Lectii si pentru romani

May 4, 2017, 6:12 pm

≫ Next: „N-ai istorie, n-ai stat român! El trebuie dezmembrat, cum vor unele ONG-uri de tip Soroș...”

Adults in the Room by Yanis Varoufakis review – one of the greatest political memoirs ever?

Paul Mason

9-11 minutes

Yanis Varoufakis once bought me a gin and tonic. His wife once gave me a cup of tea. While dodging my questions, as finance ministers are obliged to, he never once told me an outright lie. And I’ve hosted him at two all-ticketed events. I list these transactions because of what I am about to say: that Varoufakis has written one of the greatest political memoirs of all time. It stands alongside Alan Clark’s for frankness, Denis Healey’s for attacks on former allies, and – as a manual for exploring the perils of statecraft – will probably gain the same stature as Robert Caro’s biography of Lyndon B Johnson.
Yet Varoufakis’s account of the crisis that has scarred Greece between 2010 and today also stands in a category of its own: it is the inside story of high politics told by an outsider. Varoufakis began on the outside – both of elite politics and the Greek far left – swerved to the inside, and then abruptly abandoned it, after he was sacked by his former ally, Greek prime minister Alexis Tsipras, in July 2015. He dramatises his intent throughout the crisis with a telling anecdote. He’s in Washington for a meeting with Larry Summers, the former US treasury secretary and Obama confidant. Summers asks him point blank: do you want to be on the inside or the outside? “Outsiders prioritise their freedom to speak their version of the truth. The price is that they are ignored by the insiders, who make the important decisions,” Summers warns.
Elected politicians have little power; Wall Street and a network of hedge funds, billionaires and media owners have the real power, and the art of being in politics is to recognise this as a fact of life and achieve what you can without disrupting the system. That was the offer. Varoufakis not only rejected it – by describing it in frank detail now, he is arming us against the stupidity of the left’s occasional fantasies that the system built by neoliberalism can somehow bend or compromise to our desire for social justice.
In this book, then, Varoufakis gives one of the most accurate and detailed descriptions of modern power ever written – an achievement that outweighs his desire for self-justification during the Greek crisis. He explains, with a weariness born of nights in soulless hotels and harsh-lit briefing rooms, how the modern power network is built. Aris gets a loan from Zorba’s bank; Zorba writes off the loan but Zorba’s construction company gets a contract from Aris’s ministry. Aris’s son gets a job at Zorba’s TV station, which for some reason is always bankrupt and so can never pay tax – and so on.
“The key to such power networks is exclusion and opacity,” Varoufakis writes. As sensitive information is bartered, “two-person alliances forge links with other such alliances … involving conspirators who conspire de facto without being conscious conspirators”. In the process of telling this story, Varoufakis not only spills the beans but beans of the kind the Greeks call gigantes– fat ones, full of juice.
The first revelation is that not only was Greece bankrupt in 2010 when the EU bailed it out, and that the bailout was designed to save the French and German banks, but that Angela Merkel and Nicolas Sarkozy knew this; and they knew it would be a disaster.
This charge is not new – it was levelled at the financial elite at the time by leftwing activists and rightwing economists. But Varoufakis substantiates it with quotes – some gleaned from the tapes of conversations and phone calls he was, unbeknown to the participants, making at the time.
Even now, two years after the last Greek election, this is of more than academic interest. Greece remains burdened by billions of euros of debt it cannot pay. Because of the actions taken in 2010-11 – saving private banks by saddling north European states with massive debts – it is French and German taxpayers who will pay the price when the Greek debt is inevitably written off.
The second revelation is that close members of Varoufakis’s family were threatened with violence when, with the masses in control of the streets and squares, he began to line up with those denouncing the initial bailout as unworkable. It was in response to these threats – delivered via an anonymous phone call with oligarchic calm – that Varoufakis says he left Greece for the US.
As a result, on his return, as he swung towards active support of the radical left party Syriza, Varoufakis experienced the unfolding crisis as an outsider in a different sense. When asked to speak to the crowd occupying Syntagma Square in May-June 2011, he recalls: “The last time I addressed a demonstration was in Nottinghamshire, at a picket line during the 1984 miners’ strike.”
He was about to join a cadre of leftwing political operatives – headed by Tsipras, flanked by his Glasgow-educated chief of staff Nikos Pappas – in a fight to the finish with neoliberalism. But he had scant experience of the organised Greek left and was viewed by many among them as a neoliberal himself.
Varoufakis’s academic achievements had been in the application of game theory to economics. So when he designed Syriza’s confrontation strategy, he was explicit: the enemy had to believe Syriza was prepared to default, or cut loose from the euro system – enough to persuade the EU powers to roll over loans that were coming due, and to deter them from triggering the collapse of the Greek banking system.
This worked – although at the price of a big rhetorical climbdown and retreat on Syriza’s domestic programme in February 2015. It failed in July because, having fought and won an emotional referendum campaign, Tsipras chose compromise over the prospect of a rerun of the Greek civil war.
I interviewed Varoufakis on the night of that referendum victory. He seemed stunned by its size (he admits in the book he expected to lose) and certain that it would hand Tsipras the ammunition to face down the so-called troika of lenders. It is now clear, however, that both men miscalculated. Varoufakis understood – on the authority of the German finance minister, Wolfgang Schäuble – that Germany would not try to force Greece out of the euro. By the time it did exactly this, two weeks of closed banks and collapsing growth had made the stakes of the game all or nothing.
Getting sacked left Varoufakis with a clean skin – although the price has been self-imposed exile once again from active politics in Greece. If, as is possible, the situation spirals towards economic doom, his voice – together with those of veteran anti-euro communists who split from Syriza – may be all that remains to rally the left for a last-ditch fight against fascism and dictatorship.
But I continue to believe Tsipras was right to climb down in the face of the EU’s ultimatum, and that Varoufakis was at fault for the way he designed the “game” strategy. For Tsipras – and for the older generation of former detainees and torture victims who rebuilt the Greek left after 1974 – staying in power as a dented shield against austerity was preferable to handing power back to a bunch of political mafiosi backed by a mob of baying rich-kid fashionistas.
In the end, Tsipras’s government proved a not very effective shield for the Greek working class, but an effective protection for the million-plus Syrian migrants who landed on Greek shores in the weeks following the economic surrender. The Greek armed forces, judiciary and riot police are replete with people who would have gladly seen the rubber dinghies sunk, their surviving occupants rounded up, interned on landing and deported en masse.
Though Syriza’s handling of the mass migration has been at times inept, at the crucial moment – from July to December 2015 – left-led Greece provided a conduit and a haven for people fleeing terror and destruction. A right-conservative government would have given a very different and much nastier welcome to the Syrians.
In this context, Varoufakis’s version of the Tsipras story needs to be challenged. Varoufakis alleges that Tsipras is prone to frivolity, melancholy and indecision, and that he is determined to prove he is “no shooting star”. But unlike Varoufakis, Tsipras built a party capable of crushing the elite politicians who have drained Greece of wealth and credibility for a generation, and of governing. Tsipras – together with his aide Pappas, whom Varoufakis describes correctly as a major influence on events – built something that he calculated could survive defeat.
Varoufakis built a reputation, but not a party. Indeed the world of parties – of activists huddled against the rainy windows of suburban cafes, of leaflet drops, of strikes and anti-fascist demos – is absent from this memoir.
If the global left – which was on a roll during 2011-2013 – is to regain momentum, it needs leaders like Tsipras to find thinkers and doers like Varoufakis, and to nurture them. But above all it needs to talk to the mass of people in language born out of the years of toil it takes to build a party and a movement.
Adults in the Room: My Battle with Europe’s Deep Establishment is published by Bodley Head.

↧

„N-ai istorie, n-ai stat român! El trebuie dezmembrat, cum vor unele ONG-uri de tip Soroș...”

May 9, 2017, 1:41 pm

≫ Next: Ambasada Romaniei in SUA, trecut si prezent

≪ Previous: Lectii si pentru romani

Interviu cu scriitorul și academicianul Nicolae Breban
13-16 minutes

Evenimentul zilei: Cum v-ați simțit, ca scriitor, în comunism?

Nicolae Breban: Ce să zic, eu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana eram celebri. Acum, nu mă mai cunoaște nimeni, nu mă mai invită nimeni la televizor... Am o carte acum, dar n-am editor. A vrut cineva să mi-o publice, dar fără bani. Păi, cum fără bani? Am lucrat trei ani la ea. Dacă mie nu-mi dați bani, ce fac tinerii? Sunt zeci de scriitori buni care mor de foame. Deci, cultura, de douăzeci și ceva de ani, nici un om politic nu ia cuvântul ăsta în gură - cultura. În ultimii ani, s-a vorbit mult de educație și de sănătate.

- Educația la ce nivel e?

- Și Educația e praf! Au făcut tot felul de reforme, iar Guvernul ăsta de diletanți, de tehnocrați a vrut să ne imbecilizeze total. A vrut să scoată istoria din manuale, limba latină. Păi, dacă scoți limba latină e ca și cum i-ai tăia unui stejar rădăcinile. Limba română e o limbă romanică. Dacă nu știi latina, nu știi limba. Ungurii, care-s huni, studiază latina în școli. Și noi, care avem o limbă latină - corpul principal al limbii noastre e latina - nu se mai vorbește? Sau să tai istoria? Au făcut praf! Un tânăr nu mai are în cap ce s-a întâmplat cu adevărat. N-ai istorie, n-ai stat român! El trebuie dezmembrat, cum vor unele ONG-uri de tip Soroș, să facă un Ardeal autonom, adică să-l treacă la unguri.

Moralitate, imoralitate, amoralitate

- Există și ideea potrivit căreia un popor imbecilizat este mai ușor de condus...

- E o diferență între dictatură și democrație. Chiar și în democrația asta românească. În dictatură trebuie să conduci, în democrație trebuie să vinzi. În dictatură ai nevoie de un aparat coercitiv și de o ideologie - și asta e invenția secolului XX. Cele trei regimuri de extremă dreaptă și stângă - nazist, fascist și comunist - au inventat, alături de violența polițistă, ideea politică. Dar n-am respect pentru ideea - să ucizi în numele unei idei. De altfel, tot secolul XX a stat sub efigia unei idei, unei idei a unor regimuri exterminatoare, extreme. O idee pe care a exprimat-o un personaj al unui roman rusesc. Îl chema Raskolnikov...

- „Crimă și pedeapsă"...

- Așa. Și, acolo, Raskolnikov vorbește de faptul că poți să transgresezi limita morală, dacă vrei un destin de excepție. În aceeași perioadă, 1860-1861, era un tânăr filosof din Germania, dat afară din facultăți, care are o carte - „Dincolo de bine și de rău" (n.r. - Nietzsche) - în care vorbește de relativitatea criteriilor tablelor lui Moise. Așa a apărut conceptul de amoralitate, care n-are legătură cu imoralitatea. Imoralitatea înseamnă să omori sau să furi. Amoral, însă, ce înseamnă?

-Spuneți dumneavoastră, e limpede că vă place la catedră...

- Aha, tot eu. Înseamnă să transgresezi legea morală, dar nu în sens penal. De aceea spuneam că aceste regimuri dictatoriale, polițiste s-au înarmat și cu ideologie. Ceea ce mulți occidentali și tineri de azi n-au înțeles că puterea comunistă sau nazistă nu se baza numai pe Securitate, ci și pe ideologie. Enorm pe ideologie, care venea cu idei, de altfel, foarte atractive la început: egalitate, muncă și mâncare tuturor. Într-adevăr, și naziștii, și comuniștii dădeau de mâncare la toată lumea. Egalitatea, egalitatea, dar în jos... Și în ziua de azi vedem că tinerii nu mai suportă inegalitatea, adică de ce unii au zece Lamborghini? Pentru că tatăl lui are nu știu câte miliarde de dolari, iar mulți n-au un leu în buzunar - acesta este capitalismul românesc. Dar capitalismul acceptă inegalitatea, în condițiile de regim al justiției, al învățământului, al meritocrației etc.

„Românii nu sunt proști, dar..."

- Dar care dintre aceste două sisteme - comunism și capitalism - promovează mai mult imbecilitatea maselor?

- Nu, nu imbecilitate, e mult spus, deoarece pentru norod au luptat generațiile acestea pașoptiste și-n România, și-n Rusia, și-n Europa. Primele forme de manifestare ale prozei au fost populare, pentru luminarea poporului, pentru că era principiul fundamental - că educația te face liber. Poporul nu este imbecilizat în România. Românii nu sunt proști, dar românii au căzut, total nepregătiți, într- o altă zonă a unei organizări sociale, în libertate totală, cum a fost după Revoluție. Dar ce creează o libertate într-o societate nepregătită? Anarhie! Așa au apărut grupuri de inși care s-au strâns și au pus mâna pe frâie, noii lideri.

- Cine sunt noii lideri ai României acum?

- În România nu mai există lideri. E grav că Parlamentul e corupt de instanțele partinice, de influența prea mare a partidelor în alegeri, iar justiția, pentru că unii procurori încă ascultă de indicații laterale, nu aplică legea în puritatea ei. De accea, în ultimii zece ani, s-a putut fura cu japca din bugetul național sute și sute de milioane de euro, în timp ce se tăiau salariile, se desființau spitalele, în timp ce lumea murea de foame. Mai lipsește ceva României și nu se observă: lipsește reacția populară, ieșirea în stradă. Trebuie să se întâmple asta des, mult mai des.

„Soroș - un parazit al ultimei forme de existență a capitalului"

Cine este, în viziunea lui Nicolae Breban, George Soroș? „Soroș e un mare financiar american, de origine maghiară evreiască. El speculează cu diverse valori foarte mari - acum douăzeci și ceva de ani era să pună în dilemă francul francez. Tipul e foarte tare, e un parazit tipic al ultimei forme de existență a capitalului. Ce înseamnă asta? Capitalul nu mai produce mărfuri, nici locuri de muncă, nici investiții, ci este o pură speculație de credite, de bunuri, de oameni, de încredere, de grupuri. Or, grupurile finanțate de Soroș în România, stipendiate foarte serios, au mers pentru o societate deschisă, au mers pe niște ideologii - Karl Popper, Smith și alții - au mers spre o dizolvare a națiunii, a identității naționale. O perspectivă de unghi închis. Nu s-a mers pe grupurile reprezentative pentru un popor, ci pe individ. Pe individul care n-ar fi avut nici o forță singur, ci doar susținut din spate - un spate care nu se vede niciodată - de două instituții esențiale: serviciile și mas-media".

Premiul Nobel, la schimb cu pădurile și mineralele României

Ce mai înseamnă Premiul Nobel acum? Mai este un etalon de recunoaștere a valorii? Nicolae Breban e ironic: „Pentru români, da. E o traumă veche, o nevroză a scriitorilor. Li se pare că, dacă primește un român Premiul Nobel, toată Europa se va năpusti în librăriile din Occident după cărțile românești. Eu am fost la Paris, când a luat Premiul Nobel un grec - Elytis. A apărut două minute pe postul național și o editură micuță, care deținea drepturile lui, a vândut câteva mii de cărți. Apoi, a dispărut cu totul Elytis. Asta în timp ce doi inși care n-aveau să ia Nobelul erau pe buzele tuturor: argentinianul Borges și românul Ionesco. Ăștia doi nu aveau nevoie de Nobel ca să facă tiraje enorme".

Străinii decid, noi executăm

În continuare, Breban e tranșant: „La noi, probabil că cel care va lua Nobelul, dar și editorul lui, vor primi mulți bani. Atât. Nu-i va citi nimeni pe Cărtărescu, pe Blandiana sau pe Manea (n.r. - Norman). Doar că, la fel ca în economie, așteptăm rezolvarea de undeva din afară. Nu putem decide singuri nici acest lucru. Așa că așteptăm, cu pălăria în mână, pe la o poartă străină, la Bruxelles, în America... Să ne dea ăia această recunoaștere, iar la schimb să ne ia pădurile, mineralele, bogățiile".

Țările comuniste au salvat Apusul de o criză economică

Ce mai înseamnă în România noțiunea de patriot? „România e într-o criză difuză. Înainte, în comunism, era o criză clară. Noi și încă zece state eram ocupați de un imperiu brutal din Est. Am încercat să supraviețuim, era o criză a supraviețuirii. La ora asta e o criză a adaptării. Noi, în 45 de ani, am creat o industrie, o economie a unui stat ultracentralizat, care era angrenat în CAER, organism din care mai făceau parte state asemănătoare României. Era o economie medie, dacă nu joasă de-a dreptul. Până și nemții făceau o porcărie de mașină - Trabantul. Bine, nemții comuniști, pentru că ceilalți, din Vest, defilau cu Mercedes. Eh, la ora asta, la noi, e o criză a adaptării care va dura câteva generații, pe care Occidentul, mai avansat tehnic și organizatoric, o folosește bine, ca să-și deverseze mărfurile sale la mâna a doua", consideră Nicolae Breban.

Suntem, a - șa dar, piață de desfacere? Răspunsul scriitorului e fără echivoc: „Da. De altfel, noi, când a căzut comunismul, am salvat Apusul de o criză. Aveau stocuri enorme de mărfuri, pe care cele zece state ieșite din comunism le-au cumpărat".

„Religia mea e și națiunea română"

Este scriitorul Nicolae Breban un om religios? Omul de litere nu stă pe gânduri: „Nu. Religios în sensul că am religia valorii, a culturii... Dar nu merg la biserică, deși sunt fiu, nepot și strănepot de preot". Atunci, în ce crede Nicolae Breban? „Cred în valorile umane, în creație, în roman, în muzică, în filosofie, în pictură. În pictură, maestrul meu e Gauguin. În muzică, maestrul meu e Brahms, un mare constructor de simfonii. De la el am învățat să fac roman. În filosofie, am mai mulți maeștri: Nietzsche, Hegel, Kant și Fichte. Asta-i religia mea. Religia mea e și națiunea română, credința în necesitatea acestei construcții, pentru că o spun - în ciuda celor care se fac că uită -, România e o națiune tânără, cu toate bolile tinereții. Eu am o carte - Istoria dramatică a prezentului - în care compar trei state: România, Germania și Italia. Toate sunt state care s-au format foarte târziu și au trăit aceeași boală - extremismul de dreapta. Spre deosebire de state cu veche structură legislativă, care au edificat democrația modernă".

„Cărțile mele nu sunt primite în librăriile lui Liiceanu"

Evenimentul zilei: Ce părere aveți despre așazisa politică corectă a Europei, despre tendința de uniformizare a valorilor, de comunizare a individului?

Nicolae Breban:

Este una din formele recente de influențare a opiniei publice, o formă dogmatică. Este un nou catehism al comportamentului ideatic și social. Se vrea o nouă formă de înregimentare, care și reușește prin intermediul acestor ONG-uri. Acestea apar pe fondul anumitor crize sociale. Tot atunci se și manifestă. Este un fel de dictatură a acestor ONG-uri, cum este și GDS-ul, care, de douăzeci și ceva de ani, funcționează pe un tip de opinie dictatorial, impus. Își impun doar propriile lor valori, excluzând cu mână forte pe oricine nu este de acord cu ei. De exemplu, revista mea - Contemporanul - , pe care o conduc de 26 de ani, nu e acceptată în librăriile Humanitas, ale domnului Liiceanu. Nici cărțile

semnate de mine nu sunt în librăriile lui din țară, deși acest om, când era tânăr, nepublicat, venea aici și stătea cu lacrimi în ochi și mă asculta...

-Liiceanu?

Da, el. În ultimul text trimis de mine de la Paris și apărut în Viața Românească, în 1988, laud o carte a lui splendidă – Epistolar -, apărută după Jurnalul de la Păltiniș. Apoi, el a început să mă înjure pe mine și pe Nichita. A făcut praf toată generația '80, pe care Manolescu încerca s-o umfle, a ras-o și l-a scos pe unul singur, pe Cărtărescu. Cu el a început să facă bani. Așa avem astăzi un singur scriitor cunoscut în România - Cărtărescu - care face tiraje de zeci de mii, un scriitor bun. De nivelul lui Cărtărescu, un poet bun scoate 500-700 de exemplare și nu primește nici un leu. Cărtărescu și-a făcut o vilă și el este geniul care așteaptă Premiul Nobel. Care, mă rog, întârzie...

„L-au ales pe Carol, pe care l-au adus în țară pe șest, în travesti"

Evenimentul zilei: Sunt respectate în România valorile democrației?

- Nicolae Breban: La noi, Justiția ascultă de Partid sau de Serviciile secrete. La noi e o aberație ideea potrivit căreia Justiția trebuie să fie autonomă sau Parlamentul să fie autonom. Se moare de râs când spui asta...

- Are sau va avea România puterea să fie pe picioarele ei vreodată?

- Nu știu. A fost pe picioarele ei în câteva momente, sub Ștefan, sub Mircea...

- Dar atunci nu era România!

- Ai răbdare... Sub Cuza, ajutat de Brătianu, care avea relații cu francezii, cu Napoleaon al III-lea... El ne-a ajutat să ne unim.

Transilvania, cea mai bogată provincie

- Dar aveau și francezii un interes. Să tempereze avântul Imperiului Țarist, să mențină un echilibru în zonă, pentru că otomanii nu mai erau ce fuseseră odată...

- Voiau să ajungă la gurile Dunării. Aici erau turcii și englezii... Brătianu s-a dus la Napoleon, să-l întrebe ce să facem. „Uniți-vă!", le-a spus ăsta. „Păi cum, că se supără turcii și englezii?!". „Nu contează! Găsiți-vă un om, puneți-vă de acord și uniți-vă!". Și așa au făcut. Moldovenii l-au ales pe Cuza, pe atunci un mic căpitan, muntenii l-au ales tot pe Cuza, șmecherind voturile, și asta a fost. Au sărit turcii, englezii, dar francezii ne-au susținut, ne-au recunoscut. Numai că Alexandru Ioan Cuza n-a putut să țină în mână partidele boierești… Și, atunci, s-au dus românii iar la Napoleon, care le-a spus să pună un prinț străin, din Casa de Hohenzollern. L-au ales pe Carol, pe care l-au adus în țară pe șest, în travesti, pe la Turnu Severin, cu o corabie. L-au pus într- o trăsură, I. C. Brătianu a aranjat voturile în Parlament, să aibă majoritate, și așa a ajuns principele Carol I de Sigmaringen și Hohenzollern principele României. Peste zece ani am câștigat războiul cu turcii și așa am ajuns la vechiul regat românesc. Iar peste alți ani, nepotul său, Ferdinand, sfătuit de nepotul lui Brătianu, a mers contra țării lui… Ferdinand nici nu știa românește, dar, pentru că a mers împotriva Germaniei, a fost scos din toate cataloagele Casei de Hohenzollern, cea mai veche familie princiară germană. Apoi, nemții au ocupat rapid România, au ajuns până la ruși… Iar noi, spre uimirea noastră, ne-am pomenit la Trianon față-n față cu ungurii, am primit Transilvania, cea mai bogată provincie, după care plânge acum domnul Soroș.

↧

Ambasada Romaniei in SUA, trecut si prezent

May 16, 2017, 8:08 pm

≫ Next: S-a schimbat ordinul pe unitate

≪ Previous: „N-ai istorie, n-ai stat român! El trebuie dezmembrat, cum vor unele ONG-uri de tip Soroș...”

Ambasada Romaniei in SUA, trecut si prezent

↧

S-a schimbat ordinul pe unitate

May 29, 2017, 7:29 pm

≫ Next: Nu cred că putem fi universali dacă nu suntem și naționali

≪ Previous: Ambasada Romaniei in SUA, trecut si prezent

Frânturile unei spovedanii mult prea târzii

Silviu Manastire

În anii formării mele ca jurnalist am beneficiat de o bursă la prestigioasa publicație The Guardian mijlocită de Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație – CRJI. Centrul a fost înființat de câțiva jurnaliști inimoși care au ales sa părăsească publicațiile la care patronatul le impunea linia editorială, dincolo de propria conștiința. Nu am avut ocazia sa le mulțumesc public dar o fac acum. O parte dintre ei știu cât de mult ii prețuiesc, chiar dacă anii și conjuncturile ne-au dus pe drumuri separate.

În acele vremuri generația mea de jurnaliști a fost sprijinită de o serie de ONG- uri care militau pentru independența jurnaliștilor și dreptul la libera exprimare. Erau anii de sfârșit ai regimului Năstase și era nevoie de un astfel de ajutor pentru jurnaliștii din presa locală (mereu cenzurați, fără resurse, prost plătiți). Cu ajutorul CRJI am fost la Amsterdam la primul congres al ICIJ – un consorțiu global ce reunea sute de jurnaliști de investigație. Venit din Cluj Napoca, de la o mică publicație locală, a fost o experiența ce îmi va rămâne puternic fixată în minte. ONG -urile care în anii aceia (de după 2001) încercau să agrege o comunitate de jurnaliști independenți și profesioniști erau finanțate din surse externe, din zona mult hulitului Soroș dar și pe filiera ambasadelor (în special cea a Marii Britanii) sau a unor centre de jurnalism din Danemarca și Statele Unite. Îmi aduc aminte cu plăcere de jurnaliștii de la agenția SCOOP, un centru danez de investigații foarte profesionist și dedicat sprijinirii cauzei jurnalismului independent în Europa de Est. Așadar, banii și principiile veneau din afară. Cu amendamentul ca mentalitățile unor șefi din ONG- uri erau puțin cam… dâmbovițene, de ce sa ne mințim… Per ansamblu inițiativa era extrem de necesară. Nu pot să nu recunosc acum ca de abia mai târziu m-am întrebat cine plătește accesul nostru la independența jurnalistica și de ce.

Toate bune și frumoase. Printre noi plutea un entuziasm militant dar și resurse financiare și relaționale (întâlniri cu ambasadori, finanțatori externi, diverși lobbyisti pentru democrație, libertate de expresie). Se punea accent pe justiție și jurnalism independent fata de factorul politic; ultimele doua mergeau la pachet in acele vremuri! Țin minte și acum întâlnirea stângace cu ambasadorul Marii Britanii Quinton Quayle venit la Cluj printre altele sa ma cunoască după ce ambasada îmi acordase un premiu de investigație. Quayle avea toată compasiunea și înțelegerea pentru niște tineri care făceau jurnalism cu mijloace precare dar care indirect făceau și opoziție unui partid- stat PSD pus pe băgat pumnul în gura presei. La un moment dat aveam peste zece procese de calomnie cu diverși politruci aflați la putere in județul Cluj. Compasiunea ambasadelor era direct proporțională cu înverșunarea noastră împotriva puterii politice. Faptul ca ai putut stat la masa cu ambasadorul Marii Britanii era în sine o injecție de adrenalina și determinare. Eram convinși ca suntem pe drumul cel bun. O parte din finanțarea proiectelor din extern a încetat după anul 2008, odată cu integrarea in U.E. Au început însă finanțările europene, Soros a rămas pe poziții, s-au dat apoi drumul banilor de la stat, cu alte cuvinte granturi directionate eminamente politic sau pe linia serviciilor de informații. O sa discut despre acestea altădată. După 2007, pentru mine cel puțin, aventura „traingurilor ONG" a cam încetat.

In acei ani nu exista un lider formal al cauzei jurnalismului de investigație dar nici al presei independente. O figura aparte faceau Mircea Toma sau actualii patroni (in acte) de la Hotnews. Publicația militanta pro DNA și SRI a fost înființata inițial printr-un grant european care avea menirea de a sprijini presa locală independenta (o revista a presei locale). După ce au mimat „ajutorul pentru jurnaliștii locali" initiativa a devenit o afacere privată de succes. Țeparul Sima a avut beneficii frumoase de pe urma Hotnews. Așa este deontologia la noi. Însă liderii ONG-urilor se raportau, aproape toți, la direcția de gândire imprimată de Monica Macovei de la APADOR- CH. Nimeni nu bănuia atunci ca va ajunge ministrul Justitiei. Când a ajuns ministru noi toți cei care gravitam mai direct sau indirect in jurul miscarii jurnalismului independent am văzut-o ca pe o victorie personală, ca pe o rasplata data noua pentru anii de prigoana din regimul PSD. Eram naivi.
Activistul civic Monica Macovei de atunci era infinit mai digerabil decât politicianul Macovei de după anul 2012. In ciuda unor rivalități cele câteva ONG-uri de jurnaliști și activiști media erau, cum va spuneam, unite clar de o adversitate declarata fata de PSD, fata de Adrian Nastase, simbolul de atunci al cenzurii mass media, și in general fata de politicieni, fata de baronii locali, fata de corupția politica.

Fundamental este urmatorul fapt: in acel creuzet de ONG- uri s-a născut o Ideologie cu I mare. Ideologia Statului de Drept. O Ideologie pe care după anul 2012 am ajuns sa o recunosc in PR-ul procurorilor anticorupție; in celebrele comunicate de presa sau in abordările de presa privind corupția politica. Eu personal am fost unul dintre promotorii acestui tip de discurs. Pot spune cu mâna pe inima ca am facut-o din convingere și in baza ideilor pe care mi le-am însușit in anii in care am beneficiat de training alături de ONG -uri. Repet, a fost o școala de presa foarte buna. Dar și o școala ideologica. Erai învățat sa gândești intr-un mod anume. Nu o spun defel intr-un sens negativ, dar cu siguranța generația mea a fost prelucrata intr-un sistem de valori de tip ONG adus din exterior. Principala confuzie ideologica care ne-a fost predata era amestecul voit sau nu între jurnalism și militantism civic. Era o Operațiune soft de modelare a modului de gândire. Se observa și acum militantismul pregnant in scriitura unor jurnaliști scoliti in acei ani. In modul in care își scriu textele sau își justifica opiniile. Nu știi ce sunt in principal: jurnaliști, activiști civici, ONG – isti sau „filozofi sociali", profesori de morala publica? Sau toate la un loc. Problema cu moralitatea este al naibi de complicata, mai ales ca majoritatea jurnaliștilor școliți de ONG uri in acei ani au fost fost susținători expliciți ai regimului lui Traian Basescu. Dan Tapalaga este simbolul generatiei jurnalismului militant, pe filiera ideologica a ONG -urilor.

Mai mult, Ideologia la care fac referire vizează o abordare și o metoda de a investiga corupția clasei politice. In ce consta ea? Pot sa va spun cu sinceritate ca in orice subiect de investigații de la care se pleca in acei ani (așa ni se părea firesc) premisa era ca politicianul (baronul) era vinovat in sine (per se). Erau niște hoți, noi jurnaliștii urma doar sa îi dovedim. Sa căutam informațiile și dovezile care sa susțină ideea preconceputa de la care plecam. In sute de cazuri Ideologia a funcționat. Metodele de furat și modul de organizare al rețelelor politice corupte au fost constante indiferent de partid sau alternanța la putere. Cu cât investigam mai mult și mai temeinic vedeam ca Ideologia se confirma și prejudecățile noastre sunt valide. Întreaga mea generația de jurnaliști, și mulți după mine, scolita de ONG -uri, a fost crescută in acest spirit. Era așadar și o metoda de lucru, o tehnica de investigație sa ii spun la modul impropriu, dar era mai presus de asta, cum va spuneam, un mod de gândire. O ideologie anticlasa politica, antisistem, cu precădere anti- PSD.

Ce s-a întâmplat mai departe? A urmat fractura. În timp ce prejudecățile jurnaliștilor se confirmau, campania antibaroni căpăta amploare în societate, „colegii" noștri procurorii câștigau și ei independența și putere. Va spuneam ca nu întâmplator finanțările ONG urilor erau direcționate cu precădere pentru sprijinirea Justiției și a mass media independente. Procurorii școliți la catedra ONG- urilor au început sa facă dosare. De multe ori pornind de la anchetele din media. Era un sistem biela- manivela. La un moment dat, anii 2009 – 2010, in ecuația Justiție – Mass Media s-au introdus în forța băieții de la SRI încât acum nu mai știi ce este articol de presa, ce este dosar penal făcut la comanda, ce este munca serviciilor sau investigația unui procuror onest? Este O ceață totală! După ce SRI a desfășurat ca o plasa câmpul tactic în Justiție au început în forța arestările. În anumite redacții jurnaliștii aplaudau la fiecare reținere televizata. Devenise un spectacol al catușelor. „Colegii" procurori confirmau munca „colegilor" jurnaliști. „Ai văzut, am avut dreptate și cu golanul asta"șopteau unii cuprinși de o fericire lăuntrică.

Întrebare fundamentala: cine a decis din conducerea SRI ca Serviciul sa preia și sa coordoneze campania ideologica anticorupție? Sa o confiște din mâinile mass media și ale societății civile. Si sa o conducă efectiv apoi prin înființare echipelor mixte SRI – DNA? Acela a fost un baiat deștept sau bine antrenat? SRI a preluat o Ideologie născuta din dorința de reforma a Statului și a transformat-o intr-un joc operativ cu ajutorul DNA. Așa s-a născut câmpul tactic, așa s-au prelucrat prin inginerie socială alegerile din ultimii ani. Se creeaza emoția, statul este in pericol, ne ataca corupții, sa luptam și sa rezistam! Dacă lucrurile acestea s-ar fi născut in mod natural in societate ar fi fost in regula dar acum vedem ca aceasta conștiința civică este activata și întreținută cu „telecomanda Facebook" doar in „momentele operative", doar când este nevoie… Faptul ca ieși in strada sa protestezi, pentru ca ești tânăr și nu mai suporti prostia și corupția politicienilor, NU scuza faptul ca ești manipulat ca un guguștiuc. Cum va spuneam: generația mea și-a primit și ea la timpul potrivit portia de „educație ONG". Deci, ii pot înțelege pe TFL – isti.

Sa va dau un exemplu sugestiv.
Țin minte ca in vara anului 2004 am participat la primul desant media din România, in care peste 20 de jurnaliști de investigație din țara am fost relocați pentru o luna la Constanta pentru a ancheta „clanul Mazăre". A urmat o investigație fluviu, atenție, nepublicata de niciun ziar central, din motive de cenzura in mod evident. A fost o munca extraordinara, cu rezultate spectaculoase, multe dintre informațiile culese atunci transformându-se in dosare penale peste ani. Dar când? După aproape 10 ani de la ancheta de presa !!! SRI, DNA știau exact cu ce se ocupa „clanul Mazăre". I-au tolerat și i-au protejat, alta explicație nu exista. Privind retrospectiv, după atâția ani, nu trebuie sa ma amăgesc, fusesem trimiși la Constanta blindați ideologic „sa îl facem pe Mazăre". Cam așa gândeam toți cei din echipa de investigație condusă printre altele de un actual șef de ziar național. Cel care a hotărât ca trebuie sa mergem la Constanta, nu in alt judet baronizat, era intamplator un apropiat al Monicăi Macovei. Repet, toți jurnaliștii implicați in proiect am crezut in ceea ce faceam. Acum însă, după 13 ani de la acele întâmplări, cred sincer ca am fost intr-un fel manipulați, dar ca am crezut cu sinceritate in corectitudinea și validitatea demersului nostru – in investigația noastră jurnalistica. Pe care am făcut-o ca la carte, cu mijoace moderne pentru acea data, profesionist și cu entuziasm. Repet, ce am descoperit noi a fost folosit apoi de către instituții in anchetele oficiale abia după ani și ani, din motive evidente. Adică, reglaje politice.

Am prezentat toate acestea in mod deliberat in amănunt, cu nuanțele de rigoare, cu explicatiile și exemplele de context. Este un fel de spovedanie, fara alte conotatii. Este o bucățică, într-adevăr subiectiva, din realitatea bulversanta pe care am trăit-o și care privește mass media, Justitia și serviciile de informații in ultimii cincisprezece ani. Sunt lucruri, repet, pe care le-am văzut și le-am trăit.

Acum, văzând efectele sociale din acești ultimi ani ale acestei Ideologii pot spune ca ea este profund greșita, în însăși fundamentul ei. Un efect vizibil: zeci de jurnaliști și-au părăsit redacțiile pentru a participa la proteste de strada, au devenit militanți cu discurs politic. Redacții întregi se comporta ca niște partide politice. Barierele dintre comentatorii pe FB, jurnaliștii militanți, ONG- isti sau lobbysti mascati ai unei cauze politice sau civice s-au disipat. Mi-e greu sa denumesc noua specie: majoritatea se declara jurnaliști newmedia, bloggeri, vloggeri etc Jurnaliștii de rit vechi care nu imita comportamentul acestora sunt taxați drept „manipulatori". Cine nu se alătura corului newmedia este un ticălos și vândut politicienilor corupți. Oare de ce nu se întreabă acești băieți și fete dacă, in ce fel, cât și cum sunt manipulați? Dubitația este prima arma a jurnalistului. Când ai doar certitudini drumul spre indoctrinare este deja deschis. Exista corupție și intenția penalilor de a scapă de dosare și condamnări? Evident DA! Exista manipulare cu scop politic în „campania anticorupție", exista abuzuri, exista servicii băgate în Justiție, la fel de hotărât putem spune DA!

Un alt exemplu sugestiv, cel mai important lider al USR din Senat este un fost jurnalist de „rit vechi" care in paralel și-a construit o cariera de activist de mediu, dar care își primea banii însă de la o publicație finanțata de un ONG anticorupție, de altfel respectabil. A fost plătit in paralel ca jurnalist și in diverse proiecte ONG. In paralel scria cărți angajante și făcea politica explicita. A ajuns astfel lider al partidului lui Nicușor Dan. A ieșit in strada pozând in continuare ca activist/ jurnalist (omul scrie pe un blog un jurnal de Parlament) deși este deja senator al României, demnitate pe care demonstrează ca nu o respecta dar încasează senin indemnizația și beneficiile ce rezida din funcția de vicepreședinte al Senatului. Ești politician sau ONG-ist, jurnalist sau activist? Cauti sa impui Adevarul suprem sau ești demnitar, informezi publicul sau îl atragi intr-o cauza pentru care ești plătit sau in care crezi? E o nebunie !!! Ca el sunt sute de exemple: de consultanți, analiști pe diverse teme (chiar și in servicii secrete și anticorupție) activiști, politicieni- tehnocrati, pretinși lideri de opinie, trend setteri, pretinși jurnaliști, militanti- activiști, etern ONG- isti… I-am văzut in guvernul Cioloș dar și pe la PSD mai nou.

Ce-i de făcut? Mai nimic din păcate. Procesul de transformare al mass media, al modului în care societatea funcționează în baza stimulilor rețelelor de socializate este ireversibil. Cei care dețin tehnologia și resursele financiare pentru a controla și disemina informația dețin adevărata putere. Cei care controlează eterul Internetului. Aceste resurse se afla DOAR la mâna serviciilor de informații, prin prisma bugetelor de sute de milioane de euro. Mass-media tradițională de abia mai poate respira.

Viitorul nostru stă ascuns într-un smartphone.

↧

Nu cred că putem fi universali dacă nu suntem și naționali

June 4, 2017, 6:46 pm

≫ Next: Întoarcerea PIB-ului rătăcitor

≪ Previous: S-a schimbat ordinul pe unitate

4 iunie 1920, Palatul Marele Trianon de la Versailles. Atunci și acolo a fost semnat bine cunoscutul tratat care stabilește până azi granițele multor state europene. Prin acest act, României i-au fost recunoscute ca părți integrante ale teritoriului ei Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, consfințind realitatea existentă pe teren. Academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj, ne vorbește, pornind de la Tratatul de la Trianon, despre națiune, identitate românească și europenism.

Domnule rector, se împlinesc astăzi 97 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon între Puterile Aliate, învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria. Ce stipulează acest tratat? Ce a reprezentat el pentru statele europene și mai ales pentru România de la semnarea lui până astăzi?

Tratatul este un document foarte detaliat și greu de rezumat aici, dar esența sa este următoarea: Ungaria, țară învinsă în Marele Război, revenea la granițele sale etnice, adică recunoștea - silită de puterile aliate și asociate (Anglia, Franța, SUA, Italia, Japonia și multe altele) - că o mare parte din fostele sale „provincii istorice", cu majorități altele decât cea maghiară, aveau să facă parte din Croația, Cehoslovacia, România, Austria. Prin urmare, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul deveneau din punctul de vedere al dreptului internațional părți integrante ale României, așa cum hotărâseră românii înșiși, în mod democratic, la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Prin urmare, Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, ca de altminteri tot sistemul de tratate de la Paris, din anii 1919-1920, nu a făcut decât să recunoască justețea deciziilor luate de românii înșiși. Conferința de pace de la Paris a fixat noua hartă a Europei valabilă, în multe privințe, până astăzi și reprezintă prima decizie din istorie a marilor puteri, care au ținut seamă, în mare măsură, de voința popoarelor (polonez, ceh, slovac, român, sârb, croat, sloven, lituanian, leton, eston), consfințind și destrămarea imperiilor multinaționale (german, austro-ungar, rusesc, otoman). Pentru România, Trianonul a însemnat recunoașterea granițelor etnice aproape firești ale statului nostru înspre vest. Actul respectiv a consfințit controlul oficial al statului român asupra a încă circa 100.000 km pătrați. Să nu uităm că România antebelică avea doar 137.000 km pătrați (Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova dintre Carpați și Prut, fără Bucovina și fără Basarabia) și că după Marea Unire avea 296.000 km pătrați. Tratatul de la Trianon a pus o anumită ordine în regiunea Europei Central-Orientale, dând Slovacia slovacilor, Croația croaților și Transilvania românilor, în acord cu dreptul popoarelor majoritare la autodeterminare.

