISIS, left us bereft of any coherent way to counter the barbarism and animus of radical Islam. So, our “adversary” Mr. Putin stepped in, on the premise that destabilizing what remains of the Syrian government under Mr. Assad was not such a good idea — as he explained very clearly to the UN General Assembly. It remains to be seen whether Russia will be able to pacify Syria, much of which lies in ruins now. But unlike the USA, Russia doesn’t have ambivalent intentions where ISIS is concerned. We’ve pretended that any old freelance gang opposing Assad is our friend. Russia’s aims are pretty straightforward: prop up Assad, rescue whatever governing institutions remain in Syria, and smash ISIS. In exchange they get a warm-water naval base on the Mediterranean. That’s supposed to be an existential threat to the USA.
The basic regional beef there, anyway, is between the Sunni and the Shi’ite, which is to say Arabian-sponsored Islamic maniacs versus Persian-sponsored Islamic maniacs. Unfortunately, that translates into the Saudi Arabia / USA and Iran / Russia contest of wills. Throw in some league wild-card players like Hezbollah and Israel and you have a pretty yeasty mix for rising animosities. Sadly, the US can’t seem to formulate a strategy that doesn’t make things worse for people in the region or for the US homeland (or for our allies in Europe, plagued by refugees they cannot comfortably absorb and the awful threat of terror events).
I expect in 2016 that Obama’s policy will be to just get out of the way of Putin and see what happens. He doesn’t have much left in the kit-bag for now. The worst thing to come out of this for Obama, really, is if Putin can succeed in pacifying Syria, America’s leaders will look bad — incompetent and foolish  which is the actual case, of course. Maybe sometimes you just have suck up your mistakes. Much as Obama dislikes Hillary, I doubt he wants to upend the whole groaning Democratic Party Washington DC patronage pyramid, so he might be careful to not start World War Three during the election year. He can leave that to Hillary, should her coronation actually occur on Jan 20, 2017.
Anything might happen across the Islamic world in 2016. Every Islamic nation is grossly overpopulated, given the poor quality of the terrain. Most of them occupy territory that has been horribly degraded during the population explosion of the past hundred years, and stand to suffer hugely from climate and weather abnormalities ahead. Governments will fall and may not be replaced by anything resembling a coherent polity. Algeria, Libya, Egypt, Iraq (fuggeddabowdit), Pakistan, Malaysia, Indonesia are all only marginally stable for now. Afghanistan is hopeless. We will never control the terrain or the people who live there. But we will continue to maintain a garrison to defend Kabul, pretending that control of the capital city is enough.
And then there is the Big Kahuna: Saudi Arabia, with its dwindling oil income and growing multitude of dependant layabouts. King Salman’s misadventure in Yemen’s civil war has birthed another failed state and dented Saudi Arabia’s resources. If the other clans of Arabia, whoever they turn out to be, overthrow Salman, they will also create an opening for ISIS-flavored non-royals to incite a multi-dimensional civil war. An upheaval in KSA would surely produce profound disorder in the oil markets. The USA would get suckered into this tar-pit wrestling match. The attempt to stabilize our old “ally” with troops on the ground would probably work out about as well as our adventure next door in Iraq did. The further result will be more conflict in this broad swathe of the world over remaining scarce resources, especially water, along with hot war at various scales, and ever more massive movements of populations fleeing the turmoil. If they journey to Europe, they will be turned away. The Camp of the Saints becomes a reality show.
Turkey, with the second-largest military in NATO, could have been a force for stability in the Middle East, but strongman President Recep Tayyip Erdo?an can’t get out of his own way. He can’t decide whether he’s on the side of the Islamists or the West and his attempts to play footsie with both, while piling up private booty, have left him suspect among both camps. Lately he has ventured into such misadventures as shooting down a Russian warplane and receiving stolen goods in the form of ISIS oil shipments from Syrian and Iraqi wells. He was unable to enlist NATO into joining the argument over Turkish airspace and has fatally alienated his western auditors by his actions. He’s lucky that Putin didn’t turn Ankara into an ashtray. The Kurds on Turkey’s southern border threaten to start a civil war by asserting their own nationhood, now just de facto. Meanwhile, the Turkish economy is faltering again, reinforcing its longtime status as “the sick man of Europe.”
Europe’s decades as the West’s delightful tourist theme park are over. The continent is back to being a dangerous free-for-all of nations, tribes, and factions, with the overlay of alien Islamic intruders making things worse. Who knows who or what will blow up next over there. When it becomes obvious in 2016 that the 2015 refugee influx was not a one-off that the Eurozone could comfortably absorb, the individual nations will commence the deportations. Getting to that has been a difficult road, with the headwind of the memory of the Holocaust. But then, unlike the Jews of the 1930s, the Islamists are slaughtering concert-goers, booby-trapping subways, shooting civilians in restaurants, beheading journalists, and explicitly threatening the existence of European society. This business with Islam is different and we are now four generations past Auschwitz. Europeans may just have to get real about defending their respective and collective cultures.
2016 will be the lead-up to the French presidential election of 2017. François Hollande has the whole of the coming year to demonstrate his weakness. But can the French stomach Marine Le Pen’s demi-fascist National Front. The French right wing is not for reduced government, just for pushing people around differently. As 2016 goes on, look for good ole Sarko (Nicolas Sarkozy) to flank them both. Sarko is a bit crooked, but as strong-willed as Le Pen, and not as crazy. French voters will be fed up Hollande-style squishiness, but unready for a female Hitler. Sarko is the Devil they know and they will want him back.