Se vorbește în zilele noastre despre Departamentul Trianon 100, înființat de Ungaria. La ce se referă acesta?

De fapt, nu este vorba despre un departament guvernamental, cum înțelesesem și eu inițial, și cum a preluat greșit presa noastră, prin analogie cu ceea ce s-a petrecut în România. Ungaria nu face asemenea erori de imagine. Este, de drept, un departament de „cercetare", intitulat modest „grup de lucru" sau „echipă de cercetare", plasat în cadrul Academiei Ungare de Științe, care a câștigat un „grant" guvernamental eșalonat pe cinci ani. Numele său oficial ales, „Elan-Trianon 100". Cu alte cuvinte, acest colectiv de aproape 25 de oameni are bani de cercetare și de diseminare în Ungaria și în lume a rezultatelor „cercetării". Uniunea Europeană nu se amestecă în asemenea chestiuni, pentru că problemele de acest fel – bine gândite – nici nu vizează în mod oficial propaganda ostilă cuiva. Dar noi, care nu ne-am născut ieri, știm care este poziția de fond a Ungariei în ultimul secol: de a nu accepta apartenența Transilvaniei la România, de a vorbi mereu de drepturile sale „istorice" asupra Transilvaniei, de a susține emigrarea târzie a românilor din Balcani, ca păstori necivilizați etc. Eu însumi am participat la multe întâlniri de acest fel în Europa și SUA, după 1989, în care istorici și oameni politici din țara vecină prezentau lucrurile în acest fel. Or, ceea ce s-a întâmplat la Trianon în 1920 este un fapt foarte simplu și fără ambiguități: marile puteri de atunci au recunoscut ceea ce românii deciseseră în acord cu dreptul internațional; este clar că, dacă românii ar fi greșit, comunitatea internațională nu ar fi făcut Transilvania cadou României! Mai mult, după al Doilea Război Mondial, la Conferința de pace de la Paris din 1946-1947 și în alte câteva împrejurări, instanțele internaționale acceptate și legiuite au recunoscut același lucru, anume apartenența Transilvaniei la România. Prin urmare, cercetarea împrejurărilor în care s-a adoptat Tratatul de pace de la Trianon – deși tema este foarte bine cunoscută – se poate face oricând (mereu ies la iveală noi surse și se pot propune noi linii interpretative, în limitele adevărului), dar nu în scopuri revizioniste, de reorientare a opiniei publice internaționale. Până acum, din păcate, asemenea inițiative ale țării vecine, ale unor organizații și persoane din țara vecină au utilizat adesea datele istoriei în chip interesat, ca să lovească în România. Cea mai elocventă dovadă este directiva dată de guvernul ungar, prin MAE de la Budapesta, ca diplomații maghiari să nu participe la evenimentele legate de celebrarea Zilei Naționale a României. Or, Ziua Națională a României se sărbătorește la 1 Decembrie tocmai în amintirea unirii Transilvaniei cu România! Dacă acest eveniment îi jignește pe oficialii unguri, cum să ne așteptăm la o tratare obiectivă din partea ungară a deciziei democratice luate la Alba Iulia acum un secol și ratificate pe plan internațional de Conferința Păcii de la Paris, din 1919-1920?

Tipuri de națiuni în Europa

Care sunt elementele constitutive ale unei națiuni? Limba, o credință religioasă, o populație, un spațiu comun, o cultură, sângele, atașamentul față de anumite valori?

Și în teoretizarea națiunilor sunt mai multe interpretări. Unii consideră națiunile drept alcătuiri politice statale recente, formate prin voința deliberată a oamenilor. Pentru aceștia, statul se confundă cu națiunea. Alți exegeți văd evoluția îndelungată a comunităților etnice până la stadiul de națiune, adică privesc națiunile ca unități organice, născute de-a lungul secolelor, începând cu Evul Mediu sau chiar cu Antichitatea, și bazate pe limba, originea, credința, obiceiurile, tradițiile comune. Primul set de opinii invocate fac parte din viziunea modernistă, care consideră națiunile drept realități limitate și temporare, aflate acum pe cale de disoluție, într-o lume globală. Celălalt set de teorii se bazează pe primordialism sau perenialism, susținând că națiunile s-au născut dincolo de voința unor indivizi și că au o existență îndelungată, care nu poate fi decisă de organele statelor sau de cele suprastatale. De exemplu, Franța este prototipul statului-națiune, în care toți locuitorii care au documente oficiale de francezi sunt considerați „de naționalitate franceză". Cu alte cuvinte, aici cetățenia și naționalitatea se confundă. În multe alte locuri de pe pământ, națiunea se leagă de stat, dar nu se confundă cu acesta. De exemplu, în cazul României, este corect să se spună că circa 90% dintre cetățenii săi sunt români, circa 6% sunt maghiari, 2,5% romi (țigani), cam 1,5% slavi. În definirea unei națiuni de tip organicist nu predomină un singur element, ci se iau în considerare mai multe, de la limbă și origine până la credință și cultură. „Sângele", adică originea biologică, nu are, practic, nici o importanță fără educație, iar absolutizarea acestei caracteristici conduce, de regulă, la teorii rasiale. De aceea, anumite întrebări vulgarizatoare („Cât la sută suntem daci, sau romani, sau cumani, sau slavi?) nu au nici o legătură cu realitatea și nu trebuie puse. Toate națiunile din lumea asta sunt amestecuri etnice și nu există nici o „națiune pură". Dacă azi iau un copil român de doi ani - care spune „mamă" și „tată" în românește - și îl duc în Spania, încredințându-l unei familii de spanioli să-l crească și să-l dea la școală, la douăzeci de ani, el va fi un bun spaniol; iar dacă nu-i va spune nimeni că s-a născut român, nu va avea nimic de-a face vreodată cu România și cu națiunea sa de origine. Altfel spus, sentimentul apartenenței naționale se dobândește prin educație, nu automat, prin naștere, deși există cele mai mari șanse ca, dacă te naști român, să rămâi și să fii de naționalitate română. Teritoriul are mare importanță în teoriile organiciste, dar nu neapărat teritoriul organizat politic drept stat, deși statul național este principalul instrument de organizare, de protecție și de conservare a unei națiuni. De ce spun asta? Pentru că un român din Ucraina de azi se simte, de regulă, membru al națiunii române și nu al celei ucrainene, așa cum un maghiar din Slovacia sau România se consideră membru al națiunii maghiare, nu al celei slovace sau, respectiv, române. Eu consider că viziunea perenialistă asupra națiunilor - dacă nu este exagerată și absolutizată - definește mai bine comunitățile despre care vorbim aici.

O națiune antagonizată este ușor manipulabilă

De ce a ajuns națiunea română să fie stigmatizată, ba chiar desființată de unii „intelectuali" români?

Intelectualii și politicienii (elitele) nu sunt „făcători" de națiuni, dar au un rol foarte important în modelarea națiunilor, în orientarea lor, în formarea profilului național al unor grupuri din cadrul națiunilor. Românii au fost un popor vitregit de soartă în această parte de Europă, nu au ajuns niciodată să formeze o mare putere, nu au dobândit sentimentul de stăpâni care să le confere o anumită siguranță, o aroganță sau o prestanță în raport cu alții. S-au tot zbătut să existe ca națiune egală cu altele și să aibă și ei un stat al lor. Au reușit până la urmă, dar cu mare greutate, și au rămas, poate, copleșiți de ideea națională, de reușita ei, de afirmarea ei, de recunoașterea ei de către alții. Chiar sub comunism, după circa un deceniu rușinos, când am trăit sub „internaționalism proletar", de fapt sovietic, și când aproape toate valorile românești erau prohibite, am avut alt deceniu de oarecare echilibru, pentru ca, strânși cu ușa tot dinspre Răsărit, să alunecăm încet spre acel „naționalism comunist" care ne-a făcut mult rău și pentru care ni s-a pus în Occident un stigmat greu de eliminat chiar și azi. După căderea comunismului, mulți intelectuali au crezut că este de bonton să se dezică de valorile naționale, demonizând națiunea română, din pricina căreia - chipurile! - se produseseră multe crime, nedreptăți etc. Faptul s-a petrecut, pe de o parte, pe fondul luptei sincere pentru „integrare europeană și euroatlantică" (majoritatea românilor voiau să scape de capcana comunismului, a URSS, a Rusiei, a Estului), iar pe de alta, al intervenției copioase a unor ONG-uri internaționaliste, globaliste din Occident și Orient, dornice să submineze rapid statele naționale și națiunile ca forme de coeziune. Aceste organizații, aparent nevinovate, umaniste, democratice, au venit și cu bugete generoase, cu fundații și asociații, cu burse grase, cu idei de reviste și de școli înalte, în care limba țării să nu mai fie acceptată. Era, până la urmă, normal ca intelectualii care s-au înfruptat și se înfruptă lacom din aceste fonduri globalizatoare „dezinteresate" să fie globaliști, să-i condamne pe români ca fiind nemernici, leneși, gregari. O națiune cu o coeziune puternică este ea însăși o entitate puternică și demnă, greu de clintit, pe când una slăbită, antagonizată, divizată, dezorientată ajunge o trestie în bătaia vântului, manipulabilă, modelabilă, simplu de umilit. Acești intelectuali despre care vorbiți se pretează la acest joc foarte serios, majoritatea din interes bine alimentat periodic, puțini din naivitate și spirit de frondă, din teribilism adolescentin, din dorința de a fi în vogă. Pe măsură ce se ridică „edificiul" lor globalizator, se surpă marea unitate și admirabila coeziune a națiunii române. În tot acest timp, în lume, din Regatul Unit și până în SUA și din Polonia până în Olanda se întăresc națiunile, se fortifică sentimentele de solidaritate și de opoziție față de integrări forțate și de internaționalisme prost gândite. Ca să construiești bine Uniunea Europeană ai nevoie de subiecți, de entități pe care să le pui laolaltă, iar aceste entități valabile sunt, în acest moment, națiunile și statele care adăpostesc câte o națiune sau mai multe națiuni. Nu poți desființa națiunile prin decret prezidențial sau prin hotărâre de guvern!

Demnitatea de a fi român

Ce rol mai are națiunea azi, într-o lume globală?

În lumea noastră, care se vrea globală, națiunile sunt entitățile care ar putea alcătui globalitatea, dacă am ști cum s-o facem. Din păcate, nu știm destul de bine! Lumea globală previzibilă va fi formată tot din națiuni, convinse că este bine să alcătuiască un concert și să trăiască într-o lume simfonă. Altminteri, tot efortul va fi de prisos. Dacă lumea globală viitoare va fi imaginată din simpli atomi fără personalitate și fără voință, atunci trebuie să ne emendăm imaginația, fiindcă nu conduce la nimic fezabil sau conduce la utopii. Națiunile ne fac mai siguri de noi, mai umani, mai compatibili cu lumea. Nu cred că putem fi universali dacă nu suntem și naționali.

La ce se referă identitatea națională? Doar la partea culturală, istorică, civilizațională, sau și economică?

Identitatea națională românească sau felul de a fi român „în cuget și-n simțiri" se referă la aspecte foarte complexe, care nu sunt mereu identice și nici imuabile. Mulți români se simt români fiindcă vorbesc românește, alții fiindcă se roagă românește și merg în biserici ortodoxe românești, alții fiindcă se consideră urmașii romanilor, alții fiindcă doinesc și jelesc ca pe la noi, alții pentru „codrii verzi de brad și câmpurile de mătasă" etc. Partea economică a identității noastre a fost absolutizată de comuniști - sub impulsul URSS -, care vorbeau de „piața națională unică", dar ea există. Cultivatorii de pământ și păstorii noștri și-au menținut identitatea românească arând, semănând, săpând, cosind, culegând, mergând la seceră și la coasă, crescând animale, adică „vite mari și mici". Omul este singura ființă care muncește, adică desfășoară o activitate conștientă, ca să aibă din ce să trăiască. Dar și munca se face după obiceiurile grupului, ale comunității și poate deveni o marcă a identității.

Poate exista identitate fără suveranitate?

Categoric! Identitatea românească s-a format în timp, încă din finalul etnogenezei românilor, adică de prin secolele al IX-lea și al X-lea încoace, în vremuri când foarte mulți români trăiau sub stăpâniri străine. Cu alte cuvinte, identitatea noastră s-a manifestat și atunci când elita dominantă, instituțiile statului și bisericile oficiale nu erau românești. Să ne gândim la românii din Transilvania care, exceptând scurta perioadă de domnie a voievodului Gelou, „un anumit român" (care a domnit peste o regiune mică din zona Cluj, Dăbâca, Sălaj), s-au aflat sub suveranitatea Regatului Ungariei, apoi în vremea principatului autonom, sub suveranitate otomană, în exterior și sub dominația celor „trei națiuni și patru religii" neromânești, în interior, apoi sub habsburgi etc. Să ne gândim la românii din cetățile de la Dunăre, din Dobrogea, din Cetatea Albă și Tighina, din Banat, care s-au aflat sub turci; la cei din Bucovina, de sub habsburgi, din Basarabia, de sub ruși. Cu toții au rămas români, s-au purtat ca români și au transmis mai departe românitatea, fără să aibă avantajul unei clase politice românești respectate și puternice. Pentru mulți dintre ei, singura instituție rămasă românească a fost biserica, iar preoții și diecii le-au fost singurii învățători și susținători ai naționalității. Dar asta nu înseamnă că se poate trăi la nesfârșit așa. Fără suveranitate, națiunile se împuținează, iar oamenii ajung, în parte, să se rătăcească pe căi abătute. Toate națiunile s-au luptat, de-a lungul vremii, pentru libertate națională și pentru stat național suveran și independent. Firește, suveranitatea și independența sunt relative, ca orice lucru omenesc, dar s-a tins mereu spre ele.

Ce trebuie să fim mai întâi: români sau europeni?

După cum v-am spus, nu văd o incompatibilitate între cele două calități sau apartenențe. Ba, aș zice că, spre a putea fi un bun european, este necesar să fii mai întâi român, francez, german, polonez. Europa nu este formată din vid sau din indivizi amorfi, ci din varii comunități de oameni, între care, de departe, predomină națiunile și statele naționale. Când România a fost acceptată, acum zece ani, în UE, ea nu a fost un subiect anonim, ci o țară cu cetățeni români și cu etnici români (circa 90% dintre cetățenii României sunt de naționalitate română). Prin urmare, am devenit europeni (în sens de membri ai UE) ca români și nu ca cetățeni ai universului. Și nici nu ne-a cerut Bruxelles-ul și Strasbourg-ul - până în prezent - să ne autodesființăm, să ne aneantizăm, să ne facem altceva decât români. Dar lipsindu-ne unora dintre noi demnitatea de a fi români, ne lipsește și calitatea de europeni. Este evident că sunt și păreri opuse, adică sunt oameni și forțe care pretind să ne lepădăm de neamul nostru, ca să devenim europeni, să ne uităm limba, stirpea, credința, țara. Dacă am avea cultura necesară, dacă am mai acumula cunoștințe, dacă am mai avea spirit critic, dacă am discerne și dacă am putea distinge valoarea de nonvaloare și adevărul de minciună, ne-ar fi simplu. Așa însă plutim mulți dintre noi în ape tulburi, amăgiți de aparențe și de primul venit.

Augustin Păunoiu, 04 Iunie 2017

http://ziarullumina.ro/nu-am-primit-transilvania-cadou--123159.html

↧

Întoarcerea PIB-ului rătăcitor

June 5, 2017, 5:00 pm

≫ Next: George Roncea despre filiera rusa din economia romaneasca

≪ Previous: Nu cred că putem fi universali dacă nu suntem și naționali

Cât este de fapt potențialul economic al României? Să încercăm un alt fel de calcul!

Cifrele oficiale le știm: 170 de miliarde de euro Produsul Intern Brut anul trecut, cam 8500 de euro pe cap de locuitor, adică o treime din media UE.

Economiile cu prezență internațională substanțială calculează și un alt indicator – Produsul Național Brut, adică ce mai produc companiile naționale și intern și extern. La noi ăsta ar ieși mai mic decât PIB-ul, dar chiar nu prea contează asta. La nivelul de emigrație pe care îl are România – 3,5 milioane de oameni plecați să muncească în străinătate (adică tot atâția cât numărul angajaților în sectorul privat din țară!) – poate că ar fi mai relevant un altfel de indicator – hai să-i zicem Produsul Etnic Brut.

3,5 milioane de români lucrează în străinătate, pe un salariu mediu care foarte probabil trece bine de 1.000 de euro net pe lună. Asta înseamnă ceva apropiat de salariul minim din țările în care se duc dar dublul salariului mediu din România. Taxarea muncii la nivelul ăsta e undeva pe la o treime (nu 43% ca la noi) iar ponderea muncii în PIB cam jumătate. Deci putem presupune că fiecare contribuie la economia țării unde lucrează cu 12 × 1.000 × 1,5 × 2 = 36.000 de euro. Avem un minimum de 126 de miliarde de euro, contribuție directă la PIB-ul altor țări. Realist, probabil că cifra trece bine de 200 de miliarde, pentru că printre ei sunt și o mulțime de ingineri, medici, programatori, antreprenori.

Și nu doar asta, dar copiii și bătrânii i-au mai lăsat pe acasă, astfel că ponderea populației active acolo este covârșitoare, iar ei contribuie covârșitor la bugetele sociale de acolo.

Bun, și la ce folosește calculul ăsta?

Folosește ca să înțelegem care este potențialul economic al României. De fiecare dată când vreun bezmetic mai spune că românii sunt putori, asistați sociali, că au productivitate mică, că o creștere economică de 5% e prea rapidă, că un salariu minim la un sfert față de media UE o să producă la noi șomaj.

În realitate, potențialul economic este uriaș (și principalul merit tot al apartenenței la UE este!). Motivul pentru care oamenii au plecat este că el nu s-a materializat aici. Sigur că sunt destui, dar totuși o minoritate, care au plecat fie de silă fie pentru oportunități pe care chiar nu le puteau avea la ei în țară. Dar majoritatea au plecat cu lacrimi și regrete, pentru o viață decentă, și s-ar urca mâine în avionul înapoi dacă le-ar da cineva cu 25% mai puțini bani la ei în țară. Sau unii poate chiar cu 50%. La -75% nu prea merge!

Cum ar arăta economia românească în cazul ăsta?

Cifrele sunt o proiecție absolut orientativă, ca să ne facem o idee, dar sunt chiar pentru ziua de azi.

PIB: >300 de miliarde de euro
PIB/capita: >15.000 de euro
Salariul minim net: 500 euro
Salariul mediu net: 1000 de euro
Bugetul asigurărilor sociale: excedentar, la pensii mărite substanțial!
Bugetul de stat: Încasări procentuale similare dar aproape duble în termeni absoluți, din impozite mai decente, deficit zero chiar și după încă 1000Km de autostradă gata.
Prețurile: cu 20-30% mai mari decât acum – între 0% la mâncare / alte mărfuri respectiv 80-100% la servicii. Ați fost prin Vest deci ați văzut foarte clar chestia asta (contabilii îi zic efectul Balassa-Samuelson).

Cine are de suferit? Există trei categorii de perdanți.

Companiile care au nevoie de muncă ultra-low cost, de exemplu fabricile de cusut nasturi (că ălea de *îmbrăcăminte* pot să plătească salarii europene). O să-i plângem cum i-am plâns și pe Nokia când au plecat în China. S-a văzut apoi de ce a plecat – pentru că era deja cu un picior în groapă – dar Clujul a rămas hub tehnologic și fără ei. Tot aici intră firmele de pază sau curățenie ținute de securiști ieșiți la pensie la 40 de ani și pentru care orice alt model de afaceri s-a dovedit prea complicat, deci falimentar.

Micile businessuri „de familie", cu unu-doi angajați care muncesc pe nimic pentru ca familia să ~~șadă~~ aibă timp de „manageriat". Buticuri etc. Prin Vest, în genul ăsta de afaceri proprietarii chiar muncesc (câte trei generații simultan) și chiar nu își permit să plătească vreun angajat. Va trebui să o facă și aici, și va fi o mai bună utilizare a forței de muncă disponibile.

În fine, un micuț upper-middle class mai năzuros, care nu-și va mai permite menajeră, bonă, șofer, asistentă, personal trainer și alte mici plăceri de acest tip, pe care diferențialul de venituri îl face deocamdată posibil în țări care se zbat în middle-income trap. (în Europa de Vest e fezabil doar pentru clasele sociale bogate).

„Vaaai, dar oamenii ăștia vor rămâne pe drumuri", zbiară ei preventiv. Nu, nici vorbă. O să-i plătească cineva cu atât cât merită, că doar e economie de piață, se întâlnește cererea cu oferta, exact cum scrie la manualul de Economi-OanOuOan, nu-i așa băeți? (și doamne!)

Deja asta se întâmplă, de vreme ce pleacă atât de mulți în Vest, se poate întâmpla la fel de bine și aici. Chiar nu mai ține vrăjeala că „la noi productivitatea e mai mică", uite că acolo aceiași neproductivi au putut fi plătiți de patru ori mai bine. Mai degrabă voi – plătitorii de salarii mici – sunteți ăia neproductivi! Și poate că ar trebui să ieșiți din antreprenoriat, pentru a acoperi deficitul de pe piața forței de muncă. Îhîm, deficitul, îl simțiți nu? Ce vă zice asta despre unde ar trebui să fie salariile, despre „cerere și ofertă"și alte chestii din care ați înțeles voi doar ce v-a convenit?

Sigur că e o discuție separată despre salariul minim în contextul ăsta. Lași lucrurile să se întâmple natural sau le forțezi administrativ?

Păi până acum s-a văzut: salariul minim s-a dublat din 2008 până acum iar numărul locurilor de muncă a crescut totuși cu jumătate de milion (felicitări ZF pentru linia editorială lucidă pe care o țin constant de câțiva ani buni, chiar și dacă îi stânjenește direct pe mulți dintre cei care le plătesc publicitate!).

Știm, „corelația nu înseamnă automat cauzalitate". Dar când bocitoarele salariului minim profețeau că așa se vor pierde milioane de locuri de muncă, corelația însemna cauzalitate – nu?

Hai atunci să rafinăm conceptul: „Corelația înseamnă cauzalitate atunci când facem prognoze infirmate rușinos de realitate, dar nu mai înseamnă cauzalitate atunci când nu învățăm absolut nimic din chestia asta!".

Sigur, e greu pentru cei care au doar un ciocan să vadă dintr-odată altceva decât cuie. Dar barem când își dau cu ciocanul peste dește poate mai au o șansă.

Așteptarea fundamental eronată este că economia funcționează după mecanisme predictibile, ca o știință exactă. Or, nu este chiar așa, merge mai degrabă după interacțiuni între elemente atât de complexe încât aceleași inputuri pot să dea output-uri complet diferite în funcție de circumstanțe care scapă complet calculelor. Sau două lucruri care luate separat sunt dăunătoare pot să meargă bine împreună etc. Toată treaba asta nu poate fi prinsă într-o ecuație – sau în fine, ar fi una atât de complexă că n-ai capacitate, nici măcar teoretică – atomi în univers! – să o procesezi sau să o stochezi (cam ca jocul de șah). Îs muult mai utile intuiția, bunul-simț și testul empiric. Dar mai ales învățatul din erori.

Nu există „specialiști", ăia care se pretind sunt escroci. Lămuritoare este pe bursă noțiunea de „alpha"– e demonstrat pe date că majoritatea managerilor de fond, plătiți cu multe milioane, „reușesc" să scoată randamente mai mici decât media de pe indice. Adică dacă te duci și îți pui banii singur, proporțional pe fiecare acțiune dintr-un indice, e foarte probabil că o să câștigi mai mult decât unul care se presupune că e „expert"și că știe mai bine decât gloata.

În cazul ăsta concret, salariul minim chiar a ajutat, chiar dacă într-un mod complet neintuitiv.

În sistem închis, poate că funcționa ceva mai bine teoria. Doar că nu vin doar banii dinspre UE încoace, pleacă și forța de muncă de aici acolo. Și asta cam strică din start orice fel de calcule.
Teoretic ai piață liberă, cu actori raționali, care își urmăresc interesul cât pot de bine. Ceea ce-i adevărat. Dar în practică: inerții, fricțiuni, blocaje, teoria jocurilor, asimetrie informațională.

Deci dacă vorbești cam cu orice manager obișnuit de companie (cam 80%), o să-ți zică următoarele chestii:

1. Nu găsesc oameni să angajez, ăștia care acceptă ce le dau sunt neserioși, ăia pe care i-aș lua cer nesimțit de mulți bani.
2. Mă cocoșează costurile dar… aici sunt muuuuuuult mai mici decât de unde am venit.
3. Asta este piața, nu am cum să plătesc în plus.

Paradoxuri grămadă în abordarea asta, deja e greu să mai fi actor rațional oricât te-ai strădui.

Dar punctul 3 este decisiv în „ecuație". Ca manager ai totuși alt gen de constrângeri decât aia de a urmări interesul angajatorului tău pe termen lung, măcar că nu poți să-i faci bine cu forța.
Deci România este o piață cu salarii încă mici, din inerție. Cum îi explici tu acționarului că altul care a venit acum 5 ani încă își ține angajații pe 1000 de lei și tu nu găsești nici cu 2000? Păi o să creadă că ești putoare și incompetent! E mai simplu și mai sigur să scoți oferta în piață, să angajezi orice să găsește, apoi să spui – „ce vrei șefu' asta-i situația, aici au salarii mici dar sînt și cam putori, stau pe ajutoare sociale, chiulesc, își dau demisia după două luni. Facem și noi ce putem, da' uite eu sunt atât de competent că profit tot ți-am adus".

Faza nasoală e că, în momentul în care comportamentul ăsta se generalizează, oamenii buni încep să emigreze, iar din România au emigrat masiv. Și s-au dus la salarii de 4 ori mai mari. Și au ieșit din forța de muncă de aici. Și ar fi ieșit mai mulți, nu mai puțini, dacă nu erau mărite administrativ salariile minime.

Ei, pe unul d-ăsta, care a plecat că te-ai zgârcit la vremea aia să-i dai 1500 de lei în loc de 1000 acum nu prea mai poți să-l aduci înapoi nici cu 2000. Că el s-a dus la 1000 de euro. Aaa, și e productiv al dracului – ce să vezi! – brusc nu mai e „putoare". S-a stricat toată jucărica economică aia în care totul merge uns și își găsește echilibrele fine dacă o lași în pace. Aia e la nivelul de complexitate al fizicii de clasa a 6-a – „forța de frecare e neglijabilă, ignorați-o". Nop, forța de frecare e decisivă pe pământ, pe când „legile economice" funcționează predictibil cel mult în spațiul cosmic.

Nu înseamnă totuși că trebuie ignorate complet!

Mai riguros vorbind, salariul minim este o discuție complicată, riscuri există etc. Din fericire, ea e mai mult teoretică – un „lux teoretic", ca să parafrazăm un alt soi de „expert"). Pentru că în România el este atât de mult sub potențial încât încă posibilele efecte negative sunt încă prea departe. Exemplu scurt: În Turcia, cu un PIB/cap comparabil cu al României (20% în plus), fără să fie membră efectivă a UE, salariul minim brut este de aproape 500 de euro pe lună. 500 de euro pe lună. 500 de euro pe lună.

Corelația nuuu înseamnă cauzalitate, dar absolut întâmplător economia lor a crescut așa de repede în ultimii 20 de ani că ne-a ajuns din urmă și ne-a depășit.

Când o să ajungă și la noi salariul minim pe la 2000 de lei, poate că va fi vremea să discutăm despre riscurile de a îl mări și mai mult. Doar că economia va arăta cu totul altfel decât o știm acum – nu doar ca proporții ci și structural.

Diferența o face nu doar venitul efectiv ci mai ales venitul disponibil: cu cât rămâne o familie după ce își acoperă cheltuielile esențiale dintr-o lună. În momentul ăsta, pentru majoritatea covârșitoare a populației venitul disponibil nu există. Sau este practic negativ, pentru cei care trebuie să renunțe la lucruri esențiale, să nu mănânce sau să se împrumute până la salariu. În momentul în care pragul ăsta este depășit, viteza de creștere a venitului disponibil este mult mai rapidă decât a venitului efectiv și asta face să apară și să se dezvolte rapid sectoare economice care până atunci aproape că nu existau. Asta este de fapt diferența dintre economiile dezvoltate, printre care vrem și noi să ajungem.

Dar oricum, nu salariul minim este mecanismul principal prin care să ajungi acolo – nici pe departe. Iar miza e mai degrabă creșterea venitului mediu/median, care oricum nu se poate rezolva administrativ. Pentru asta este nevoie de capital, național și străin deopotrivă. Nu neapărat bani – ăștia vin azi ca să plece mâine cu ceva randament, capital – ăsta vine ca să stea pe termen nedefinit.

O parte vine natural și va continua să vină pe măsură ce se dezvoltă piețele de care vorbeam mai sus. Pentru mai mult, este de muncă.

Iar munca începe de la coborâtul cu picioarele pe pământ, și la figurat și la propriu

Printre clișeele azvârlite de fostul ministru de finanțe despre care povesteam în articolul de ieri a fost și ăla cu „evaziunea uriașă din agricultură". Asta este o chestie bine-înfiptă în mentalul colectiv dar care nu are susținere în realitate aproape deloc. Agricultura mare este bine-fiscalizată, chiar și numai de vreme ce fermierii nu-și pot lua subvențiile de la UE decât în măsura în care își plătesc impozitele la Fisc. Tot aici mai găsești și salarii de două-trei mii de euro la nivel de tractorist, care în industrie ar fi de neconceput pentru același nivel de calificare. Agricultura mică este scutită de taxe sau prinsă în variante simplificate după aceleași formule în care intră toți micii comercianți (nu, țăranul de la piață nu trebuie să dea bon, nici măcar nu i-ar servi cuiva la ceva de vreme ce este scutit de TVA și nu are de ce să țină bilanț de profit/pierdere la PFA). Au mai fost câte unii care făceau „mare-evaziune" cu cereale, dar chiar și aia era relativ mică față de totalul general, iar dacă încă mai există este acolo unde a fost favorizată politic de toate guvernele.

Cui îi servește acest tip de demonizare? Păi poate altor foști miniștri de finanțe, al căror singur merit care i-a dus pe post este că au fost trezorieri de bani ciordiți ai politicienilor. Serios, pare scenariu de lumea a treia, dar chiar așa s-a întâmplat – „hai băi să-l punem pe ăsta acolo, că le știe cu offshore-urile, ce dacă umblă tot timpul tras pe nas". (Sper să mă dea în judecată și ăsta, înseamnă că se recunoaște în poză!). Ăștia nu prea au făcut „optimizări fiscale" pentru companii agricole, de-aia le e la îndemână să arate cu degetul într-acolo.

În realitate, agricultura poate să devină catalizatorul principal de dezvoltare economică a României. Nu ca „procent din PIB", obsesia contabililor, ăsta tot pe la 5% va rămâne și nici nu-i nevoie de mai mult, dar ca motor de oportunitate antreprenorială. Este o afacere la îndemână pentru oricine are niște bănuți strânși și mult chef de muncă pe cont propriu (experiența muncind „neproductiv" pentru alții prin Vest a strâns-o deja). Colateral, s-ar dezvolta o mulțime de afaceri: industria alimentară, energia din biomasă, construcțiile, logistica, absolut orice!

Când jumătate din țara asta – zona rurală – va ieși definitiv din sărăcie, asta ar putea să antreneze un cerc virtuos economic care să facă posibile cifrele de mai sus.

Iar costurile pentru bugetul public ar fi chiar mici, uneori aproape de zero. Nu doar în agricultură, în multe alte locuri,dar ăsta este un exemplu cu masă critică mare și relativ ușor de înțeles chiar și pentru politicienii sau „experții" care catadicsesc să mai iasă din birouri și din automatismele de gândire.

Din nou, dincolo de clișeele stupide, e în zona rurală o masă critică uriașă de oameni care nu votează PSD sau o face cu lehamite, doar pentru că alții nici măcar atât nu-i bagă în seamă. S-a văzut asta la alegerile din 2014, când nici Facebook și nici măcar diaspora n-au fost decisive în alegerea lui Klaus Iohannis ci ruralul din toată țara, inclusiv din Giurgiu și Teleorman!

Și de fapt și asta este general-valabil. Alegerile din 2020 le va putea câștiga partidul care vine de acum (fie că este deja la putere fie că se pregătește temeinic din opoziție, chiar și ne-parlamentară) cu un program de dezvoltare ambițios, care să-și propună recuperarea în ritm accelerat a decalajelor de dezvoltare.

Care să vină cu un plan de creștere economică (sau, și mai bine, de creștere a veniturilor) cât mai apropiată de două cifre pe an. Și care să și propună să aducă înapoi cât mai mulți dintre cei 3,5 milioane de români care muncesc afară, cu tot cu PIB-ul rătăcit pe care ei îl produc, fie pe salarii bune fie ca investitori. Nu cu prostii de genul celor 20.000 de euro à la Geoană, că n-ai de unde scoate atâția bani. Nici cu clișee despre economie înghițite pe nemestecate de „experții" FMI și regurgitate în dispreț către „mahalaua ineptă", nici cu dat cu fundul de pământ că de ce a crescut economia cu 5%.

Să vină cu un program minuțios care presupune – în primul rând din partea lor – muncă, răspundere, muncă, empatie, muncă, competență, muncă, curaj și multă, multă muncă.

↧

George Roncea despre filiera rusa din economia romaneasca

June 29, 2017, 6:58 pm

≫ Next: UEuropa şi noi

≪ Previous: Întoarcerea PIB-ului rătăcitor

Grindeanu, dacă vă amintiți a pomenit despre faptul că principalul dezacord cu "echipa lui Dragnea" a fost legată de problema cu Rusia, cu care cei din Telerman doresc tare de tot să strângă legăturile, deși suntem în UE și NATO și trebuie să respectăm regimul european al sancțiunilor impuse Rusiei, altfel am putea fi acuzați de trădare și izolați complet.

Se pare că PSD exact asta urmărește, ca dovadă se infuzează "noul" guvern numai și numai cu conserve rusești, de la vârf în jos, că doar n-a nimenit orbu Brăila lui Tudose degeaba... Ministrul propus al Comunicațiilor, Lucian Șova, a explicat jurnaliștilor, după audierea sa în comisiile de specialitate din Parlament, cum a ajuns să fie asociat cu omul de afaceri Boris Golovin, de la GRU - spionajul armatei ruse - extrem de apropiat de Dan Ioan Popescu, Hrebenciuc, SOV. După audieri, Șova a repetat în fața ziariștilor: "Am aflat (că Boris Golovin este spion rus - n.r.) în timpul derulării contractului cu el, în 2006-2007". Deci ministrul comunicațiilor propus de PSD nu știa nici "goagl" ăla a lu Vanghele să-l utilizeze, neicușorul, ce pui mic era el. Urmarea: "Lucian Șova a fost avizat de comisiile de specialitate cu 13 voturi pentru și 7 împotrivă"... Cât despre Golovin, poftim, putea afla pe larg din presa:

BORIS GOLOVIN SI RETEAUA RUSEASCA DIN ROMANIA

Romania intra in procesul de emergenta al frontierei central europene fie ca vrea fie ca nu iar acest proces va determina prefaceri profunde ale sistemului de aparare si securitate. Se desfasoara chiar acum un episod din lupta geopolitica de la frontiera NATO cu CSI-ul si Rusia, episod care cuprinde si confruntarea pe „ramura", in cazul de fata pe „frontul nevazut". Etapa actuala, „de tranzitie", este din punct de vedere politic si economic incercarea de conversie a posturilor politice, a puterii represiv-politice ale unor fosti nomenclaturisti avantajati - cei ce raspundeau de comertul exterior, anumite segmente ale Securitatii, unii dintre tehnocratii mai bine plasati, cu o anumita experienta in functionarea mecanismului economic atat socialist cat si occidental - in putere financiar-politica.

Se adauga interventia masiva in acest proces - mediata tot de fostul Aparat - a unor forte si grupari straine, cea mai masiva si mai coerenta forta fiind reprezentata de reteaua reprezentantilor unor institutii cu caracter militar din Rusia. De o buna bucata de timp serviciile militare rusesti sunt cele care „lucreaza" prioritar zona noastra. De altfel, GRU a avut o insertie mult mai puternica decat KGB in spatiul romanesc. Un mare numar de cadre de comanda ale Armatei au fost recrutate in perioada anilor 60 in timpul stagiilor de pregatire la Academiile sovietice. Aceste cadre au condus mari unitati si au avut in legatura un numar important de ofiteri din sistem. Ulterior, in anii 80 structura informativa si a agentilor de influenta s-a imbogatit prin preluarea „disidentilor" - lucrare a KGB de aceasta data - „cresterea" acestora si plasarea lor in spatiul politic, dupa 1989.

Dupa 1989, Moscova a revenit in forta in Romania. Domenii industriale cheie sunt achizitionate, controlul energetic se inaspreste, Romania plateste cel mai mare pret pe gaze etc. Toate acestea exprima un interes geopolitic realizat exclusiv prin intermediul agenturii adanc infiltrate in structurile de Partid si in aparatul Securitatii. Toate marile privatizari din Romania au fost executate dupa acelasi sablon. In toate se observa influenta membrilor retelei. Rusia duce o ofensiva politica, economica si militara la nivel mondial pentru recastigarea statutului de putere globala.

RUSO - ISRAELIENII

Reteaua agenturii rusesti din Romania este foarte complexa si include mii de colaboratori, inclusiv si mai ales din randurile cetatenilor din R. Moldova. La vedere pot fi enumerate sute de firme, zeci de fundatii si asociatii, numeroase forme de "parteneriat" comercial si/sau "cultural", inclusiv pe linie masonica. Mai in profunzime se gasesc centre de comanda, unde activeaza persoane cu vechime, unii de peste doua-trei decenii, cum este cazul lui Mark Rich. O schita sumara evidentiaza intersectia dintre liniile de actiune in spatiul economic, politic si media. Sunt direct implicate in penetrarea si preluarea unor ramuri strategice firme ale unor fosti si actuali ofiteri de informatii din Rusia, Romania si Israel dintre care se remarca mai ales Mark Rich, cel care a stat la baza ascensiunii multora dintre oligarhii rusi. Mark Rich, prezent de mai bine de 30 de ani in spatiul romanesc este numitorul comun al oligarhilor rusi cu interese in Romania.

La inceputul anilor '80 Mark Rich printr-una din firmele sale, Philip Brader's, care a detinut monopolul exporturilor de neferoase din Romania a cumparat toata productia anuala de aluminiu si cupru a Romaniei pentru a da un tun in SUA. Tunul i-a reusit si s-a umplut de multi bani. Rich a revenit in anii '90 la Bucuresti incercand sa preia Hotelul Athene Palace. Atat Rich cat si FrankTimis (evreu de origine ca si Rich) sunt adanc implicati si in industria petrolului si gazelor din Romania. Dar si in spatiul rusesc. Frank Timis si-a inceput in 1996 afacerile petroliere din Ucraina, iar Rich era la un moment dat cel mai mare dealer de aluminiu si petrol din Rusia. La noi, acum, Timis, prin Regal Petroleum, detine cel mai important rezervor de gaze din Romania, dupa cel detinut de Compania Romgaz. Regal are doua licente de exploatare pe o arie care totalizeaza 10, 388 km patrati.

Rich si-a intins tentaculele peste Europa de Est inca din timpul comunismului iar in timpul lui Eltin a fost direct beneficiar al faimoaselor privatizari din Rusia, in cadrul programului „terapiei de soc", gandit de specialistii magnatului evreu George Soros si ai partenerului sau, Jeffrey Sachs "consilier" economic al lui Eltin. Tripleta evreilor Rich - Soros - si Sachs a produs „Terapia de soc" din anii '90 care a provocat superinflatia si haosul economic in Rusia care au reverberat in tot blocul fostelor state estice. Lovitura a zguduit toate economiile fostelor state socialiste inca aflate in conexiune cu Rusia. Rich a fost asociat cu figuri inalte din partidul comunist si din KGB. Facea afaceri si cu directorii companiilor de stat care-i vindeau marfa la 5%-10% din pretul pietelor internationale. Cei care-l ajutau pe Rich primeau comisioane in conturi din Elvetia, tara identificata drept un centru important de spalare a fondurilor rusesti.

Mark Rich, adevaratul boss din spatele lui Frank Timis si Tender, partenerul lui Timis, au fost parteneri si cu Dick Cheney, vicepresedintele american, proprietar si la Halliburton, care se asociase la un moment dat cu cei de mai sus, incercand sa preia Petrom. Petre Roman a fost primul implicat in povestea aurului din Apuseni, a urmat Alecsandru Sassu, alt suporter politic al afacerii aurului - toti acestia sunt oameni politici, sau care au de-a face cu politica si/sau servicii secrete. Servicii din Romania, Rusia, Israel s.a.m.d. Gabriel Bivolaru, Tender, Talpes, VGB Group, Balkan Petroleum, Rafo Onesti, Regal Petroleum sunt companii si oameni care au in comun interese si participatii la diferite nivele ce provin din acelasi grup politic: "oamenii presedintelui Ion Ilici Iliescu".

Rich a fost cel care i-a invatat pe oligarhii rusi sa ocoleasca legile prin suveici internationale de companii off-shore si conturi anonime elvetiene. Majoritatea firmelor anonime ale „elitei de carton" rusesti au fost infiintate in cantonul elvetian Zug. Tot in Zug sunt inregistrate si companiile paravan prin care oligarhii rusi au preluat o felie din economia Romaniei. Cea mai importanta companie a lui Rich este casa de comert Marc Rich&áCo AG (Zug) care a bulversat piata aluminiului din Rusia. Ulterior, firma si-a schimbat numele in Glencore International AG. Marc Rich a preluat pe nimic toata productia de aluminiu a Rusiei apoi l-a vandut pe pietele occidentale, provocand scaderea cotatiilor internationale cu 30 % si amenintand cu falimentul producatorii vestici. Producatorii cu care lucra Rich erau companiile "Rusal" a lui Oleg Deripaska si "KraZ" condusa de Mihail Cernoi.Mihail Cernoi e omul din spatele controversatei afaceri „Rafo", iar oamenii lui Anatol Ciubais au luat la ochi bursa energiei. Boris Golovin, un fost ofiter al GRU este omul din Romania al lui Ziuzin si Deripaska.

FILIERA "AMERICANA"

Conform Jospeh D. Douglas, expert in probleme privind securitatea nationala si fost cadru al Agentiei pentru Proiecte Avansate de Aparare a Departamentului de Aparare, Rich a jucat un rol important in operatiunile ce au facilitat nomenclaturii Partidului Comunist mentinerea controlului asupra Rusiei si a restului Uniunii Sovietice, dupa asazisa prabusire a conducerii comuniste. Datorita suprastructurilor pe care Rich si colegii sai din KGB le-au creat, membri ai nomenclaturii comuniste au acaparat noua economie „privatizata". Mark Rich a fost o componenta importanta in crearea economiei de partid invizibile a URSS". Pe 23 august 1990, Nikolai Kruchin, directorul administrativ al Partidului Comunist Sovietic, a dat publicitatii un material intitulat "Masuri de Urgenta pentru organizarea activitatii economice comerciale si exterioare a partidului" care presupuneau folosirea unor companii mixte cu Vestul pentru a crea sistematic structuri ale unei economii de partid invizibile.

Un an mai tarziu, seful KGB, Vladimir Kryuchkov, a emis un ordin prin care definea noua misiune a agentiei ca fiind aceea de a apara "reformele economice" impotriva noilor elemente criminale, in fapt apararea economiei de partid invizibile. Pana in 1992 cel putin 80% din companiile mixte din Federatia Rusa erau ori controlate, ori infiltrate de KGB. "Americanul" Armand Hammer a fost primul om de afaceri occidental care a participat in companiile mixte controlate de KGB din Uniunea Sovietica. Supranumit „printul capitalist" de catre KGB, Hammer a servit loial interesele sovietice peste 70 de ani si a devenit primul si singurul capitalist american caruia a fost acordat Ordinul Lenin. Spectaculoasa si corupta cariera a lui Hammer a fost ajutata in numeroase moduri de catre senatorul de Tennessee, Albert Gore, care era partener al acestuia in numeroase afaceri pentru mai mult de patru decenii.

CULOARUL MOLDOVENESC

Imediat dupa demantelarea URSS, serviciile de spionaj ruse si-au reorientat o buna parte din activitati in campul comercial si industrial prin firme care au devenit foarte repede dominante in sistemul economic al noii Rusii. Zona de frontiera - Republica Moldova - a devenit o baza puternica de lansare catre Vest. Un numar de mari afaceristi romani au devenit (mai) bogati datorita contactului cu rusii via "fratii moldoveni". La loc de frunte - Dinu Patriciu, "facut om" de un fost cadru KBG, moldoveanul Ion Sturza, fost premier al Moldovei. Si Sorin Ovidiu Vintu beneficiaza insa de consilierea unor moldoveni mai putin faimosi, dar foarte operativi. Voiculescu deasemenea s-a bucurat de oficii similare. Din orientarea si concentrarea fortelor ruse in Basarabia, in spatiul de afaceri si nu numai, se poate estima intentia Rusiei de a-si largi aria de cuprindere si asupra restului teritoriului romanesc. Revansa ruseasca, dupa izgonirea, pe moment, in 1999, din Balcani, va avea loc prin incercarea de obtinere a controlului energetic in regiunea sud est europeana in care se afla si Romania.

Oligarhii rusi au intrat puternic in Romania pe numeroase aliniamente, intai in armura industriala si apoi in zona petroliera. Vagit Alexperov si Leonid Fedun controleaza grupul petrolier LUKOIL, ce a cumparat pachetul majoritar de actiuni de la rafinaria Petrotel si detine pozitia a treia pe piata petroliera din Romania; Igor Ziuzin si Vladimir Iorich controleaza holdingul Mechel care detine Mechel Targoviste si Mechel Campia Turzii etc. Casele de comert Conef si Imex Oil, aflate in proprietatea lui Vitali Matsitski, detinatorul ALRO Slatina, controleaza jumatate din gazele naturale pe care Romania le va importa in urmatorii 25 de ani de la Gazprom. Astfel gigantica firma ruseasca, cea pe care se bazeaza noua strategie imperiala a Rusiei vinde gaze in Romania printr-un intermediar rus, sustinand astfel afacerile firmelor rusesti in Romania. Printre primii investitori puternici din Rusia care au patruns in Romania au fost cei de la LUKOIL, care, in 1998, au preluat rafinaria Petrotel. LUKOIL are in Romania aproximativ 100 de benzinarii. Firma mama este LUKOIL Black Sea Romania Ltd. LUKOIL Downstream Romania SRL se ocupa de reteaua de distribuire a carburantilor, iar proprietara benzinariilor este MV Properties SRL. LUKOIL Black Sea Ltd. este inregistrata in Insula Man, Marea Britanie, cunoscut paradis fiscal.

Acestor firme li se adauga "Petrotel LUKOIL" SA Ploiesti, care a fost protagonista unor scandaluri de rasunet legate de traficul ilegal de produse petrolier practicat de aceasta rafinarie. In Republica Moldova a luat fiinta o banca al carei vicepresedinte este directorul general al LUKOIL Downstream SRL Romania, N. T. Ciornii. Din Consiliul bancii face parte si directorul general al LUKOIL Europe Ltd., V.P. Golovuskin. In aprilie 2001, presedintele LUKOIL din Federatia Rusa, Vagit I. Alekperov, s-a intalnit cu Adrian Nastase. Cu aceasta ocazie, Nastase a apreciat "rolul important" pe care LUKOIL il joaca pe piata petrolului romanesc, iar Alekperov s - a plans ca firma are probleme economice. La cererea companiei ruse Guvernul Nastase, in vara lui 2002, a sters penalitatile pe care LUKOIL le datora catre buget, de aproape 3 milioane dolari, (facilitate de care nu au beneficiat companii straine cu renume occidentale, precum OMV sau Shell).

Pachetul majoritar al actiunilor Companiei Alum Tulcea a fost achizitionat de firma Pioche Consultants Ltd, inregistrata in Belize, dar de fapt, in spatele off shore-ului este un consortiu format din Marco International, Marco Acquisitions din Anglia si Conef din Bucuresti. Marco International este condusa de rusul Vitali Matsitski, la randul sau apropiat al lui Victor Pinciuk, ginerele fostului presedinte ucrainean Leonid Kucima. Companiile lui Viktor Pinciuk si ale lui Renat Ahmetov, patronul clubului de fotbal Sahtior Donetk, controleaza industria din Bazinul Donbas, societatea Krivorijstal, cea mai importanta fabrica de otel din Ucraina, precum si combinatul siderurgic Dzerjinski si fabrica de feroaliaje de la Nikopol.

Rusii au cumparat si societatea tulceana Feral, singurul producator de feroaliaje din Romania, achizitionata de Compania Feral UK Ltd, cu capital ucrainean, tot din Marea Britanie. Aceasta este administrata de Olexii Martinov, care face parte de asemenea din anturajul ginerelui lui Kucima, Victor Pinciuk, casatorit cu Olena Kucima. Olexii Martinov este proprietarul unor combinate siderurgice din Ucraina, Bulgaria si SUA si al bancii Bank IBU din Ucraina. Pinciuk controleaza capacitatile siderurgiei ucrainene si are nevoie de canalul Bastroe, pentru a-si transporta fabricatele spre Europa occidentala. Importanti demnitari ucraineni proveniti din fostul KGB au demonstrat interese directe in realizarea canalului Bastroe.

Deripaska Oleg Vladimirovici. Avere - 4,5 miliarde de dolari. Originar din tinutul Krasnodar, Deripaska a devenit oligarh la 24 de ani, cand a inceput sa se ocupe de afaceri cu aluminiu in componenta echipei lui Soskovet (in anul 1992). In luna noiembrie 1994 Deripaska cu sprijinul lui Lisin a devenit directorul general al uzinei de aluminiu din Sainsk. Atunci cand gruparea lui Korjakov a fost distrusa, Deripaska nu s-a pierdut si a trecut in „clanul familial". In luna iulie 1996 Deripaska a intemeiat compania „Aluminiul Siberiei" si acum se ocupa de afaceri impreuna (compania „Rusal". In conducerea „Aluminiului Siberiei" intra general-colonelul V. Pecenkin, fostul adjunct al directorului FSB (anii 1997 - 2000). Acesta se ocupa de afaceri cu uraniu - respectiv vindea catre SUA materiale extrase din rachetele nucleare rusesti, date la topit. Cauza succesului in afaceri a lui Deripaska este simplu de explicat - in spatele sau se afla oameni seriosi de la Lubianka.

Anatoli Ciubais este presedintele gigantului EES "Rossia", care detine monopolul energiei electrice in Rusia. Ciubais este in acelasi timp om de afaceri si politician, unul dintre liderii Aliantei Fortelor de Dreapta (AFD). In perioada mandatului lui Boris Eltin, Anatoli Ciubais a fost de mai multe ori vicepremier, ministru de Finante si sef al Administratiei Prezidentiale. Ciubais este deosebit de implicat in politica Moldovei - prin omul sau de casa fostul sef al SIS moldovenesc Valeriu Pasat si are importante investitii imobiliare si in Romania. Viktor Rasnikov, directorul general al Combinatului Metalurgic Magnitogorsk, partener traditional al Grupului Conares care detine COST si Industria Sarmei Campia Turzii, Kaha Bendukidze, presedintele OMZ, proprietarul UPET - Targoviste.

Olexii Martinov este administratorul societatii Feral (UK) Ltd. din Marea Britanie, cu capital ucrainean, care a cumparat societatea Feral SRL din Tulcea, singurul combinat din tara care produce feroaliaje. Este proprietarul unor combinate siderurgice din Ucraina, Bulgaria si SUA si al bancii Bank IBU din Ucraina. Societatea Feral (UK) Ltd. intentiona sa achizitioneze intreaga infrastructura a societatii Deltanav din Tulcea, pentru a prelua sub controlul ei activitatile portuare si transporturile maritime ce se desfasoara in judetul Tulcea. Prin schizitionarea societatii Deltanav din Tulcea de catre Martinov valoarea manoperei de incarcare/ descarcare va creste discretionar sau va intarzia operatiunile, blocand productia de la Ispat Sidex Galati si Alum SA Tulcea. Feral UK Ltd intentioneaza sa achizitioneze infrastructura societatii Deltanav, tot din Tulcea, astfel incat sa poata controla si intreaga activitate portuara, dar si transporturile fluviale si catre mare din acest port.

In 2004 la invitatia ginerelui presedintelui Leonid Kucima, Viktor Pinciuk, la Kiev a sosit intr-o vizita de doua zile George Bush senior care s-a intalnit cu seful statului si cu membri ai guvernului. Deplasarea a avut menirea de a lustrui imaginea familiei Kucima. Ginerele acestuia, pana nu demult un mediocru om de afaceri din Dnepropetrovsk, in prezent un prosper miliardar, intentiona sa-si creeze o imagine internationala in ajunul plecarii socrului din fotoliul prezidential. Pinciuk a fost initiatorul si altor vizite americane - miliardarul George Soros si politologul Zbigniew Brzezinski. Pinciuk a intrat in consiliul de sustinatori al International Crisis Group introdus de Brzezinski, unde va fi coleg cu fostul secretar general al NATO, George Robertson, si cu ex-seful Fondului Monetar International, Stanley Fischer.

Pachetul majoritar al actiunilor Companiei Alum Tulcea a fost achizitionat de firma Pioche Consultants Ltd, inregistrata in Belize, dar de fapt, in spatele off shor-ului este un consortiu format din Marco International, Marco Acquisitions din Anglia si Conef din Bucuresti, care isi anuntasera in mai multe randuri intentia de a achizitiona societatea din Tulcea. Marco International este condusa de rusul Vitali Matsitski, la randul sau apropiat al lui Victor Pinciuk, ginerele fostului presedinte ucrainean Leonid Kucima. Actionarul din umbra al Marco International este Mark Rich, partenerul de afaceri al lui Soros. Dezvoltarea retelei de desfacere a aluminei catre alti parteneri bloca interesele rusilor de la consortiul Marco si, o data cu dezvoltarea combinatului, acestia l-au achizitionat.

Noul proprietar a achitat pentru SC Alum 7,3 milioane de dolari, in timp ce patrimoniul combinatului este estimat la mai mult de 45 milioane de euro, iar profitul pe anul trecut depaseste trei milioane de euro. Vitali Matsitski este si proprietarul Grupului de firme Rinko, specializat in productia petroliera, si are o avere estimata la peste zece miliarde de dolari. Societatea din Tulcea este unul dintre principalii furnizori de materie prima pentru ALRO Slatina, si a intrat in proprietatea grupului Balli din Marea Britanie in anul 1995. Balli este un grup international de companii, cu sediul la Londra si reprezentante in peste 20 de tari. Al doilea mare reper industrial din Tulcea, este societatea tulceana Feral, singurul producator de feroaliaje din Romania, cumparata de Compania Feral UK Ltd din Marea Britanie. Aceasta este administrata de Olexii Martinov, care face parte din anturajul ginerelui lui Kucima, Victor Pinciuk.

MARK RICH - RUSIA - UCRAINA

Privatizarile in beneficiul lui Igor Ziuzin, au fost demarate si executate in principal de Guvernul Adrian Nastase. Vitali Machitski si Oleg Deripaska, au preluat intreaga industrie de aluminiu din Romania in urma unor procese de privatizare realizate tot in timpul regimului Iliescu-Nastase, dintre care cel de la ALRO Slatina a fost investigat oficial, fara a se da curs concluziilor procurorilor. Implicat in ALRO este si Mihail Cernoi, exponent al mafiei ruse si fost partener al lui Deripaska. Cernoi se afla in spatele rafinariei Rafo Onesti - care a beneficiat de facilitati fiscale acordate de statul roman, tot in timpul lui Nastase. Marc Rich este elementul de legatura dintre oligarhii rusi pomeniti mai sus. De Rich se mai leaga si numele lui Mikhail Fridman, magnat care detine Alfa Group, finantatorul celor mai importanti oligarhi rusi cu interese in Romania.

Rich e activ in pietele petrolului, aluminiului, metalurgiei, agriculturii si, mai nou, cea imobiliara. In Romania Petre Roman a fost un om cheie pentru Rich. La esaloanele inferioare ale puterii, afaceristul a utilizat mai ales securistii din comertul exterior. Imediat dupa 1989, el a fost reprezentat in Romania de Florian Stoica, fost director in Ministerul Comertului Exterior si ex-ambasador in Sudan. Rich a intermediat exporturi de grane din SUA in Romania, inca de la finele anilor '80, in cadrul unui program subventionat de statul american. Companiile lui au primit 95 de milioane de dolari ca sa cumpere cereale destinate pietelor din China, URSS, Arabia Saudita si Romania. Rich a intermediat si vanzarile de petrol ale regimului Ceausescu, iar ulterior, cu sprijinul autoritatilor romane, a SRI si cu protectia lui Iliescu a incalcat embargoul impus Iugoslaviei la inceputul anilor '90, livrand regimului Milosevici cupru si petrol.

Liderul Ligii Anti-Defaimare, Abraham H. Foxman intr-un articol din „New York Times" (24 martie 2001), declara ca s-a folosit de relatia apropiata a lui Rich cu Petre Roman care, a oferit suport unor pretentii legate de asa zise atitudini antisemite din Romania. Pretextul a oferit oportunitatea solicitarii unor mari sume de bani statului roman. Foxman a recunoscut ca organizatia sa a fost finantata de fundatiile lui Marc Rich care sunt conduse de Avner Azulay, unul dintre „locotenentii" magnatului ce a facut parte din conducerea Mossad. Interesele lui Marc Rich sunt prezente in Romania prin mai multe antene, printre care cea mai vizibila este firma Glencore Romania, controlata de australianul Steven Frank Kamlin, vicepresedintele companiei-mama Glencore International AG din Zug. Kamlin conduce in Elvetia mai multe dintre ramificatiile corporatiei lui Rich. Glencore Romania detine in Romania societatile Rombarge Transport si Barter Port Operator. Prima, profilata pe transporturi, este implicata in operatiunile de comert ale Glencore desfasurate in zona. A doua, un trader de deseuri metalice neferoase si cereale, este operator portuar, exploatand o dana la Agigea.

Timp de multi ani, reprezentantul Glencore in regiunea balcanica a fost bulgarul Stamen Stantchev. Acuzat de spionaj in Romania, in dosarul privatizarilor din energie, Stantchev a fost ofiter de informatii in Armata bulgara. Glencore este unul dintre principalii furnizori de titei catre RAFO Onesti si Petrom si a primit contracte de stat si la Termoelectrica - pentru pacura. In ultimii ani, reprezentantii Glencore in Romania au mai fost Alexandru Bittner - „seful Mafiei de Baneasa" si Yoav Stern, sotul vedetei TV Oana Cuzino. In decembrie 1990, guvernul condus de Petre Roman aproba o hotarare privind „cooperarea cu firma Marc Rich Comp pentru modernizarea unor instalatii din cadrul societatii comerciale Petromidia SA".

Dupa retehnologizare, Rich a devenit furnizor de titei pentru rafinarie, preluand produsele petroliere. Pana in 1997, Rich a luat 40-50 la suta din ce se prelucra la Petromidia, iar restul, compania petroliera de stat. In perioada 1994-1996, el a facut aceste operatiuni prin Glencore (noul nume al companiei Marc Rich&Co). Petromidia a fost facuta sa acumuleze pierderi imense, pentru a fi impinsa la privatizare, astfel ca in iunie 1997, „gaura neagra" Petromidia avea datorii de 300 de milioane de dolari, fiind, practic, in sapa de lemn. In acelasi an, compania controlata de Rich, Glencore AG, face un parteneriat strategic in Romania. Asociatii lui Rich erau Dan Voiculescu si Stefan Margineanu (fost ofiter DIE ), patron in industria metalelor. La sediul companiei lui Voiculescu, „locotenentul" lui Rich, Willy R. Strothotte, anunta perfectarea consortiului Glencore-Grivco-Metanef (firma lui Margineanu). Trioul punea la bataie 650 de milioane de dolari pentru privatizari in Romania in petrol si metalurgie feroasa si neferoasa.

Voiculescu si paravanul lui Rich s-au inscris in cursa pentru Petromidia, rafinaria ravnita de magnat inca dupa Revolutie. In perioada 1998-2000, Rich "a pierdut " cursa in fata Rompetrolului lui Dinu Patriciu. Glencore a pierdut si cursa pentru Petrom, care a revenit, in anul 2004, austriecilor de la OMV. Deripaska un "soldat" al presedintelui Vladimir Putin a penetrat in afacerile cu aluminiu in umbra escrocilor internationali, Marc Rich si Mihail Cernoi. Este sotul nepoatei lui Boris Eltin, fostul presedinte al Rusiei. A devenit unul dintre apropiatii lui Vladimir Putin. Beneficiind de sustinerea Kremlinului, la doar 39 de ani, Deripaska a ajuns cel mai bogat oligarh al Rusiei. In 2005, Deripaska a vandut compania Sibneft catre Gazprom (13 miliarde de dolari). In prezent, magnatul controleaza oficial grupul Ruskii Aluminii (Rusal), cel mai mare concern din industria ruseasca a laminatelor, unde are actiuni si Roman Abramovici, patronul clubului Chelsea.

In Rusal, au avut interese atat Marc Rich, cat si Mihail Cernoi, un alt personaj controversat al oligarhiei postsovietice. In Romania, Deripaska a preluat combinatul Alor din Oradea prin Dilcor International, un off-shore din Insulele Virgine. Casuta postala a fost investigata de politia din Liechtenstein cu privire la conexiunile dintre Deripaska, Mihail Cernoi si Iskander Mahmudov - personaj prezent si in afacerea Rafo Onesti. Alor, singurul producator de alumina tubulara din Europa, a fost inchis. Deripaska mai detine si producatorul de autoturisme GAZ, fabrica de avioane Aviacor, Ingosstrakh - companie de asigurari si grupul RusPromAuto (autobuze), grup implicat in Romania, intr-o afacere de anvergura, derulata prin fosta intreprindere de stat UCM Resita. In business sunt implicati mogulul energiei, Nicolae Bogdan Buzaianu si Boris Golovin - fostul ofiter GRU. In octombrie 2006, ziarul rusesc „Komerssant" anunta cea mai spectaculoasa fuziune din istoria industriei de aluminiu. Companiile Rusal, Sual si Glencore International au format United Company Rusal, cel mai mare conglomerat mondial, detronand firma americana Alcoa.

Fuziunea a fost aprobata in prealabil de Vladimir Putin. Rusal detine 66% din noul grup, al carui presedinte a devenit Deripaska. Firma elvetiana Glencore, infiintata in Zug de Marc Rich, participa in giganticul concern cu propriile active de aluminiu. Glencore actioneaza pe piata mondiala, in general, ca trader de petrol. Politica de monopol dezvoltata de Deripaska si Rich se reflecta si in Romania. Tentativa lui Deripaska de a prelua in bloc industria autohtona de aluminiu este continuata de proiectul preluarii uzinei Daewoo de la Craiova, cu concursul direct si interesat al guvernului Tariceanu. Deripaska vaneaza ALRO Slatina, Alprom Slatina si Alum Tulcea, toate privatizate de guvernul Nastase in favoarea grupului Marco, infiintat de Marc Rich si preluat de magnatul Vitali Machitski. Negocierile dintre acesta din urma si Oleg Deripaska sunt mai vechi. La randul sau, in Zug, Machitski a parafat legaturi cu Marc Rich. La fel, si fostul angajat al lui Machitski, Alexander Krasner. Acesta, tot ruso-israelian, s-a ocupat in 2002 de preluarea efectiva a Alro de catre Machitski. Imediat, Krasner a devenit presedintele combinatului slatinean, din noiembrie 2002 pana in 2004.

Inainte sa lucreze pentru Vitali Machitski, Alexander Krasner a fost director executiv al firmei Marc Rich Investments Ltd. Grupul OAO Mechel, cotat la Bursa din New York a adunat toate combinatele metalurgice controlate de Ziuzin. Printre acestea se numara si COS Targoviste si Industria Sarmei Campia Turzii SA, privatizate cu scandal (Cosmin Gusa a fost direct implicat) in timpul guvernarii PSD, dar si o intreprindere croata, alta bulgara, plus doua rusesti. Combinatele romanesti au fost cumparate prin intermediarul Conares Trading, care a operat pana de curand in numele grupului Mechel. Casa de comert a oligarhului rus, Mechel International Holdings AG, a fost inregistrata tot in Zug, la aceeasi adresa cu Conares. Pana in 2001, Igor Ziuzin si partenerul sau Vladimir Iorich exploatau cateva mine de carbune in regiunea ruseasca Kuznet (Muntii Urali). Ei aprovizionau Uzina Metalurgica Celiabinsk, un colos din era sovietica, al doilea ca marime din Rusia, uzina detinuta de compania Glencore, a lui Marc Rich. Casa de comert a combinatului din Celiabinsk se numea Conares Trading AG si era inregistrata in cantonul Zug (Elvetia), exact la aceeasi adresa cu multe dintre companiile lui Rich, printre care si Marc Rich&Co Investments.

Reprezentantul din Romania al lui Ziuzin, Boris Golovin, este atat promotorul intereselor lui Deripaska in tara noastra cat si al TVEL Corporation, mare corporatie rusa de stat in domeniul nuclear. Golovin, nascut in Republica Moldova, a fost ofiter al trupelor speciale din cadrul GRU, a luptat in Afganistan, stie bine limba romana si este implicat mai toate afacerile cu energie - si nu numai - din Romania. Conexiunile de afaceri ale lui Boris Golovin includ moguli ai energiei cum ar fi Nicolae Bogdan Buzaianu, dar si o serie de personaje provenite din SRI sau din serviciile de informatii israeliene. Printre legaturile sale se numara Horia Constantin Bejan, fost director de relatii internationale in Ministerul Industriilor. Acesta este partener traditional al lui Boris Golovin si, indirect, al lui Nicolae Bogdan Buzaianu. Cat timp a fost in functie a facut afaceri cu controversatul Constantin Iavorski, fostul angajat al lui Roman Abramovici.

Vladimir Soare ofiter acoperit, a fost, pe rand, viceguvernator BNR, presedinte al Bancorex si presedinte al grupului Gelsor, patronat de Sorin Ovidiu Vintu. A facut studiul de fezabilitate pentru o afacere de anvergura initiata la UCM Resita, de Boris Golovin si Nicolae Bogdan Buzaianu. In acest „business" are interese si Oleg Deripaska. Mihail Cernoi si Anatoli Ciubais, sunt alti doi oligarhi rusi care actioneaza pe piata resurselor naturale, in domeniul petrolier, respectiv al energiei dar si in imobiliare. Mihail Cernoi locuieste in Tel Aviv, unde a primit cetatenia israeliana. A fost asociat cu Oleg Deripaska si cu Marc Rich in compania Rusal. Acum, Cernoi se judeca cu Deripaska, revendicand 20 la suta din grupul Rusal. Mihail Cernoi a crescut in Uzbekistan, dar s-a stabilit in Rusia, unde a dat marile tunuri ale tranzitiei. A fost arestat in Elvetia, a primit interdictie de intrare in SUA si a fost expulzat din Bulgaria, unde detinea o companie de telefonie mobila si clubul de fotbal Levski Sofia.

Seful consiliului director al RAO UES, Alexander Volosin, a condus administratia prezidentiala in primii ani ai mandatului lui Vladimir Putin. Numele lui apare pe lista „clientelei" regimului Saddam Hussein, primind titei in cadrul programului „Petrol contra hrana", conform raportului ONU. Omul de incredere al lui Anatoli Ciubais din Republica Moldova, Valeriu Pasat (consilier la RAO UES), a fost condamnat la inchisoare pentru comercializarea ilicita a avioanelor de lupta ale Chisinaului. Pasat a fost ministru al apararii si sef al serviciilor secrete. Intre timp dosarul lui Pasat "s-a rezolvat" si acesta revine in viata publica a Moldovei. RAO UES detine centrala de la Cuciurgan (din Transnistria), furnizorul a jumatate din energia necesara Republicii Moldova. Dupa achizitia „Moldovskaia GRES", RAO UES s-a apropiat de piata Balcanilor. Aici, potrivit rapoartelor de companie, Romania reprezinta o piata importanta vizata de Ciubais pentru vanzarea energiei, inclusiv cea produsa in regiunea separatista transnistreana.

Corneliu Paltanea. Fost sef al unitatii prahovene a SRI. A fost arestat in dosarul furtului de combustibil de la rafinaria ploiesteana Astra Romana. Este asociat cu grupul de la Centrul de Afaceri Romano-Rus (CARR), infiintat de fostii ofiteri GRU (serviciul de spionaj al Armatei Rosii) monitorizati pentru spalare de bani si pentru devalizarea Nova Bank. Paltanea a lucrat si pentru fratii Pileri, doi afaceristi italieni cercetati penal in Palermo pentru apartenenta la Mafia. Unul dintre cei doi frati a fost ofiter de informatii militare. Afaceristi rusi proveniti din serviciile sovietice de spionaj militar au infiintat in Romania un organism hibrid, cu rol de ONG, dar si de societatate comerciala. Se numeste Centrul de Afaceri Romano-Rus (CARR) si a atras in randurile sale ofiteri de informatii controversati, precum si personaje care au avut probleme cu legea.

GRU SI LEGATURILE "ROMANESTI"

Anatoli Patron: Fost ofiter GRU si partener cu Boris Golovin. Presedinte al Nova Bank si considerat initiatorul operatiunii de decapitalizare a acesteia. Este unul dintre fondatorii CARR, controlat prin suveici off-shore si „firme-mama", infiintate in Zug (Elvetia), la aceeasi adresa cu multe dintre companiile lui Marc Rich. Iuri Ustinov. Fost ofiter GRU. A fost primul presedinte al CARR, implicat in inginerii financiare (cazul „Nova Bank"), spalare de bani si cartelizarea licitatiilor de furnizare a carbunelui. Ustinov se lauda in mediul de afaceri ca a fost consilierul lui Evgheni Primakov - fost sef al KGB si actualul presedinte al Camerei de Comert a Rusiei. Constantin Samson: L-a urmat pe Iuri Ustinov la sefia CARR. A fost partener de afaceri cu sotia lui Nicolae Vacaroiu, presedintele Senatului. Este cercetat penal de Parchet pentru fraude fiscale, dar dosarele sunt tergiversate. A devalizat intreprinderea de stat Postavul Azuga, pe terenurile careia inalta un complex turistic de lux. In afacere este asociat cu un magnat rus, stabilit in America. Mircea Popa: In vremea lui Ceausescu, a fost cercetat de Securitate, fiind banuit ca este agent KGB. Mircea Popa a condus Agentia de Presa Rusia La Zi, controlata de un off-shore din Insulele Virgine Britanice, reprezentat la noi de un cetatean moldovean, Vitalie Dobanda, conectat la afacerile lui Sorin Ovidiu Vintu.

Yacov Goldovsky omul lui Cernoi, ii reprezinta interesele in Rafo, pe care Goldovsky o controleaza, acum, prin compania Petrochemical Holding, cu sediul in Austria. In 2001, a fost arestat pentru delapidarea combinatului rusesc Sibur (petrochimie), unde era partener cu Gazprom. A stat sase luni in inchisoare, timp in care Gazprom a reusit sa-l faca sa-si vanda actiunile pe 90 de milioane de dolari. Prin Global s-au livrat echipamentele energetice pentru CET Mintia, valorand peste 20 de milioane de dolari. Kremlinul are interese directe in firma: sediul social este in Bucuresti, Piata Charles de Gaulle, chiar in cladirea fostei misiuni comerciale sovietice din Romania. Impozantul imobil apartinea, de fapt, presedintiei Rusiei. Din firma gazduita de Kremlin o cincime este detinuta de Engineering Company Ziomar, casa de comert a gigantului industrial de stat, ZiO Podolsk, producator rus de masini nucleare si energetice, implicat in numeroase scandaluri internationale, inclusiv in programul de imbogatire a uraniului din Iran.

Ziomar este reprezentata in Romania de Victor Ustinov, fostul atasat comercial al Rusiei la Bucuresti. O parte din profitul casei de comert este manevrat printr - un off-shore (Mardima Company Ltd.) din Insulele Virgine Britanice, actionar in Ziomar. In LMZ (Leningradsky Metallichesky Zavod) are interese si Vladimir Potanin, un oligarh influent, absolvent al Academiei KGB si fost adjunct al premierului. Unul dintre „pionii" lui Golovin&Ziomar e Horia Bejan, fost director in Ministerul Industriilor. Din anii '80 pana in 2001, Bejan a fost adjunct al directiei generale de comert exterior. Era in functie in 2000, cand guvernul a emis ordonanta de modernizare a CET. Tot atunci, era actionar minoritar in Global. Legaturile lui Bejan in spatiul fostei URSS dateaza din anii '80, cand acesta a gestionat participarea romaneasca la constructia combinatului ucrainean de la Krivoi Rog. In timp ce activa in minister, Horia Bejan a fost asociat in afaceri si cu Constantin Iavorski - fost angajat al oligarhului rus, Roman Abramovici, si fost ministru al energiei in Republica Moldova.

Ofiter KGB, la origine, Iavorski a monopolizat ani la rand furnizarea de combustibili energetici (carbune si pacura) catre termocentralele romanesti, angajand la firmele sale fosti ofiteri SRI. Tot tranzactiile cu carbune i-au adus fata-n fata pe Bejan si Golovin. Societatea primului (Putna SA) a intermediat importurile de carbune facute de compania Infinity, a fostului ofiter GRU. Pe langa Global, Horia Bejan mai este asociat cu Golovin si in alte afaceri cu iz rusesc. M.T.Il. Projects&Systems Ltd, a doua firma din consortiul desemnat in 2000 sa retehnologizeze CET Mintia, este un off-shore din Cipru. In jurul casutei postale s-a dezvoltat grupul de afaceri al israeliencei Tonya Halpern, implicata in scandalul privatizarii Hotelului Bucuresti. Tonya Halpern si defunctul ei sot, Moshe, proveneau din structurile AMAN - serviciul de spionaj al armatei israeliene. Aliatul in afaceri al Tonyei Halpern a fost Constantin Iavorski, alaturi de care a cartelizat licitatiile de furnizare a carbunelui catre termocentralele romanesti.

Al treilea membru al consortiului era Babcock Borsig Power (BBP) - Austrian Energy. Din 1999, VA-Tech detinea 10 la suta din colosul german BBP (care preluase „Austrian Energy", divizie a VA-Tech). In 2000, aceeasi VA-Tech controla VA Tech Hydro, firma implicata in scandalul retehnologizarii Portilor de Fier I si II. Asadar, entitatile VA Tech primeau contracte avantajoase, fara licitatie, de la statul roman. Firma era reprezentata in Romania de Nicolae Bogdan Buzaianu - fondatorul Energy Holdings si prietenul lui Boris Golovin. Contractul de consultanta juridica pentru modernizarea CET Mintia a revenit atunci tocmai casei de avocatura „Bostina&Asociatii", partenerul traditional al lui Buzaianu. BBP a dat faliment in 2002, fiind preluata de japonezii de la Hitachi.

In 2001, oligarhul Igor Ziuzin, seful lui Boris Golovin, a aparut brusc pe firmamentul bogatilor lumii. Atunci, el a preluat oficial Uzina Metalurgica Celiabinsk direct de la Glencore International, compania de intermediere fondata de Marc Rich in Elvetia. Ulterior, marele combinat din Celiabinsk - un colos al industriei sovietice, a devenit nucleul grupului Mechel, detinut, oficial, de Ziuzin. In acea perioada, rusul imbogatit peste noapte a inceput ofensiva de achizitii in Europa de Est. In 2002, fostul COS Targoviste (Mechel Targoviste, noul nume) a fost privatizat de guvernul Nastase in favoarea lui Ziuzin. Un an mai tarziu, a venit randul societatii Industria Sarmei Campia Turzii SA (Mechel Campia Turzii). Uzinele romanesti au fost incluse in grupul OAO Mechel, alaturi de combinatul metalurgic din Beloretk, intreprinderea Viantilski (ambele din Rusia), fabrica de tevi Zeljezara din Croatia si „gigantul" Mechel din Celiabinsk. In acelasi trust au fost integrate si minele lui Ziuzin din Kuzbass (regiunea Urali), care furnizeaza carbune, prin intermediari, catre numeroase termocentrale romanesti.

In Insulele Virgine Britanice (BVI) a fost infiintata casuta postala Britta Investments Limited, una dintre firmele-mama care au actiuni in Mechel. Adresa: Pasea Estate din Road Town - capitala coloniei britanice din Caraibe. Concret, Britta a fost inregistrata la firma de administrare Morgan&Morgan, al carei sediu este chiar la adresa mentionata. Morgan&Morgan este o societate de consultanta, specializata in gestionarea firmelor off-shore din BVI. In Road Town, aceeasi Morgan&Morgan mai gestioneaza o alta casuta postala cu interese in Romania. Este vorba despre Dilcor International Ltd., off-shore - ul prin care oligarhul rus Oleg Deripaska a preluat de la controversatul Constantin Iavorski fostul combinat de stat Alor Oradea. Alor a fost singurul producator de alumina tubulara din Europa. Dilcor a fost investigata de politia din Liechtenstein, datorita conexiunile dubioase financiare dintre Deripaska, Mihail Cernoi si Iskander Mahmudov - personaj prezent si in afacerea Rafo Onesti.

Afacerile lui Ziuzin cu „traderul" Marc Rich au traditie. Un contract comercial din august 2001, incheiat de Glencore cu firma elvetiana Conares Trading si intrat in posesia noastra, releva o tranzactie uriasa parafata de Ziuzin cu oamenii lui Rich. Primul se obliga sa livreze catre intermediarul Glencore peste 32.000 de tone de nichel rusesc in perioada 2001-decembrie 2004. Conares Trading este o casa de comert infiintata in cantonul Zug din Elvetia, la aceeasi adresa cu multe dintre firmele lui Marc Rich, cel supranumit „Nasul Kremlinului". Initial, Conares a functionat ca trader pentru combinatul de la Celiabinsk. Apoi, aceasta fost preluata in 2001 de Ziuzin, cu tot cu Conares. Casa de comert a oligarhului Ziuzin se numeste Mechel Trading si a fost inregistrata tot in Zug, la aceeasi adresa cu Conares. Ba chiar a facut si un pui in Romania: Mechel Casa de Comert SRL din Bucuresti este detinuta suta la suta de firma-mama din tara cantoanelor. Prin traderii sai, rusul deruleaza exporturi masive din tara noastra, iar printre clientii sai de baza figureaza companiile dezvoltate in umbra lui Marc Rich.

Boris Golovin care detine in Bucuresti si Romcar Russian Buses este cel care tranzactioneaza pentru Ziuzin achizitionarea unei termocentrala din Giurgiu, Uzina Termoelectrica SA, care apartine de consiliul judetean. Aceasta ar crea o sursa de energie pentru intreprinderile pe care colosul rus Mechel, al carui proprietar e Ziuzin. Firma lui Golovin isi are sediul chiar in casa lui Nicolae Bogdan Buzaianu din zona Piata Aviatorilor. Magnatul pentru care lucreaza acesta, Ziuzin controleaza mineritul de carbune, productia de otel si energia vrea sa controloleze si productia de energie electrica pentru intreprinderile sale si sa obtina controlul total al preturilor. Procedurile de privatizare la Giurgiu au fost initiate, cel putin pe hartie, in urma cu exact doi ani. Uzina face parte din grupul celor 34 de intreprinderi de stat ale caror datorii urmeaza sa fie sterse, conform unei ordonante de urgenta a cabinetului Tariceanu. ANAF isi propusese, la finele lui 2006, sa execute silit termocentrala, insa a suspendat procesul pentru ca populatia sa nu ramana fara caldura. Datoriile depaseau zece milioane de euro.

Presedintele Consiliului Judetean Giurgiu, Victor Boiangiu, a confirmat atunci ca negocierile s-au referit la preluarea de catre Mechel a productiei de energie pentru populatie. Un „furnizor" de carbuni al centralei de la Giurgiu este Petlon Entreprises, compania Tonyei Halpern, israelianca implicata in afacerile lui Boris Golovin sustinute de statul rus. Infiintat in Cipru, Petlon Entreprises e, de fapt, intermediar pentru carbune din Rusia. Firma lui Halpern, fosta lucratoare a serviciilor de spionaj militar ale Israelului, a primit la Giurgiu, un contract de 5 milioane de dolari, prin care Petlon Entreprises furnizeaza 60 de mii tone de carbune rusesc, produs de grupul Mechel. Firma Tonyei Halpern a cartelizat licitatiile de furnizare a huilei catre CET-urile romanesti, printre care si SCUT Giurgiu, clientul sau traditional. Ziuzin a vizitat Giurgiu impreuna cu proprii specialisti din Rusia. Ziuzin priveste si spre Ruse, unde e si acolo o termocentrala de vanzare. Centrala de la Ruse este in functiune si se afla la trei kilometri de Dunare.

Carbunele bulgarilor vine tot din Rusia din zona Kuznetk, prin Mechel. In cadrul proceselor de privatizare a combinatelor COS Targoviste si Industria Sarmei Campia Turzii SA, beneficiarul Conares Trading (actuala Mechel Trading - casa de comert a lui Ziuzin) a beneficiat de serviciile de consultanta, oferite de o firma autohtona: Romair Consulting, patronata de Gheorghe Boeru. Acesta a fost, timp de 15 ani, ofiter in Armata Romana, dupa care s-a reprofilat, in 1995, pe afaceri. Boeru are legaturi directe cu gruparea Bittner. El este administratorul fostei firme de stat Piscicola Arad, cumparata pe nimic sub guvernarea Nastase, de Petre Ion, omul lui Bittner. Pentru Conares Trading, a prestat si societatea de avocatura „Anastasescu", care a reprezentat juridic in Romania firma lui Igor Ziuzin. Patroana, Marieta Anastasescu, este avocata firmelor infiintate de Alexandru Bittner si este vecina lui Adrian Nastase in blocul de pe Zambaccian. Ea a fost avocata celebrei „matusi Tamara", pe care Bittner o consilia in afaceri.