The same election time-line goes for Germany. Voters there will increasingly revolt against what Mutti Merkel represents: how she jammed a million Islamic refugees down Europe’s craw. They’re not shopping for another Hitler, either, but they will be looking for a strong-willed someone to protect the volk against the foreign hordes, of whom they are getting good and goddam sick. There is also the matter of Germany baby-sitting all the bankrupt nations to the south.
As 2016 unfurls, the PIIGS will spin back into financial intensive care. Spain, Italy, Portugal, Greece will eventually have to face the absence of buyers for their bonds and the falsity of their low interest rates. Spain, for one, is not finished with the Catalonian secession problem. Portugal needs to return to the 18th century. The clowns in Brussels have no plan to repair the finances of Euroland beyond massive QE that cannot be endless. Whoever replaces Merkel as chancellor may be the one who senses that Germany ought to lead the way out of the Euro currency fantasy and all the awful liabilities it entails.
Great Britain is a basketcase in search of a basket to land in. It has no economy left besides the swindlers of “the City,” its version of Wall Street, and that janky establishment is losing its grip as a desirable financial capital after years of sharp practice, with much of its action moving to Shanghai. Conservative Prime Minister David Cameron is a catamite for the big banks. The Labour Party leader, Jeremy Corbyn is an old-school romantic unionist Leftie in a nation with little remaining industrial workforce. Unlike France or Germany, Britain’s parliamentary system can route a government on short notice. The debt implosion of 2016 and rescheduled Great Depression 2.0 will thrust UK Independence Party’s Nigel Farage into the spotlight to salvage what remains of Old Blighty.
The big question around Asia is whether China can navigate its way out of the blind alley it’s trapped in: a banking system steeped in crony corruption, bad debt everywhere, and malinvestment like unto nothing the world has ever seen before. The country is choking on excess industrial capacity just as the world enters its epic Peak Everything contraction. Can they keep on pumping out salad shooters and Han Solo dolls to a world drowning in plastic crap and too broke to buy more of it? They still have $3.4 trillion in foreign exchange reserves to theoretically bail themselves out. But that starts affecting the value of their pegged currency, and their main trading partner (us) can play endless currency war games with them to dissuade them from dumping the rest of their accumulated US treasury paper, which, of course, only pisses them off more and makes them look for surreptitious ways to fight back — which is what currency war is all about. Which is also exactly why China (with Russia and others) has started up its own Asian version of the IMF, the BRICs Development Bank, and an alternative to the SWIFT international clearing system.
Chinese economic and financial statistics are even less reliable than the overcooked sludge offered up by the US agencies, but the tanking of commodity prices worldwide tells enough of a story: China is sure not expanding as much as the good old days, if at all. It’s been a great ride, but it was super-quick, and it happened just prior to the world reaching the bona fide limits to growth. China’s contraction may be as quick as its rise, and if that is the case, it will be rough ride into the same vortex of contraction that everybody else is entering.
My one wild-hair prediction about China for 2016: after Kim Jong-Un pulls some bonehead move against his neighbor to the south, China invades North Korea and installs a more rational management regime there. Kim Jong-Un ends up as a lounge singer in Macao. Lucky boy.
Homeland Frolics
            Be very afraid. Donald Trump isn’t funny anymore. He’s Hitler without the brains and the charm. But he’s gotten where he is for a reason. He expresses perfectly the depravity of the culture he springs from: narcissistic, morally rudderless, vulgar, shameless, lost in fantasy, and sadistic. Hillary (last name unnecessary) is not much better, but she’s not nearly as dumb, only more thoroughly corrupt. These are the avatars of our two major political parties. Be very afraid and weep!
The good news is that political parties do occasionally blow up and vanish from the scene, and that would be an interesting possible outcome of the 2016 national elections. Trump could accomplish this much more briskly with the Republicans. He’s made it clear already that he feels zero loyalty to the Red Team, and noises offstage can be heard that the party faithful would find some way to either expel or end-run the Donald Creature. Given our litigious society, one outcome of this would be an election held hostage by the courts. Oy vey is mir. Another possibility is that a message would be transmitted to the Trump Team from some combination of rogue elements in the NSA and the US Military that he’d better drop out or else. It would be done in such a way that Trump would not be able to use it for further narcissistic grandstanding. Were that not to happen, and were Trump somehow able to get elected, I predict there will be a coup d’état against him inside of April 2017. Hello constitutional crisis. Where it might go from there, no one can say.
Of Trump’s opponents for the Republican nomination, the only one I can grudge up any interest for is Rand Paul, who is a truly disruptive figure without being a maniac. In fact, I think he would make a good president, sober, thoughtful, unencumbered by obligation to the forces of racketeering. But he appears to have a near-zero chance of winning the party’s nomination.
Hillary is the opposite of a disrupter; she is the racketeer Godmother. As things proceed, however, she would merely preside over Great Depression 2.0. Unlike FDR in GD 1.0, Hillary would inspire no trust among a fractious population out for revenge against the very enablers of Hillary’s election, namely the Wall Street bankers. The nation would fall into factional fighting and possibly even regional breakup under Miz It’s-My-Turn. But I get ahead of myself…. The question at hand for 2016 is: Can Hillary be stopped. At this point, I don’t see how, given all the weight of the party machinery calibrated in her favor by the equally odious National Party Chairperson, Congressperson Debbie Wasserman Schultz.