Conexiunile lui Alexandru Bittner conduc tot spre oligarhii rusi. Primul indiciu se reflecta in Mastertrade Ltd., o firma din Marea Britanie care detine actiuni in societatile infiintate de Bittner la noi. Mastertrade este administrata de avocatul englez Matthew Cunningham, judecat la New York, alaturi de oligarhul Mikhail Fridman, in procesul „Norex", pentru spalare de bani si mituirea unor oficiali guvernamentali. In acelasi proces sunt judecate Gillian Norah Caine si Susan Christine Cubbon, directoarele suveicii off-shore din Insula Man (Marea Britanie), care controleaza compania Heavy Industry din Anglia reprezentata de Bittner. Heavy Industry detine 65% din firma Piscicola Tour, careia guvernul Nastase i-a concesionat jumatate din Delta Dunarii.

Practic, rusii sunt favorizati de un cerc vicios. Au lichidat datoria URSS prin echipamente, dat tot ei mizeaza in continuare ca vor castiga bani din punerea lor in functiune. In conditiile in care utilajele au garantia expirata, este uzual ca numai firmele producatoare (LMZ si ZiO Podolsk) sa emita alta noua. Globalul a castigat licitatia de furnizare de carbune la Iasi, Suceava si Deva. Carbunele e din Rusia, adus de fostul ofiter GRU, Boris Golovin. Contractele de la Iasi si Suceava valoreaza impreuna 10,2 milioane de dolari. Spargerea Termoelectrica in parti profitabile ori paguboase a fost solutia gasita de autoritatile romane pentru a multumi Banca Mondiala si FMI care, de la mijlocul anilor '90 si pana in timpul guvernarii PSD, aratau cu degetul spre datoriile de miliarde de dolari acumulate de marile companii energetice - faimoasele arierate.

MACHITSKI-DERIPASKA-CERNOI

„Oleg Deripaska a primit sarcina de la presedintele Rusiei sa revigoreze industria automobilelor rusesti", spune Boris Golovin. In Romania, interesele oligarhului se leaga de Uzina Constructoare de Masini Resita, detinuta de oamenii mogulului energiei, Nicolae Bogdan Buzaianu. Acesta are legaturi mai vechi cu afaceristii din spatiul ex-sovietic, cum ar fi asocierea sa cu Constantin Iavorski, fost angajat al lui Roman Abramovici. Compania lui Deripaska, GAZ Ruskii Autobus, e un gigant rus care a cumparat Gaz Volga, fabrica de pe vremea URSS. Autobuzele sunt produse la Resita, iar piata vizata e cea interna. Caroseria se face in Rusia, licentele sunt cumparate de la grupul lui Deripaska. Producatorul e firma Robus, controlata de UCM Resita. Golovin detine un procent foarte mic in Robus, in schimb, controleaza Romcar Russian Buses SA, casa de comert pentru acest proiect.

Printre actionarii si administratorii Romcar ii regasim pe Horia Bejan (fostul director din Ministerul Industriilor), Vlad Soare (fost presedinte Bancorex si al grupului Gelsor, al lui Sorin Ovidiu Vintu) si Corneliu Rosu, fost candidat al PNG la Primaria Capitalei. Soare, administrator al firmei, i-a facut lui Golovin planul de afaceri. UCM Resita privatizata la sfarsitul anului 2003 a fost ofertata de Firma INET AG din Elvetia, in consortiu cu asociatia salariatilor. INET AG avea insa ca obiect de activitate „detinerea de actiuni la alte intreprinderi", conform registrului elvetian al comertului. Firma e administrata de Beat Corpataux, asociat cu Buzaianu in afacerea „Energy Holding". Suma achitata pentru UCM a fost 13,1 milioane euro. Dupa cum au spus cei de la Resita, statul s-a angajat sa le stearga datoriile istorice, dar in 2006 firma era mentionata printre marii debitori.

Presedintele UCM Resita, Adrian Chebutiu (si el un apropiat al lui Buzaianu si fost vicepresedinte al Energy Holding), a recunoscut ca Buzaianu a negociat privatizarea de la Resita. UCM era subcontractant in afacerea „Portile de Fier", revenindu-i 12 milioane de franci elvetieni din afacerea gestionata de acelasi Buzaianu, ca reprezentant al VA-Tech. Mechel e un gigant din domeniul carbunelui si otelului. In Romania, a preluat Combinatul de Oteluri Speciale Targoviste si Industria Sarmei Campia Turzii. Companiile metalurgice ale Mechel ar putea fi preluate de Rosoboronexport, o corporatie rusa de stat care intermediaza importurile si exporturile de armament. Rosoboronexport a decis sa-si creeze o divizie speciala, care se numeste Russian Special Steel (RusSpetsStal), destinata producerii de otel pentru armament. Igor Ziuzin, bossul Mechel, a primit sarcina direct de la fostul presedinte rus Vladimir Putin.

Ziuzin Igor. Avere - 1,1 miliarde de dolari. De profesie - inginer minier. In anul 1990 Ziuzin a devenit adjunctul directorului pentru comert la una dintre minele din regiunea Kemerovo. Apoi s-a apucat de „privatizarea" minelor de carbune si a devenit stapanul companiei „Kuzbassul de Sud". Incepand cu anul 2001 Ziuzin a inceput sa cumpere intreprinderi metalurgice. In anul 2003 el a intemeiat Grupul de Oteluri Mechel, in care intra nu numai uzinele rusesti, ci si intreprinderi din Romania. Ziuzin a cumparat portul Posiet din Extremul Orient gestionand astfel un important lant de transport din Asia spre Europa. Fratii Mihail si Lev Cernoi, au incercat preluarea intregii industrii a aluminiului de catre grupul Ruskii Aluminii (Rusal), controlat de Deripaska. Acesta este ruda cu Boris Eltin, fostul presedinte al Federatiei Ruse, si a facut afaceri cu Mihail Cernoi, ambii fiind veterani ai "razboaielor aluminiului" din anii '90, soldate cu fraude si asasinate de tip mafiot.

Pe teritoriul Romaniei, reprezentanti ai grupurilor economice ce apartin sau au legaturi cu fratii Cernoi au dezvoltat afaceri in Romania - poate fi mentionat grupul RINKO, proprietarul casei de comert Marco din Statele Unite, care, la randul ei, controleaza "perlele" industriei romanesti de aluminiu: ALRO Slatina, ALPROM Slatina si ALUM Tulcea. Grupul RINKO este patronat de un alt oligarh al "noii generatii", Vitali Machitski. Cernoi are interese intr-o ampla operatiune de preluare a intreprinderilor romanesti din industria de profil. Rusal are intentia de a prelua firmele din Slatina si Tulcea. Personaj important al crimei organizate ruso-israeliene, Cernoi a profitat de situatia politico-economica din Rusia anilor '90. Atunci, milioane de tone de aluminiu de provenienta ruseasca au inundat piata mondiala, iar Cernoi a preluat de la stat combinate din fosta URSS, prin compania sa, Trans World Ltd. In 2005, Machitski vroia sa-i vanda lui Deripaska intreprinderile de aluminiu din Romania, aceasta fiind strategia grupului RINKO. Practic, Cernoi, fostul partener lui Deripaska, ar deveni astfel unul dintre potentialii beneficiari ai preluarii in bloc a industriei romanesti de laminate.

Declansata la sfarsitul anilor '90, privatizarea industriei de aluminiu din Romania urma sa-l aiba ca actor principal pe nepotul lui Eltin. Grupul sau, Rusal, s-a retras insa de la privatizarea ALRO, cumparand doar combinatul ALRO din Oradea. Acesta era controlat, in 2002, prin Dilcor International, un off-shore din Insulele Virgine, al carui nume aparea intr-o ancheta a politiei din Liechtenstein cu privire la legaturile dintre Deripaska, Cernoi si Iskander Mahmudov (personaj prezent si in afacerea RAFO). In noiembrie 2006, Cernoi a revendicat in justitie 20 la suta din Rusal, afirmand ca detine aceste actiuni (peste 3 miliarde de euro) pe numele lui Deripaska. Firma din Slatina face profit si din importurile de gaz de la Gazprom. In Romania, o firma controlata de ravnita societate ALRO intermediaza importurile de gaz din Rusia. Astfel, partenerul Gazprom (firma prin care se semneaza contractele de livrare a gazului) este compania Conef SA, controlata de aceiasi oameni de afaceri de la ALRO adica de grupul Marco, al magnatului Vitali Machitski, care detine 99,97 % din Conef prin compania din Slatina. Practic cel care aduce gaze in Romania este grupul Marco, in spatele caruia sta Machitski.

Conef SA intermediaza in Romania aproape jumatate din cantitatea totala de gaze pe care Gazprom o livreaza tarii noastre. In 2005, Conef a adus 1,5 miliarde de metri cubi de gaz rusesc. Acordul semnat de firma inregistrata in Romania cu Gazprom este valabil timp de 25 de ani si confera Conef o pozitie dominanta pe piata distributiei. In Romania, Conef a dezvoltat o vasta suveica de firma, participand direct in alte societati. Unul dintre pionii grupului rusesc este Dan Victor Alesandru, fost secretar de stat in Ministerul Economiei si Comertului (MEC) pana in august 2005. Alesandru fusese numit in functie din partea Partidului Conservator condus de Dan Voiculescu. Implicat in mai multe scandaluri cu bani publici, Dan Victor Alesandru este acum administratorul firmei Conef Gaz, controlata in proportie de 70 % de compania-mama, Conef SA. Interesele rusilor de la Conef graviteaza si in zona IMGB, fostul colos industrial ceausist. La randul sau, Romplumb SA Baia Mare, cel mai mare producator autohton de plumb primar, a fost luat in vizor de oamenii lui Machitski. Conef a preluat un pachet minoritar (2,49 %) in Romplumb, fiind asociat direct cu statul roman, prin MEC, care este inca actionar majoritar.

Cernoi era interesat sa investeasca in Romania sume importante de bani, in special prin achizitionarea unor agenti economici reprezentativi din domeniul industriei petrochimice. Printre actionarii care s-au perindat pe la rafinaria din Onesti se afla fosti asociati ai oligarhului Cernoi care a cumparat, in 2005, o parte din datoriile RAFO, si i le-a vandut fostului sau asociat, Yacov Goldovski. Anatoli Ciubais, oligarhul din umbra lui Boris Eltin si Vladimir Putin, e de profesie economist. Nascut in Belarus este unul dintre artizanii „terapiei de soc" din anii '90, cand patrimoniul URSS a fost preluat, pe doi bani, de noii magnati ai Moscovei. Vicepremier in timpul lui Eltin, in perioada in care au fost „inventati" oligarhii. Ciubais a supravietuit „rotatiei" de la Kremlin, conducand, in mandatul Putin, compania de stat RAO UES. Aceasta controleaza intreaga retea de electricitate precum si instalatiile de generare a electricitatii de pe teritoriul Rusiei. Ciubais a supravietuit unui atentat, in 2005. Mana dreapta a lui Ciubais este Vladimir Potanin.

Potanin Vladimir Nikolaevici. Averea - 5,4 miliarde de dolari. Tatal lui Potanin era reprezentantul comercial in Noua Zelanda. In continuare totul este clar: in anul 1983 Potanin a terminat MGIMO si de asemenea a inceput sa lucreze in asociatia „Soiuzpromexport". In anul 1990 Potanin cu sprijinul adjunctului ministrului MVES Silin si alti functionari a intemeiat propria firma „Interros" si s-a apucat de exportul materiei prime. In anul 1993 a intemeiat ONEKSIM-bank-ul. In luna decembrie 1995 ONEKSIM-bank a cumparat 51% din actiunile „Nikel din Norilsk" pentru 170 de milioane de dolari (pentru a afla pretul real - trebuie inmultit cu „coeficientul lui Ciubais, adica cu 100). De asemenea a fost cumparat pachetul de control al companiei petroliere SIDANKO la aceleasi preturi. In luna august 1996 Potanin a fost numit primul prim-ministru. In aceasta functie el s-a ocupat doar de pomparea banilor din vistieria de stat in structurile proprii. „Licitatiile de gaj" au inceput la propunerea lui Potanin - si el a luat de pe urma acestora mai mult decat toti oligarhii. Potanin era favoritul lui Ciubais, de aceea cele mai grase bucati au ajuns la el. Berezovsky s-a simtit profund jignit, atunci cand in vara anului 1997 25% din actiunile „Sviazinvest"-ului au ajuns la Potanin si nu la el.

ENERGIA. ALUMINIUL. LEGATURI

In spatele Inteltra sta o retea de firme strans legate de RAO UES (Sistemul Unificat de Energie), corporatia de stat din Rusia. Suveica de firme care se ocupa de comertul cu energie are ca punct de plecare Londra. Unitrade Services LLP, firma care controleaza, suta la suta, societatea Inteltra din Romania, a fost detinuta de alte doua companii din domeniu, cu sediul in Dublin: Scaent Europower Limited (SEL) si Nordbalt Energy Limited (NEI). Toate aceste companii, reunite sub „palaria" Unitrade Group - detinut de „investitori privati" - arata ca ele sunt legatura dintre compania rusa de stat RAO UES si pietele din Suedia, Norvegia, Finlanda, tarile baltice si chiar Bulgaria. Grupul a intermediat numeroase tranzactii legate de statul rus. Unitrade a vrut sa cumpere, anul trecut, compania de energie a Republicii autonome Adjaria (parte a Georgiei), insa a pierdut licitatia, la care se inscrisese si Inter RAO UES. Cursa a fost castigata de Energo Pro din Cehia. „Romania e una dintre pietele-cheie" pentru RAO UES, arata un raport al Inter RAO UES. „Dezvoltarea pietei din Romania" impreuna cu „cresterea capacitatii de export din Republica Moldova" (din Transnistria) au devenit prioritati.

Inter RAO UES (divizie a RAO UES) si-a dorit sa foloseasca Romania si pentru exportul in Balcani. Planul dateaza din 2002, cand rusii formasera Inter RAO EES-Balkany, din care mai facea parte statul moldovean si o centrala transnistreana. RAO UES gigantul rus al energiei, este si proprietarul centralei de Cuciurgan din Transnistria. Societatea romaneasca de stat Electrica a angajat, recent, importuri de energie din aceasta „republica" considerata ilegitima de Bucuresti si nerecunoscuta pe plan international. Nu ar fi prima tranzactie catre teritoriul romanesc - producatorul de aluminiu ALRO Slatina (controlat tot de rusi) importa deja energie de la Cuciurgan.

Asa cum toate sectoarele strategice, primordiale in economia Rusiei, industria petrolifera, Gazprom, industria nucleara, minele de uraniu, industria spatiala, sunt controlate de catre grupul de la Dresda al ofiterului KGB Vladimir Putin, tot astfel si in Romania ofiterii rusi conduc si controleaza ramuri industriale strategice pentru industria de razboi. Istoria preluarii aluminiului romanesc de catre rusi incepe imediat dupa Revolutie. ALRO si, ulterior, restul industriei de aluminiu au intrat treptat sub controlul unei grupari a serviciilor rusesti. Tranzactia face parte dintr-o strategie mai ampla de concentrare a intregii productii de aluminiu din Romania intr-o singura mana, ceea ce a dus la premiza monopolului pe piata romaneasca de profil. Totul pleaca de la acelasi nume: Marco. Marco de la Mark Rich, partenerul de afaceri al lui Soros. Firmele companiei Marco au inhatat cam tot ce misca in zona strategica din Romania.

↧

UEuropa şi noi

July 1, 2017, 1:16 pm

≫ Next: “Suntem o ciudată cultură a rușinii, în căutarea celui care ne-a făcut de rușine”

≪ Previous: George Roncea despre filiera rusa din economia romaneasca

Scris de Mircea Platon

10-13 minutes

Dă, oare, „elita" românească, o mână de ajutor la fabricarea, în 20 de ani (termen drag şi lui Silviu Brucan), unui demos european? Se simte oare „elita", plătită din banii contribuabilului român, dezlegată de obligaţii faţă de statul şi faţă de poporul român pentru că şi-⁠a asumat obligaţii faţă de un imperiu nevăzut şi faţă de un demos care nu există? Se închină, oare, elita românească, la năluci?

Din ianuarie 2007, de când România a devenit membră a Uniunii Europene, corupţiei băştinaşe i s-⁠a adăugat corupţia europeană. Reţelele mafiote care conduc România fură acum dintr-⁠un buzunar mai

mare. Pe lângă bugetul statului, pot accesa acum „fondurile comunitare". „Elita" politico-⁠intelectuală a ţării (partidele şi oamenii preşedintelui), deşi pretinde că e de „dreapta", a devenit, cu rare şi secvenţiale excepţii, gardianul ideologic al noii ordini. Discursul eurosceptic e considerat ilegitim, periculos, fantezist sau demagogic. Chestiuni de amănunt se pot discuta, ni se sugerează, dar în nici un caz nu se poate pune în discuţie proiectul UE. Nu avem o opoziţie faţă de abuzurile megastatului UEuropean, ci doar „disidenţi": oameni care nu contestă UE, ci vor doar un EUroconformism cu faţă umană, aşa după cum au vrut, ei sau părinţii lor, un comunism cu faţă umană.

Trebuie să ne întrebăm dacă, prin aderarea la UE, mafia politico-⁠ideologică din România nu a primit, în loc de lovitura de graţie, un balon de oxigen. Trebuie să ne întrebăm dacă, dincolo de cifrele vehiculate pe hârtie, preţul plătit de România nu e mai mare (nu doar financiar, ci şi cultural, simbolic) decât beneficiile. Sigur, unele mănăstiri ardelene au „accesat cu succes fondurile SAPARD". Dar doar corupţia generalizată a clasei politico-⁠ideologice din România ne-⁠a făcut dependenţi de „fondurile SAPARD". Nu putem socoti „accesarea fondurilor SAPARD", oricât de utilă în context, coloana verticală a politicii şi identităţii naţionale româneşti. Prioritatea ar trebui să fie nu „accesarea fondurilor SAPARD", demnă de lăudat, ci construirea unui climat cultural/ teologic/ politic care să ne permită selectarea unei clase politice responsabile, care să-⁠i poată ajuta pe români să ducă o viaţă liberă, demnă şi ferită de ispita de a-⁠şi vinde sufletul pentru a avea ce pune copiilor pe masă, sau de a-⁠şi abandona copiii pentru a le putea trimite, din UE, bani de rechizite şcolare.

E, deci, necesar să discutăm la ce anume am aderat atunci când am aderat la UE. Unii analişti politici, adică oameni care scriu cu dosul la interesele naţionale, argumentează că „90% din vulgus" au vrut să adere la UE în 2007. Acestora li s-⁠ar putea obiecta că 88% din români l-⁠au votat pe Ion Iliescu în 1990. Şi că, într-⁠adevăr, ambele campanii electorale au avut acelaşi grad de transparenţă. Românii au fost la fel de informaţi în privinţa UE pe cât au fost de informaţi în privinţa lui Ion Iliescu. În ambele cazuri, opoziţiei nu i s-⁠a dat „timp de antenă". Edificator în acest sens e şi puţinătatea cărţilor sau materialelor critice la adresa UE apărute la editurile mari sau în ziarele de mare tiraj.

Din rândul cărţilor netraduse la noi face parte şi lucrarea lui John Gillingham, Design for a New Europe, Cambridge, Cambridge University Press, 2006. John Gillingham e profesor de istorie la University of Missouri at St. Louis şi autorul a numeroase lucrări despre istoria Uniunii Europene. În Design for a New Europe, Gillingham arată că UE e de fapt captiva unei birocraţii corupte, iresponsabile politic sau fiscal, închise şi răzbunătoare cu cei care îndrăznesc să atragă atenţia asupra neajunsurilor ei. Rupţi de ţările din care au venit, dând socoteală doar şefilor direcţi, care îşi conduc departamentele ca pe nişte domeni feudale (baroni nu locali, ci comunitari), izolaţi unii de alţii şi mediocri, funcţionarii comunitari constituie o castă mafiotă care are privilegiile unei elite, fără a avea şi talentele sau obligaţiile ei: „Aceşti oficiali câştigă până la 300.000 de dolari pe an, plătesc taxe de până la 16% din salariul de bază şi câştigă de trei ori mai mult – şi în cazul ţărilor mai sărace, cu mult mai mult – decât omologii lor naţionali. Până şi beneficiile sunt mai bune. Ele includ sporuri în bani gheaţă (16%) pentru că trăiesc în străinătate, ajutoare pentru chirie şi creşterea copiilor (200 de dolari pe lună plus 2% din salariul de bază), şcoală particulară gratuită pentru copii (până la 8.000 de dolari până la vârsta de 25 de ani), bonusuri pentru a deveni părinte (până la 5.000 de dolari de copil, pe an), plata cheltuielilor de mutare şi de instalare. Asigurarea medicală e generoasă, şi pensiile sunt de până la 70% din salariul cu care ies la pensie. E un venit pe care un director de corporaţie multinaţională l-⁠ar putea invidia şi pe care aproape nimeni nu ar vrea să îl piardă. Acest fapt explică poate ceea ce se numeşte la Comisia Europeană «conspiraţia politeţii»: corb la corb nu-⁠şi scoate ochii."

Rezultatul acestei culturi e persecutarea oricăror funcţionari oneşti, care au încercat să-⁠şi facă datoria. Gillingham discută nenumărate cazuri de revizori contabili sau de investigatori OLAF care au fost concediaţi sumar, ba chiar acuzaţi de „fascism", de „Gestapovism", pentru îndrăzneala de a încerca să dea de urma banilor dispăruţi din conturile europene sau de a aplica o disciplină fiscală. Descriind corupţia din sânul birocraţiei europene, euro-⁠parlamentarul Jens-Peter Bonde spunea că: „Nu e vorba de un escroc, de doi, sau de cinci, ci de un întreg sistem paralel de finanţare".

Din nefericire, corupţia financiară e reflectată şi dublată de corupţia politică, şi aici Gillingham aduce numeroase dovezi care arată natura dictatorială a proiectelor UE. Uniunea Europeană, arată Gillingham, e un „empire by stealth", un imperiu pe furiş. Politica făcută în numele Europei, arată Gillingham, „e susţinută de forţă, dar nu e acompaniată de responsabilitate". De aceea, vorbind despre o posibilă forţă militară a UE, Gillingham se întreabă: „Cum pot europenii – care nu pot să controleze nici măcar acţiunile eurocraţilor civili – să controleze un viitor establishment militar protejat de legi referitoare la secretul operaţiunilor şi susţinut de o industrie militară multinaţională lipsită de competiţie şi de deschidere faţă de public?"În acest sens, deci, vocile care cer o forţă militară UEuropeană, în condiţiile în care nu există o naţiune europeană şi nişte reguli clare referitoare la cine controloează şi faţă de cine e responsabilă această forţă armată, sunt voci periculoase pentru libertatea cetăţenilor europeni.

Spre deosebire de guvernele naţionale, UE e o „entitate sui generis care nu e responsabilă în faţa nimănui". De aceea, după cum spunea profesorul de la Oxford Vernon Bogdanor, „Europa dă naştere celui mai periculos dintre divorţuri – cel dintre clasa politică şi popor."În condiţiile în care noi, în România, avem deja un astfel de divorţ, e legitim poate să ne întrebăm cum anume ne va putea ajuta integrarea în Europa, în urmă căreia ne vom alege cu un nou şirag de birocraţi îmbuibaţi şi dispreţuitori la gâtul României. Cum ne va ajuta deci să responsabilizăm clasa politică românească? Cum va ajuta integrarea într-⁠un organism parazitat de corupţie, mafie şi iresponsabilitate fiscală şi politică să vindecăm clasa noastră politică de aceste defecte?

Întrebarea devine cu atât mai acută cu cât, dacă luăm în considerare soluţiile propuse de liderii UE pentru rezolvarea problemelor politice şi economice, ne dăm seama că ne paşte despotismul luminat. Astfel, Gillingham ia în discuţie proiectul socialistului Dominique Strauss-⁠Kahn, fost ministru de finanţe al Franţei. Sub titlul de „Raport asupra Mesei Rotunde despre un Proiect Viabil pentru Europa de Mâine", Strauss-⁠Kahn propunea în 2003 următoarele: „Conştient că un demos european nu există încă, Strauss-⁠Kahn nu se aşteaptă ca proiectul său să fie popular. Pentru a modifica opinia publică, el susţine intensa aplicare a «metodei comunitare». Aceasta presupune dublarea bugetului european, înfiinţarea de avanposturi locale şi regionale care să monitorizeze şi dirijeze un vast program de educaţie politică, să organizeze mass-⁠media «pan-⁠europeană», să introducă cursuri obligatorii de îndoctrinare UEuropeană în programa învăţământului secundar, să finanţeze partidele politice europene şi să le rezerve locuri în Parlamentul European. Procesul de fabricare a unui demos, care se aşteaptă să dureze 20 de ani, ar trebui să înceapă, susţine Strauss-⁠Kahn, cu adoptarea noii Constituţii Europene". Respinsă prin referendumuri, Constituţia Europeană va fi introdusă pe uşa din spate, pe furiş, de agregatul franco-⁠german care domină UE. După cum notează Gillingham, proiectul lui Strauss-⁠Kahn e „manipulator, autoritar; şi consecinţele lui ar fi distopice".

Citind aceste rânduri nu pot să nu mă întreb dacă îndârjirea „elitei" noastre de a susţine Constituţia Europeană, chiar cu preţul manipulării, precum şi actualul zel pro-⁠EUropean al elitelor noastre şi al cicisbeilor ei nu face parte din activitatea unor „avanposturi" eurocrate de genul celor prevăzute de Strauss-⁠Kahn. Dă, oare, „elita" românească, o mână de ajutor la fabricarea, în 20 de ani (termen drag şi lui Silviu Brucan), unui demos european? Se simte oare „elita", plătită din banii contribuabilului român, dezlegată de obligaţii faţă de statul şi faţă de poporul român pentru că şi-⁠a asumat obligaţii faţă de un imperiu nevăzut şi faţă de un demos care nu există? Se închină, oare, elita românească, la năluci?

Conform lui Gillingham, singura şansă de succes a Europei nu e în direcţia elitismului dirijist şi corupt, ci în direcţia unei mai mari implicări a cetăţenilor în viaţa politică naţională şi continentală, înspre democraţie, înspre respectarea voinţei cetăţenilor. Dirijismul elitist a funcţionat atât timp cât UE a fost un club economic al ţărilor bogate. Dar modelul autoritar nu poate funcţiona în condiţiile în care UE vrea să devină un superstat implicat în alterarea identităţii cetăţenilor lui. Direcţia Europei trebuie să fie înspre libertate, nu înspre eurosocialism dirijist. Şi libertatea merge mână în mână cu responsabilitatea. Un sistem politic iresponsabil produce sclavi: şi la vârf, şi la bază, manipulaţi de oamenii-⁠butoane din avanposturi.

Cartea profesorului John Gillingham, curajoasă, doldora de informaţii, percutantă analitic şi memorabilă în fineţea tuşei portretistice (de la Tony Blair, la Silvio Berlusconi, Romano Prodi sau Gerhard Schroeder, nimeni nu scapă), ar merita tradusă şi folosită ca bază de discuţie asupra integrării europene a României. Nu de alta, dar, abia ieşiţi din „Imperiul răului", nu vrem să petrecem următorii 45 de ani în deşertul „Imperiului nevăzut", aşteptându-⁠i pe „tătari".

Design for a New Europe by John Gillingham

How did the process of European integration break down; how can it be repaired? In European Integration, 1950-2003, John Gillingham reviewed the history of the European project and predicted the rejection of the European constitution. Now the world's leading expert on the EU maps out a route to save the Union. The four chapters of this penetrating, fiercely-argued and often witty book subject today's dysfunctional European Union to critical scrutiny in an attempt to show how it is stunting economic growth, sapping the vitality of national governments, and undermining competitiveness. It explains how the attempt to revive the EU by turning it into a champion of research and development will backfire and demonstrates how Europe's great experiment in political and economic union can succeed only if the wave of liberal reform now under way in the historically downtrodden east is allowed to sweep away the prosperous and complacent west.

Editorial Reviews

"This book is a remarkable account of the most recent developments in the European Union. Professor Gillingham rethinks the process of European integration and offers an original prescription on how to reconfigure it. His Design for a New Europe calls for a mandate from the citizens, the return of power to the states, further enlargement, substantial reform of the EU's institutions and policies, and abandonment of the EU's attempt to harmonize laws. This work should be considered in any serious debate about the further course of European integration."
Václav Klaus, President, The Czech Republic

"At a time when clear thinking about Europe's political and economic future is urgently needed, John Gillingham has provided a convincing diagnosis of the EU's present malaise and a challenging set of prescriptions which deserve to be taken seriously by Europhiles as much as by Eurosceptics. While praising the EU's achievements, not least in promoting and sustaining democracy in previously undemocratic countries, Gillingham condemns the drift towards bureaucratic centralism, which has produced an ever-widening gap between institutions and the people. Moves to slim down the Brussels bureaucracy and to transfer some responsibilities to the member states, he rightly argues, do not imply dismantling the EU, but rather rebuilding it on sounder foundations."
Sir Geoffrey Owen, Senior Fellow, Institute of Management, London School of Economics, and former editor of The Financial Times

"This book is a remarkable account of the most recent developments in the European Union. Professor Gillingham rethinks the process of European integration and offers an original prescription on how to reconfigure it. His Design for a New Europe calls for a mandate from the citizens, the return of power to the states, further enlargement, substantial reform of the EU's institutions and policies, and abandonment of the EU's attempt to harmonize laws. This work should be considered in any serious debate about the further course of European integration."
Václav Klaus, President, The Czech Republic

"At a time when clear thinking about Europe's political and economic future is urgently needed, John Gillingham has provided a convincing diagnosis of the EU's present malaise and a challenging set of prescriptions which deserve to be taken seriously by Europhiles as much as by Eurosceptics. While praising the EU's achievements, not least in promoting and sustaining democracy in previously undemocratic countries, Gillingham condemns the drift towards bureaucratic centralism, which has produced an ever-widening gap between institutions and the people. Moves to slim down the Brussels bureaucracy and to transfer some responsibilities to the member states, he rightly argues, do not imply dismantling the EU, but rather rebuilding it on sounder foundations."
Sir Geoffrey Owen, Senior Fellow, Institute of Management, London School of Economics, and former editor of The Financial Times

"By combining the objectivity of the outsider with his insider's knowledge, Gillingham succeeds in painting a persuasive and compelling portrait of the European Union after the rejection of the Constitutional Treaty. This insightful study brings the major developments in Europe to life and puts them into a global perspective. Design for a New Europe is a lucid, well-written account of what is wrong with the EU and how it can be fixed. It is a must-read for Europhiles and Eurosceptics alike."
Tom Zwart, University of Utrecht School of Law

"John Gillingham has established himself as one of those very rare commentators who can read European historian in three dimensions. He knows it very well but is never overwhelmed by it: he can appreciate the creativity of 'Old Europe.' Now, he looks at the strange phenomenon, why Europe has stagnated and why it has so much less to offer to the ambitious young than the USA. The reason? Partly institutional, in the sense that the institutions designed to make Europe work in the 1950s now have become a or even the problem - a necklace of skulls. This is a very readable and extremely knowledgeable book."
Norman Stone, Bilkent University, Ankara, Turkey

"Highly recommended." -- Choice

"Even readers who disagree with hard-line new-liberalism will find interesting things in this book." - Political Science Quarterly George Ross, Brandeis University

"The book certainly can be seen as a wake-up call. The author has assembled an excellent array of facts and quotations of mismanagement." - Jost DÃ¼lffer, Historisches Seminar, UniversitÃ¤t zu KÃ¶ln, H-NET

Book Description

This penetrating, fiercely-argued, witty book subjects today's dysfunctional European Union to critical scrutiny and demonstrates how Europe's great experiment in political and economic union can succeed only if the wave of liberal reform now under way in the historically downtrodden east is allowed to sweep the prosperous and complacent west.

About the Author

John Gillingham is Professor of History at the University of Missouri, St Louis. His previous books include European Integration, 1950-2002 (Cambridge University Press, 2003) and Coal, Steel, and the Rebirth of Europe, 1945-1955 (Cambridge University Press, 1991), which was awarded the John Beer Prize of the American Historical Association for the best book on the history of foreign relations published that year.

A fundamental book for scholars, politicians, and Europeans in general

ByBernardini Paolo Lucaon June 28, 2006

Format: Paperback

John Gillingham has written a vibrant, genuine, and intelligent book about the EU. Europe is in a very difficult position on the world stage. Unable to compete with the U.S. and the Indian and Chinese economy, Europe is slowly plunging into a major crisis, and Europeans are realizing that individual living standards are much higher in the rest of the Western and in the near future also Eastern world. The EU is kept at bay by a powerful, overpaid, and mostly unuseful bureaucracy, its Parliament lacks of any real power, and the Council and the Commission are unable to clearly define their roles as well as relations between them. The CAP has been a tragic failure, a way to implement protectionist policies which are benefitting only the rich aristocratic landowners still living in the Old Continent, while affecting the agricultural production of poor countries, such as Mozambique. It is like in an old Italian cartoon, "Alan Ford", where one of the characters, named "Superciuk", a superhero whose strenght was in his disgusting alcoholic breath, used to steal from the poor in order to give to the rich. CAP is the ultra-Superciuk of all the EU policies. Corruption is everywhere high, higher still the lack of accountability. European universities are becoming more and more big State offices, a hub of unionized idle/lazy employees, unfit to produce real research, let alone a good environment for undergraduate life. The EU suffers from a lack of democracy. Driven by a self-appointed elite, is more and more distant from the will and goals of the common people. It came not as a surprise that Dutch and French voters, in 2005, stopped the Constitution project. It was a project lacking entirely any down-to-earth approach to the happiness and well being of the European citizens. This book addresses all these issues, and many more. It is full of wit and pleasant to read. It gives also some insight into the measures that should be taken asap, in order to prevent the failure of the EU project. Downsizing EU burocracy, terminating the CAP, give more space to the free market and stress the principle of sussidiariety, i.e., to restore the old nation-states to their full power. Maybe even transfer the EU Parliament offices from dear Strassburg and Brussels to a single location (what already Tim Garton Ash suggested), possibly in a nice spot with a difficult name next to the Balaton Lake, Hungary. One might deduct, however, that this would mean the end of the EU, at least as it has been so far. But this is left as an open question. Certainly, the EU as it is now, hibernated and deeply contrasted by European peoples, cannot survive for a long time. Member states, such as France and Germany, are more and more detaching themselves from this project, and pursue their own independent and contradictory policies in foreign as well as internal affairs. This is what the American and European public needs to know about the EU. Other attempts, to give the EU what it does not deserve (J. Rifkin's The European Dream, for instance) just present a false and misleading idea of the EU and Europe in general. It is a continent which is approaching its "Untergang" (to quote Spengler), its end, at a fast pace. Maybe it is worth saving it. Maybe not. Civilizations have their own life, as everyone knows. They may rise and may die. Apart from God, nobody is eternal.

Paolo Bernardini (Boston University)

↧

“Suntem o ciudată cultură a rușinii, în căutarea celui care ne-a făcut de rușine”

August 2, 2017, 6:04 pm

≫ Next: Un deceniu de declin al Securității statului și al României Iulian Vlad

≪ Previous: UEuropa şi noi

Iulia Marin

6-8 minutes

Tinerii din corporații, "care muncesc de le sar capacele", au nevoie de țapi ispășitori pentru faptul că societatea românească avansează prea lent, iar țapii ispășitori pe care i-au găsit sunt țăranii și părinții, spune antropologul Vintilă Mihăilescu, într-un amplu interviu pentru PressOne.

Dialogul nostru se poartă pe marginea volumului colectiv De ce este România astfel? Avatarurile excepționalismului românesc, coordonat de Vintilă Mihăilescu și publicat la editura Polirom.
Acest volum se vrea, între altele, o replică la una dintre cele mai controversate cărți ale istoricului Lucian Boia, intitulată De ce este România altfel?.
În interviul nostru, Vintilă Mihăilescu descrie moștenirea mentală a românilor și explică întârzierile noastre istorice. El afirmă că, în ultimii ani, în România s-a dezvoltat un soi de auto-rasism, o ură de sine manifestată prin atitudinea de tipul "ca la noi, la nimeni".

"Opoziția" lui Lucian Boia
Volumul De ce este România altfel?, al istoricului Lucian Boia, publicat la editura Humanitas, pornește de la ideea că România este, pur și simplu, mai extravagantă decât alte state.
Ceva nu merge în România, și nu doar sus, în clasa politică, și nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem? Nu, e doar istorie. Dar poate că înseamnă același lucru, scrie Lucian Boia în introducerea lucrării sale.
Afirmațiile din această carte au stârnit revolta mai multor intelectuali, publiciști și formatori de opinie din România.

Dacă te iei după presă, în ADN-ul românului este numai ceva foarte rău

– "De ce este România astfel?": la ce v-ați gândit când ați propus acest titlu?
– Cred că este evident pentru toată lumea că este un titlu retoric şi polemic. Sugerează clar o replică la cartea domnului Boia − De ce este România altfel.
Trebuie să precizez că acest astfel poate să inducă în eroare. Adică nu este altfel, cum spune domnul Boia, ci este astfel, cum vă spunem noi – adică eu ştiu cum este şi vă arăt și vouă: ar fi stupid dacă asta am fi vrut să spunem și ar fi total fals dacă asta s-ar înțelege!
De fapt, ca să invoc o vorbă dragă Irinei Nicolau – ea avea un citat folcloric la care ţinea foarte mult –, niciodată nu-i așa ca să nu fie cumva.
Deci, dacă vreţi, titlul corect ar fi fost: Despre cumva-ul românesc, dar ar fi fost cam caraghios și nu înţelegea nimeni.
– Care este scopul volumului? A început ca o replică la cartea domnului Boia, dar s-a dezvoltat pe mai multe paliere.
– Iniţial, a fost această idee a unei replici. A fost ideea lui Daniel Dăianu, apărută spontan, la o întâlnire pe stradă: ce-ar fi să? Însă mi s-a părut – cel puţin după trecerea momentului fierbinte – că ar fi lipsit de substanţă.
Din această intenţie a dospit ideea unei cărţi mai aprofundate, care să meargă dincolo de o simplă reacţie polemică sau critică.
Volumul este și o replică – mă scuzaţi – la adresa presei, a unor simplificări mediatice care văd că inflamează tot mai mult întreaga lume, de genul: asta este în ADN-ul românului.
Dacă te iei după presă, în ADN-ul românului este numai ceva foarte rău, incurabil. Nu ne dăm seama că acesta este cel mai pur rasism de secol XIX, doar că este auto-rasism: noi suntem acum propria victimă a unui rasism de care nu suntem conştienţi.
Ceva nu e în regulă cu acest gen de abordare. De aici necesitatea de a atrage atenţia ce nu este în regulă, din punctul nostru de vedere, şi de ce nu este în regulă.

Noi aplicăm acest gen de rasism nouă înşine – ne-am născut inferiori de la natură şi asta este. Este un fel de fatalism mioritic trecut în genetică, mai "modern".

Vintilă Mihăilescu

– La acest rasism vă referiţi când vorbiţi despre "tentaţia excepţionalismului românesc"?

– Nu neapărat. Vorbesc despre faptul că formulele de tipul "asta este în ADN-ul românului" sunt tot mai frecvente.
De pildă, expresia corupţia e în ADN-ul românului. Sau lenea, furtul, zgomotul, micii – toate sunt în ADN-ul românului.
Or, rasismul asta este: atribuirea unor caracteristici care se trag din biologie, de la mama natură. Că ar fi, adică, oameni şi popoare care s-au născut inferiori, şi cu asta, basta!
Ei bine, noi aplicăm acest gen de rasism nouă înşine – ne-am născut inferiori de la natură şi asta este. Este un fel de fatalism mioritic trecut în genetică, mai "modern".
– Nu e nimic constructiv în asta.
– Nu e nimic constructiv, dimpotrivă, este distructiv ab initio, distructiv fără drept de apel. Sigur că toată lumea foloseşte ADN-ul ca metaforă, dar să fim foarte atenţi ce cuvinte folosim, că s-ar putea să se împlinească.

"Țăranul a devenit icoana neamului"

– Vorbiți în carte despre idealizarea ţăranului. Spuneţi că e elementul pe care românii şi-au construit identitatea. Explicați-ne puțin.
– Da, dar atenţie: lucrurile trebuie privite în timp. Ceea ce spun este că, atunci când a început construcţia naţională, trebuia să facem o naţiune modernă cu o populaţie țărănească în proporție de peste 80% și cu o populaţie urbană care era 80% alogenă.
Evident, recursul la ţăran era inevitabil, iar o anumită "idealizare" a acestuia era necesară. Ţăranul a devenit icoana neamului şi legitimitatea neamului: suntem o naţiune şi ne vrem independenţa pentru că avem nişte particularităţi ale noastre, care ne disting de celelalte națiuni înconjurătoare!
Unde era să le căutăm? Evident, în societatea românească; iar aceasta era copleșitor rurală. Aşa a apărut ideea de cultură populară – de fapt, erau culturi populare; de folclor românesc – de fapt, erau folcloruri diferite; și chiar de Țară – de fapt era Țara plină de țări, cum se exprima un geograf interbelic. Sigur că exista o anumită unitate, dar şi o uriaşă diversitate.
A fost nevoie, așadar, de o uriaşă construcţie a ţăranului generic, a Țăranului Român, pentru a justifica şi promova ideea de naţiune română, de unitate și continuitate a acesteia.
A fost un proces simbolic necesar, prin care au trecut mai toate naţiunile, în general, și tinerele naţiuni, adică partea asta mai apropiată de noi a Europei, în special.
Au trecut însă ceva ani. Suntem o naţiune, ştim că suntem o naţiune, nimeni nu ne mai spune că nu suntem o naţiune: nu mai este deci nevoie să ne justificăm prin excepționalitateaȚăranului.
Nu poţi să spui la nesfârşit: Dacă mă superi, îl chem pe bunicul! Chiar devine ridicol, pe de o parte.

Pe de altă parte însă, ceea ce mi se pare de-a dreptul periculos este că am rămas doar cu această imagine de acum 150 de ani – hai să-i spunem sămănătoristă.
Aceasta avea atunci rostul ei politic, dar acum rămânem cu aceeaşi imagine idilică despre un ţăran absolut minunat şi perfect în toate, fără să ne intereseze ţăranul real: când apare ţăranul real, îl înjurăm.
Şi apare înjurătura: Băi, ţăranule, băi ţărănoiule, mai eşti şi ştirb după ce că eşti prost! - Dar ai stat de vorbă cu el? - Nu mă interesează, eu ştiu. - De unde ştii? Aici, dialogul se oprește...
Or, acest decalaj între imagineși realitate, această absenţă cronică a cunoaşterii, ba chiar a interesului față de "cealaltă Românie", face ca România să devină o ţară din ce în ce mai necunoscută pentru români.
Să nu uităm că, în prezent, suntem ţara cea mai rurală și agrară din Europa, de departe. Deci, nu putem să trecem peste această particularitate a noastră în Europa, să ne prefacem că ne-am născut francezi la Paris.
Asta este ceea ce Sorin Antohi numește, foarte plastic, "bovarism cultural". Ne visăm ceea ce nu suntem şi cădem în of şi jale pentru că nu suntem ceea ce ne-am dori, dar nu putem fi.
La acest fenomen, la această stare de fapt se referă titlul studiului: prezenţa unei absenţe. Ţăranul este foarte prezent în absenţa lui, este prezent prin imaginarul despre, prin discursul despre, prin poveştile despre, dar el, ţăranul, ce face, cum trăiește, de fapt? Păi, nu mă interesează.
În cel mai bun caz, când totuși mă interesează, mă interesează doar ca să-l arăt cu degetul: e cealaltă Românie, săracă, păcătoasă, din cauza căreia eu nu pot să mă dezvolt. Eu, adică intelectualul, întreprinzătorul, capitalistul de oraş.
Deci, nu poţi să faci abstracţie de jumătatea unei ţări, dar în acelaşi timp să o păstrezi pe un soclu simbolic sacrosanct. Să te ferească Dumnezeu să spui ceva de Muzeul Satului sau de Muzeul Ţăranului, că îţi sare toată lumea în cap; dar, în acelaşi timp, aproape pe nimeni nu interesează care este situaţia actuală în ruralul românesc.
Or, despre toate aceste lucruri s-a scris! Mult! S-a cercetat mult, s-a lucrat mult înainte de comunism. Cunoaşterea pe care noi am acumulat-o despre această ţărănitate este acum dată uitării. Nu mai citeşte nimeni. Doar sentințe de "psihologie a poporului român", obligatoriu defavorabile și de regulă scoase din context...

"Vorbim despre o Românie despărțită în două lumi care nu se cunosc reciproc"

– De unde credeţi că vine această renegare a țăranului de astăzi?
– Lucrurile sunt, într-un fel, explicabile. Această dihonie are istoria ei: despre cele două Românii s-a vorbit în perioada interbelică, Mircea Vulcănescu a lansat sintagma, dar într-un mod mai nuanţat și cu alte mize. Dihonia este mult mai veche şi ţine, în esență, de conflictul social dintre marea boierime şi ţărani.
Am dat, la un moment dat, peste un discurs din Parlament, de prin anii '20. Ţara asta a fost făcută de ţărani !, spunea reprezentantul unui partid. Reprezentantul altui partid se revolta: De unde ai scos chestia asta? Dacă nu erau boierii, România nu exista!
Această polaritate între o clasă boiereasco-burgheză şi o clasă ţărănească a fost consubstanţială întregului proces de construcţie naţională, doar că, repet, între timp această problemă ar fi trebuit să fie rezolvată. Dar nu a fost rezolvată!
Faimoasa "chestiune ţărănească" nu a fost încă rezolvată. A încercat, primul, Cuza.
La 1907 − despre care nu mai pomenim nimic, deoarece, se pare, considerăm că răscoala de la 1907 este o născoceală comunistă −, problema era și mai acută. Nu a fost rezolvată întru totul nici cu marile împroprietăriri de după Primul Război Mondial.
Comunismul a încercat și el varianta sa de rezolvare, bolşevică, și a înrăutățit situația. Și, iată, nici post-comunismul nu a reușit să rezolve problema, căci situația actuală a pământurilor țăranilor este exact aceeași ca înainte de răscoala din 1907!
Acum nu mai sunt boieri, nu mai sunt comuniști, dar sunt oameni ca noi doi, un fel de middle class, dacă vreţi, care le-a luat locul şi care spune: România nu ar merge înainte fără noi! Noi întreţinem România! Ăştia nu fac decât să consume resursele şi să ne împiedice să ne dezvoltăm!
Ceea ce, într-un fel, e adevărat, dar doar într-un fel.
După 1990, ruralul a fost lăsat în paragină, nu a mai interesat pe nimeni. Un coleg de-al meu, Vladimir Pasti, vorbeşte chiar despre cele două tranziţii. A fost o tranziţie planificată și strict urbană spre capitalism şi economie de piață, dar şi o tranziţie neglijată, în rural, care a însemnat, pur și simplu, descurcaţi-vă cum puteţi.
Gândiţi-vă că, prin dezindustrializare – deci un proces firesc pentru trecerea la o economie de piaţă –, s-au desfiinţat vreo 8 milioane de locuri de muncă. Nu chiar toţi cei 8 milioane, dar mulţi au fost mutaţi în rural pe ideea: Creşteţi o găină, un morcov şi vă descurcaţi!
În mod paradoxal, lumea rurală, oricum sărăcită de comunism, a devenit astfel şi mai săracă după căderea comunismului, dar pe nimeni nu interesează acest lucru. Fără niciun mijloc de dezvoltare, această lume fie s-a întors la o economie de subzistenţă, fie a plecat la muncă în străinătate.

Dezvoltarea, câtă este, se face aici mai ales prin remitențele trimise de migranți. Dar aceasta nu este o dezvoltare sustenabilă, nu este o economie de secol XXI, şi devine o povară pentru partea dezvoltată a României urbane.
La prima vedere, cei care acuză "cealaltă Românie" de înapoiere au, așadar, dreptate, dar ei nu se uită de ce s-a ajuns aici, cum s-a ajuns aici.
Se ajunge astfel la un conflict care creşte, dar care nu are o soluţie viabilă, nu are cum să aibă o soluţie viabilă fără o cunoaştere a cauzelor reale.
E ca în medicină: dacă nu te uiţi la etiologie – de unde ţi se trage boala – şi pentru orice dai o aspirină, pe moment îţi trece, dar e un paliativ și boala revine. Într-un fel, România dezvoltată condamnă simptomul celeilalte Românii, dar ocultează boala comună.
Pe scurt, toată povestea asta cu "prezenţa unei absenţe" se referă la persistența unui decalaj între imaginea pozitivă a Țăranului, care și-a avut rostul ei istoric, și realitatea percepută ca negativă a țăranilor. Acest decalaj este o parte importantă a întregii istorii a României.
În textul meu nu îmi propun însă o reconstituire a acestei istorii, ci mă uit la această istorie pentru a încerca să înţeleg mai bine ce se întâmplă cu noi, aici şi acum, pentru că acest lucru încă se petrece şi este din ce în ce mai acut.
Ultimele revolte au pus foarte clar în scenă această tensiune între două lumi. Vorbim deja despre o Românie despărţită în două lumi care nu se cunosc reciproc.

"Idealul a rămas cel francez, dar realitatea ne-a obligat să-l adaptăm"

– Vorbiți în carte şi despre tinerii de astăzi, văzuţi de ceilalți drept bonjurişti superficiali. E o reeditare a aceluiaşi conflict dintre boierimea de altădată și țărani?
– Într-o oarecare măsură, se poate spune şi aşa, dacă vreți – dar nu am folosit niciodată această expresie! Aţi evocat, de fapt, un paragraf destul de dezvoltat din studiul despre ortodoxie şi BOR, dar şi despre fenomenul #Colectiv.
Or, din acest punct de vedere, dacă vorbim strict despre efectul Colectiv şi asemănarea lui cu evenimentele petrecute în 1968 în Franţa şi în lume, acest lucru se referă la o conştientizare foarte acută şi foarte rapidă a propriei situaţii, a raportului cu statul: Cine sunt eu în raport cu statul?
Această întrebare ţi-o pui sau nu, dar, în acel moment, toţi tinerii au trebuit să şi-o pună! Şocul emoţional a fost atât de puternic, încât i-a obligat pe toţi, inclusiv pe BOR, să se întrebe: Ce se întâmplă, cine sunt eu, cu ce formă de stat mă confrunt?
Această conştientizare foarte rapidă − şi, repet, destul de răspândită − seamănă oarecum cu conştientizarea şi trecerea la acţiune din mai 1968 (revolta începută de studenții francezi care a culminat cu dizolvarea Parlamentului și convocarea de alegeri anticipate - n.r.).
Nu s-a terminat, va continua, dar a fost un moment clar de cotitură şi pentru societatea civilă, pentru tineri în general, pentru că s-a petrecut cu tineri şi între tineri; dar, pe de altă parte, şi cu BOR, care şi-a dat seama că şi-a depăşit limitele chiar şi din punctul său de vedere.
Cât despre tinerii de corporaţii, să zic aşa – expresia nu îmi place deloc, dar asta este – și problema conflictului celor două Românii, această delimitare și chiar disprețul față de România rurală pot fi considerate, dacă nu mai justificate, cel puțin mai explicabile în cazul lor.
Ei nu au, de regulă, rădăcini ţărăneşti, nu au ce să caute la ţară decât pentru vreo pensiune şic, muncesc de le sar capacele şi constată că lucrurile nu avansează de niciun fel.
Au nevoia, firească în nişte limite, de a găsi un ţap ispăşitor. E mai greu să găseşti o explicaţie cumpătată. Să găseşti un ţap ispăşitor e însă mai uşor, e prima reacţie. După aia, te culci liniştit, ştii cine e de vină: ţăranii şi părinţii.
Părinții au devenit, recent, dublura la îndemână a țăranilor.
Mi s-a întâmplat şi în cercetări să întâlnesc tineri care consideră că părinții lor au huzurit, au avut slujbă și casă de la stat şi acum ei, tinerii, nu reușesc să strângă suficienți bani pentru o casă a lor, deși muncesc de dimineața până seara.
Nu aş vrea să răspund urât, dar nu vrei să huzureşti matale într-o garsonieră de bloc după ce ți s-a luat casa sau pământul şi să ai o slujbă asigurată de când termini liceul până la pensie, dar indiferent de ce ți-ai dori tu în viață, și să vezi cum e huzurul ăsta?
Nevoia de a explica de ce toţi muncim şi nu se întâmplă nimic, nu avansăm, ci ne scufundăm sau avem impresia că ne scufundăm, este însă foarte mare.
Eu pot să o înţeleg ca reacţie emoţională, dar hai să numărăm până la zece şi să încercăm să şi explicăm ce se întâmplă dacă vrem să schimbăm ceva!

– Când vorbiți despre protestele de după #Colectivși le comparați cu momentul 1968 din Franţa, mai spuneți că România a eșuat în preluarea modelului francez. Am mai putea prelua acest model?
– Categoric, nu! România a preluat modelul francez pe cât a fost posibil şi sigur că acesta a fost idealul la un moment dat, dar atunci când s-a trecut de la teorie la practică, practica i-a potolit pe toţi.
Când primii paşoptişti au început să pună în practică acest model, au bătut în retragere, căci, fiind oameni de bun-simţ, şi-au dat seama că nu ai cum să faci Revoluţia franceză fără burghezie, doar cu nişte ţărani care să devină "cetăţeni" peste noapte.
Particularitatea României şi a altor ţări din jur este că, din acest punct de vedere, toate luptele lor naţionale au fost de independenţă colectivă, nu de libertate individuală.
Franţa era un regat puternic cu multe secole în urmă, nu avea nevoie să fie independentă, era peste întreaga Europă. Adică era independentă demult, un stat foarte puternic. În cazul nostru, Bălcescu a spus-o foarte clar: Câtă vreme nu ne căpătăm independenţa, libertatea individuală este un moft– mă rog, nu folosește chiar acest termen, dar asta vrea să spună.
Nu poți aspira la libertatea fiecăruia fără a avea, înainte, independența, "neatîrnarea" tuturor.
Deci, idealul a rămas cel francez − și acesta mai degrabă în varianta sa romantică −, dar realitatea ne-a obligat să adaptăm acest ideal la un context social, politic, economic total deosebit, care nu permitea acest lucru.
Şi încă un mic detaliu, pentru că aţi evocat şi partea cu ortodoxia: noi nu am avut Revoluţie franceză, dar nu am avut nici protestantism. Fără ingredientele de bază, noi am vrut să facem licoarea salvatoare a libertăţii individuale.
Nu aveam cum. Ne lipsea materia primă. Am reuşit însă – ceea ce e foarte important! – ceva cât s-a putut de apropiat de acest ideal.

Ori suntem 100% occidentali ori, când ne supărăm, suntem 100% balcanici"

– Spuneţi în carte că românii îşi reneagă şi identitatea culturală balcanică. La ce vă referiți?
– Acest lucru s-a întâmplat, putem să-l şi datăm: după 1821. A fost ceva şi înainte, a fost ceva şi după – nu ai o dată, o oră fixă în care se schimbă cursul istoriei.
Pe atunci, pe la 1821, după toată domnia fanariotă şi, în mare parte, din cauza acesteia, România a schimbat macazul cu 180 de grade și s-a îndreptat spre Occident.
Suntem aici geografic, că aici ne-am născut şi această zonă este bizantino-otomano-balcanică, iar noi am făcut parte din acest spațiu cultural, social și politic prin poziţia geografică, dar şi prin tot ce a însemnat circulație economică și culturală. Aici vorbim despre o istorie milenară.
Ciobanii aromâni, de exemplu, nu se încurcau că e Dunărea. Dacă treceau cu turme, treceau şi peste Amazon dacă era nevoie. În această circulaţie, ce traversa în lung și în lat întregul spațiu balcanic, poveştile, istoriile, valorile, practicile s-au răspândit de o parte și alta a granițelor actuale – foarte recente, de altfel! Ele sunt o parte indeniabilă a moștenirii noastre.
Odată cu domnia fanariotă, s-a umplut paharul oarecum, ne-am supărat şi am zis: Bun, trebuie să scăpăm de turci şi de nenorociţii ăştia de fanarioţi; care e soluţia?Păi, ne uităm în partea cealaltă, că în partea asta nu mai vedem nimic de bine.
Ne-am uitat brusc în partea cealalaltă şi ne-am decretat occidentali, găsind această legitimare plauzibilă şi utilă în același timp: cu toţii de la Roma ne tragem, deci suntem un văr primar al leagănului civilizaţiei europene.
Am jucat această carte – și am jucat-o foarte bine, pentru că altfel nu am fi avut naţiune! Am jucat-o, ca să fim onești, și pentru că Marile Puteri ne-au permis și, într-o anumită măsură, chiar ne-au ajutat să o jucăm...
Dar costul este un fel de dezicere de părinţi, un fel de complex oedipian cu care am rămas. Din când în când, avem reveniri pe care după aceea tot noi le acuzăm. De exemplu, sociabilitatea românească: românul nu e bun decât de bere şi de mici!
Ce aveţi, fraţilor, cu berea şi cu micii? Că nimeni nu e interesat nici de bere, nici de mici, ci de statul de vorbă la o bere şi un mic. Micii şi berea sunt un mijloc, nu un scop. Acest gen de sociabilitate, relaţii de familie, hedonism frugal şi senzualitate sunt valori cu care am trăit de secole.
Le-am cenzurat apoi ca să fim domni de oraş, domni ca în Occident. Foarte bine am făcut, dar, din când în când, natura din noi – natura culturală, ca să spun așa – iese la suprafață, ne defulăm, dar tot noi îi dăm apoi, rapid, la cap: E de rușine!
Avem, deci, un strat, un Eu balcanic, peste care am construit un fel de Supra-Eu, cenzorul occidental care ne face cu degetul că nu ne purtăm europeneşte şi ne purtăm balcaniceşte. Dar acel fond balcanic încă există – şi e foarte bine că există! Istoric, cam aşa s-au petrecut lucrurile.
– Nu ştim să le armonizăm?
– Nu, nu știm. E şi foarte greu, pentru că sunt moşteniri destul de diferite, dar o convieţuire categoric tot ar fi posibilă. Ce am făcut noi a fost să jucăm doar la un singur capăt: ori suntem 100% occidentali ori, când ne supărăm, suntem 100% autohtoni, balcanici, ortodocși şi aşa mai departe.
În prezent, majorității românilor de bine le e rușine de conaționalii lor care au rămas balcanici, dar și de ei înșiși, că nu au reușit să fie întru totul occidentali.
Suntem o ciudată cultură a rușinii, în căutarea celui care ne-a făcut de rușine. Răspunsul cel mai răspîndit este unul fascinant: De vină sunt toți ceilalți români, afară de mine!...

"Statul face parte tot mai puțin dintre posibilii furnizori de miracole"

– O altă temă a cărții este nevoia de miracole a societăţii românești. Se transferă ea şi în politică? Aşteaptă românii un lider providenţial?
–Ştiu la ce vă referiţi, e o întrebare pusă frecvent în sondaje, iar răspunsul este unul puternic: Da! Dar asta e o inducere a răspunsului.
Spontan, oamenii nu se gândesc la o soluţie, dar dacă li se serveşte răspunsul – Nu e aşa că vrei un tătic care să aibă grijă de tine și să te scape de belele?– Da, sigur că vreau!
Ce altceva să răspundă? În sensul ăsta, este o întrebare care induce răspunsul, iar acesta este unul general uman. În condiții de insecuritate, oricine visează la o "minune" care să-i confere siguranță și previzibilitate în viață.
Întrebaţi un sărman dacă vrea să vină un salvator să-l scape din necaz şi va răspunde: Evident că vreau! Dar în niciun caz nu aş spune că suntem o cultură a omului providenţial, a statului providențial.
Se consideră adesea că regimul comunist i-a învățat pe români cu statul-tătic, statul asistențial și că, în nostalgia lor după comunism, mulți români își mai doresc și acum un astfel de stat. Am trei comentarii în această privință.
În primul rând, prin formele de organizare socială (societate tributară, obști devălmașe etc), pentru români Puterea a fost mai totdeauna externă – de unde și neîncrederea cronică în această Putere, în Stat în general, de la care nu au așteptat niciodată ceva bun.
Relația a fost mai degrabă una "tributală" decât "asistențială": Îți plătesc obolul, dar acasă la mine mă lași să fac ce știu eu. Cam asta a fost, timp de secole, înțelegerea cu turcii, de pildă, dar și aceea dintre țăranii liberi și boieri.
În al doilea rând, este adevărat că, pentru unii români, statul comunist apare ca un fel de "tătic", dar aceasta doar retrospectiv și comparativ cu cel post-comunist, și doar în măsura în care gradul de insecuritate și imprevizibilitate al vieții personale a crescut, nu a scăzut după prăbușirea comunismului.
În sfârșit, dacă ne-am făcut cu toții o groază de iluzii cu privire la statul post-comunist, acum majoritatea acestor iluzii au dispărut: suntem societatea cu cel mai scăzut nivel de încredere în instituții din Europa, şi asta de vreo 20 de ani.
În aceste condiții, mulți oameni caută "minuni"în altă parte. Totdeauna, pe un fond de insecuritate, provoci hazardul. Încerci să te agăţi de ceva care să îţi dea o anumită certitudine.
În articolul din carte la care v-ați referit, Mirel Bănică se referă la nevoia de miracole în cazul pelerinajelor, dar acest lucru poate fi extins. Am încercat la loto, încerc şi la Dumnezeu, şi la vrăjitoare şi la cine-o mai fi! Această nevoie de miracole este absolut firească şi este un mecanism de apărare în faţa insecurităţii crescute, cronice.
La facultatea unde lucrez, un coleg a realizat un studiu în Bucureşti şi am fost stupefiat să văd că aproape o treime dintre bucureşteni declară că au fost la descântat– or, ăsta este un lucru pe care de obicei nu îl prea declari, deci ne putem aştepta ca procentul să fie mai mare. Și, atenție, vorbim despre București, nu despre "cealaltă Românie"!
Deci, pe scurt, nevoia de miracole există și pare să se amplifice, dar statul face parte tot mai puțin dintre posibilii furnizori de astfel de miracole.

"Politica nu se face cu o ţară-aşa-cum-aş-dori-să-fie"

– O altă particularitate a României, după cum reiese din carte, este relaţia Stat-Societate-Biserică. În ce constă această relaţie?
– Întrebarea dă un răspuns: este însăşi istoria ortodoxiei, de la Marea Schismă încoace. De atunci, ortodoxia şi catolicismul au luat-o pe căi diferite, atât teologic, cât şi instituţional.
Instituţia Bisericii Catolice şi aceea a Bisericii Ortodoxe sunt profund diferite. Avem de-a face cu sute şi sute de ani de funcţionare diferită. Această diferență este prezentă, evident, şi în România, care este creştin-ortodoxă de când se ştie ea.
Ca atare, România a funcţionat în acest model al "simfoniei bizantine", cum este el numit. Or, simfonia bizantină presupune o anumită relaţie de cooperare între stat şi Biserică.
– Relaţie care începe să fie tot mai contestată.
– Relaţie care începe să fie tot mai contestată prin referire la situaţia Bisericii Catolice şi a secularizării de tip francez/occidental, care a însemnat despărţirea definitivă şi clară a Bisericii de stat – ceea ce, pentru un stat modern, este o condiţie prealabilă aproape inconturnabilă!
În lumea ortodoxă, acest lucru nu este posibil sau nu este posibil chiar așa, pentru că ar însemna fie renunţarea la stat, fie renunţarea la Biserică.
Să o luăm băbeşte: în situaţia în care România este una dintre cele mai religioase "republici" din lume sau, în orice caz, din Europa: între 95 şi 98% se declară credincioşi...
– Vorbiți despre cei care se declară ortodocși sau cei care se declară credincioși?
– Credincioşi.
– Deci, cei care răspund «Da» la întrebarea: «Crezi în Dumnezeu?».
– Exact. Populaţia României crede în Dumnezeu în proporţie de peste 95%, ceea ce o plasează ca fiind cea mai religioasă societate din Europa. Cum ai putea să spui acestei societăţi − "În acest moment, Biserica nu mai are treabă cu statul și nici statul cu Biserica, sunteți liberi să vă practicați credinţa la voi acasă sau unde și cum vreți voi"?
Nu înţelege, nu acceptă! Ţi se scoală în cap în secunda următoare.
Îmi aduc aminte când Băsescu a încercat să mute Catedrala Neamului – deci, o chestie urbanistică, să o mute de aici, acolo: în două săptămâni a pierdut 15 procente din încrederea electoratului. Această alcătuire seculară nu poate fi dezalcătuită peste noapte şi nu poate fi dezalcătuită pe sistem occidental.
Mai e un lucru pe care îl uităm: Cuza a încercat să facă asta. A făcut o primă parte a secularizării, cu averile mănăstireşti, şi a început o serie de măsuri de despărţire treptată a statului de Biserică. A trebuit să se oprească.
Presiunile interne și internaţionale au fost de aşa natură încât, la un moment dat, au ajuns să amenințe însăși existența tânărului stat român. A fost şi mazilit, e adevărat, dar ideea rămâne până în ziua de azi: nu te pui cu Biserica.
Iar BOR nu uită nici până astăzi afrontul pe care i l-a făcut Cuza şi încearcă să se raporteze nu la "înainte de comunism", ci la "înainte de Cuza".
Ce vreau să spun cu acest exemplu este că s-a încercat o secularizare, dar, exact cum paşoptiştii şi-au dat seama că modelul francez nu poate să funcţioneze ca atare în condiţiile României, Cuza a încercat un model oarecum occidental de secularizare, dar a fost forţat să renunţe.
Or, politica nu se face cu o ţară-aşa-cum-aş-dori-să-fie, ci se face cu o ţară-aşa-cum-a-fost-să-fie.
Oricine ar putea conduce o ţară aşa cum şi-ar dori el să fie, doar că aia nu există.
În societatea românească ortodoxă, cu tradiția multiseculară a simfoniei bizantineși cu cea mai mare rată de credincioși declarați din Europa, politica nu se poate face, deci, precum în Occidentul catolic/protestant al acestei Europe.
Pe de altă parte, ne dorim să fim europeni și, punctual măcar, să beneficiem de anumite drepturi și instituții care țin de ceea ce am aflat că este modernitatea. Societatea românească se împarte astfel între cei care doresc dăinuirea sfintelor tradiții și cei care își doresc devenirea modernă a lumii în care trăiesc.
– O polarizare de tipul celei pe care am văzut-o în cazul eventualului referendum privind definirea familiei ar putea genera o altă evoluţie? Deja e o polarizare la nivelul societăţii.
– Exact. Aici lucrurile sunt mult mai complicate, pentru că instituţia Bisericii, BOR, are o poziţie mult mai revendicativă şi, justificându-se prin ceea ce s-a întâmplat în perioada comunistă, își ia un fel de revanşă istorică. Pe de o parte.
Pe de altă parte însă, este evident că se sprijină pe un suport masiv al populaţiei şi este total intolerantă faţă de orice fel de dialog, darămite de schimbare. Acum a început, cât de cât, măcar să mimeze dialogul, ceea ce e mai mult joc de glezne, dar e totuși un semn bun.
Această încremenire a BOR aduce uriaşe dezavantaje şi probleme societăţii moderne, mai ales pe probleme punctuale. În momentul în care Biserica ia poziţie pe nişte teme foarte sensibile – avort, familie ş.a.m.d. –, efectele pentru societate sunt foarte palpabile.
Or, pentru societate, în general, şi pentru tineri, în particular, care au crescut cu alt gen de valori, asta este o îngrădire a libertăţilor: Cu ce drept îmi spui mie ce să fac cu corpul meu? În numele sfintelor tradiții? Să fim serioși, eu vreau să-mi trăiesc modernitatea!
Prin urmare, consecinţele sunt grave. Pe de altă parte, chiar pentru o astfel de intervenţie (familie, avort etc), care este la limita legitimităţii, se găsesc rapid susţinători. Altfel spus, populaţia tânără, care îşi doreşte, pe bună dreptate, măcar nişte decizii de tip secularist, care să îi garanteze drepturile personale, este, comparativ, o populaţie mult mai redusă.
E mult mai activă, mult mai centrală – e plasată în marile oraşe, de unde se difuzează vocile, deci este mult mai vizibilă –, dar mult mai redusă numeric. Cei fideli sfintelor tradiții o copleșesc încă numeric, dar și ca putere de asociere.
Aici, BOR ar trebuie să fie deschisă la negocieri, dar şi partea civică ar trebui să ştie cu cine are de-a face şi cum să negocize. Exact ca la o negociere de afaceri: negociezi cu nişte chinezi, te interesezi care sunt valorile lor, care sunt lucrurile de care nu te poţi atinge şi care e spațiul tău de libertate pentru negociere.
Or, şi de o parte, şi de alta, necunoaşterea este totală şi refuzul dialogului este total.
Rezultatul? Aceste clash-uri care au toate şansele să se inflameze în viitor şi să devină periculoase pentru viața noastră socială, a tuturor.

Cine este Vintilă Mihăilescu
Vintilă Mihăilescu (66 de ani) este profesor universitar și director al Departamentului de Sociologie de la Facultatea de Științe Politice a SNSPA.
În 1974 a absolvit Facultatea de Psihologie a Universității din București, iar în 1993 a obținut titlul de doctor în psihologie cu teza Ungureni și pământeni. O analiză etnospihologică.
În perioada 2005-2010 a fost director la Muzeul Țăranului Român.
Printre cărţile sale se numără: Fascinația diferenței (editura Paideia, 1999), Antropologie. Cinci introduceri (Polirom, 2007), Scutecele națiunii și hainele împăratului. Note de antropologie publică (Polirom, 2013).
În 2006 a fost decorat de președintele Traian Băsescu cu Ordinul Național Serviciul Credincios în rang de Cavaler, iar în 2007 a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în rang de Mare Ofițer.

Comments

Nedeea Burca Nu are dreptate decat partial si pe de-asupra. Aparenta de impartalitate, dar baga meme la greu. Cum ar fi aia cu protestantismul. Omul e antropolog, nu poate fi banuit ca nu stie ca pe langa chestiile bune pe care le are, protestantismul e responsabil de porcarii pe care ortodoxia nici nu le-a visat vreodata.

Manage

Florin Dumitrescu păi nu a susținut protestantismul... a prezentat cauzele diferențelor... dacă vrei îți scanez o pag din cursul lui de antrop (5 introduceri), în care demonstrează că etica țărănească ancestrală e mei ecologică dct etica protestantă a dezvoltării... nu zice superioară, pt că în general nu valorizează bine/rău

Nedeea Burca Si, btw, clasa de mijloc au si celalti, "tarile civilizate", precum au si clasa de jos. Dar e o diferenta calitativa uriasa intre clasa noastra de mijloc si a lor. N-ai sa vezi nici nemti si nici americani dandu-se cu curu de pamant de ciuda ca parintii si bunici lor n-au raposat inca. Sau cu ifose de superioritate in conditiile in care (ma refer la tefelei) in realitate nu prea e cazul. Cel putin eu nu am vazut asa ceva decat numai si numai la noi.

Manage

Mirel Palada Aia de la revolutia hippioata s-au cam dat cu curul de pamint impotriva parintilor

:) Exact acelasi tip de ifose de superioritate.

Manage

Manuel-Angelin Mushu Dan Cunosc destui parinti care si-au periclitat pensia ca sa-si tina odraslele prin marile centre universitare. Se-ntelegeau cu patronii sa lucreze la negru si sa ia si somajul . Acum , la 60-62 de ani plang cand le vin deciziile de pensie cu 800 de lei...

Manage

Manuel-Angelin Mushu Dan Si hashishtagii ii injura !

Manage

Nedeea Burca Mda, dar miscarea hippie a fost totusi o miscare a libertatii - astia ai nostri sunt nemapoimenit de mandri si dornici de a fi slugi. Printre altele, ii deranjeaza ca badea Gheorghe din Vaslui are o bucata de teren, mica, creste doua gaini si o duce asa, de bine, de rau. Sa mearga la fabrica. Sa munceasca pana ii sar capacele , fututu-i mama lui, sa vada si el cum e sa fii sluga. Si daca nu vrea sa fie dus cu forta. Fascisti, maica, fascisti everywhere, hipotii erau totusi cu totul si cu totul alta mancare de peste.

Manage

Mirel Palada Da, da. Cum sa nu. A libertatii

Manage

Manuel-Angelin Mushu Dan Si lista e lunga: sa nu se uite la antene si la romania tv, sa munceasca pana la 67 de ani , sa nu bea tuica, bere, vin manaadoua la birt, daca are si pensie sa nu mai munceasca si la curu vacii ... face prea multi bani.

Manage

Nedeea Burca Mirel Palada Da, bre, aia era despre cum traim aproape de natura, si cantam la chitara si... si... nu mai zic ce ca stiti si voi, nu despre cum muncim la corporatie pana ne scuipam plamanii si ne rugam de sefii nostri sa ne dea salarii cat mai mici, nu de alta dar o sa ne-o ia inainte indienii, care muncesc si pe doi lei.

Manage

Irina Andreea C Cito Sa ne dea salarii cat mai mici, da sa nu plece corporația! Altminteri ce ne facem, doar nu ne om duce la sapă...

Nedeea Burca Pentru ca numai si numai la noi exista "vectori de opinie" care incita la ura, care sunt platiti ca sa faca asa ceva. Dar nici de cei care au mintea suficient de slaba ca sa inghita pe nemestecate tot ce li se da la televizor sau pe fb nu mi-e rusine.

Manage

Sarchis Dolmanian Din pacate 'si la noi'.
Nici macar aici nu suntem cu adevarat originali...

Sarchis Dolmanian "Asta este ceea ce Sorin Antohi numește, foarte plastic, "bovarism cultural". Ne visăm ceea ce nu suntem şi cădem în of şi jale pentru că nu suntem ceea ce ne-am dori, dar nu putem fi."
Si vom continua sa nu fim cata vreme vom continua sa nu intelegem ca dorinta nu ajunge.
Ca sa devenim ceea ce ne dorim trebuie, pur si simplu, sa parcurgem distanta dintre locul unde suntem si cel unde vrem sa ajungem.
Daca dormim in cizme, visand frumos, or sa ni se imputa, pana la urma, picioarele.

Manage

Sarchis Dolmanian Iar inainte de a 'porni', ar fi cazul sa il recitim pe Eminescu.
https://nicichiarasa.wordpress.com/.../02/eternul-eminescu/

Eternul Eminescu

“Suntem o ciudată cultură a rușinii, în căutarea celui care ne-a făcut de rușine” Vintila Mihailescu. Tinerii din…

NICICHIARASA.WORDPRESS.COM

Manage

Bogdan Duca Ce nu pare sa înțeleagă Mihăilescu din citatul pe care l'ai preluat e că.... 1.Place sau nu, comunismul a fost modernizare pentru majoritatea zdrobitoare a românilor si garsoniera aia, jobul la fabrică, pensia, concediul la Govora erau lucruri la care majoritatea românilor nici.măcar nu visau inainte de 1947 si acum vizează (garsoniera aia inseamna rate pe 20 de ani).
2. Peste tot in lume oamenii vor protectie sociala. Chiar si libertarienilor daca le fluturi niste sigurante sociale, se înmoaie instant.

Manage

Sarchis Dolmanian Protectia sociala a inceput de la maimute. O practica si lupii. Forma moderna a fost introdusa de ultraconservatorul Bismarck. N-are nici o legatura cu comunismul. Faptul ca prea multi dintre libertarieni nu pricep chestia asta tine de limitele lor, nu de 'binefacerile comunismului'.
'Comunismul ca modernizare'...
Romania anilor '20 era atat de jos fata de restul Europei - si mijloacele de comunicare atat de eficiente, incat nu putea sa mearga decat in sus.
'Modernizarea' adusa de comunism a fost cat se poate de fireasca. Ar fi aparut in orice conditii. Chiar si comunistii rusi si chinezi au reusit sa imbunatateasca starea supusilor lor - nici ei n-ar fi putut fi mult mai jos decat erau atunci cand au luat comunistii puterea. De fapt, inapoierile respective au fost chiar motivele pentru care comunistii au putut lua puterea...
Problema estului Europei consta in faptul ca intelectualii zonei nu reusesc sa explice populatiei chestia asta.
Prin anii '30 Romania era cam la nivelul Danemarcei. Ca PIB/locuitor, nivel de alfabetizare/urbanizare/industrializare... aia n-au avut parte de ocupatie sovietica... si nici resursele noastre naturale...

Manage

Alexandru Cirtu Foarte interesant interviul. Afirmația că protestantismul este unul dintre ingredientele obligatorii ale obținerii libertății este hazardată. Chiar autorul își dă seama, când vorbește despre "simfonia bizantină ",relația stat-biserică-cetățean. O să-mi iau cartea.

↧

Un deceniu de declin al Securității statului și al României Iulian Vlad

August 11, 2017, 9:16 pm

≫ Next: 1989-2014 – un sfert de veac de corupţie şi jafacad. CONSTANTIN CIUTACU

≪ Previous: “Suntem o ciudată cultură a rușinii, în căutarea celui care ne-a făcut de rușine”

30-38 minutes

Limitarea accentuată a drepturilor şi libertăţilor persoanei. Mai puțin suport popular și mai multă delegitimizare a puterii
„În ultimii circa zece ani, pe măsură ce dictatura se accentua şi făcea să crească tot mai mult nemulţumirile populaţiei, unităţile de securitate cunoşteau din ce în ce mai slab situaţia operativă. Explicaţia de fond a acestui fapt constă în pierderea într-o tot mai mare măsură a sprijinului din partea cetăţenilor. Chiar reţeaua informativă, cu toate măsurile luate de primenire şi întinerire (sau poate tocmai din această cauză), furniza mai puţine informaţii, în timp ce problematica operativă devenea tot mai amplă şi complexă.
Oamenii îşi dăduseră seama că Securitatea Statului, împreună cu alte organisme pe care se baza ori prin care se exercita puterea, era o instituţie la dispoziţia familiei conducătoare (…).
Limitarea accentuată a drepturilor şi libertăţilor persoanei printr-o multitudine de legi, decrete şi alte acte cu caracter normativ, reprimarea într-o formă sau alta a oricărei critici la adresa puterii şi mai ales a dictatorului, îngrădirea sau chiar interzicerea contactelor cu străinii şi străinătatea etc au făcut ca pe fondul unor grave şi îndelungate lipsuri deordin material, ale alimentelor, ale căldurii, ale curentului electric, ale apărării sănătăţii şi altele, starea de nemulţumire a oamenilor la adresa regimului şi a lui Ceauşescu să se amplifice tot mai mult şi să se extindă vizibil şi asupra securităţii.
Decada „Postelnicu” - deturnarea misiunilor de apărare a securității statului
Toate acestea s-au accentuat în perioada când în funcţia de şef al Securităţiia fost Postelnicu Tudor. Pentru Securitatea Statului, numirea lui Postelnicu ca şef al acestei instituţii a fost de cea mai rea inspiraţie cu putinţă. Sau poate, în mod special a fost căutat cineva care să întruchipeze o multitudine de trăsături dintre cele mai rele şi care timp de zece ani să dea o orientare dură şi un curs negativ întregii munci.

Iulian Vlad

Dintru început, prin măsurile pe care le-a luat, Postelnicu a pus la dispoziţia familiei conducătoare întreaga Securitate (…).
De asemenea, s-a folosit şi el de această instituţie pentru a-şi asigura ascensiunea cât mai mult cu putinţă. Urmărind punerea în aplicare cu orice chip a indicaţiilor şi orientărilor pe care le primea a făcut ca Departamentul Securităţii Statului să fie tot mai aservit , iar munca de securitate să se îndepărteze de la unele din sarcinile ei esenţiale (contraspionajul, culegerea de informaţii pentru asigurarea securităţii externe a statului, antiterorismul etc.).
Aşa s-a ajuns ca într-o serie de documente cu caracter normativ, ca şi în analize şi bilanţuri să se statueze ca sarcină prioritară a Securităţii Statului asigurarea protecţiei de securitate a lui Ceauşescu şi a familiei sale, cerându-se ca întreaga activitate să se subordoneze acestui scop. De aici, tot ce era împotriva dictatorului devenea un fapt de pericol la adresa securităţii statului şi intra în preocupările unităţilor de securitate. Aşa se explică, de altfel, extinderea şi angajarea Securităţii într-o tot mai mare măsură pe linia aşa-zisă a comentariilor, a scrisorilor anonime şi, în general,a înscrisurilor de orice fel cu caracter numit ostil, a legăturilor cu posturile de radio şi cu alte mijloace de propagandă din străinătate, precum şi a contactelor cu străinii, culminând în această problemă cu atribuţiile ce i-au fost fixate prin Decretul nr. 408/1984, un act normativ absurd, jignitor şi ruşinos.

Multe prejudicii i s-au adus muncii de securitate, prestigiului instituţiei şi chiar bunului renume al ţării de către aşa-zisa activitate de aport valutar pe care o realizau cu prioritate unităţile externe U. M.0544 şi U. M.0195, precum şi U. M.0650 din Securitatea internă.
În afară de faptul că sumele respective de cele mai multe ori reprezentau o câtime din preţul de vânzare a mărfurilor şi pe care statul oricum le-ar fi încasat în condiţiile unor negocieri corecte, ofiţerii de securitate trebuiausă intre în tot felul de combinaţii cu străinii, nu de puţine ori compromiţătoare, iar controlul activităţii lor şi al valutei nu era sigur.
Tot atât de rău era şi faptul că unităţile respective fuseseră într-o bunămăsură deturnate de la misiunile pentru care au fost create şi care erau utile ţării. Cu toate încercările pe care le-am făcut de a scoate din preocupările Securităţii această sarcină sau măcar de a o reduce substanţial, nu am reuşit. Dimpotrivă, Postelnicu a ridicat-o la rangul de atribuţie prioritară pentruîndeplinirea căreia trebuia să-şi aducă contribuţia întregul aparat.
Unitatea de securitate I.C.E. „Dunărea” Erou al Muncii Socialiste
În aceste condiţii a luat fiinţă şi I. C. E. „Dunărea” considerată ca fiind una dintre cele mai importante „creaţii” ale fostului şef al Departamentului, ţinând-o în subordine şi ca ministru de Interne. În afară de faptul că toată lumea ştia căeste o unitate de securitate, ba încă a Centrului de Informaţii Externe, ceeace era inadmisibil îl constituia modul cum îşi selecta din economia naţională mărfurile pentru export, precum şi faptul că aparatul securităţii şi chiar al întregului Minister de Interne lucra într-un fel sau altul pentru „Dunărea”, inclusiv prin acţiuni de influenţă şi presiune care se făceau atât la întreprinderile producătoare cât şi la ministerele tutelare.
De menţionat că lucrătorii acestei aşa-zise întreprinderi de comerţ exterior, fiind ofiţeri de informaţii, erau remuneraţi ca atare şi nu ca salariaţiiîntreprinderilor similare după alt barem şi în funcţie de realizarea planului. Aşa a ajuns I. C. E. „Dunărea” erou al muncii socialiste, iar în jurul Securităţii aprecierile negative şi atmosfera proastă să se extindă.
Postelnicu a adoptat metodele de relaționare politică bazate pe șantaj și amenințare
Deservicii i-au adus Securităţii şi relaţiile incorecte, chiar rele pe care Postelnicu le-a avut cu majoritatea membrilor şi membrilor supleanţi ai C. P.Ex., cu mulţi dintre miniştri şi alţi conducători de instituţii centrale şi chiar cu o parte din foştii săi colegi, prim-secretari de judeţe.