Bernie Sanders mounted a noble opposition campaign, and perhaps it is too early to write him off here before the Iowa caucuses and the New Hampshire primary. Perhaps something can happen and he can at least slay the candidacy of Rodan the Flying Reptile – my other nickname for the Hillary Creature. Apart from that is my basic aversion to Bernie’s political philosophy as a self-proclaimed “socialist.” I know it sounds like a glib dismissal of a cartoonish political label, but Bernie’s self-applied label implies ever more intrusion by ever bigger government into the life of this nation. History wants to take us in another direction now, away from so much hyper-centralized control, and we go against the flow at our peril. While I admire Bernie’s presence as a vocal opposition to Hillary, I’m not keen on what he’s actually selling.
I know that Martin O’Malley is still “out there,” but he appears to be a blank cartridge, or a six-pack in search of worldview, and I don’t believe as some observers have averred that this is the fault of the media. In the few Democratic “debates” held last fall he offered next to nothing outside a conventional punch-list of shopworn center-left ideology — that is, no recognition of the extraordinary problems this country faces in the climax of the techno-industrial idyll, and the long emergency that is following it.
And that’s all you get on the Democratic side for the moment: a powerful sense that the fix is in. Yet there is the very real problem of Hillary’s loathsomeness and how that would go down at the polls. There’s even a pretty good chance that many women would vote against her. So my provisional conclusion / prediction for the November contest is that Hillary runs and loses against some as-yet-unknown un-Trump person. President Cruz? Ach! Rubio? Back in the playpen! Christie? Leave the body, take the canoli…! Jeb? El pendejo supremo! To be continued….
Race Relations and the Cowardice of the Thinking Classes
2015 was sure a bad year for different groups of Americans trying (or not) to get along, especially black people and white people. American society is feeling the full force of the identity ideologies cooked up on the college campuses over the past several decades, now boiling over into an orgy of victim-pleading, identity grandstanding, sexual hysteria, scapegoating, intellectual despotism, juridical blackmail, and (let’s not forget) careerist posturing. The more irrelevant higher education gets, the more strenuously the social justice inquisitors mount their persecutions against those who don’t buy the race-gender-privilege party line. In 2015 it has morphed into a campaign against free speech and free inquiry. The “diversity” deans multiply like fruit flies.
I made the “error” last year of suggesting that black Americans would benefit if the teaching of spoken English were made a high priority of primary and secondary schooling — and I was vilified for saying that. My opponents have not offered any useful counter-ideas beyond name-calling. I suspect that many people of good intentions are running out patience with this racket — and it is a racket for extorting preferential treatment and money from guilt-tripped white people.
In the arena of crime and policing, the situation is especially bad. Black lives matter, but not so much for black people themselves, who are ardently slaughtering each other in places like Baltimore, St. Louis, Detroit, Milwaukee, and “Chi-raq” at a rate proportionately much greater than other ethnic groups in the land. The martyrs of the movement act in ways likely to get them in trouble, for instance the hapless 12-year-old Tamir Rice, shot brandishing a BB gun designed to look exactly like the US Army 1911 issue .45 caliber ACP, Michael Brown thugging out on officer Darren Wilson, Trayvon Martin beating down George Zimmerman. The cops present at several notorious incidents include black officers; a black female sergeant who was supervising the action on the sidewalk in Staten Island when her colleagues choked Eric Garner. (she did nothing to intervene); the several black policemen in Baltimore who took Freddy Gray on his fatal ride in the paddy wagon. It’s a scene fraught with ambiguity, to be generous.
Where are we going with race relations in this country? For now, not in a favorable direction. The trend will be for police to regard certain neighborhoods as “no-go” areas — if only to avoid the gigantic multi-million dollar litigations that grow out of these ambiguous confrontations. Some may view that as a good thing, but it will only play into the decadent ethos that anything goes and nothing matters in this country. The larger question going forward is whether Black America will continue to insist on being an oppositional culture. That is what it has become, though the cowed thinking classes will not acknowledge it. They also will not recognize the need for a common culture in this nation, a set of truly shared values and standards of conduct.
Climate Change
This is the underlayment of despair that reflective persons cannot avoid thinking about when all the other petty issues of human relations and the project of civilization are disposed of. Weird weather? Biblical Floods? Melting icecaps? Sea level creep? It was 70 degrees on Christmas Eve here in upstate New York, dandelions blooming in the yard, just a week or so ago. Some people I know can’t stop thinking about climate change. Somehow I manage to put it out of mind and ruminate on other things, or even feel good about something that is happening in the present — a good meal, a gathering of friends, an evening of live music…. but it’s always lurking there in the background like some hooded reaper in a New Yorker cartoon.
Despite the hoopla of the Paris climate change talks, I’m not persuaded that national governments will really do anything, or even that anything they might do would avail to make things better. I’m not even so concerned about whether climate change is man-made or not. I just accept that something is up and that as things change, we will have to adjust. It seems to me that the adjustment will not be easy and five hundred years from now there will be far fewer human beings, if any, around. From the point of view of the planet’s well-being, that is probably a good thing.
In the mean time, let’s do the best we can to carry on and be as kind as possible to one another. Good luck in 2016!