Fiind sigur de protecţia ce o avea, dând frâu liber multiplelor sale trăsături negative de caracter şi urmărind, probabil, şi alte scopuri, multora din cei la care m-am referit, ca să-i facă să le fie teamă de el şi într-un fel chiar să-i subordoneze, le-a dat să înţeleagă în diverse moduri că are anumite „date”despre ei, că la „conducere” se cunosc unele „lucruri” etc., sfârşind „acolo unde insinuările nu aveau efect, cu ameninţarea directă”. Evident că a profitat din plin şi de lipsa de personalitate şi poziţie aacestora, determinată de teama oportunistă că îşi pierd privilegiile căpătate.Regretabil este că unii dintre cei de mai sus au văzut în PostelnicuSecuritatea în totalitatea ei şi au apreciat-o ca atare.
Mistificările de la Comisia de Cadre a Comitetului Central
Tot în perioada la care mă refer, Securitatea a fost angajată foarte mult în aşa-numitele avize pe linie de cadre ce se cereau pentru persoanele care urmau să încadreze funcţii din diverse nomenclaturi. Din superficialitate inadmisibilă, incompetenţă în aprecierea datelor şi faptelor, ori datorită unei interpretări rigide şi dogmatice a unor date etc, s-au făcut multe greşeli înlegătură cu aceste avize. Dar s-au săvârşit şi abuzuri. Aşa, de exemplu, în „celebra” Comisie de Cadre prezidată de Elena Ceaușescu, un rol foarte important l-a avut în toţi aceşti ani Postelnicu, care „adapta” avizele potrivit comenzilor primite sau în conformitate cu interesele ce le urmărea. Se înţelege că cei afectaţi de aceste avize, mai devreme sau mai târziu, aflând de unde li se trage, nu puteau săaibă decât resentimente faţă de Securitate şi în cele mai multe cazuri în modjustificat.
Aproape toţi şefii de unităţi centrale şi alţi ofiţeri ştiau ce metamorfoză cunoşteau diversele materiale care îi erau prezentate cu propunerea de a fi înaintate. Cele mai multe dintre acestea erau importante pentru cunoaştereasituaţiei reale din diverse domenii economice şi sociale. În funcţie de interesul anume ce-l urmărea, de gradul de apropiere, de simpatie ori de antipatie ce-l avea faţă de conducătorul ministerului, întreprinderii sau instituţiei respective etc., materialul devenea de nerecunoscut din cauza eliminărilor din text sau completărilor ce i se aduceau cu lucruri absolut imaginare ori mistificate.
Când, după ce am fost numit în funcţia de şef al Departamentului, s-au returnat la mine (probabil din greşală) mai multe asemenea materiale trimise anterior de Postelnicu, am rămas stupefiat văzând ce a putut să scrie şi cât de grav a deturnat sensul informaţiilor.
M-am referit în cele de mai sus doar la câtevadin sarcinile şi activităţile Securităţii care, atât prin conţinut cât şi prin modul cum a fost orientată şi ordonată aducerea lor la îndeplinire, au determinat nemulţumiri sau reacţii negative.
Mai mult chiar, Securitatea fiind prezentă peste tot unde era prezent şi Ceaușescu, nemulţumirea şi ura ce s-au acumulat la adresa lui, nu puteau să nu se răsfrângă şi asupra Securităţii.
Am acceptat funcția de șef al Securității cu crezul că nu mă voi împotrivi vreodată voinţei poporului
În aceste condiţii şi împrejurări, a trebuit să preiau funcţia de şef al Departamentului Securităţii Statului, pe care n-am dorit-o şi n-am urmărit s-o obţin.
Situaţia politică internă devenea tot mai încordată, iar relaţiile României cu străinătatea se deteriorau pe zi ce trecea. În acest context politic, dictatura se accentua şi, pe cale de consecință, situaţia operativă de securitate devenea totmai complexă şi mai critică. Era evident că în asemenea condiţii organele de securitate vor avea să se confrunte cu probleme deosebite, de natură să le opună aspiraţiilor şi acţiunilor ce ar fi vizat stabilitatea regimului.
Aceasta era de fapt problema problemelor care mă frământa şi mă preocupa pentru că niciodată n-am putut să concep că mă pot împotrivi voinţei poporului.
Pe de altă parte, Securitatea, ca instituţie, punea o serie de probleme dintre cele mai deosebite din cauza orientărilor de muncă ce le avusese timp deaproape zece ani şi care nu mai putea să fie aplicate datorită extremismului şi lipsei de discernământ ce le generau, a bazei operative extinse la absurd, a pierderii prin măsurile arbitrare luate a unui important fond de cadre capabile şi bine pregătite şi numirea în locul lor a altora slabe sau compromise, promovate pe baza relaţiilor personale sau a atitudinii servile.
Totodată, ştiam că nefiind agreată de Postelnicu numirea mea în această funcţie (ulterior am avut confirmarea, aflând că el susţinuse alte propuneri) era de prevăzut că se vor crea inevitabil mari probleme şi pentru muncă şi pentru mine.
Evident că eu sub nici o formă nu puteam să continui cu orientările obtuze,arbitrare şi abuzive date de el activităţii, cu stilul de muncă dur şi arogant ce l-a practicat, cu lipsa de conlucrare cu factorii de conducere din ministere şi unităţi economice şi social-culturale, cu prezentarea inexactă a realităţilor din diverse domenii şi, mai cu seamă, a stării de spirit negative şi tot mai accentuate a populaţiei, determinată de nemulţumirile cauzate deî ngrădirea sau chiar suprimarea de fapt a unor drepturi, de nenumărate lipsuride ordin material, de controlul tot mai strict politic şi poliţienesc ce se exercita asupra cetăţenilor ţării etc.
Din aceste motive şi altele de ordin personal nu doream să fiu numit în funcţia respectivă. De altfel, când am fost chemat şi mi s-a adus la cunoştinţă numirea, raportând că am probleme acute cu sănătatea mi s-a răspuns scurt şicategoric că „fiind militar trebuie să ştii că ordinele se execută”.
Pe parcursul activităţii, în câteva împrejurări când am fost sever atenţionat pentru neluarea unor măsuri „ferme”, mi s-a spus că: „după cum se vede nu ai degând să te pui serios pe treabă”. (…)

Aprecierile unor șefi de state străine au contat la promovarea mea în funcție
Am stat de multe ori şi m-am gândit de ce am fost preferat înaintea altora pentru această funcţie, mai cu seamă că s-au înşelat atât asupra unor aptitudini„specifice” cu care era necesar să fiu dotat (…) .
Cred că au influenţat aprecierile laudative ce mi-au fost aduse de unii şefi de state cu prilejul vizitelor ce le-am efectuat în străinătate şi de a căror pregătire m-am ocupat timp de peste 11 ani (după generalii Doicaru şi Pacepa).
În pregătirea acelor vizite – pe linie de securitate dar şi cu contribuţia pe linie politică, economică şi diplomatică – m-am străduit ca sarcinile şi misiunile ce le-am avut să fie cât mai bine duse la îndeplinire, gândind că fac un lucru bun şi util pentru ţară . În acest fel, am fost remarcat de unii şefi importanţi de state la care avusesem onoarea să mă prezint înainte de începerea vizitelor oficiale şi care, ulterior, au comunicat impresiile lor. În câteva împrejurări astfel de aprecieri s-au făcut fiind şi eu de faţă. Privind retrospectiv lucrurile, cred că aceasta ar putea fi explicaţia întrucât nimic din activitatea mea trecută n-ar fi fost de natură să mă recomande pentru această funcţie. Din cei 37 de ani cât am lucrat în Ministerul de Interne (1952-1989), timp de 25 de ani (1952-1977) am muncit exclusiv în domeniul învăţământului, de lasimplu ofiţer direcţional, urcând treaptă cu treaptă – şef de birou, şef desecţie, şef de serviciu, locţiitor şef de direcţie – până la funcţia de şef alDirecţiei învăţământ, ulterior cadre şi învăţământ. Timp de trei ani am îndeplinit şi funcţia de comandant al Şcolii militare deofiţeri activi a Ministerului de Interne. Ca urmare a formaţiei mele de bază (învăţător), a pregătirii de specialitate (jurist) şi a activităţii de peste douădecenii şi jumătate în munca de învăţământ, a firii mele, precum şi a lipsei (…) experienţei practice în munca operativă, activitatea la conducerea Departamentului nu a fost aşa cum o cereau atribuțiile funcţiile respective, adică a unui om de acţiune. M-am remarcat, aceasta este realitatea, mai mult în plan teoretic, al pregătirii şi realizării convocărilor de învăţământ şi instruire, al elaborării analizelor (...)

Pe de altă parte, datorită felului de a fi dar şi a experienţei de viaţă, a celor văzute, auzite, dar mai ales citite, am căutat să fiu cât mai atent în tot ceea ce fac, să manifest moderaţie şi prudenţă, dar mai cu seamă să nu-mi pierd calităţile şi sentimentele omeneşti.
Foarte important şi în acelaşi timp poate apărea de necrezut dar acesta este adevărul, că după ce am fost numit şefal Departamentului, cunoscând multe lucruri pe care anterior nu le ştiam sau nici nu le bănuiam, văzând cum se luau hotărârile şi cum se conducea ţara (…) mi-am spus că eu nu sunt făcut pentru (…) obligaţiile funcţiei.
România trebuia să iasă din situația grea în care se afla
Recunosc că o mare influenţă a avut asupra mea şi faptul că, aşa cum am spus, mergând în numeroase ţări am cunoscut lumea, putând face comparaţii şi desprinde multe concluzii. Fiind numit în funcţia de şef al Departamentului şi dându-mi seama pe fiecare zi ce trecea care este mersul evenimentelor, mi-am întărit convingerea că lucrurile nu mai pot continua mult timp astfel şi că ţara trebuie să iasă din situaţia grea în care se găsea.
Am început activitatea prin a înainta masiv informaţii şi date despre stări de fapt şi probleme pe care consideram că ( Președintele României ) nu le cunoaşte. Pe atunci mai aveam impresia că unele lucruri nu i se raportează şi, deci, nu le ştie pentru a lua măsuri. Parţial era adevărat dar şi, ulterior, când le-a cunoscut exact, rezultatul a fostacelaşi, adică nul. Până în octombrie – noiembrie 1987 în general, nu s-a raportat prin materiale scrise şi în mod documentat despre starea de spirit,pentru că fostul şef al Departamentului nu a voit să iasă cu asemenea materiale.
S-a încercat împiedicarea mea de a-l informa corect pe președinte

În analize ale Consiliului de Conducere sau ale Biroului Executiv ori chiar înconvocări cu şefii de unităţi am fost nu o dată criticat de Postelnicu referitor la modul cum pun problemele din acest punct de vedere, apreciindu-se simplist că „asta e poziţia de indelectual care nu are încredere în tăria partidului şi în capacitatea lui de a rezolva toate problemele”.

Chiar după ce am fost numit şef al Departamentului a încercat în mai multerânduri să mă împiedice să raportez asemenea informaţii. De altfel, în câteva împrejurări când ne găseam împreună la Ceauşescu şi prezentându-i astfel de probleme, Postelnicu, fără măcar să ştie despre ce este vorba m-a contrazis,spunând că lucrurile nu stau chiar aşa.
Probabil că din cauză că anterior nu li se dăduseră astfel de informaţii şi pentru că în general nu le plăcea şi nu acceptau să li se vorbească despre nemulţumiri sau stări de lucruri negative determinate de hotărâri politice oride dispoziţii personale a făcut ca în mai multe rânduri să înregistrez ecouri negative şi chiar să mi se spună că sunt alarmist şi nu analizez politic şi destul de profund lucrurile.

Cu toate acestea am continuat să prezint sistematic tot mai multe informaţii despre astfel de probleme. Stările proaste de lucruri din mai toate domeniile şi nemulţumirile poporului erau sesizate şi cunoscute la mai multe nivele ale ierarhiei de partid şi de stat, dar nimeni n-a întreprins niciodată nimic serios pentru schimbarea situaţiei.

Dacă n-au avut curajul pentru acţiuni mai hotărâte, majoritatea celor care seaflau în fruntea acestor eşaloane n-au dovedit nici corectitudinea necesară de a înfăţişa realitatea aşa cum era în domeniile de care răspundeau şi a susţine că adevărul era acela. Pentru că ştiau că place şi se practică minciuna, s-au bălăcit tot timpul în minciună, în oportunism şi în servilism. Ca să nu poată spune că n-au fost informaţi şi nu cunosc situaţia, s-au trimis concomitent şi celor din conducerea guvernului foarte multe rapoarte şi note cu informaţii şi date referioare la problemele cele mai deosebite din economie şi din alte sectoare de activitate.

Astfel, în ultimii doi ani s-au înaintat sute de informaţii despre situaţia deosebită din industria minieră, din sistemul energiei electrice, din industria petrochimică, din industria sidelurgică, din construcţiile de maşini şi din celelalte ramuri industriale şi domenii de activitate. S-a informat documentat despre lipsa unor materii prime, materiale şi componente indispensabile industriei şi care nu se puteau produce în ţară, despre stocurile imense de autocamioane, tractoare şi alte maşini care nu aveau desfacere la export şi erau expuse degradării, aşteptând de ani de zile sub cerul liber să fie vândute. S-au trimis mai multe rapoarte documentate cu situaţia falimentară aÎntreprinderii „Olcit” şi a altor întreprinderi sau societăţi mixte. S-a prezentat, de asemenea, bine argumentată şi documentată starea exactă de lucruri de la Centrala atomo-elecrică de la Cernavodă, informându-se despre greutăţile reale şi despre imposibilitatea inclusiv tehnică, de a fi pusă înfuncţiune la termenele arbitrar fixate.

Au fost furnizate aceste informaţii de către Securitate în timp ce cadre de cea mai mare răspundere din conducerea guvernului sau a ministerelor de resort dădeau (…) asigurări că totul se poate face şi că se pot devansa şi termenele, făcând chiar propuneri în acest sens.

În ciuda opoziţiei ministrului de Interne, Postelnicu, de a nu se raporta niciun fel de informaţii cu privire la realitatea producţiei agricole, spunând că „ştie conducerea mai bine care este situaţia” şi că „rolul organelor desecuritate şi de miliţie este acela de a asigura măsuri să nu se fure din produsele agricole” am trimis totuşi numeroase informări. La fel cu privire la stările grave de lucruri din zootehnie, unde în afara minciunilor sfruntate cu privire la efective, mureau pe capete animalele şi păsările pentru că nu aveau ce să mănânce.

De asemenea, am dat informări cu privire la situaţia deplorabilă din industria alimentară, inclusiv cu privire la folosirea unor procedee tehnologice, materii prime şi ingrediente cu consecinţe nocive, chiar grave pentru sănătatea populaţiei.

Am trimis numeroase informărişi rapoarte cu privire la lipsa cronică de pe piaţă a produselor alimentare şidespre situaţiile mincinoase ce erau prezentate de Ministerul Comerţului interior şi ministerele producătoare.
Prin mai multe rapoarte şi note s-au prezentat stările de lucruri deosebite ce existau în domeniul sănătăţii şi, mai cu seamă privind lipsa medicamentelor , precum şi a căldurii şi alimentelor în spitale.

Am dat, de asemenea, mai multe informări despre neprimirea drepturilor în natură sau în bani de către ţăranii cooperatori şi despre starea de nemulţumire creată în rândurile acestora şi a unei însemnate părţi a populaţiei, în general, în legătură cu aberantul plan de sistematizare a localităţilor rurale.

Numeroase informări am prezentat şi în legătură cu nemulţumirile foarte repetate ale muncitorilor privind neplata salariilor la sfârşit de lună sau a reţinerilor masive, fără vina acestora, fiind prevenite în acest fel situaţii grave.

Realitățile grave era raportate numai de Departamentul Securității Statului

Consider că nu greşesc dacă afirm că în ultimii ani despre multe din problemele cele mai grave care existau în economie şi în alte sectoare de cea mai mare importanţă, numai Securitatea a fost cea care a informat, prezentând lucrurile aşa cum erau în realitate pe baza datelor de care dispunea.

Mulţi, chiar foarte mulţi conducători de întreprinderi şi, ceea ce ar părea de necrezut, dar aceasta este realitatea, majoritatea miniştrilor mulţumeau, chipurile, Securităţii pentru că a informat despre una sau alta din stările de lucruri respective în loc ca ei să fi prezentat situaţia aşa cum era şi să ficerut rezolvarea problemelor ce le depăşeau competenţele. Dar era mai comod pentru ei să informeze Securitatea!

De ce membrii C. P. Ex., secretarii CC, conducerea guvernului, care cunoşteau situaţia din economie, starea de lucruri inadmisibilă în ce priveşte aprovizionarea populaţiei cu alimente şi alte mărfuri de larg consum de primă necesitate, problemele grave devenite cronice cu căldura şi energia electrică, precum şi stările de nemulţumire de masă din aceste cauze şi din numeroase altele, n-au manifestat nici cea mai mică împotrivire? Poate că unii dintre aceşti foşti demnitari de partid şi de stat nutreau şi ei speranţa că Ceauşescu va pleca de bună voie de la putere sau va fi răsturnat. Numai că lucrul acesta trebuia să-l determine sau să-l înfăptuiască alţii pentru că şi atunci când au avut o asemenea ocazie, aşa cum a fost cea din şedinţa C. P. Ex. din 17 decembrie 1989, n-au făcut-o, ci dimpotrivă. Acum unii dintre ei încearcă să motiveze că ar fi adoptat o atare poziţie de teama Securităţii, făcând prin aceasta încă o dată dovada laşităţii şi a incorectitudinii.

La şedinţa respectivă Securitatea era pusă în cauză pentru că nu trăsese în manifestanţii de la Timişoara, iar ei nu numai că n-au susţinut această poziţie justă, ci s-au raliat fără nici o rezervă lui Ceauşescu şi au aprobat hotărârea lui. Tot în numele adevărului declar cu întreaga responsabilitate că în cei doi ani cât am fost şeful Departamentului nici un membru sau membru supleant al C.P. Ex. ori al guvernului nu a fost urmărit în nici un fel şi prin nici un mijloc de către Securitate şi nu s-a dat despre niciunul dintre ei nici măcar o singură informaţie. Concomitent cu informările susţinute, care prezentau veridic situaţia din mai toate sectoarele importante şi văzând că în ciuda cunoaşterii realităţii nu se iau nici un fel de măsuri de natură să schimbe pefond starea lucrurilor, am hotărât să fac tot ce-mi va sta în putinţă ca activitatea Securităţii şi mai cu seamă măsurile luate de ea să nu agraveze mai mult viaţa oamenilor.

Despre o asemenea orientare, ce presupunea, de fapt, slăbirea muncii şi deviereade la ordinele şi dispoziţiile primite, care cereau constant creşterea combativităţii şi fermităţii, nu puteam să vorbesc deschis întregului aparat şi nici să rezulte explicit din documentele de organizare şi conducere curentă a muncii. Dar chiar programele anuale de măsuri erau mai mult formale, trebuind să fie elaborate pentru că aşa se stabilise regula de ani de zile şi se cereasă fie înaintate, o dată cu rapoartele pentru bilanţurile anuale, secretarului Comitetului Central care răspundea de Armată, Interne, Procuratură şi Justiţie. (...)

(…) Ca urmare, am extins cum n-a fost niciodată în trecut, gama măsurilor preventive (…) Am cerutsă se reducă drastic numărul persoanelor cercetate în stare de reţinere, iar arestările să se facă numai în cazurile grave de spionaj-trădare sau deflagrant, când nu mai era posibilă altă soluţie. Aceasta a fost de exemplu situaţia în cazul Mihai Petre Băcanu. Totuşi, pentru a nu fi condamnat la o pedeapsă foarte aspră, aşa cum prevedea legea pentru infracţiunea respectivă, a fost trimis în judecată pentru o faptă de drept comun pe care o săvârşise şi a primit o pedeapsă mică. În acest fel a fostposibil ca toate celelalte cinci persoane din grup să nu mai fie trimise înjustiţie, ci să fie puse în libertate, aplicându-li-se sancţiuni administrative de către forul tutelar(...). Menţionez că deşi nu aveam vreo obligaţie, am vorbit cu primii secretari ai judeţelor respective, rugându-i să li se facă încadrarea pe funcţii corespunzătoare pregătirii şi pentru a li se asigura locuinţe. Pe propria-mi răspundere am hotărât nearestarea şi netrimiterea în judecată într-o serie decazuri deosebite şi unde legea nu dădea posibilitatea alternativei, a alegerii unei alte soluţii.

De exemplu, în cazul lui Ion Puiu, deşi îi erau bine cunoscute activitatea ce o desfăşura şi legăturile ce le avea, inclusiv cu unii diplomaţi – cadre deinformaţii de la două ambasade din Bucureşti, precum şi cu o organizaţie din exterior de la care a primit suma de 1.200.000 lei, nu a fost trimis în judecată ci, după cercetări a fost pus în libertate.

Corneliu Coposu şi mulţi alţii, pentru activităţi asemănătoare, nici măcar nu au fost cercetaţi.

Mărturisesc că am avut oroare atunci când se punea problema trimiterii în judecată şi condamnării la închisoare a unui om. De aceea am făcut tot posibilul să nu se ajungă aici. În multe cazuri de fapte cu caracter penal sau susceptibile de răspundere penală s-au propus factorilor de răspundere în drept să aplice măsuri administrative ori politico-disciplinare , numai pentru a nu fi trimise în judecată persoanele respective. Aceasta în ciuda faptului că, în cei doi ani cât am fost şeful Departamentului, niciodată Ceauşescu nu a spus că din motive politice, inclusiv de ordin extern,să nu se trimită în judecată pentru fapte contra securității statului. Dimpotrivă, a cerut permanent aplicarea legii cu exigenţă şi fermitate.
Cu toate acestea, şi contrar ordinelor exprese ce le-am primit, nu am luat măsura trimiterii în judecată a Doinei Cornea, a lui Gabriel Andreescu (…) şi a altora.

Şi în ce-i priveşte pe cei şase semnatari ai scrisorii cunoscute, cu toate că acest caz după ce s-a declanşat era îndeaproape urmărit de cei doi dictatori, nu am executat mai multe dispoziţii primite şi mai ales aceea de a fi cercetaţi în stare de reţinere, dispoziție dată a doua zi după difuzarea scrisorii.

Iată pe scurt cum s-a derulat acest caz. Dându-mi tot mai mult seama de mersul ireversibil al lucrurilor, fiind în sinea mea convins că altă soluţie pentru salvarea ţării nu poate fi (…) şi în acest caz, ca şi în multe altele, am lăsat ca evenimentele să-şi urmeze cursul. Deşi existau cu mult înainte informaţii certe că se pregăteşte o asemenea acţiune, se cunoşteau chiar părţi sau variante ale textului, faptul că urmeazăsă fie trimisă în străinătate pentru a fi difuzată la poturile de radio etc.,n-a fost întreprinsă nici o măsură care să împiedice acţiunea. De asemenea, nici n-am informat că se pregăteşte o asemenea scrisoare şi este iminentă trimiterea ei.

Ştiind cam pe ce canale se putea scoate scrisoarea din ţară , n-au fost întreprinse toate măsurile posibile pentru a împiedica expedierea eiîn străinătate. Autorului de fapt al scrisorii şi iniţiator al acţiunii nu i-aumai fost blocate toate legăturile ce le avea cu unii diplomaţi străini, aşa cum era ordin să se facă. Chiar şi despre difuzarea la posturile străine de radio n-am raportat, ci am fost chemat şi întrebat ce ştim.

Faptul că s-a difuzat scrisoarea respectivă în străinătate a provocat la adresa Securităţii o reacţie violentă(...). Totodată, s-a ordonat să fie luate măsuri drastice, respectiv arestarea a cinci dintre semnatari ( exclusiv Constantin Pârvulescu) şi cercetarea lor în această stare.

Din considerentele pe care le-am arătat mai înainte, dar şi din motive sentimentale, omeneşti, ştiind că aproape în totalitatea lor aceste persoane au reprezentat ceva în această ţară şi păstrând pentru unii dintre ei consideraţia cuvenită, am tergiversat aplicarea ordinului de reţinere, invocând mai multe motive mai ales legate de starea de sănătate a persoanelor respective, spunând că suferă de afecţiuni care îi fac responsabili sau care pot avea urmări imprevizibile.
Ca urmare, cercetarea s-a făcut în stare de libertate, cu atenţie şi condescendenţă, fiind aduşi la anchetă şi transportaţi la domiciliu cu autoturismul.

În acest timp, Ceaușesccu a dat dispoziţie preşedintelui Colegiului Central de partid şi primarului Capitalei să se ia măsura mutării persoanelor respective în provincie (mai puţin a lui Constantin Pârvulescu şi GrigoreRăceanu). Ulterior, a revenit cerând ca mutarea s-o facă la periferia Bucureştiului, pe motiv că nu mai pot locui în cartierul prezidenţial sau în proximitatea lui. Fiind prezentate lui Ceauşescu scrisorile ce-i fuseseră adresate de Gh.Apostol, Al. Bârlădeanu, Corneliu Mănescu şi Grigore Răceanu, s-a spus că situaţia lor şi a celorlalţi va fi analizată la CC al PCR după Congres, însă nu s-a mai făcut.

La cele menţionate anterior, mai adaug că în perioada celor doi ani cât am fost în funcţia de şef al Departamentului (...), revăzând baza operativă şi dând o altă orientare unor probleme de muncă, am scos din preocupările Securităţii un număr foarte mare de persoane.

Am întărit considerabil măsurile pe linie de contraspionaj, fiind un domeniu decea mai mare importanţă pentru securitatea statului. Datele şi informaţiile obţinute au confirmat justeţea măsurii adoptate.

De asemenea, am mărit cerinţele, exigenţa şi controlul asupra activităţii specifice a Centrului de Informaţii Externe care, de mai mulţi ani, ca urmare, pe de o parte, a mai multor trădări ce au destabilizat munca pe zone întregi, iar pe de altă parte şi mai ales datorită orientării profund greşite date, anterior, activităţii, angrenând unităţile respective aproape exclusiv în acţiuni aşa-zis economice a fost grav afectată funcţia lor de bază, aceea de a culege informaţii pentru apărarea statului şi promovarea intereselor politice, economice şi de altă natură. (...)

(In luna decembrie 1989) ... în legătură cu informaţiile care existau privind o serie de acţiuni ale studenţilor de la Institutul Politehnic, de la Academia de Studii Economice, de la Institutul Medico-Farmaceutic şi altele, din Bucureşti, nu s-a făcut nimic pe linie de securitate. A fost încunoştiinţat doar ministrul Învăţământului că un număr mare de studenţi de la cămine nu au plecat în vacanţă.

În trecut, în condiţii operative infinit mai simple, la căminele studenţeşti se luau, atât de Securitate cât şi de Miliţie, măsuri complexe, angrenându-se şi conducerile institutelor de învăţământ superior respective, cadrele didactice, organizaţiile politice etc.

În mod similar s-a procedat şi cu informaţiile care priveau plecarea spre Bucureşti a unor studenţi de la alte centre universitare sau situaţia de pe platformele industriale din marile întreprinderi şi dintr-o serie de instituţii din Capitală şi din provincie. (…) Prin aceasta s-au facilitat, în nod indirect, (..) acțiunile maselor populare (…)

În acelaşi timp, toate unităţile informativ-operative şi cele ale trupelor de securitate au executat întocmai ordinele ce le-am dat, atât înainte cât şi imediat după fuga lui Ceaușescu, de a nu se trage în manifestanţi şi de a se pune la dispoziţia lor. Ulterior, auzind apelul ce le-am adresat şi executând dispoziţiile ce le-am dat, unităţile de securitate s-au pus în serviciul ( poporului) şi au acţionat alături de armată.”

↧

1989-2014 – un sfert de veac de corupţie şi jafacad. CONSTANTIN CIUTACU

August 11, 2017, 9:17 pm

≫ Next: România, o ţară care a fost practic distrusă!

≪ Previous: Un deceniu de declin al Securității statului și al României Iulian Vlad

Clasa politică este terminatorul României moderne

Am trăit ca într-un vis un sfert de secol de speranţe neîmplinite. Când s-au dus anii?! Suntem mai săraci şi un pic mai bătrâni. Statul este bolnav, iar economia – câtă a mai rămas – este din nou în recesiune; firmele dau faliment cu miile, investiţiile scad vertiginos, capitalismul autohton are o „reţetă secretă“, originală, dar pierzătoare, la fel ca democraţia. România nu este, cum ne-am fi aşteptat, „tigrul economic“ al Europei Centrale şi de Est. Cine ne-a pus beţe în roate? Nu căutaţi răspunsuri pe Google. Cauza e aici, la noi, în perfidia cu care ne-au dirijat politicienii români. Niciodată în istorie clasa politică românească n-a fost mai ruptă de popor şi mai puţin iubitoare de ţară. Un fost ministru secretar de stat, neimplicat politic, actualmente director la Institutul de Economie al Academiei Române, Constantin Ciutacu, are curajul să pună degetul pe multe dintre rănile care ne dor de 25 de ani.

* * *

– Mulţi au uitat iar alţii n-au ştiut niciodată: cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu ţările dezvoltate, în 1989?

– În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa. Exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau patente germane; avioanele ROMBAC erau cumpărate de la englezi; locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian; la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania; Centrala nucleară de la Cernavodă provenea din Canada. Putem spune, şi nu suntem nostalgici, că începusem să ne integrăm acceptabil cu economiile mari ale lumii. România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar două ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.

– În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească era un „morman de fiare vechi“. Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25 de ani, domnule ministru?

– A fost cea mai nefericită declaraţie de politician de după 1989, care ne urmăreşte până azi. Referindu-se la industrie, că e „de dat la fier vechi“, fostul prim-ministru dorea să spună lumii că întreaga economie a României comuniste nu merita doi bani. Ale cui interese le-a servit această etichetă? Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare, din diferite domenii: România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi – doar 3 milioane; producea 400.000 tone de aluminiu în anul 2000, o prelungire surprinzătoare a succesului din timpul dictaturii; azi produce pe jumătate. Eram recunoscuţi ca buni constructori de motoare electrice şi produceam, în 1980, 19 milioane de kilowaţi, faţă de 700.000 kilowaţi în prezent; ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare ( în 1980); nici unul azi. Ieşeau 71.000 de tractoare; nici unul azi (am construit fabrici de tractoare în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în România au murit). Fabricam 600 de vagoane de pasageri pe an (în 1984); azi – nici unul. Cât despre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bucăţi pe an; azi – abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi vândute la fier vechi în ultimii ani). În fine, produceam 144 de nave de tonaje diferite; azi, după cum se ştie, nu mai producem nici una. Sticlăria e prăbuşită. Săpunul a dispărut. De altfel, potrivit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost exportate 50 de milioane de tone de „fier vechi“, „deşeuri“ de cupru, aluminiu şi alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro! Am exportat lemn brut, în valoare de peste 8 miliarde de euro, şi alte produse brute (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro! Prelucrarea acestora în România ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de muncă!

– Ameţitoare cifre! Cum stau lucrurile în domeniul petrolului?

– Iată situaţia, la zi, în domeniul petrolului: România producea 13 milioane de tone de petrol în 1970; azi – numai... 6 milioane! Suspect. Cineva nu raportează corect. Nu am nici o încredere în această cifră atât timp cât nu ştiu dacă toate sondele au contor. Au contor, domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6, cu cât păgubeşti statul? Petrolul se scoate mult şi se rafinează în alte ţări. De aici, deduceţi consecinţele: înainte de 1989 produceam 8,5 milioane de tone de motorină, azi producem doar 2 milioane; produceam 10 milioane de tone de păcură, azi nu mai producem nimic. Produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi – nimic! Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia gazelor nu mai este a noastră... Cine măsoară producţia?... Cine măsoară distribuţia?...

– După 1990 s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între marea şi mica industrie. De ce s-a întâmplat acest fenomen?

– Au venit „sfaturi“ de la competitorii noştri europeni: „ ...faceţi IMM-uri, daţi afară muncitorii din marile uzine; închideţi mamuţii industriali; produceţi componente, nu produse integrale; faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare“. Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei. UE a fost creată pe baza comunităţii economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel. A trebuit „lichidată“ – ca un „bonus“ pentru admiterea în UE!

– Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional?

– Prima a fost restituirea „părţilor sociale“ – o privatizare pe bani adevăraţi, începută, surprinzător, de Ceauşescu. FSN-ul a restituit aceşti bani pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor chiar cu banii lor! Această măsură antieconomică, din cauza căreia fabricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o renaţionalizare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine.

A doua mare eroare a fost „privatizarea de masă“, fără proceduri şi fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari. Viitoarele certificate de acţionar au fost cumpărate pe nimic, de cei care ştiau ce va urma. Atunci s-a spus că se privatizează numai 30% din capitalul societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi restul de 70% în viitor, care viitor nu a mai sosit nici azi, în 2014... S-a anunţat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza. Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi societăţile externe de consultanţă, care au dictat, şi guvernele au promovat controlul total, fără luptă şi fără nici un câştig, asupra întregii economii. Practic economia naţională a fost oferită pe tavă, fără nici o logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pentru integrarea României în UE.

– Vă rog să continuaţi descrierea peisajului economic românesc de azi, la 25 de ani de la răsturnarea „dictaturii de dezvoltare“.

– A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat); a fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabricile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.); nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi a vopselelor, a medicamentelor, din sectorul construcţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi neferoase, de cărbune etc.; S-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare. Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări etc. Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulverizată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante tehnice, legume etc. A fost distrus, aproape în totalitate, sistemul de irigaţii, construit prin îndatorarea dureroasă la Banca Mondială, pentru a cărei plată românii au contribuit zeci de ani. Au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de îndiguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (canalul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre). Întreaga economie naţională a fost pur şi simplu pulverizată şi lăsată fără nici o logică structurală!

– Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film SF?

– Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agricultura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează reglementări legale în interes propriu. Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii – de fapt, microîntreprinderile. (Dintre cele aproximativ 500.000 înregistrate, peste 200.000 nu au nici un angajat!) Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!) şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă. Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta este strategia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii. Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează români. Nici după 25 de ani, clasa politică – veritabil detaşament al legiunii străine, terminatorul României moderne – nu a realizat importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din salariu în compania proprie. Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii.

– A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, de un proiect minimal, coerent, de dezvoltare?

– Fireşte că nu a existat! Zi de zi guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de protejarea aşa-zişilor investitori strategici, prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite. Investitorii nu ar fi trebuit să primească nici un sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-i angaja la negru, din raţiuni de competitivitate. „Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă menţineţi competitivitatea!“ – acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani. De altfel, se poate spune că fiecare program de guvernare anunţat a fost un program de... neguvernare.

– Care sunt predicţiile Dvs. pentru următorii 25 de ani din viaţa economică a României?

– Dacă şi în următoarele două decenii şi jumătate guvernul nu va putea să cumpere, din bani proprii, de 1 milion de lei piramidon, vaccinuri sau aspirină din producţia internă, fără avizul FMI sau al Comisiei Europene, România poate să dispară din peisajul statelor din Europa, rămânând un simplu indicator geografic.

Autor: prof. dr. CONSTANTIN CIUTACU

fost secretar de stat, director la Institutul de Economie al Academiei Române

↧

România, o ţară care a fost practic distrusă!

August 12, 2017, 7:48 am

≫ Next: Vocile de la Telciu – Baricada

≪ Previous: 1989-2014 – un sfert de veac de corupţie şi jafacad. CONSTANTIN CIUTACU

Domnule general, aţi conceput strategii privind apărarea naţională şi aţi identificat potenţialele pericole şi agresiuni care ne pândesc. În ce moment al existenţei noastre ne aflăm?

Din 1989 încoace s-au întâmplat lucruri îngrozitoare. Unele dintre ele au şi explicaţii. Ştim că societatea capitalistă este una concurenţială, bătălia economică fiind cumplită, este fără cruţare, nu se menajează nimeni în această bătălie pentru pieţe şi resurse. Asistăm la reconfigurări geopolitice şi geostrategice semnificvative, reţeaua amplificând practic acest conflict. Aşa au apărut ameninţări cu totul şi cu totul noi, care nu existaseră până acum. Gradul de interdependenţă a crescut, s-a „spart” bipolaritatea, iar lumea a intrat într-un fel de haos în vederea unei noi organizări. Noi am trecut puţin de această etapă, însă n-am depăşit-o, fiind destul de departe de ceea ce înseamnă noua organizare.
Suntem deosebit de vulnerabili...
România este o ţară care practic a fost distrusă. Cauzele sunt multiple. Putem da vina pe cei „de-afară” care ne-au făcut tot soiul de şicane, care au intervenit brutal în organizarea noastră, însă nu cred că acesta este răspunsul. Nu era posibil acest lucru fără complicităţi din interior, fără interese personale, sau fără o mare doză de prostie. E adevărat că economia socialistă era una uriaşă cu „picioare de lut”, centralizată, cu planificare, dar funcţiona. România avea o piaţă, oamenii aveau loc de muncă, salarii...
Problema e că, după reconfigurare, am dat de o piaţă europeană extrem de eficientă, concurenţială, dură. Nu poţi să intri în ea oricum şi cu orice. Faptul că dintr-odată s-a declanşat agresiunea asupra acestui tip de economie socialistă a dus, în primul rând, la distrugerea sistemului bancar, concomitent cu privatizarea întreprinderilor - practic distrugerea acestora - în toate marile oraşe ale ţării. Nu spun că acele combinate gigantice erau nemaipomenite, însă unele, precum cel de la Călăraşi, deţineau tehnologie de ultimă oră, utilajele importate din Germania fiind încă sigilate în momentul distrugerii acelor coloşi. Totul a fost dat la fier vechi. Ba mai mult, statul român şi-a asumat şi ecologizarea zonei respective. Sunt lucruri cutremurătoare, n-am învăţat nimic din lecţia Argentinei.
Trecerea asta de la un sistem la altul ţine de o bătălie geopolitică, de un nou tip de război, generat de o violenţă politică inexplicabilă. Uitaţi-vă în toată lumea asta, agresiunea a ajuns să vină şi din cultură, deşi în cultura adevărată nu poate exista violenţă, deoarece cultura înseamnă valoare, iar valoarea nu generează războaie. Practic, vorbim despre violenţa de pe piaţa culturală, alimentată cu „produse” culturale. A invada lumea cu produse de acest tip înseamnă a o domina. Filme, cărţi, reţele de socializare... Mai avem apoi violenţa financiară, economică, informaţională...

Cât mai putem suporta acest „bombardament” extrem de agresiv?

România a suportat aceste presiuni mari care, ciudat, sunt justificate. Ele vin din această schimbare dintr-un „efect de falie”. Trecerea bruscă la un alt tip de sistem - pe care nici nu l-am identificat prea bine -, deocamdată asistăm la un capitalism vulgar, nemaivorbind de faptul că însuşi capitalismul este într-o perioadă de aşezare pe alte structuri. În tot sistemul, sunt dezbateri intense vizavi de intervenţionismul statului în economiile ce stau să se prăbuşească. Obama a băgat 780 de miliarde, bani publici, în bănci, într-un mediu privat care a creat criza, chipurile pentru a-l revigora. Suntem practic în situaţia crizelor din ’29 şi ’39 încheiate cu Al Doilea Război Mondial. Toată nebunia aceasta a creat un comportament haotic din care nu mai ştim cum se poate ieşi.

Cine va plăti oalele sparte?

Ţările sărace, ca de obicei. Oamenii de rând vor plăti, aşa a fost întotdeauna. Vom plăti propriile noastre neputinţe, uriaşa noastră prostie. Aproape că nici nu-nţelegi cum se poate ca, în ultimii douăzeci de ani, când am avut o grămadă de şanse să corectăm ce-a fost rău în vechiul sistem, să păstrăm ce-a fost bun, am reuşit să distrugem tot: Electroputere, Tractorul, uzinele mecanice, sistemele de irigaţii, combinate de toate tipurile, tot, tot...! Întreprinderile au fost făcute prin munca oamenilor, nu aveau amprenta „socialism”.

Hodoronc-tronc, având izmenele rupte-n fund, ne mai şi confruntăm cu perspectiva intrării într-un război în Orient...

În Orient se întâmplă un lucru formidabil. Vorbim despre o mare ruptură între lumea democratică şi lumea aceea cramponată în fundamentalism, însă bineînţeles la mijloc este petrolul. Acolo se joacă o carte foarte mare. Sper să le vină mintea la cap şi la unii şi la alţii, să depăşească această situaţie...

Dacă nu le vine mintea la cap spre ce ne-ndreptăm?

Spre o uriaşă catastrofă! În eventualitatea unui război purtat de evrei în Iran, s-ar putea să avem un conflict care să-l copieze pe cel din Irak. Prin implicarea americanilor, vom vedea o forţă colosală care va mătura tot. Atunci vom asista la un război asimetric, purtat după toate regulile acestui tip de război.

Vor fi atrase în joc China şi Rusia?

Este foarte puţin probabil. Nu cred că va exista un asemenea scenariu. Nimeni nu are interese de globalizare a conflictului. Există peste 12.000 de capete nucleare active în lume, şi dacă unul singur explodează, s-a cam terminat cu ceea ce înseamnă omenire. Pentru că, evident, vor exploda şi celelalte…

Putem face o simulare luând în calcul scenariile unor conflicte zonale şi generalizate?

Un asemenea război ar putea începe cu un atac israelian asupra capacităţilor nucleare ale Iranului, de tipul celui efectuat tot de evrei, în 1981, asupra reactorului Osirak din Irak. Desigur că Iranul ar riposta. Forţa Iranului nu constă numai în rachetele Shahab, care, din punctul meu de vedere, pot fi contracarate cu uşurinţă de sistemele antiarachetă pe care le au americanii, israelienii şi europenii. Toată zona aceea care este de partea Iranului deţine tot felul de mijloace, inclusiv arme biologice, şi ar putea declanşa o ripostă greu de imaginat şi greu de controlat. Au şi ei specialişti prin toată lumea care pot lansa virusuri cu efecte cumplite. Pe de altă parte, luptătorii fundamentalişti s-au dotat cu armament individual reactiv modern. Uitaţi-vă ce se întâmplă în Afganistan; câteva mii de talibani s-au luptat şi se luptă cu super-puteri.

Israelul ar trebui să se potolească! Ar trebui să ştie că din momentul în care s-a dotat cu arma nucleară, toate ţările din jur, mai devreme sau mai târziu, se vor dota cu aşa ceva. Nu poţi să te opui acestui proces. S-a creat o discrepanţă strategică uriaşă. Pe de-o parte sunt cele cinci ţări care au câştigat Al Doilea Război Mondial, apoi sunt ţările precum India şi Pakistanul, care s-au dotat cu arma nucleară sub ochii celorlalţi şi e posibil ca multe alte ţări să deţină armament nuclear cumpărat de la alţii. Nimeni nu ştie cu exactitate ce se întâmplă. Sigur, Israelul are interesul să deţină controlul în zonă, însă au fost generate soluţii anomice şi antinomice. Dacă ar fi existat vreo soluţie salvatoare, cu siguranţă, până la această oră ea ar fi fost pusă în aplicare. Criza aceea e cumplită. Butoiul cu pulbere reprezentat odinioară de Balcani în Europa s-a mutat acolo.

Nu cred că e cineva nebun să-şi ridice peste 80 de milioane de oameni în cap. Primăvara Arabă, dincolo de realităţile care nu se spun, a relevat tendinţa ieşirii din dictaturi personale. Era conducătorilor matusalemici a trecut. Rămâne totuşi atracţia faţă de coridorul energetic al lumii, adică nordul Africii şi ţările arabe. Se încearcă crearea unor puncte strategice care să nu permită o reacţie comună a ţărilor respective în războiul pentru acapararea resurselor.

Revenim la noi... Decidentul politic mai ţine cont de părerile specialiştilor?

Să ştiţi că armata a pregătit o reformă adevărată, însă totul a rămas pe hârtie, deoarece nu s-a primit nimic pentru programele de înzestrare. Mai mult decât atât, domnii ăştia decidenţi politici au atacat armata română din toate părţile, cum le-a venit lor mai bine, făra excepţie. În primul rând că au acordat cu nemiluita gradul de general. Acesta nu se acordă decât coloneilor activi care au competenţe strategice şi doar în limita în care armata are nevoie de ei.

Avem cei mai mulţi generali pe cap de locuitor din lume. S-au făcut cu nemiluita, în bătaie de joc. Nu ştiu dacă au făcut-o intenţionat pentru a umili acest grad care ţine de competenţă strategică şi de încrederea militarilor. Generalul este cel care duce soldaţii la luptă şi este ultima creastă în sistemul de rezistenţă al unei naţii. Atunci când intervine armata, dacă se trece peste acest nivel, s-a terminat cu ţara aia! Armata se poate pregăti sute de ani pentru a se întrebuinţa o dată, poate zece minute, sau un an. Pe nimeni nu interesează acest aspect: „hai mai lăsaţi-mă cu ameninţările astea!”. Trebuie să le vină ăstora odată mintea la cap. Naţia asta trebuie să înţeleagă că politicienii pe care-i votează trebuie să fie oameni de calitate care să înţeleagă interesele naţionale şi să apere ţara aceasta, pentru că suntem într-un moment de răscruce. Se vrea acum Moldova Mare a lui Ştefan, se vorbeşte că Transilvania este altceva decât România, însăşi stema ţării noastre nu reprezintă un simbol al unităţii naţionale. România nu este o aglomerare de provincii cum au arătat tâmpiţii ăştia-n stemă. Suntem un stat unitar, poate cel mai omogen din Europa. Există o unitate lingvistică de excepţie; limba română nu are dialecte ca în Franţa sau Italia, ci graiuri. Toţi românii din lumea asta se înţeleg, vorbesc aceeaşi limbă, în pofida faptului că ne-au separat şi ne-au distrus de-atâţia ani. Şi nu mai ştiu de ce acest popor înţelegător şi răbdător este certat ba că n-a ieşit la vot, ba că n-a făcut nu-ştiu-ce... Este scârbit de ticăloşii ăştia care-şi bat joc de el. Este ca o turmă de oi mânată de nişte ciobani tâmpiţi într-o prăpastie.

Rămânem pesimişti?

Sub nicio formă! Ne vom trezi la timp, nicio grijă, şi ne vom păstra ţara aşa cum e acum, pentru că aşa e mai bine şi pentru Europa şi pentru noi şi pentru pământul ăsta. Mă scârbeşte însă această violenţă politică stupidă, care se manifestă de fapt în întreaga lume, dar care la noi a atins cote inimaginabile. Noroc cu formele de rezistenţă ale unei Românii tăcute care n-a intrat în aceste jocuri şi care îşi păstrează nivelul de credinţă, de cultură şi de bun simţ. Profesorii Bădescu şi Dungaciu în „Sociologia Frontierelor” aminteau de rezistenţa de sută la sută prin cultură, de renaşterea nu prin Hegel şi Kant, ci prin păstrarea moştenirii naţionale, prin tradiţie, prin obiceiuri, prin Biserică. Nici măcar exodul românesc în lume nu este o atât de mare dramă. Se vor întoarce mulţi mai căliţi, mai pregătiţi, mai bine informaţi.
Eu sper că ne vom maturiza după ce am traversat o perioadă extrem de grea, un examen cumplit... Ar trebui ca şi politicienii să înţeleagă că vremea clanurilor care se bat pentru putere, precum ţiganii, a apus şi că sunt reprezentanţii acestui popor, slugile acestuia, şi că dezbaterile nu trebuie să fie conflictuale. Să înţeleagă că n-au fost votaţi pentru a-şi etala costumele şi cravatele de firmă, ci pentru a rezolva nişte probleme care dor. Ar mai trebui definit interesul naţional, căci nimeni n-a avut timp de aşa ceva, iar soluţia de redresare va trebui să fie una acceptată de tot spectrul politic.

------------

LICA
+63
CRAPI ROMANIE IN PACE , ARMATA POLITICA NU FACE. LEGEA 164/2001 A PENSIILOR MILITARE DE STAT A FOST DESFIINTATA PENTRU MILITARII DE CARIERA , DUPA CE ABIA A FOST EMISA PENTRU ARMONIZAREA LEGISLATIVA CU CRITERIILE NATO SI OBIECTIVELE SCENGEN ALE SISTEMULUI JAAI, INSA ESTE CULMEA VALABILA IN CONTINUARE PENTRU JUDECATORII SI PROCURORII MILITARI. BRAVOS REFORMA A LA BISNITARUL SECURIST BOICOTOVICI BASESCU.

COMPLETARE
+63
a fost distrusa DIN INTERIOR cu ajutor EXTERN Mai intai au inceput rusii,dupa care au continuat globalistii

aNT
+34
IA VEDETI VOI SI ROLUL LUI ILIESCU PETRE ROMAN NASTASE SI ALTII DE LA PDL. SA NE TRAIASCA VAI DE CAPUL LOR DE DESTEPTI.

Ia amintiti-va,
+45
cine a dat lovitura de stat in '89? Cati dintre ei erau romani? Cu siguranta, romanii ignoranti si debusolati, am aplaudat... Apoi am votat cu picioarele... Acum platim.

@6 Complex
+28
de abia astept agresiunea capitalistilor adevarati si a agentilor adevarati dupa ce se.cu.reii astia vor distruge Romanica si o vor baga in buzunarele si conturile pe care le cred ale lor....hahaha, credeti ca aia o sa va lase cu prada?...bah, voi sunteti buni sa faceti sa dispara doar niste bieti pensionari, asistati sociali, mamicute si bebelusi, civili, oameni prea cinstiti (=fraieri). Adevaratii rechini va vor manca mintenas.Credeti ca al'de Soios va vor lasa cu banii? ....un miliard doua avere cred ca permite fdara probleme un contract de cateva zeci de milioane, asa ca tradeaza si un sef de banca si un mecanic de yaht fara nici o problema

aurora
+36
Foarte bun interviul. Sau, mai degraba, foarte interesant interlocutorul, prin ceea ce spune.Citind ce afirma acest general, parca mi-a mai venit inima la loc. Vazind ce se petrece in zilele cind Curtea Constitutionala pedepsea Romania, m-am trezit ca gindesc: Armata de ce nu iese pe strada? De ce nu face ordine? M-am intrebat apoi daca a fost ceva instinctual sau daca a fost vorba de logica. Si intr-un caz si in celalalt e clar ca vorbea increderea in arata romana. Caci, daca ar fi iesit armata, probabil, cel putin pentru cei de afara, abia ca totul ar fi semant a lovitura de stat, cu toate ca, practic, ar fi fost doar o riposta, o solutie. Ei, bine, n-a iesit armata,o rezolvam pe cale poltica. Aia ne scuipa in gura, se fac ca nu stiu adevarul, ne impun iar noi sintem domni. Iar armata sade in cazarmi, caci sintem membrii NATO si ar fi ca si o razmerita in propria ograda.Dar daca, intr-o buna zi, patriotismul si simtul datoriei ostasului roman ar inclina balanta? Daca armata ar fi fraternizat cu cei 7milioane si jumatate de votanti ? Ca doar si soldatii si ofiterii sint romani. V-ati gindit la asta? E doar o ipoteza.

Justitiarul
+35
OK. D-LE GENERAL. Dar nu vad nici un cuvintel despre Tradatorul Basescu, Nu vad nici o fraza despre sovinismul unguresc la adresa integritatii teritoriale a romaniei, Dece oare? Nu va lasat massmedia care este la ordinul unora sau a altora care da banul?Bogatii din parlamentul europei , ne-au aratat destul de clar care de fapt le este interesul. Interesul lor este sa ne subjuge cu ajutorul unor tradatori ca Basescu si Ponta. Daca Barosso si altii au fost capabili sa se implice atat de vehement si sa arunce la gunoi votul a celor peste 7 mil. de romani , ce mai vreti sa asteptam noi bun de la acesti Mafioti. Acesti nesimtiti gen Basescu,Barosso si altii sint in stare de orice , numai sa asi vada scopul atins pt. ca ei sint platiti pt. asta de catre miliardari gen Soros, dar sa nu creada ca noi astia multi sintem chiar asa prosti, intr-o zi lumea se va rascula impotriva lor.

MJDOM
+41
noul cod penal elimina infractiunea de subminarea economiei nationale pt. ca nu mai exista economie nationala, ci privata. in felul acesta infractorii, coruptii si marii mafyhoti din contractele cu statul, top 300-500 devin eroi nationali, iar electoratul =calaii natiunii.????!!halal justitie. dupa eliminarea abuziva a pedeopsei cu moartea, ,jaful la drumul mare de la uzine, fabrici, santiere, combinate, fier vechi, subsolul cu uraniu, petrol, aur, sisturi, etc. cu casutele postale s-a distrus rominia, banii ajungind in cipru, elvetia, dubai, haway, canare, iar videnii, bercenii mondiali, livache, gheara, la saint tropez, monaco, como, ibiza, etc etc.n-avem stat de drept, n-avem institutii, iar cind le avem punem fuste, striperi, grefieri, dactilografe, acoperiti sa le conduca. vai de mama noastra, vai de tara noastra, vai de urmasii urmasilor nostri..am ingropat tara, patriotismul, demnitatea si solidaritatea nationala. credeti ca USl ma va pune pe liste pt ce scriu eu aici. pariu ca nu!amin.

un om
+23
COMENTARIILE FORUMISTILOR IMI DOVEDESC GRADUL INALT DE URA CE S-A DEZVOLTAT IN ULTIMII ANI INTRE CATEGORII SOCIO-PROFESIONALE. ACEST LUCRU VA FACE CA ROMANII SA TRAGA IN TOATE PARTILE NUMAI ,,INAINTE,, ...NU! CINE ESTE ,,ARTIZANUL,, ACESTEI CATASTROFE NATIONALE? OARE NE VA IMPACA CINEVA ? OARE NE VA ,,MANGAIA,, CINEVA PE NOI, PE NOI TOTI ROMANII, CARE AM CERUT CANDAVA, -unire-, CANDVA -libertate-, CANDVA -democratie-??? IATA CUM AZI ACUM SI AICI OBSERV CUM NE,,INJUNGHIEM,, cu aprecieri si injurii greu de calificat! OARE CE POATE INTELEGE TINERII DE LANGA NOI, CE POATE, LECTUREAZA ASEMENEA COMENTARII SI APRECIERI; SAU VRETI SA SPUNETI CA E TREABA .. SCOLII; NU, NU, ESTE SI TREABA TA SI A NOASTRA .punc!

gaby
+14
culmea tupeului la neulander petrica roman dupa ce si a scos buzunarele pe dos si a zis ca nu mai are bani in fata fabricii tractorul si a puso pe chituci acum e deputat de cartier ,,tractorul,, adevarat ca intotdeauna criminalul se intoarce la locul faptei - nesimtirea celor care administreaza ramasitele uzinei tractorul se vad in continuare, sediul uzinei tractorul lumineaza falnic nonstop mai ceva ca empire state building - cu ce bani se plateste risipa inutila de energie si care e scopul pt ca daca iar interesa de imaginea uzinei s ar apuca mai bine sa construiasca tractoare asa cum era prevazut in caietul de sarcini revolutia a fost facuta de brukner brucan si neulander petre roman la ordinul ,,aliantei israelite universale,, cine vrea sa inteleaga politica si economia prima data trebuie sa citeasca ,, PROTOCOALELE ,,INTELEPTILOR (de fapt satanisti daca citesti ),, SIONULUI,, impreuna cu actualizarea lor PROTOCOALELE DE LA TORONTO,,daca se poate editia cu comentariile lui ioan mota este fabulos ... macar din curiozitate....veti avea mari surprize doar citind aceasta carte veti intelege de ce guvernantii si presedintii i-au atitea decizii aberante impotriva popoarelor lor, evident vor aparea unii agenti ,,orbi,, care vor spune ca sunt false dar ce exemplu mai bun vreti decit realitateaPrin lovitura de stat din 1989 s-a reinstaurat stalinismul, jaful asupra ţării, genocidul anti-românesc. *editat* mea bolşevică a ascuns steagul roşu al Cominternului şi a ridicat steagul negru al globalizării vestice. Fiul torţionarului Leonid Tisminetski (Tismaneanu) ne dă lecţii de democraţie şi anti-comunism

tnt
+13
Generale,Industria Ro era una CONCURENTIALA atat in interior cat si in exterior( nici nu se putea altfel).!!! Toate preturile se negociau intre societatile din tara.Exceptie faceau producatorii FINALI,care aveau pret catalog, firesc.!!!Asa este si la ei.!!!!Rentabilitatea era obligatorie!!Se urmarea lunar prin ind cheltuiala la 1000 lei pm si pn !!!Am condus delegatii straine, din vest!!TOTI erau uimiti de dotare,organizare( nr regus de persoane in conducere sau aproviz/ !!!!.Nu credeau). De ce securistii VOSTRII inscenaU erori tehnice la produsele LIVRATE ,BUNE CALITATIV,dupa 1985 ?.De ce Ceausescunu nu avea incredere in voi ? De ce Mizil se ocupa de verificat realitatea asupra recla *editat* lor voastre din exterior? dE CE FABRICATI DOSARE care contineau tampenii tehnice!!Mi-am vazut dosarul de ,,subminarea ec nationale..!!!!Fabricant maior B..l...t-MS.Era un tampit si un betiv, care crea,inventa el probleme tehnice in soc. cu 5000 salariati.

↧

Vocile de la Telciu – Baricada

August 15, 2017, 3:50 pm

≫ Next: Steve Bannon, ultima redutaa momentului conservator?

≪ Previous: România, o ţară care a fost practic distrusă!

Aurelian Giugăl

21-27 minutes

În dialog cu speaker-ii de la Conferințele și Școala de vară de la Telciu, în județul Bistrița-Năsăud, acolo unde contracultura critică (de stânga) e la ea acasă

În perioada 11-12 august 2017 a avut loc cea de-a 6-a ediție a Conferințelor de vară de la Telciu – Postsocialist/Postcolonial Rural Lifeworlds vs Degrowth, Defuturing, Decoloniality. În prima zi, pe 11, invitații au fost găzduiți în sala de conferințe a Bibliotecii Județene ʻGeorge Coșbucʼ din Bistrița. În cea de-a doua zi, pe 12, gazda a fost sala Căminului Cultural din Telciu. Intrarea a fost liberă pentru toți cei interesați de acest eveniment. Au participat cercetători, afiliați sau neafiliați, din România și din străinătate: pentru cei interesați, a se vedea programul.
Conferința este urmată de Școala de vară – (De)localizând Europa: Estul, Celălalt și Ruralul. În intervalul 13-20 august au avut loc o serie de activități, de la cursuri în aer liber, proiecții de filme, spectacole de teatru, activități pentru copii și localnici etc. Toate aceste manifestări beneficiază de sprijinul unor oameni entuziaști precum Valer Cosma, Ovidiu Țichindeleanu, Manuela Boatcă, Ágota Ábrán, Norbert Petrovici, Emanuel Copilaș, Claudiu Lorand Maxim, Silviana Râpeanu, Bogdan Vătavu etc. Îmi cer scuze dacă am omis pe cineva, dar voi detalia, într-un articol mai amplu, despre conferință și despre școala de vară din acest an de la Telciu.
Am discutat zilele trecute cu o parte din oamenii care s-au ocupat și se ocupă de bunul mers al acestor manifestări, toți membri ai Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale: Valer Simion Cosma (antropolog, fondator și organizator al Conferințelor de la Telciu), Matei Costinescu (doctorand al Facultății de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității București), Manuela Boatcă (profesoară de macro-sociologie la Universitatea Albert-Ludwigs din Freiburg), Ovidiu Țichindeleanu (filosof, traducător și teoretician al culturii) și Norbert Petrovici (lector universitar la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității Babeș-Bolyai). Iată ce a ieșit:

Manuela Boatcă: Dacă renunțăm la lumea rurală, renunțăm la un viitor pe o bază solidă proprie și importăm o formă fără fond

AG: Salut, Manuela. Universuri rurale, postsocialiste… Modernitatea s-a construit cumva în jurul de-ruralității, iar aici, în toată perioada postcomunistă, s-a vorbit mereu despre urbanizare, despre creștere economică în sensul unui nou mod de industrializare. Ce înseamnă ruralitate, decolonialitate în contextul economic actual, național și internațional?
Manuela Boatcă (MB): Cred că suntem încă prizonierii unui vis liberal-capitalist care definește modernitatea ca o abandonare a ruralității și atunci ideea conferinței (și ideea școlii de vară) a fost aceea de a readuce în centrul atenției nu doar importanța lumii rurale, ci și faptul că modernitatea nu se bazează neapărat pe dispariția lumii rurale, nu se bazează pe dispariția satului, nu se bazează pe o minimalizare a rolului muncii agricole. În funcție de contextul în care ne aflăm, și ne aflăm într-un context în care, în România, ruralitatea are un rol foarte important, ne construim propria noastră modernitate și nu una, așa cum au discutat teoreticienii români încă de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, a formelor fără fond. Dacă renunțăm la ceea ce a caracterizat producția, dar și felul de a fi, de a simți, de a gândi în România timp de sute de ani și anume de a gândi din perspectiva satului, a gândi lumea rurală, a trăi perspectiva și baza muncii agricole ca o bază existențială, dacă renunțăm la asta ca să importăm o modernitate urbană pentru că asta ne-ar face moderni, atunci, pur și simplu, renunțăm la un viitor pe o bază solidă proprie și importăm o formă fără fond.
AG: Deci nu ar trebui să ne fie teamă că rămânem ʻeternii țărani ai istorieiʼ (Noica) și nu ar trebui (musai) să ne dorim o Românie urbană, ʻcu populația Chinei și destinul Franțeiʼ (Cioran). Putem doar construi pe ceea ce deja există?
MB: Da și nu. Nu ne putem baza doar pe contextul local pentru că nicio țară și nicio regiune nu este o insulă. Sigur că suntem supuși influențelor externe, sigur că suntem supuși unor regulamente (suntem, totuși, parte a UE, deși un fel de cetățeni de mâna a doua), dar în același timp trebuie să ne bazăm pe ceea ce avem pentru că ideea de a urbaniza cu orice preț de fapt costă prea mult. Ce înseamnă, spre exemplu, urbanizarea Chinei? În China sunt cele mai mari inegalități sociale dintre rural și urban și o migrație și re-migrație de la sate spre ariile urbane care implică traversarea de distanțe de mii de kilometri. Ce înseamnă o Românie cu destinul Franței? Franța a fost și este o societate colonială, una care până în ziua de astăzi are colonii în Oceanul Pacific, în Caraibe, în America de Sud, colonii nu la modul metaforic, ci părți administrate colonial de statul național francez. Cum poate avea România un așa destin?
AG: Era o glumă, un fel de utopie interbelică fascistă…
MB: Asta arată în ce măsură am recepționat sau am perceput și am idealizat viitorul țării noastre pe un model care era ciuntit, era idealizat, era vândut numai fragmentar estului european. Oamenilor li se prezenta Franța liberală, Franța republicană, Franța cu liberté, égalité, fraternité, dar despre Franța colonială nu ni s-a spus. De aici vine ideea decolonialității, ce înseamnă decolonizarea, decolonialitatea pornind de la rural. Înseamnă o repoziționare pe propriile baze și o regândire a premiselor schimbărilor sociale din propria perspectivă și nu din perspectiva istorică a unui stat în care nu ne regăsim, al unui stat care-și vinde o formă croită artificial a propriei istorii și anume o formă care dă bine, care se poate exporta și pare model. Nu e numai cazul Franței, e și cazul Germaniei, cel al Marii Britanii, societăți coloniale care au văzut în mare parte în estul european o modalitate de a continua proiecte coloniale sub o formă mai puțin explicit colonială, dar care continuă aceleași măsuri de impunere a unei dependențe economice, politice, sociale și epistemice.
AG: Deci nu ne temem, nu e o formă de neo-sămănătorism, un nou pășunism?
MB: Cu siguranță nu.
AG: E (doar) o formă de contracultură critică într-un context cât se poate de modern?
MB: Categoric este un context modern. Contextul modern a fost întotdeauna modern și colonial. Deci nu trebuie să ne fie teamă, mai degrabă trebuie să ne dăm seama că putem gândi din perspectiva colonialității. Să re-gândim modernitatea, și a noastră și a celorlalți, fără ca asta să însemne că nu suntem moderni.
AG: Mulțumesc.
MB: Mulțumesc și eu.

Valer Simion Cosma: Această conferință este necesară şi adaugă o gură de oxigen într-o mare neoliberală

Aurelian Giugăl (AG): Valer Simion Cosma, Conferințele de Vară de la Telciu au ajuns, deja, la cea de-a VI-a ediție. Observ că participanții sunt din ce în ce mai numeroși și mai eclectici (ca formare), iar prezentările sunt tot mai bune. Ce înseamnă pentru tine acest proiect și cum îl vezi în viitor?
Valer Simion Cosma (VSC): Noi am început în vara anului 2012. În aceea vreme mi se părea cumva ciudat, nelalocul lui, că genul acesta de manifestări academice, științifice se petrec doar în marile centre urbane, mai precis în centrele universitare. Am zis atunci că poate e timpul să descentralizăm, să spargem un pic monopolul centrelor universitare pe tot ceea ce înseamnă cercetare și discuție academică. Componenta politică nu era luată în calcul la început. Ulterior, începând cu 2015, atunci când a început să se implice și Manuela Boatcă, am luat turnura aceasta decolonială, dar cum zicea și Manuela, în fond noi eram cât se poate de decoloniali înainte să luăm contact cu toată ideologia și paradigma decolonială. Manuelei i s-a părut foarte nimerit să se implice într-un proiect care deja funcționa la parametri optimi. De atunci, după cum se poate observa din tematicile fiecărei ediții, am intrat tot mai adânc în această zonă postcolonială, decolonială, mai recent chiar și degrowth, paradigme mereu de actualitate, mai puțin active în câmpul intelectual de la noi. Legat de cum văd proiectul pe viitor? Sincer, nu am așteptări foarte clare. Proiectul a ajuns la un nivel de care eu sunt foarte mulțumit (cel puțin ultimele 3 ediții). Multă lume care a venit aici a fost plăcut surprinsă. Legat de participanți și de conținutul comunicărilor în sine mi-aș dori să rămânem măcar la nivelul acesta, unul care mie mi se pare foarte bun. Eventual, ne-am putea gândi la ceea ce am putea face după ce o să epuizăm tematica legată de ruralitate; deși pentru noi componenta ruralitate va rămâne mereu una importantă (suntem la Telciu, într-o zonă rurală, nu?).
AG: Oamenii locului cum au perceput această manifestare ce are loc în localitatea lor?
VSC: Simplu și clar spus, majoritatea nu pricepe exact ce se întâmplă aici. Se adună niște intelectuali, vorbesc și dezbat ceva. Unii înțeleg, dar foarte puțini, majoritatea nu, dar ei sunt bucuroși pentru că văd oameni noi, o văd și ca pe o reclamă pentru sat, fiind întrucâtva o chestie de mândrie locală vizavi de un eveniment cultural, unul ce pune Telciu pe o hartă a evenimentelor culturale județene sau chiar naționale.
AG: Dar în ceea ce privește Școala de vară?
VSC: Școala de vară e cu totul altceva decât conferința. Conferința, oricât ar fi ea de lejeră și de neformalizată, este totuși un eveniment academic, cu un conținut mai puțin accesibil pentru publicul local. La Școala de vară, însă, am căutat de la bun început să implicăm cât mai mult din comunitatea locală. După cum se poate vedea, activitățile sunt cumva triplu separate: sunt acele activități centrate pe localnici, mai ales pe tineret, copii, elevi, liceeni, după care sunt activități care sunt centrate pe cei care vin din afara satului, cursurile de exemplu și, în final, sunt o serie de activități care îi aduc pe oameni împreună, i.e. spectacolele de teatru, proiecțiile de film, dezbaterile care însoțesc proiecțiile. Acestea sunt gândite special pentru comunitate, pentru că la filme, la teatru, lumea (mai) vine. Cursurile, în schimb sunt mai puțin atractive pentru ei, nu îi interesează într-un mod special.
AG: Dar oamenii nu sunt interesați să participe la discuții în care să-și exprime, un exemplu, propria percepție vizavi de evoluția postcomunistă a unei societăți, România, în care ei înșiși sunt parte?
VSC: Cred că da, unii sunt interesați, dar în primul rând e nevoie de timp ca oamenii să se obișnuiască cu asta, e încă un fel de reținere a lor, e o treabă exclusiv a intelectualilor pentru ei și ei nu vor să se implice. E și un fel de rușine, ce să zică ei acolo… Nu vor să se facă de râs, e timiditatea omului de la țară, a bunului simț rural. În plus, localnicii nu pot fi atrași într-un format de tip curs, instituționalizat cumva. Mai degrabă îi putem prinde la o dezbatere după o proiecție de film sau după un spectacol de teatru. Cel mai mult și mai mult, totuși, sunt volubili în cadrul discuțiilor informale, cele de la un pahar de bere. Aici se prind în jocul discuțiilor.
AG: Poate fi socotită această conferință, cu școala de vară cu tot, un fel de completare a mediului, destul de arid, al stângii din România?
VSC: Această conferință este necesară şi adaugă o gură de oxigen într-o mare neoliberală. Pe de altă parte, acest tip de conferință este o completare a câmpului intelectual elitist al stângii din țara noastră, deconectat cumva de tot ce se întâmplă în restul societății.
AG: Suntem în zona contraculturii critice?
VSC: Suntem, suntem din plin cu siguranță.
AG: Mulțumesc și mult succes în continuare.
VSC: Mulțumesc și eu.

Matei Costinescu: Este vorba de a crea un spațiu social și cultural pe alte valori, mai puțin ierarhice

AG: Matei (Costinescu), tu ai fost implicat (activ) la Telciu mai ales anul trecut. Într-un fel sau altul ești prins și anul acesta. Ce înseamnă pentru tine experiența de la Telciu?
Matei Costinescu (MC): Acum 2 ani am venit la Telciu foarte curios deoarece mi s-a părut o conferință interesantă, cu multe similitudini legate de preocupările mele academice. Mi-a plăcut foarte mult și, prin urmare, Valer Cosma și Manuela Boatcă au fost receptivi și m-au invitat să pun umărul la organizarea conferinței de anul trecut. Acum am venit doar să prezint o lucrare, dar pe parcursul experienței mele de aici am realizat că Telciu este atât un forum academic, cât și un forum cultural. Foarte important, conferințele de la Telciu și activitățile aferente sunt un locus de sociabilitate, unde oameni diferiți, cu interese diverse, dar, totuși, cu multe afinități, au ocazia, pe parcursul câtorva zile, să se întâlnească, să se cunoască și să schimbe idei. La fel de importantă este noțiunea de interacțiune cu comunitatea locală, în interiorul căreia se desfășoară evenimentul. Până la urmă, este vorba de a crea, chiar și temporar, într-un mod contingent, un spațiu social și cultural, care merge (un pic) pe alte valori, mai puțin instrumentalizate, mai puțin ierarhice. Este o cultură a sociabilității și a dialogului.
AG: I-ai simțit pe localnici aproape, mai ales în ceea ce privește Școala de vară?
MC: După cum știi, Școala de vară, și evenimentele culturale aferente, sunt adiții mai recente. Comunitatea, cu excepția proiecțiilor de filme, pieselor de teatru, nu e chiar activ implicată. Desigur, Telciu se preconizează a fi un eveniment social și pedagogic pe termen lung și sper ca, începând chiar cu anul acesta, să vedem o mai mare implicare a oamenilor de aici, nu numai la evenimentele culturale și workshop-urile de teatru. Eu sper că pe măsură ce oamenii din comunitate încep să cunoască mai bine participanții ce vin la ei acasă, să înțeleagă că aceștia au ceva de spus și sunt dispuși la dialog. Pe măsură ce lumea se va simți mai confortabilă, o să înceapă gradual să participe. Totul e la voia fiecăruia, acesta fiind un experiment ce încearcă de a găsi modalități de a gândi și trăi ceva mai liber.
AG: Mulțumesc și succes pe mai departe.
MC: Mulțumesc și spor și ție.

Ovidiu Țichindeleanu: Capitalismul este e în faza asta în care, chipurile, își arată o față umană, dar de fapt e la momentul distructivității maxime

Ovidiu Țichindeleanu (foto: Emil Florea)

AG: Ovidiu, universuri rurale și de-futurism văd aici. De ce așa? Gurile rele ar putea spune că de-futurismul este o nouă formă de futurism. Care este ideea?
Ovidiu Țichindeleanu (OT): Da, legat de universurile rurale, în primul rând cred că trebuie să (ne) creștem cunoașterea despre ce înseamnă ruralitatea acum. Cred că științele sociale sunt în continuare dominate de analizele despre urban, de stat, de colonialitate la un nivel mai amplu. Ceea ce facem aici la Telciu este să re-învățăm să ascultăm ruralitatea și să descoperim micile universuri și economii, poate non-capitaliste, care deja funcționează pentru a vedea dacă le putem crește, dacă le putem transforma într-un proiect politic, fie el unul revoluționar sau nu. Despre (de)futuring este vorba despre o direcție sugerată de Mladina Tlostanova. Proiectele politice occidentale radicale vin sub pretenția noului, la fel și reformele instituționale ale statului de acum, toate vin cu pretenția noului. Noua chestie care ne va salva, noua inginerie care ne va îmbunătăți, eventual adăugând dimensiunea socială la toate. Nu mai e doar întreprindere, e întreprindere socială. Acesta-i noul. UE creează o linie de finanțare și toată lumea face, brusc, întreprinderi sociale. Mereu apare un proiect nou care ne salvează. Defuturing sau defuturizarea înseamnă să ne întoarcem la practicile care deja există și care sunt, poate, trans-generaționale. Mă refer la solidaritățile rurale (un exemplu) sau lanțurile de valoare care s-au creat în jurul economiilor subzistenței, a economiilor văzute ca fiind inferioare sau neformale, dar care, de fapt, au circuite sociale de sine stătătoare. Orice fel de rezistență de fapt vine din trecut, nu vine dintr-un nou sau dintr-un viitor proiectat. Aici cred că este discuția cu defuturism.
AG: Vorbind la modul general, este o formă de contracultură critică zona asta a universurilor rurale?
OT: Eu sper că da, dar cred că avem mult, mult de lucru. Deocamdată e vorba mai puțin de o mișcare și mai mult de o discuție despre potențial.
AG: Și o întrebare de capă și spadă. Este capitalismul o formă ce trebuie depășită?
OT: Cu capitalismul trebuie să luptăm. Mai întâii trebuie să-l reducem ca dimensiune. Capitalismul nu e peste tot. Chiar dacă e forma dominantă de organizare a economiei, el nu e totul. Aici suntem la Telciu. Câte dintre tranzacțiile oamenilor care locuiesc aici pe această stradă sunt capitaliste și câte sunt non-capitaliste? Chiar modul în care ne-am organizat noi la școală ilustrează că nu totul funcționează prin intermediul banilor, al contractelor, ci implică, mai ales, relații de solidaritate, de prietenie, relații la modul general. Deci nu-i vorba de a depăși capitalismul, ci, mai degrabă, de a-l distruge. Trebuie să fim atenți că întotdeauna capitalismul se autodefinește și acum e în faza asta în care, chipurile, își arată o față umană, dar de fapt e la momentul distructivității maxime.
AG: Mulțumesc.
OT: Aș fi vrut să mai adaug că trebuie să regândim capitalismul dinspre formele de rezistență și nu dinspre un model economic. Mulți marxiști își pun problema în acest mod: trebuie să înlocuim modelul economic și atunci lucrurile vor fi mai bune. Nu, nu, nu-i așa. Dacă punem un alt sistem economic pur și simplu, vom avea în continuare o problemă politică. Capitalismul e legat de modernitate, e de legat de un proiect civilizator, de un model colonial, e legat de exproprierea oamenilor de pământuri, de distrugerea tradițiilor. Capitalismul e legat de modernitate și de ceea ce înseamnă distrugere în modernitate. Rezistența a existat dintotdeauna, dar nu toate proiectele emancipatoare gândesc din perspectiva rezistenței. Cred că o mare parte din socialism (sau gândirea de stânga) a început să nu mai gândească din perspectiva rezistenței. Gândesc cu ochii numai la capitalism. În critică mereu e vorba doar de capitalism, când de fapt rezistența organizată vorbește mereu și de altceva.
AG: Nu numai în critică, ci și în dezvoltarea reală, URSS-ul a încercat să imite exact dezvoltarea capitalistă.
OT: Exact, exact. Asta încercăm să facem și la Telciu, să lărgim altceva-ul, altceva decât modernitatea și capitalismul.
AG: OK. Succes deopotrivă la conferință și la școala de vară.

Norbert Petrovici: Sustenabilitatea în agricultură este un termen cheie, care balansează înspre așteptările de creștere economică, cele de mediu și justiție socială

AG: Norbert, aici la Telciu paleta prezentărilor este una foarte largă, diversă, de la perioada interbelică, la agricultura ecologică, colonialitate, postcolonialitate. Găsești o linie directoare în toate aceste prezentări?
Norbert Petrovici (NP): Da, mi se pare că tema mare ce a fost discutată aici este cea a agriculturii și a rolul ei în perioada modernă. Cine sunt cei care fac agricultură și cum s-a transformat ea, dar și cum se practică ea în condițiile actuale. Au fost multe întrebări interesante legate de acest aspect, în special cele referitoare la practicile alternative legate de subiecți sau persoane, de oamenii care încearcă să facă un mod de producție agrar într-un alt stil, într-un alt mod, altfel.
AG: În sensul acesta vin și prezentările legate de Școala gustiană?
NP: Da, ele au fost foarte puternic legate de statutul țăranului, ce-a fost el și ce este acum. Întrebările sunt încă foarte actuale. Dacă ne uităm la țăran ca la o figură idilică, care face agricultură cu plugul, realizăm că aceste tipuri de așteptări sunt simple proiecții pe care le au fie intelectualii, fie statul. În ce fel anume ne imaginam producția agricolă? La scară mare, la scară mai mică? Și acum sunt aceleași voci. Sunt cei din interiorul rețelelor agrare, autonomiste, organizate de mișcări precum Eco Ruralis, care pledează pentru producția agrară de scală mică. Asta nu înseamnă că producția în sine e restrânsă, ci scala producției, volumele sunt mari, doar că locul în care se întâmplă acest lucru nu este ferma cea mare ci gospodăria mai mică, una sustenabilă. Sustenabilitatea este un termen cheie, care balansează înspre așteptările de creștere economică, cele de mediu și justiție socială.
AG: În principal prezentările s-au focusat mai ales pe țările periferice sistemului capitalist, centrul nefiind pus în mod obligatoriu în context. Se referă acest tip de agricultură alternativă și la metropolă, la spațiul marilor arii urbane de tip megalopolis?
NP: Aici este și o poziție un pic ambiguă, paradoxală. E adevărat că cele mai multe prezentări au fost despre sudul global, despre periferii, marginile, ceea ce am numi, folosind un alt limbaj, țările mai puțin dezvoltate. În același timp, prezentările au fost făcute de către cercetători care vin din centrele universitare capitaliste, de la universități extrem de importante, prestigioase în interiorul sistemului capitalist. Prin urmare, instrumentele sunt și ele legate de mișcările de contestare sau viziunile alternative în interiorul spațiilor capitaliste, iar asta e foarte puternic legat de faptul că zona marilor state capitaliste, a economiilor cele mai avansate tehnologic, producția agricolă se întâmplă la scale foarte mari. Ori asta presupune chimizare și mecanizare, ceea ce implică costuri enorme din punct de vedere al sustenabilității (degradări de mediu, sănătatea producătorilor și a consumatorilor). Iată de ce se pune problema unui tip de agricultură mai organică. Producția de masă, extrem de chimizată, cu plante modificate genetic, se pare că are tot felul de efecte negative: volum mare de estrogeni sau diferite tipuri de hormoni care ajung să afecteze organismul uman. Iată de ce tema agriculturii ecologice nu poate fi doar una periferială. E un spațiu de discuție global extrem de complicat și complex, pe care l-am văzut cum s-a desfășurat inclusiv aici la Telciu.
AG: Este o formă de contracultură critică în cadrul unui sistem mai larg de stânga tot ce se întâmplă aici?
NP: Cu siguranță e. Dacă ne uităm la cine sunt participanții, e o stângă a muncitorilor hiper-calificați, deseori extrem de precari, cum suntem chiar (și) noi aici, unii din zona academică, alții, mulți, neafiliați.
AG: Mulțumesc succes în munca pe care o faci.
NP: Mulțumesc și eu.

Aurelian Giugăl este licențiat în geografie (1998), doctor în Științe Politice (2011). Profesor de geografie (1998-2010), lector universitar (începând cu 2013). Stagii de cercetare la School of Geographical Sciences, University of Bristol (2010) și Sapienza – Univeristà di Roma (2015). Colaborări la ʻCulturaʼ (2009-2015), ʻCriticAtacʼ, ʻSocial Eastʼ, ʻArgumente și Fapteʼ și ʻObservator Culturalʼ. Arii de interes: geografie politică, geografie electorală, partide politice, politică românească.

↧

Steve Bannon, ultima redutaa momentului conservator?

August 18, 2017, 4:41 am

≫ Next: Despre Buzura si romanul :”Raport asupra singurătatii" !

≪ Previous: Vocile de la Telciu – Baricada

ROBERT KUTTNER

AUGUST 16, 2017

Trump's embattled strategist phones me, unbidden, to opine on China, Korea, and his enemies in the administration.