Lumea se schimbă. România, ce face?

$
0
0


Mircea Coșea


În țările puternice sau cele în dezvoltare, rolul statului în economie este reconsiderat. La noi, statul pierde mereu în fața multinaționalelor. Tendința globală este de a găsi căi pentru reducerea inegalităților în repartizarea veniturilor, la noi se măresc aceste inegalități. În timp ce se fac eforturi pentru obținerea unui loc cât mai bun în diviziunea internațională a muncii, la noi cercetarea-dezvoltarea este ignorată, preferîndu-se rolul de subsidiar manufacturier pentru societățile străine și multinaționale, scrie prof. Coșea. 
Patriotismul economic ia locul neoliberalismului
Considerat încă din perioada 2007-2010 ca un element de subminare a modelului neoliberal, curentul patriotismului economic s-a amplificat, pe trendul crescător al euroscepticismului și anti-globalizării. Promovat de către fostul prim ministru francez Dominique de Villepin,  patriotismul economic s-a manifestat din ce în ce mai clar în politiciile economice ale Marii Britanii, Itaiei, Olandei, Germaniei și Belgia. Accente importante se observă în această direcție și în  Brazilia, Argentina, Venezuela și Mexic. În esență, patriotismul economic exprimă voința statului național de a-și apăra propriile interese atât față de efectele cosiderate adverse ale regulilor și politicilor zonelor de integrare (UE) cât și față de interesele societăților multinaționale ce activează pe teritoriul său.

Privatizarea serviciilor și liberalizarea au dus la creșterea prețurilor
”Liberalizarea nu s-a dovedit a fi o rețetă miraculoasă pentru consumator”, raportul arată că privatizarea serviciilor publice și liberalizarea pieței acesteia nu au condus la o îmbunătățire a serviciilor și nici la ieftinirea acestora ci, din contră, la scumpirea lor în condițiile în care nu s-au înregistrat nici creșteri semnificative ale investițiilor în domeniu. Se menționează și exemplul altor țări ca Marea  Britanie sau Belgia unde liberalizarea și privatizarea căilor ferate și a electricității au dus la creșterea costurilor și la o falsă liberalizare deoarece, în fapt, s-au multiplicat situațiile de monopolizare. Ca reacție, statele ”patrioate” au luat măsuri pentru a obliga multinaționalele să-și țină contabilitatea țară cu țară, evitând mutarea profiturilor în paradisuri fiscale.

Începe tranziția și în țările dezvoltate
Anul 2015 a reprezentat cel mai important moment al eforturilor pe care țările dezvoltate l-au făcut pentru începerea unui proces, considerat inevitabil, de tranziție. Așa cum țările din Est au fost obligate să treacă de la economia de comandă la cea de piață, țările bogate trec de la criteriile neoliberale ale dezvoltării la sustenabilitatea ecologică și socială. Convenția de la Paris a însemnat trecerea de la vorbe la fapte în domeniul reducerii poluării.

Creșterea economică nu se vede în buzunarul populației
Raportul Stiglitz arată că, datorită faptului că nu se ține seama de existența unor mari inegalități în distribuirea veniturilor, apare un paradox, acela al unei creșteri economice statistice nereflectată în creșterea reală a standardului general de viață. Acest proces este evident în România, dar autoritățile nu iau măsuri de corectare. Trendul global este de a corecta inegalitatea distribuirii veniturilor pentru a contracara apariția inevitabilă a unor mari contradicții sociale. În Franța, de pildă,  au fost elaborate programe de integrare socială a pensionarilor și de spriojinire economică a tinerilor, în vreme ce la noi acestea sunt cele mai afectate categorii sociale.

Globalizarea, înlocuită de regionalizare
Cel mai important indicator al globalizării, volumul și dinamica schimburilor comerciale internaționale de bunuri și servicii, a intrat din perioada 2008-2009 într-un accentuat trend descrescător. Explicațiile sunt complexe dar se consideră ca fiind una dintre cele mai importante aceea a reduceri diferenței de cost între producția realizată prin delocalizare în economiile emergente și cea realizată în țările de origine. În viitor, se va reduce ponderea investițiilor străine în țările emergente (datorită creșterii costurilor cu forța de muncă în aceste țări) și va crește volumul schimburilor între țările dezvoltate ( intracomunitar). O consecință este și tendința de dezvoltare a schimburilor la nivel regional și interregional.

Diviziunea internațională a muncii ne lasă job-urile ”de doi lei”
În ultimii cinci ani se înregistrează un trend spectaculos al diviziunii internaționale a muncii,  datorat reducerii costurilor de transport și numeroaselor acorduri bilaterale și regionale de liberalizare a schimburilor. În acest domeniu, rolul societăților multinaționale rămâne determinant, datorită faptului că volumul schimburilor intrafirme are o pondere din ce în ce mai mare. Statistica arată că schimburile între societățile mamă și filiale a reprezentat la nivelul anului 2015 peste 50% din volumul total al schimburilor internaționale. Procesul conduce la o ”stratificare” tehnologică cu tendința de a concentra activitățile înalt productive la nivelul societăților mamă (cercetare-dezvoltare, marketing) în timp ce activitățile producătoare de valoare adăugată mică se concentrează la nivelul filialelor  (manufacturare, asamblare, montaj).
Iată, integral editorialul scris de prof. Mircea Coșea:


  Lumea se schimbă. România ce face ?


 Anul 2015 a fost extrem de interesant din punctul de vedere al economei globale, evidențiind cu mai multă pregnanță decât în anii anteriori trendul unor importante schimbări atât la nivelul modelelor de dezvoltare cât și al sensului și volumului circulației factorilor de producție pe piața mondială. Chiar dacă atenția mediatică a fost concentrată pe evenimente cu impact emoțional puternic cum ar fi atacurile teroriste sau valul de emigranți, schimbările la nivelul economiei globale ar fi meritat să li se acorde mai mult interes. O analiză mai profundă a acestui trend  ne conduce la ideea schimbării tipului de  model neoliberal, a paradigmei economiei globalizate și a sistemului ”motoarelor” clasice ale creșterii economice. Oricât de mică ar fi ponderea economiei românești în ansamblul economiei globale, aceste schimbări nu ar trebui neglijate deoarece, inevitabil, ne vor afecta atât direct cât și prin efecte de contagiune. Din acest motiv, cunoașterea și adaptarea la aceste schimbări devin o necesitate imediată a politicii economice românești.
   După părerea mea, ar trebui acordate atenție dinamicii și consecințelor următoarelor schimbări evidențiate clar pe parcursul anului 2015. Nu sunt prezentate în ordinea importanței deoarece, la această dată, este dificil să se contureze o ierarhizare a importanței lor.
    1.Creșterea rolului statului național în economie și diminuarea puterii societăților multinaționle. Considerat încă din perioada 2007-2010 ca un element de subminare a principiilor modelului neoliberal, curentul patriotismului economic s-a amplificat continuu pe un trend crescător al atitudiniilor eurosceptice și antiglobalizare. Promovat de către fostul prim ministru francez Dominique de Villepin,  patriotismul economic s-a manifestat din ce în ce mai clar în politiciile economice ale Marii Britanii, Itaiei, Olandei, Germaniei și Belgia. Accente importante se observă în această direcție și în  Brazilia, Argentina, Venezuela și Mexic. In esență, patriotismul economic exprimă voința statului național de a-și apăra propriile interese atât față de efectele cosiderate adverse ale regulilor și politicilor zonelor de integrare (UE) cât și față de interesele societăților multinaționale ce activează pe teritoriul său. Formele de manifestare constau în creșterea rolului de actor economic al statului  în ansamblul relațiilor economice contractuale dar și în decizii și măsuri de natură fiscală sau juridică menite să limiteze accesul multinaționalelor la resursele naturale și să reglementeze raporturile fiscale dintre acestea și bugetul național.
Subiectul este amplu comentat în analizele de sfârșit de an din țările dezvoltate ale Uniunii Europene. Un exemplu edificator este Raportul 2015 al Consiliului de Stat francez. Sub titlul ” Liberalizarea nu s-a dovedit a fi o rețetă miraculoasă pentru consumator”, raportul arată că privatizarea serviciilor publice și liberalizarea pieței acesteia nu au condus la o îmbunătățire a serviciilor și nici la ieftinirea acestora ci, din contră, la scumpirea lor în condițiile în care nu s-au înregistrat nici creșteri semnificative ale investițiilor în domeniu. Se menționează și exemplul altor țări ca Marea  Britanie sau Belgia unde liberalizarea și privatizarea căilor ferate și a electricității au dus la creșterea costurilor și la o falsă liberalizare deoarece, în fapt, s-au multiplicat situațiile de monopolizare. Concluzia raportului este aceea că statul național, singur sau în parteneriat public-privat, trebuie să fie mult mai activ în economie utilizănd următoarele instrumente : fiscalitatea stimulatoare, subvențiile, gestiunea domeniului public, conducerea activității economice ( regii, servicii publice , utilități), reglementări, diplomație economică.
Semnificativ este și faptul ca la 5 octombrie 2015 OCDE a publicat ” Planul de luptă împotriva evaziunii marilor întreprinderi și societăți” bazat pe noile reguli pe care G20 împreună cu 70 de țări le-au stabilit în vederea trecerii la un program de taxare a marilor firme și societăți. Cele mai importante dintre aceste reguli sunt obligativitatea ținerii contabilității ” țară cu țară”, adică evidența pe fiecare filială din fiecare țară unde activează ca și  eliminarea a așa numiteor ” cash boxes” prin care multinaționalele își disimulează profitul în paradise fiscale. Deși aceste reguli sunt considerate insuficiente,  ele reprezintă o schimbarea importantă a poziției pe care statele naționale o au față de marile societăți și cele multinaționale.

2.  Accentuarea eforturilor pentru implementarea procesului de tranziție la un nou model de sustenabilitate a creșterii economice.. Anul 2015 a reprezentat cel mai important moment al eforturilor pe care țările dezvoltate l-au făcut pentru începerea unui proces, considerat inevitabil, de tranziție de la criteriile neoliberale ale dezvoltării la noi criterii de dezvoltare bazate pe nevoia de sustenabilitate ecologică și socială. S-a înregistrat o trecere vizibilă de la aspectul declarativ la cel practic al politicilor economice. O dovadă a acestei orientări o reprezintă și succesul Paris Climate Conference (COP21) care a obținut un consens inexistent în deceniile anterioare. Ideia de bază a acestei perioade considerată de tranziție spre un nou model de dezvoltare nu este prioritar ecologică, așa după cum au susținut obsesiv partidele și mișcările verzi în anii 2000-2010 ci mult mai elaborată încercând o  ”corecție” a inegalităților generate de către mecanismele pieței concurenționale. Inspirate de către lucrările Comisiei Stiglitz ( ”Report by the Stiglitz Commission on the Measurement of Economic Performance and Social Progress”) ca și de lucrările lui Thomas Piketty ( ” Le Capital au XXIe siecle”) guvernele țărilor occidentale dezvoltate ( Franța, Marea Britanie, Italia, Belgia, Suedia, Finlanda) au emis pe parcursul anului 2015 documente, rapoarte sau chiar inițiative legislative menite să determine un nou mod de evaluare a indicatorilor creșterii economice în dorința de a evidenția mai corect din punct de vedere social efectele acesteia asupra inegalităților existente în societatea economiei de piață. S-a înțeles, așa după cum preciza Raportul Stiglitz  ( citat : ”Datorită faptului că nu se ține seama de existența unor mari inegalități în distribuirea veniturilor apare un paradox, acela al unei creșteri economice statistice nereflectată în creșterea reală a standardului general de viață ”) că inegalitatea distribuirii veniturilor trebuie corectată pentru a contracara apariția inevitabilă a unor mari contradicții sociale .In Franța au fost elaborate programe de integrare socială a pensionarilor și de promovare a unor inițiative ( ” Alternativa”) ale societății civile de ridicare a unor zone ( Bayonne) la nivelul mediei naționale din punctul de vedere al integrării tinerilor. Inițiative similare au fost sprijinite și in Italia, Belgia și Portugalia. Chiar dacă într-un stadiu incipient, eforturile de realizare a tranziției la un model sustenabil de creștere au demonstrat existența unei voințe politice orientate spre schimbare.
( vezi : studiul KPMG ” Change Readiness Index” ).
3. Încetinirea procesului de globalizare în favoarea accelerării ritmului de dezvoltare a zonelor de integrare la nivel regional și interregional. Cel mai important indicator al globalizării, volumul și dinamica schimburilor comerciale internaționale de bunuri și servicii, a intrat din perioada 2008-2009 într-un accentuat trend descrescător. Situația este cu atât mai semnificativă cu cât asistăm la o revenire a ritmului creșterii economice globale ceea ce ar fi trebuit să antreneze o creștere spectaculoasă a schimburilor comerciale. Statistica inernațională arată că în perioada 1995-2000 la o creștere globală de 3,3%, schimburile au crescut cu 7,7% ; în perioada 2000-2005 la o crestere de 2,8%, schimburile au crescut cu 5,6%; în perioada 2005-2010 la o creștere de 2,3%, schimburile au crescut cu 4.1% iar în perioada 2010-2015 la o creștere de 2,6%, schimburile au crescut doar cu 3,6%. Explicațiile sunt complexe dar se consideră ca fiind una dintre cele mai importante aceea a reduceri ecartului de cost de producție între producția realizată prin delolcalizare în economiile emergente și cea realizată în țările de origine. Această situație conduce la reducerea ponderii investițiilor străine în țările emergente ( lipsa de atractivitate datorită creșterii costurilor cu forța de muncă în aceste țări) și la creșterea volumului schimburilor între țările dezvoltate ( intracomunitar). O consecință este și tendința de dezvoltare a schimburilor la nivel regional și interregional demonstrată de apariția la finele aului 2015 a Acordului de Parteneriat Transpacific (TPP) între SUA ,Canada, Mexic, Chile, Peru, Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Malaesia, Singapore, Brunei și Vietnam ca și a Blocului Asiatic al Pacificului de Sud ( Regional Comprehensive Economic Partnership – RCEP) format din China asociată cu zece țări din ASEAN.
4. Accentuarea și accelerarea segmentării procesului de producție la nivel internațional. Acest proces nu este un fenomen nou, denumit și diviziunea inetrnațională a muncii, dar în ultimii cinci ani înregistrează un trend spectaculos de ascendent datorat nu numai reducerii costurilor de transport dar și numeroaselor acorduri bilaterale și regionale de liberalizare a schimburilor și a circulației capitalului investițional. În acest domeniu, rolul societăților multinaționale rămâne determinant datorită faptului că volumul schimburilor intrafirme are o pondere din ce în ce mai mare. Statistica arată că schimburile între societățile mamă și filiale a reprezentat la nivelul anului 2015 peste 50% din volumul total al schimburilor internaționale. Procesul conduce la o ”stratificare” tehnologică cu tendința de a concentra activitățile înalt productive cu atribute sporite de crearea a valorii adăugate la nivelul societăților mamă  ( cercetare-dezvoltare, marketing) în timp ce activitățile producătoare de valoare adăugată mică se concentrează la niveul filialelor  (manufacturare, asamblare, montaj ).

   Poate că aceste schimbări, aflate încă pe un trend nu îndeajuns de spectaculos, pot părea mai puțin importante față de marile probleme ale geopoliticii actuale. Nu neg acest lucru dar ele nici nu pot fi ignorate de decidenții noștri politici deoarece, la o simplă trecere în revistă, rezultă cu extremă claritate că România se află într-o stare de evidentă defazare. Mergem într-o direcție total diferită a cursului dezvoltării la nivel mondial. Poate că nu suntem unici , poate și alte țări sunt în aceiași situație dar nu trebuie folosit un astfel de argument. Facem parte din UE și NATO iar prestația nostră, și în folosul nostru, în aceste grupări nu poate fi compatibilă cu regulile pe care le-am acceptat numai dacă avem aceiași orientare.
 În timp ce rolul statului în economie este reconsiderat, la noi, statul este doar un perdant în fața multinaționalelor, în timp ce se caută cu asiduitate reducerea inegalităților în repartizarea veniturilor, la noi se măresc inegalitățile prin salarii, pensii și indemnizații preferențiale, în timp ce se fac eforturi pentru obținerea unui loc cât mai bun în diviziunea inetrnațională a muncii, la noi cercetarea-dezvoltarea este ignorată, preferîndu-se rolul de subsidiar manufacturier pentru societățile străine și multinaționale.

Cica ați căpătat asa zisa "libertate", dar ce ați făcut cu orașul? cu tara?: un bazar turc, urât

$
0
0

Bulevardul Magheru, o mândrie şi o mare ruşine
Cornel Nistorescu

Foto Timi Slicaru
Foto Timi Slicaru
Am pierdut culoarea verde a stopului murdar şi am rămas cu privirea lipită de blocul de la Scala. Doamne, cum au trecut anii!? Şi ce urât s-a făcut blocul cel nou!? O fi el rezistent, dar e urât, urât şi murdar de praf şi de ploaia îngălată a iernii. Acolo a fost blocul prăbuşit la cutremurul din 1977, pe 4 martie, şi ce departe eram atunci de Bucureşti, într-un tren personal ce venea dinspre Dunăre spre Craiova, domnule, aţi simţit cutremurul, câmpia Olteniei pustie, cu călători speriaţi, tovarăşul, aţi simţit cutremurul? De parcă fiecare ar fi putut să-l simtă şi muzical şi parfumat, nu o zgâţâială de maşină scăpată pe faleza prăpastiei, care strivea asurzitor vârfurile celor câteva fire curajoase de iarbă scăpată în primăvară. Muntele de moloz din 1977, cu urmele de zăpadă înnegrită în 2016, cu Lacto Dorna şters şi din memoria bătrânilor şi acoperit de un roşu agresiv al reclamei Vodafone, grămezi de zăpadă murdară pe tot lungul trotuarului, gunoaie, reclame de bazar din Orientul Mijlociu, în partea sa mai depărtată şi chinuită, nici măcar de Stambul, un Magheru mai trist ca niciodată. Cu câteva zile în urmă am urmărit pe TV5 un reportaj despre întreţinerea celebrului bulevard Champs-Élysées. Un responsabil din partea primăriei Parisului împreună cu doi reprezentanţi ai firmei de curăţenie trăgeau la sorţi sectorul pe care să-l controleze. Pe respectiva porţiune de bulevard nu mai lungă de 25 de metri a început numărarea gunoaielor. Fiecare chiştoc de ţigară era un punct pierdut. Fiecare coş de gunoi plin - 5 puncte pierdute. Înseamnă că nu fuseseră golite de 7 ori într-o zi! Numărul punctelor pierdute ”colectate” frumos într-o pungă ducea la un proces-verbal care devenea bază pentru penalizările la contract. Zeci de maşini de spălat cu jeturi, trezite parcă de control, pompe şi aspiratoare mobile făceau bulevardul curat ca lacrima, în ciuda aglomeraţiei şi a spălării nocturne când Champs-Élysées intra zilnic în marea curăţenie. Ce distanţă uriaşă între Magheru, părăsit, ultra-murdar şi pestriţ ca dracu’ prefăcut în piaţă de mahala, cu primarul general în troaca de porci DNA, cu primarii de sector ştampilaţi şi ei pe frunte cu găselniţele lor disperate de a face bani şi de a da tunuri.
Mi-a revenit în minte încercarea mea de a deschide o dezbatere despre schimbarea capitalei României, oriunde, pe munte, la Dunăre sau la mare, în Centrul Transilvaniei sau aiurea, dar nu pe gropile de gunoi şi pe această fojgăială morală care defineşte Bucureştii. Toate necazurile României şi tot spiritul anti-european de aici ni se trag, de pe bălţile astupate, din argila care hidroizolează fundul gropilor şi ţine apa la soare pentru zile şi săptămâni. Şi când sapi în adânc tot de gunoi şi de umplutură te loveşti.
Priviţi faţa Bulevardului Magheru în aceste zile! Este unul dintre cele mai scumpe bulevarde din lume, zice Cushman&Wakefield. Ei au făcut şi un clasament al bulevardelor scumpe de pe glob şi l-au scos undeva pe locul 40. De ce? Se mai vede ceva din art deco-ul interbelic? Bate vreun proiector de noapte pe clădirile proiectate de Horia Creangă, Arghir Culina, Jean Monda, Horia Teodoru? Mai scrie undeva ceva despre cineva? Nici nu ştii dacă nu cumva artera care duce spre Universitate coboară până la periferia Istanbulului sau se termină în ţigănia de la Unirea, unde şmecherii Bucureştilor dau 25.000 de euro pe metru pătrat pentru a ocupa spaţiile ce dau în gura căscată a cumpărătorilor veniţi din provincie. Aşa arată faima interbelică a Bucureştilor şi a României, decăzută în egală măsură cu străzile şi fabricile care s-au ridcat pe atunci.
O privire aruncată prin vitrine, peste reclame, pe trotuare şi rigole, pe gura câtorva ganguri şi pe curţile interioare în care nu poţi pătrunde de duhori te ajută să pricepi cu ce se ocupă consilierii generali ai Bucureştilor şi primarii săi, de la Lis la Videanu, Băsescu şi Oprescu, inclusiv Onţanu şi Chiliman. Primăria Bucureştilor nu-i decât o maşină uzată, dar neobosită de făcut bani şi de stors bucureştenii, o instituţie publică găunoasă, ca şi primăriile de sector. Incapabilă să stopeze ofensiva mizeriei şi deteriorării utilităţilor, insensibilă sau chioară la zidurile care vomează tencuiala îmbătrânită peste bulevardul mândriei bucureştene, Primăria Capitalei nu-i decât parte din şmecheria românească neobosită.
Poate cineva pomeni despre Bulevardul Magheru ca despre un etalon de curăţenie sau de arhitectură când el trădează toată îngălarea, mediocritatea şi hoţia autorităţilor? Trec delegaţiile străine pe trasee parfumate şi pomădate, trec preşedinţi, alegători, preoţi şi somităţi ale lumii şi nu se prinde nimeni că bulevardul fanion al capitalei României e în fundul gol, murdar şi împuţit, că ustură la ochi şi la suflet, că poate fi scotit în egală măsură semn al decăderii şi al uriaşei ciorbe din viaţa publică românească. Pe o bună bucată din Bulevardul Magheru nu mai găseşti nici un magazin de dai Doamne. Toate seamănă cu nişte tonete în cărămidă şi beton, cu nişte boxe şi buticuri ţigano-arabe, din care poţi începe Marea Enciclopedie a mărunţişurilor.
Bulevardul Magheru ne exprimă pe toţi, votanţi şi conducători, ziarişti, turişti căscaţi de provincie şi oameni de afaceri super învârtiţi. Cel mai scump bulevard al României nu-i decât expoziţia încremenită a banilor câştigaţi uşor de marii duşmani ai anti-business-ului, de misterioşii artişti ai ţepei şi de faimoşii autori ai marilor tunuri, ai prostului gust, ai crizei economice şi ai mahărilor din politică, poliţie şi finanţe care-şi trimit înaintaşii la toate licitaţiile. Pentru un spaţiu mic şi înghesuit pe Magheru, un soi de boxă în care poţi umple eventual brichete, coace corvrigi şi repara telefoane mobile, s-au bătut până la un 15.000 de euro pe metru pătrat şi ar fi mers mai departe, dar concurenţii au aflat că omul hotărât să plătească oricât avea în spate un grangure de la vamă sau de la ANAF. Şi s-au retras, aşteptând la vânzare un alt spaţiu la care să poată concura cu un general la pensie sau cu un bulibaşă, cu o paraşută de Dubai sau cu un imobiliarist aflat la înaintarea unui politician.
Bulevardul Magheru nu mai este decât o umbră din vechiul Magheru şi o butaforie de bulevard scump, pe care se scurg lacrimile mizeriei, kitsch-ului şi ale nepăsării administraţiei locale.
Dacă n-ar fi fost privirea rămasă ţintită pe blocul de la Scala, cel refăcut după cutremurul din 1977, aş fi zis cu voce tare:
- Singura soluţie ar fi evacuarea locatarilor, demolarea clădirilor şi o reconstrucţie cu linii curajoase, pe măsura pretenţiilor româneşti din discuţiile despre patriotism!
Şi, pe urmă, ”reconstrucţia” bucureştenilor!
Fotografii de Timi Slicaru


Cetateanul.... Caine
Tot Bucurestiul arata asa. Este un oras infect, mizerabil. Toti primarii (de sectoare sau generali) s-au c...t pe el de oras. Au furat cat au putut, au demolat si au construit ce au vrut si unde au vrut. Nu s-a respectat nimic... decat propriul buzunar. Si daca intrebi un proprietar de cloaca de pe Magheru sau de aiurea din Bucurestiul asta cu cat iti vinde cloaca, iti va da o cifra greu de suportat urechilor, abracadabranta....
Doru
Va multumesc domnule Cornel Nistorescu pentru acest articol. Daca se poate, eu va rog sa publicati (lasati) acest articol, in fiecare numar de ziar ce va aparea in 2016. Este emblematic ! Doru
Sebastian Teillier
Am ajuns in București în 1974 si am locuit in el pina 1981. Venind dintr-o tara "mai putin civilizata" din America din Sud am fost impresionat de curățenia centrului orașului, si chiar din cartiere modeste precum Militarii. Colegii de liceu ne-au invitat sa nu aruncam hârtiile in strada si în ziarele se critica aspru murdăria in stațiile de la RATP (bilete și țigare) care arătau, se spunea " lipsa de conștiința a cetățenilor". Cica ați căpătat asa zisa "libertate", dar ce ați făcut cu orașul? cu tara?: un bazar turc, urât.
Berger Schnauzer
Bine ca tinara generatie a fost cat de cat alfabetizata, altfel intelegeam tot ce vor sa scrie pe pereti!
E Mai
jegos acum decat in anii 1950 - 1970. Si asta in plin centrul Capitalei. Prostul gust e la el acasa. Dar o fi doar prost gust ?
Z @ E Mai
Lipsa de educație, nepăsarea, lăcomia, plafonarea. Nici măcar plafonarea, că dacă rămâneam pe loc într-un anumit moment nu ar fi devenit totul din ce în ce mai rău. Mai bine zis îndobitocirea. Practic toate zonele din București au suferit la fel ca Magheru și dacă nu sunt pline de reclame țipătoare, sunt pline de afișe, graffiti sau pur și simplu au devenit niște dărâmături. Păcat.
Anca M
În orașul unde locuiesc eu nu există nici o stradă Magheru - așa că articolul se potrivește doar 99,99%. Noi toți suntem mult mai rău decât o nație cotropită în urma unui război, fiindcă mizeria ne-a cotropit mintea. Este greu (dar nu imposibil) să facem curat. Însă nu e nimeni care să ne dea cârpa și găleata, lopata și mătura.
Cat or fi costat bilele din Piata Romana? Vor fi concurat oare, la pret, cu "statuia" din Piata Scanteii de 4 milioane de euro?Multumim Maestrului pentru acest reportaj de deschis ochii nostri obisnuiti cu mizeria cotidiana.Poate se va face ceva si cu " licitatiile" escrocilor care vand Primariei, adica noua, plante si bancute cu preturi exorbitante. Ca tocmai se marira impozitele la Administratia Locala...

FUNDATURA MAGHERU @ Anca
BULEVARDUL PRECUM OAMENII CE-I CALCA TROTUARELE! NU-I SCARA DE BLOC SA NU AIBA O CHITIMIE,O BUTICARAIE CU CEVA! UN JEG DE NECUPRINS! FOTOGRAFII SUGESTIVE DESPRE...!


Viewing all 315 articles
Browse latest View live