(Rex Features via AP Images)

Steve Bannon on the phone, December 9, 2016

You might think from recent press accounts that Steve Bannon is on the ropes and therefore behaving prudently. In the aftermath of events in Charlottesville, he is widely blamed for his boss's continuing indulgence of white supremacists. Allies of National Security Adviser H.R. McMaster hold Bannon responsible for a campaign by Breitbart News, which Bannon once led, to vilify the security chief. Trump's defense of Bannon, at his Tuesday press conference, was tepid.

But Bannon was in high spirits when he phoned me Tuesday afternoon to discuss the politics of taking a harder line with China, and minced no words describing his efforts to neutralize his rivals at the Departments of Defense, State, and Treasury. "They're wetting themselves," he said, proceeding to detail how he would oust some of his opponents at State and Defense.

Needless to say, I was a little stunned to get an email from Bannon's assistant midday Tuesday, just as all hell was breaking loose once again about Charlottesville, saying that Bannon wished to meet with me. I'd just published a column on how China was profiting from the U.S.-North Korea nuclear brinkmanship, and it included some choice words about Bannon's boss.

"In Kim, Trump has met his match," I wrote. "The risk of two arrogant fools blundering into a nuclear exchange is more serious than at any time since October 1962." Maybe Bannon wanted to scream at me?

I told the assistant that I was on vacation, but I would be happy to speak by phone. Bannon promptly called.

Far from dressing me down for comparing Trump to Kim, he began, "It's a great honor to finally track you down. I've followed your writing for years and I think you and I are in the same boat when it comes to China. You absolutely nailed it."

"We're at economic war with China," he added. "It's in all their literature. They're not shy about saying what they're doing. One of us is going to be a hegemon in 25 or 30 years and it's gonna be them if we go down this path. On Korea, they're just tapping us along. It's just a sideshow."

Bannon said he might consider a deal in which China got North Korea to freeze its nuclear buildup with verifiable inspections and the United States removed its troops from the peninsula, but such a deal seemed remote. Given that China is not likely to do much more on North Korea, and that the logic of mutually assured destruction was its own source of restraint, Bannon saw no reason not to proceed with tough trade sanctions against China.

Contrary to Trump's threat of fire and fury, Bannon said: "There's no military solution [to North Korea's nuclear threats], forget it. Until somebody solves the part of the equation that shows me that ten million people in Seoul don't die in the first 30 minutes from conventional weapons, I don't know what you're talking about, there's no military solution here, they got us." Bannon went on to describe his battle inside the administration to take a harder line on China trade, and not to fall into a trap of wishful thinking in which complaints against China's trade practices now had to take a backseat to the hope that China, as honest broker, would help restrain Kim.

"To me," Bannon said, "the economic war with China is everything. And we have to be maniacally focused on that. If we continue to lose it, we're five years away, I think, ten years at the most, of hitting an inflection point from which we'll never be able to recover."

Bannon's plan of attack includes: a complaint under Section 301 of the 1974 Trade Act against Chinese coercion of technology transfers from American corporations doing business there, and follow-up complaints against steel and aluminum dumping. "We're going to run the tables on these guys. We've come to the conclusion that they're in an economic war and they're crushing us."

But what about his internal adversaries, at the departments of State and Defense, who think the United States can enlist Beijing's aid on the North Korean standoff, and at Treasury and the National Economic Council who don't want to mess with the trading system?

"Oh, they're wetting themselves," he said, explaining that the Section 301 complaint, which was put on hold when the war of threats with North Korea broke out, was shelved only temporarily, and will be revived in three weeks. As for other cabinet departments, Bannon has big plans to marginalize their influence.

"I'm changing out people at East Asian Defense; I'm getting hawks in. I'm getting Susan Thornton [acting head of East Asian and Pacific Affairs] out at State."

But can Bannon really win that fight internally?

"That's a fight I fight every day here," he said. "We're still fighting. There's Treasury and [National Economic Council chair] Gary Cohn and Goldman Sachs lobbying."

"We gotta do this. The president's default position is to do it, but the apparatus is going crazy. Don't get me wrong. It's like, every day."

Bannon explained that his strategy is to battle the trade doves inside the administration while building an outside coalition of trade hawks that includes left as well as right. Hence the phone call to me.

There are a couple of things that are startling about this premise. First, to the extent that most of the opponents of Bannon's China trade strategy are other Trump administration officials, it's not clear how reaching out to the left helps him. If anything, it gives his adversaries ammunition to characterize Bannon as unreliable or disloyal.

More puzzling is the fact that Bannon would phone a writer and editor of a progressive publication (the cover lines on whose first two issues after Trump's election were "Resisting Trump" and "Containing Trump") and assume that a possible convergence of views on China trade might somehow paper over the political and moral chasm on white nationalism.

The question of whether the phone call was on or off the record never came up. This is also puzzling, since Steve Bannon is not exactly Bambi when it comes to dealing with the press. He's probably the most media-savvy person in America.

I asked Bannon about the connection between his program of economic nationalism and the ugly white nationalism epitomized by the racist violence in Charlottesville and Trump's reluctance to condemn it. Bannon, after all, was the architect of the strategy of using Breitbart to heat up white nationalism and then rely on the radical right as Trump's base.

He dismissed the far right as irrelevant and sidestepped his own role in cultivating it: "Ethno-nationalism—it's losers. It's a fringe element. I think the media plays it up too much, and we gotta help crush it, you know, uh, help crush it more."

"These guys are a collection of clowns," he added.

From his lips to Trump's ear.

"The Democrats," he said, "the longer they talk about identity politics, I got 'em. I want them to talk about racism every day. If the left is focused on race and identity, and we go with economic nationalism, we can crush the Democrats."

I had never before spoken with Bannon. I came away from the conversation with a sense both of his savvy and his recklessness. The waters around him are rising, but he is going about his business of infighting, and attempting to cultivate improbable outside allies, to promote his China strategy. His enemies will do what they do.

Either the reports of the threats to Bannon's job are grossly exaggerated and leaked by his rivals, or he has decided not to change his routine and to go down fighting. Given Trump's impulsivity, neither Bannon nor Trump really has any idea from day to day whether Bannon is staying or going. He has survived earlier threats. So what the hell, damn the torpedoes.

The conversation ended with Bannon inviting me to the White House after Labor Day to continue the discussion of China and trade. We'll see if he's still there.

↧

Despre Buzura si romanul :”Raport asupra singurătatii" !

August 18, 2017, 6:50 am

≫ Next: Politicieni romani despre Petre Roman

≪ Previous: Steve Bannon, ultima redutaa momentului conservator?

Augustin Buzura și protipendada post-decembristă

LA MOARTEA UNUI MONSTRU SACRU – BUZURA, NEO-CIOCOII SI ACOPERITII DIN PSD
11 iulie 2017
Marele scriitor Augustin Buzura s-a stins din viață ieri, la vîrsta de 79 de ani, lăsînd un loc gol în Academia Română, dar și în sufletele a sute de mii de români care i-au apreciat opera. Deși s-a preocupat mai mult de drama intelectualului român în timpul regimului comunist, Buzura nu a ezitat să trateze și subiectul neo-ciocoilor veniți la putere după căderea PCR. O atitudine cu atît mai de apreciat cu cît e vorba de liderii PSD, partid de care a fost relativ apropiat după revoluție, mai ales prin prisma relației bune cu Ion Iliescu și Adrian Năstase, dar și grație faptului că a fost socrul lui George Maior, fost pesedist de marcă și director al SRI.
În 2008, Augustin Buzura s-a numărat printre invitații la o petrecere de-a dreptul faraonică, în cinstea celei de a 50-a aniversări a lui Mircea Geoană, pe atunci lider al partidului.
Reputatul scriitor a fost atît de șocat de cele văzute – deși trăise pe viu epoca mega-spectacolelor omagiale ceaușiste – încît, întors acasă, a purces la așternerea pe hîrtie a celor văzute acolo. Neo-ciocoii pesediști reușiseră să-i surclaseze pe cei vechi, comuniști. În anul următor, lansa romanul "Raport asupra singurătății", în care lui Mircea Geoană, devenit personajul fictiv Matei Goarnă, îi erau dedicate cîteva zeci de pagini.
Vom reproduce, în continuare, un articol pe care l-am scris la vremea respectivă pentru revista "Q Magazine", în care relatam felul în care Geoană și alții veritabili ciocoi pesediști – mulți dintre ei agenți acoperiți ai serviciilor – erau zugrăviți de Augustin Buzura. Vă asigurăm că merită lectura, mai ales că șocantele fapte sunt deplin conforme cu realitatea, doar "coafate" nițel, pentru ca scriitorul să nu-și pună chiar tot partidul în cap.
"Romanul, apărut la editura Polirom, este scris la persoana întâi şi reprezintă povestea vieţii unui medic, intelectual fin observator al vieţii sociale, din perioada ante-decembristă până în zilele noastre. La solicitarea fiului său, medicul acceptă, în finalul cărţii, să participe la o petrecere dată în cinstea unui politician extrem de influent al momentului, lider de partid şi candidat la preşedinţie "sau măcar la o funcţie importantă în stat", pe nume Matei Goarnă. Relatarea evenimentului monden reprezintă, însă, în mod stupefiant, oglinda celebrei petreceri date anul trecut de către Mircea Geoană la împlinirea vîrstei de 50 de ani, exact vîrsta pe care o împlineşte şi personajul Goarnă. Reamintim că, în iulie 2008, presa de la noi a acordat spaţii şi comentarii extrem de ample petrecerii respective, considerate de o grandomanie neuzuală.
Biografii falsificate, trecut ascuns, poziţii sociale şi politice cumpărate pe bani grei
Practic, toate elementele sărbătoririi se regăsesc în descrierea – teoretic fictivă – a scriitorului: sute de invitaţi de prim rang, politicieni, afacerişti de toate culorile, artişti, jurnalişti etc, organizarea petrecerii într-o vilă, Lac 1, care aparţinuse gospodăriei de partid dar, mai ales, proiectarea pe un ecran uriaş a unui film realizat special în cinstea aniversatului. "Îi cunoşteam destul de bine pe aceşti oameni, ca şi pe mulţi alţii, senatori, deputaţi, personalităţi din toate domeniile şi încercam un sentiment dureros de nepotrivire cu ei. Multe biografii falsificate, trecut ascuns, poziţii sociale şi politice cumpărate pe bani grei, profesori cu cărţi tipărite în regie proprie pe la edituri de buzunar, ziarişti de toate felurile, duşmani aparenţi care îşi negociau periodic preţul şi duşmani adevăraţi pe care Goarnă îi invitase doar pentru a le demonstra echidistanţa sa" aşa sunt descrişi invitaţii de către prozator. La petrecerea reală, au venit nume precum Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase, Miron Mitrea, Victor Ponta, Cristian Diaconescu, Rodica Nassar, Constantin Niţă, Rovana Plumb, Marian Vanghelie, Gheorghe Nichita, Radu Mazăre, Liviu Dragnea,Şerban Mihăilescu, Ioan Mircea Paşcu, Adrian Severin, Bogdan Niculescu Duvăz, Aura Vasile, Olguţa Vasilescu, Valer Dorneanu, Dan Darabont, Ana Birchall, Cozmin Guşă şi Lavinia Şandru, Ilie Năstase şi soţia sa Amalia, Viorel Cataramă, George Copos, Camelia Şucu, Andreea Esca, Mihaela Rădulescu şi mulţi alţii.
Acoperitii din PSD
"Locul activiştilor de altădată, aroganţi şi îmbrăcaţi fără gust, a fost luat de negustori, de activişti politici şi sindicali, patroni de firme sonore, îmbrăcaţi în haine scumpe cumpărate de la mari case de modă, dar mult mai impertinenţi decât predecesorii lor, bişniţari şi afacerişti fără nimic sfânt sau nenegociabil" scrie autorul. "Ghika-Şorecani (un intelectual prezent la recepţie n.n.), extrem de atent, îi privea cum îl sărutau pe Goarnă sau cum îşi căutau locurile şi, văzând că îi urmăresc privirea, şoptea în dreptul fiecăruia: "Mossad, FSB, CIA, DST, al ungurilor, al nemţilor, ăsta e al oricui, ăsta e acoperit, ăsta e un biet ţucălar al democrat-progresiştilor…" Aş fi vrut să îl întreb dacă există vreunul şi de al nostru, dar acest al nostru nu mai avea demult vreo urmă de acoperire. Al ţării? Dar cui, dintre cei de faţă, îi păsa cu adevărat de ţară? Mai ales că nu au rămas prea multe lucruri de furat din ea". Despre vedetele de sex feminin prezente la petrecere, scriitorul spune că "Niciuna nu se culcă pe gratis. Oferta începe de la un jeep în sus. Iar, cu aurul şi diamantele de pe fiecare cucoană poţi trăi măcar o vară lungă în cea mai pretenţioasă staţiune străină". Buzura relatează cu lux de amănunte şi momentul proiecţiei pentru invitaţi a filmului, realizat, în versiunea reală, de trustul media al lui Adrian Sârbu, finul de cununie al lui Geoană. Pelicula prezintă cele mai importante momente din viaţa politicianului oltean, născut la Moţăţei-Haltă (Geoană are rădăcini în Oltenia, satul Mischii n.n.), fiu al unui activist de partid (Geoană e fiul unui general comunist n.n.), absolvent al facultăţii de Electrotehnică (Geoană a terminat Mecanica n.n.), a studiat la Paris (la fel ca Geoană n.n.), pasionat de baschet (la fel ca Geoană n.n.), adus în prim plan de momentul revoluţiei (Geoană a intrat în MAE în decembrie 1989 n.n.) etc. "În paralel cu evenimentele istorice care au schimbat soarta unor mari comunităţi umane, ba chiar şi a lumii, pe ecran se perindau momente importante din biografia viitorului candidat la preşedinţie" mai scrie prozatorul.
"Prostia nu a fost niciodată discretă; ea nu poate trăi fără Curte"
Despre Goarnă-Geoană se pronunţă elogios, într-un mesaj inclus în film, şi fostul lider al partidului, Andrei Covurlui, alias Adrian Năstase, care i-a făcut, într-adevăr, urări lui Geoană, la petrecerea de la Vila Lac 1. "Pînă la urmă filmul s-a sfîrşit cu efigia lui Goarnă deasupra unei Românii tricolore…Au urmat, bineînţeles, apaluze prelungite, urale, în timpul cărora Goarnă, cu ochii în lacrimi, a urcat pe scenă pentru a ne mulţumi tuturor pentru felul în care am înţeles şi am apreciat surpriza făcută de familie" relatează Buzura în carte. După film, pe scenă a urcat fiica lui Goarnă, care i-a dedicat tatălui o poezie în limba engleză, în timp ce la petrecerea reală, fiica lui Geoană, Ana Maria, i-a cântat, tatălui, pe scenă, o melodie în limba engleză, „I'm a big girl". "Aplauzele, altfel meritate, au fost întrerupte de apariţia pe scenă a lui Goarnă, împreună cu prietenul său, Cătălin Vâslaşu, un cunoscut cîntăreţ de romanţe, popularizat excesiv de televiziunile locale, şi, fără să ne prevină, au început să cânte împreună cu întrega asistenţă, "Pe lângă plopii fără soţ"…". La petrecerea reală, Geoană a cântat şi el pe scenă, alături de bunul său prieten Ovidiu Lipan Ţăndărică . "Să merg pe scenă şi să le explic ăstora care îl aplaudă că fac o mare eroare? În câteva minute aş fi dat afară în aplauzele tuturora, deşi imensa majoritate a celor de aici îl dispreţuiesc pe sărbătorit. Prostia nu este, nu a fost şi nu va fi niciodată discretă. Ea nu poate trăi fără curte, fără suporteri entuziaşti, fără lepre…" mai noteaza prozatorul.
Nevasta lui Goarnă şi lista duşmanilor
Personajul Goarnă e descris de scriitor ca fiind "groznic de răzbunător…Nevastă-sa are o evidenţă foarte exactă a prietenilor şi duşmanilor, pe care o actualizează aproape zilnic (legendă care a circulat pe seama Mihaelei Geoană n.n.). Iar curtenii pe care–i ţine aproape, de dragul funcţiilor promise, au nevoie de un simplu semnal pentru a porni la luptă, căci toţi au o sete cumplită de distrugere şi nulităţile morale atacă, de preferinţă, în haită". Foarte interesant de menţionat, fiul lui Buzura din carte, pe nume Dan, insistă ca tatăl său să participe la petrecerea lui Goarnă pentru că, mărturiseşte el, are un interes concret, sperând să obţină de la acesta un post de ambasador. În viaţa reală, ginerele lui Buzura este George Maior, devenit, în madatul de lider PSD al lui Geoană, directorul SRI.
"Un nou Mântuitor al neamului"
În final, personajul lui Buzura îşi abandonează fiul şi logodnica şi părăseşte petrecerea, remarcând, cu ironie amară: "Un nou Mântuitor al neamului. Aşa ne trebuie. Voi rămâneţi, sunteţi tineri, le-am zis, hotărât să plec. Am mai trait asemenea momente…Voi profita de această împrejurare pentru a mă fofila încet, spre ieşire. Nu mă va observa nimeni, căci nu mai am decît trecut. Eu aparţin altei lumi. Dar nu ştiu cărei lumi…Şi, încă nu mi-am răspuns la o întrebare străveche. Ce fel de oameni suntem dacă am ajuns să suportăm, de atâta vreme, toate aiurelile unor impostori?". (Bogdan Tiberiu Iacob)

↧

Politicieni romani despre Petre Roman

August 20, 2017, 6:14 pm

≫ Next: Mircea Platon vs Mihail Neamțu despre balada „Miorița”

≪ Previous: Despre Buzura si romanul :”Raport asupra singurătatii" !

Sursa: cartea lui Petre Roman

↧

Mircea Platon vs Mihail Neamțu despre balada „Miorița”

September 1, 2017, 3:19 pm

≫ Next: DIALOGUL CEAUȘESCU-KISSINGER (București, 3 noiembrie 1974)

≪ Previous: Politicieni romani despre Petre Roman

Mioriţa (Vasile Alecsandri)

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Şi cu ce-l vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi,
Şi câni mai bărbaţi,
Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
– Mioriţă laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?
– Drăguţule bace,
Dă-ţi oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câine,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!
– Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuţă bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând,
Pe toţi întrebând
Şi la toţi zicând:
„Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grâului;
Perişorul lui,
Peana corbului;
Ochişorii lui,
Mura câmpului?”
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi paltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!

Despărțirea de Miorița. Viciul fatalismului și imperativul înnoirii de Mihail Neamțu

Afecţiunea românească pentru Mioriţa şi pasivitatea faţă de vestea morţii vorbeşte despre un anumit mod de-a înţelege timpul. Cum se traduce faimosul amor fati în mentalitatea colectivă?
Să recitim textul…
Prosperul cioban moldovean ajunge victima rivalităţii mimetice şi ţinta invidiei feroce a doi competitori. Conflictul nu e reglementat legal, căci doar cetatea (şi nu plaiurile) are o judecătorie. Confruntarea se consumă în registrul împăcării metafizice – al reconcilierii cu sine, cu natura şi cu lumea înconjurătoare (Și de-a fi să mor / În câmp de mohor, / Să spui lui vrâncean / Și lui ungurean / Ca să mă îngroape / Aice, pe-aproape, / În strunga de oi, / Să fiu tot cu voi. – varianta cultă V. Alecsandri). Nu se înregistrează nicio reacţie de indignare, combativitate virilă sau acţiune preventivă. Ciobănaşul mioritic le cere nu rudelor, ci chiar duşmanilor să-l îngroape aproape de stână…
Este evident că balada Miorița scoate la iveală sentimente duioase și o mare puritate sufletească: oița e protectoare iar ciobănașul are intuiția transcendenței. Abia vine anunțul morții și el vede stelele, luna ori nunta cu soarele de pe cer. Lectura mea poate fi revoltătoare dar pleacă de la observația antropologică minimală: de ce nu am încuraja altă atitudine, mai realistă sau chiar tranzacționistă?
De ce nu un cowboy ironic sau un neguțător isteț? La ce bun idolatrizarea păstorului temător? Să ne întrebăm ce înțelege un copil de zece ani când aude prima oară, la gimnaziu, despre Miorița? Dragostea și afecțiunea pentru stăpân sunt naturale. Și un câine ciobănesc are o atitudine protectoare (și mult mai eficientă). Întrebarea cheie este alta: de ce baciul nu vede alt viitor istoric – alegând în schimb raptul cosmic? De ce Miorița nu vine cu soluții?
Cum se explică eşecul construcțiilor noastre politice și debilitatea socială? Nu suntem oare vinovaţi pentru c-am ales mai curând oiţa năzdrăvană în locul curajului şi al simţului pentru dreptate probat de Vitoria Lipan (în Baltagul)?
Mi se pare implauzibilă ipoteza unui ciobănaș-partizan angajat în luptă cu Securitatea prin munții Vrancei la 1949-1950. La fel de greu îl vedem pe tânărul baci scandând lozinci anticeauşiste pe străzile din Timișoara la 16 decembrie. În locul libertății, feciorul a ales moartea și aneantizare impersonală. În locul apărării proprietății, flăcăul renunță la luptă.
Să ne întrebăm: mai este actuală Miorița dacă vorbim despre viitor? Ce poate fi salvat din această capodoperă literară pentru supraviețuirea României în mileniul III? „Concepţia pastorală despre lume și viață” nu te ajută să evoluezi în cadrele instituţionale ale veacului nostru (cu tot ceea ce înseamnă acțiune, competiție și globalizare).
Poate întrebarea e inadecvată, dar consecințele sociale ale comportamentelor culturale trebuie evaluată. Economia, în particular, nu e o știință axiomatică. Mentalităţile au un impact masiv asupra vieţii politice, sociale şi economice. Ultima corelație e validată pe suprafața a șapte sute de pagini de către istoricul David Landes de la Harvard University: The Wealth and Poverty of Nations, 1996. Discursul despre succes și ghinion, despre noroc și bunăstare, despre declin și miracol e bazat pe evidențe empirice. Ne trebuie o Românie care-și dă totuși o șansă.
Cum ar fi arătat România dacă în locul ciobănaşului am fi făcut portretul omului legii – şeriful omniprezent în mitologia britanică, islandeză sau americană? Dar dacă şcolarii noştri ar preţui valoarea independenţei iar nu omul docil în faţa oricărui verdict al soartei (y compris moartea). Dacă în locul baciului moldovean (peregrin şi anonim) am fi brodat pe tema libertăţii (visul american din perioada 1650-1800)? Nu am fi elogiat poate determinarea, voinţa şi simţul misiunii? Cum să pregăteşti câmpul de luptă evocând plânsul Mioriţei? N-a omorât aplecarea spre meditaţia nevolnică şi simţul pentru abordarea frontală, pentru reacţia directă şi hotărâtă?
Când cineva îți prevestește moartea violentă, trebuie să lupți fie cu ucigașul-prezumtiv, fie cu rău-vestitorul. Miorița îi oferă baciului informații prețioase, dar nu-l ajută. Colinda păcurarului exclude orice strategie combativă. Ar fi fost bine pentru noi toți ca ciobanul mioritic să-și elimine adversarii. Dacă oița laie, laie-bucălaie s-ar fi opus, trebuia să-și caute un câine. Nu e nimic sublim sau genial într-un act elementar de rezistență.
Reveria pastorală în fața decesului prematur e poate mai seducătoare decât reacția prompt-masculină a unui șerif dotat cu revolver și muniție (din rațiuni legitime de auto-apărare). Și totuși: baciul ungurean și cu cel vrâncean s-ar fi răzgândit, chiar dacă superba nuntă stelară s-ar fi amânat (prin absența mirelui). Poate că înlocuirea ciobanului cu șeriful ar fi împiedicat colectivizarea satelor după 1947.
Pentru a gândi viitorul României trebuie să rescriem istoria mentalităților balcanice. Miorița – ca arhetip sau metaforă – nu trebuie câtuși de puțin clonată, ci eutanasiată. (Dacă ecologiștii vor cere ca bietul animal să nu sufere, atunci să-i schimbăm măcar gena și să-i controlăm mutațiile culturale).
A venit timpul unei alte generații să gândească viitorul altfel – fără trufie, naivitate sau credulitate. O altă Românie nu trebuie să fie plăsmuirea unor minți înfierbântate (eventual cu idealuri radical-interbelice). Viitorul aparține celor care, prin moderație și maturitate, sprijină acțiunea concretă pe plan politic și social – crescând astfel cota de piață a cetățenilor activi, liberi, creativi și responsabili.

Mircea Platon: Mioriţa, Irozii şi Nerozii

1. Când aţi citit ultima dată „Mioriţa”? Mai citiţi-o o dată, de Crăciun. Cu atenţie, fără a lăsa clişeele să o ia înaintea lecturii. Uitaţi pentru câteva momente de „atitudinea resemnată a ciobănaşului în faţa morţii”. Uitaţi şi de „nunta cosmică”. Ce ne spune textul baladei? Că, din trei „ciobănei”, doi – „cel ungurean şi cu cel vrâncean” – s-au vorbit să-l ucidă pe-al treilea, pe „baciul moldovean”: „Că-i mai ortoman/ Ş-are oi mai multe,/ Mândre şi cornute,/ Şi cai învăţaţi,/ Şi câni mai bărbaţi.” Mioriţa îi dă de ştire baciului moldovean despre planurile mişeilor săi tovarăşi şi îl îndeamnă să-şi cheme în ajutor un adevărat prieten, un câine: „Stăpâne, stăpâne,/ Îti cheamă ş-un câine,/ Cel mai bărbătesc/ Şi cel mai frăţesc,/ Că l-apus de soare/ Vor să mi te-omoare/ Baciul ungurean/ Şi cu cel vrâncean!”
Ciobanul moldovean nu îi descrie Mioriţei modul în care se va apăra de atacul „prietenilor” invidioşi şi lacomi. Nu intră în detalii tactice. Nici nu-şi sumeţeşte cu anticipaţie muşchii, ca un băiat de cartier. Nici nu începe să-şi plângă de milă. Ciobanul moldovean îi spune Mioriţei doar că, în cazul morţii sale, ea trebuie să se îngrijească de trei lucruri: 1. de înmormântarea lui în apropierea stânii, prin grija celor care l-au ucis; 2. de liniştirea turmei; 3. de pacea sufletească a mamei ciobanului moldovean.
2. Nu văd nimic resemnat în cele de mai sus. Văd doar un om al rânduielii care, înaintea unei confruntări decisive cu (in)amici superiori numeric şi degradaţi moral, vrea să lase lucrurile în bună ordine. Ciobanul moldovean are grijă de ce ar putea lăsa în urmă. E ceea ce făcea orice om din societăţile patriarhale, ţărăneşti-aristocratice, fie el cavaler, răzeş sau samurai. Ceasul morţii e parte a unei vieţi trăite cum-se-cade. Omul care trăieşte după rânduială nu vrea să moară în ne-orânduială. Nu e nimic fatalist aici, ci doar realist, responsabil şi iubitor: 1. faţă de cei pe care i-a avut el în grijă (turma-poporul); 2. faţă de cei care l-au avut pe el în grijă (regina-mamă); 3. faţă de ucigaşi, cărora le lasă posibilitatea unui gest care i-ar putea aşeza pe drumul ispăşirii păcatului. Ciobanul trage nădejde că, minunaţi de „năzdrăvănia” Mioriţei, ucigaşii săi vor înfăptui ce le-a lăsat el cu limbă de moarte şi ce le-a transmis Mioriţa prin viu grai. Rânduiala înmormântării ciobănaşului moldovean poate ajuta la restaurarea, la transfigurarea neorânduielii morale care i-a împins pe cei doi baci la crimă. Rânduiala care îţi cere să nu ucizi îţi cere şi să respecţi lucrurile lăsate cu limbă de moarte.
3. Ciobanul, cu alte cuvinte, e meticulos în toate cele care-i privesc moartea, dar asta nu înseamnă că e „resemnat” să moară, ci doar că e hotărât să moară aşa cum a trăit: cum trebuie. Pe cât e de meticulos în privinţa posterităţii sale, pe atât e de vag în privinţa modului în care se va apăra de cei doi tâlhari. Dar meticulozitatea testamentară nu e totuna cu resemnarea în faţa morţii. Un om care se îngrijeşte atât de mult de ce se va întâmpla cu el şi ai lui după moartea-i nu e om om care ar putea abandona cu uşurinţă – din leneşă resemnare sau laşă neputinţă – viaţa. Pregătirile de moarte ale ciobănaşului nu înlocuiesc pregătirile de apărare ale ciobănaşului, ci doar le desăvârşesc. Încleştarea, bătălia cu prietenii perfizi stă în puterea lui. Deci nu are rost să o discute cu nimeni. Praznicele-i însă vor sta, prin puterea lucrurilor, doar în puterea Mioriţei. Ciobănaşul îi spune deci Mioriţei doar ceea ce e absolut necesar să îi spună. Nu o tulbură cu alte amănunte. Nu ştim nici dacă va trage după el, în confruntarea cu trădătorii tovarăşi, pe altcineva, cum ar fi câinele „frăţesc”. Ştiind cu cine trebuie să se confrunte, ciobănaşul ar putea foarte bine hotărî să nu îşi expună prietenii. Lucru de înţeles la un om de delicateţea sufletească a ciobănaşului.
4. Ca om al rânduielii, ciobănaşul e deci un adevărat erou civilizator pentru că alege să respecte un anumit cod şi să ducă un anumit mod de viaţă chiar şi în condiţii de „frontieră”, de loc frumos, dar ne-aşezat, fără de nume şi fără de lege. Un caracter tranzacţional s-ar fi comportat flexibil, s-ar fi considerat îndreptăţit de împrejurări să acţioneze aidoma agresorilor săi, ar fi negociat anonimatul fărădelegii conform unei etici a ne-aşezării, a rătăcirii geografice şi valorice perpetue. Ciobănaşul însă înţelege să descalece „piciorul de plai” prin rânduiala pe care o impune tuturor, chiar şi, mort fiind, ucigaşilor săi. Mormântul său marchează un loc, constituie un punct fix împotriva autostopismului moral, a migraţiei etice, a vremelniciei. Un erou tranzacţional, unul care şi-ar fi negociat viaţa în schimbul turmei de exemplu, nu ar fi fost decât un barbar, ca şi cei doi asasini, adică un om trăind după valori de împrumut (jefuite şi maimuţărite), un om care bântuie (geografic) şi e bântuit (sufleteşte). Un om răscolit de trădare şi crimă.
5. Comuniştii îl voiau pe ciobănaş un simbol al resemnării, adică al materialismului dialectic şi ştiinţific. Neoliberalii îl iau pe ciobănaş drept un simbol al „fatalismului” şi cer „eutanasierea” Mioriţei în numele freneziei tranzacţionale. Dar de ce ar trebui eutanasiată Mioriţa? Cine e Mioriţa? E martorul. Dacă ciobănaşul cade răpus, Mioriţa e martorul crimei comise împotriva ciobănaşului moldovean. Dacă ciobănaşul moldovean biruie complotul ticăloşilor bicisnici într-ale oieritului, dar meşteri în invidie, lăcomie şi asasinate, atunci Mioriţa e martora curăţeniei sufleteşti a ciobănaşului. Oricum ar fi, Mioriţa e martorul unei nevinovăţii ucise de doi oameni care şi-au făcut destin din interval şi etică din rătăcire, troc, prădare şi trădare. Dacă „eutanasiem” Mioriţa, atunci locul martorului onest va putea fi luat de urmaşii asasinilor. Copiii bacilor asasini vor scrie istoria uciderii ciobănaşului moldovean, pe care îl vor acuza eventual de „misticism” sau, de ce nu, de „naţionalism liturgic”. Importanţa Mioriţei e deci, dincolo de alte considerente, aceea de a fi poate cea mai însemnata creaţie populară românească închinată martorului şi mărturisitorului. Al cărui rol e acela de a-i zgudui pe nemernici din împietrirea inimii şi de a-şi învăţa semenii cum să înţeleagă şi să preţuiască omul care şi-a făcut datoria.
6. Oricine cheamă la eutanasierea Mioriţei în favoarea slăvirii unui erou tranzacţional e un om josnic, un Irod. Oricine cheamă la eutanasierea Mioriţei pentru a putea pune în loc mitul „şerifului” e un analfabet cultural, un nerod care nu întelege nici ce citeşte, nici ce trăieşte. „Statul minimal” şi „patriotismul minimal” aferent (nu înţeleg de ce nu şi „salariul minimal” pentru politrucii care ne poartă grija) par a fi din ce în ce mai evident preocuparea oamenilor de bun-simţ minimal. Românii şi cultura lor sunt eutanasiaţi de bacii nemţeni decişi să ne descotorosească definitiv de „racilele” trecutului: dacă pensionarii sunt redenumiţi „România care cerşeşte” şi „eutanasiaţi” bugetar în numele statului minimal neoliberal, valorile culturale ne sunt „demitizate” şi eutanasiate logoreic în numele patriotismului minimal şi al valorilor tranzacţionale, de bişniţari politici, ale elitelor care ne bântuie.
Sunt anumite duhuri „noi” care duhnesc a vechi, a bolşevism. Şi există o anumită Românie veche care e veşnic nouă, proaspătă. Cine înţelege acest lucru înţelege şi ce vreau să spun atunci când urez tuturor cititorilor mei „Crăciun cu pace şi bucurie!” şi un an mai proaspăt decât ăsta. Un an în care copiii, bătrânii şi oamenii oneşti să nu mai fie „eutanasiaţi” laolaltă cu adevărul.

↧

DIALOGUL CEAUȘESCU-KISSINGER (București, 3 noiembrie 1974)

September 6, 2017, 2:35 pm

≫ Next: Steve Bannon at Charlie Rose

≪ Previous: Mircea Platon vs Mihail Neamțu despre balada „Miorița”

Strict secret de importanță deosebită!

Claudiu Pricopie

59-75 minutes

DIALOGUL CEAUȘESCU-KISSINGER

(București, 3 noiembrie 1974)

Strict secret de importanță deosebită

NOTA DE CONVORBIRE

La 3 noiembrie 1974, tovarășul Nicolae Ceaușescu, președintele Republicii Socialiste România, l-a primit pe Henry Kissinger, secretarul de Stat al Statelor Unite ale Americii. La convorbire au fost prezenți George Macovescu, ministrul Afacerilor Extern, Harry Barnes jr., ambasadorul SUA la București si Sergiu Celac, interpret

Nicolae Ceaușescu: Este cam scurtă șederea dumneavoastră; data viitoare ar trebui să stați mai mult, să vizitați câte ceva în România.

Kissinger: Aș dori foarte mult.

Nicolae Ceaușescu: Poate după încheierea păcii în Orientul Mijlociu.

Kissinger: Poate n-ar trebui să aștept atât de mult.

Nicolae Ceaușescu: În orice caz, doresc să vă urez bun venit în România și să exprim satisfacția mea, a conducerii României pentru bunele relații existente între România și Statele Unite, precum și față de vizita dumneavoastră. Deși scurtă, sper că va fi o vizită utilă.

Kissinger: Doresc să vă spun, domnule Președinte, că bunele relații inițiate prin vizita președintelui Nixon în România reprezintă un principiu stabil al politicii noastre externe. Faptul că la noi a avut loc o schimbare a administrației nu afectează linia stabilită de dumneavoastră împreună cu președintele Nixon.

Președintele Ford este gata, ca și mine, să continue acest curs și să-l intensifice. Apreciem faptul că ați trimis la Washington emisari speciali pentru a ne ține la curent cu gândurile Dumneavoastră. Considerăm că aceste schimburi de păreri confidențiale la nivel înalt trebuie menținute.

Nicolae Ceaușescu: Eu apreciez mult atitudinea declarată și dorința exprimată de președintele Ford, cât și de dumneavoastră, în calitate de secretar de Stat al Statelor Unite, de a continua realizarea înțelegerilor stabilite cu președintele Nixon, la care dumneavoastră ați avut o participare foarte activă, și de a dezvolta în continuare, pe toate planurile, relațiile noastre.

În conformitate cu obiceiul nostru de a trata oaspeții cu toată atenția, las la alegerea dumneavoastră inițiativa de a spune cu ce să începem.

Kissinger: Domnule președinte, ați fost deosebit de amabil să mă primiți într-un moment care putea fi considerat, pe drept cuvânt, neconvenabil. Cred, însă, că vom putea acoperi toate problemele și sunt gata să urmez ordinea pe care o preferați Dumneavoastră.

În ceea ce ne privește, vom urma practica noastră de a păstra note de convorbire la Casa Albă, iar nu la Departamentul de Stat, pentru a nu ne expune la nici un fel de indiscreții. Se întâmplă ca, atunci când citesc ziarul „New York Times", să constat că cei de acolo aleg mai bine telegramele pe care le primesc decât colaboratorii mei.

Nicolae Ceaușescu: Se vede că au un bun serviciu de informații.

Kissinger: Așa este. Totuși, informațiile cele mai importante le țin acolo unde nu pot să ajungă ei.

Nicolae Ceaușescu: Poate să începem, totuși, cu problemele relațiilor româno-americane. Aceasta cu atât mai mult cu cât prima vizită pe care ați făcut-o împreună cu președinte Nixon acum cinci ani și câteva luni a avut loc în preajma Congresului partidului nostru. Chiar l-am amânat cu o zi.

Kissinger: Nu am uitat aceasta.

Nicolae Ceaușescu: Și acum vizita dumneavoastră are loc cu câteva săptămâni înainte de Congresul partidului.

Desigur, între timp situația s-a schimbat mult în lume. Atunci vizita a fost mult criticată de prietenii noștri. Azi se pare că noi suntem în situația de a-i critica.

Kissinger: Pentru ce? Pentru că au relații prea bune cu Statele Unite?

Nicolae Ceaușescu: Nu pentru că au relații prea bune, ci pentru a evita să se înțeleagă cu Statele Unite pe seama altora.

Kissinger: Am putea discuta despre aceasta mai în detaliu. Ce acorduri apreciați că s-au realizat pe seama altor țări?

Nicolae Ceaușescu: M-am referit la faptul că noi suntem în situația de a-i critica pentru a preveni realizarea unor înțelegeri pe seama altora.

Kissinger: Înțeleg. Este o strategie bună.

Nicolae Ceaușescu: Pentru a reveni la relațiile României cu Statele Unite. În 1969, am anunțat în comun că Statele Unite vor acorda României clauza națiunii celei mai favorizate și că va avea loc o extindere a relațiilor dintre țările noastre. Până acum, s-a realizat o extindere a relațiilor, schimburile au sporit de câteva ori. Este drept că în trecut erau la un nivel scăzut. În ceea ce privește clauza suntem, însă, tot în domeniul declarațiilor. Poate că aș putea anunța – având în vedere că mai sunt doar câteva săptămâni până la Congres – că Statele Unite ne acordă clauza.

Kissinger: În problema clauzei nu doresc să vă plictisesc cu explicații privind problemele noastre interne. Sper că proiectul de lege va trece prin Congres în următoarele două-trei săptămâni. De îndată ce avem legea, vom acorda cu siguranță clauza României.

Există, totuși, o mică problemă cu amendamentul Jackson, pe care o voi discuta cu ambasadorul dumneavoastră și cred că poate fi rezolvată destul de simplu. Va trebui, cred, să se acorde o anumită considerație față de amendamentul Jackson pentru a evita orice dificultăți care ar putea apare mai târziu. Personal, nu ridic această problemă; nici nu cred că este bine pentru că ar reprezenta un amestec. De altfel, la Dumneavoastră nici nu se pune problema ca în cazul Uniunii Sovietice. Noi considerăm orice gest din partea României ca fiind acoperitor în sensul acestui amendament.

Harry Barnes: La conferința sa de presă, senatorul Jackson s-a referit la cazurile de dublă cetățenie.

Kissinger: Să știți că declarațiile senatorului Jackson nu reprezintă politica guvernului american.

Nicolae Ceaușescu: Am citit declarațiile senatorului Jackson. Mi se pare că va trebui să-și completeze amendamentul în privința României, în sensul că, pe lângă cererea de a acorda dreptul la emigrare – care, de altfel, este acordat de România – să se prevadă și o intervenție pe lângă guvernul român pentru a acorda dreptul de revenire în țară, pentru că acum începem să avem probleme de acest fel.

Kissinger: Evrei sau alții?

Nicolae Ceaușescu: Îndeosebi evrei, dar aceste lucruri le tratăm direct cu guvernul Israelului, și într-un sens și în altul.

Kissinger: Lui Jackson eu i-aș da libertatea de emigrare, fără drept de întoarcere.

În orice caz, nu cred că amendamentul Jackson reprezintă o problemă majoră. Dacă s-ar putea face ceva, de natură simbolică, privind cazurile de dublă cetățenie sau de reunire a familiilor, aceasta ar îndepărta orice obiecție.

La câteva săptămâni după adoptarea legii, noi vom acorda clauza României, înaintea oricărei alte țări din Europa răsăriteană. Gestul la care m-am referit l-ați putea face după aceea, în forma în care am putea să o stabilim de comun acord, la 1-2 luni după acordarea clauzei.

Nicolae Ceaușescu: Mie mi se pare, totuși, că problema nu este bine înțeleasă. Practic, la noi nu există o problemă a emigrării. Lunar, pleacă din țară un anumit număr, care este tot mai mic. Între cei de origine evreiască sau germană, cei mai mulți pleacă acum în RFG. În total, mai sunt în România circa 55-60.000 de cetățeni de origine evreiască, iar cei care doresc să emigreze sunt tot mai puțini. Deci, nu există nici o problemă din acest punct de vedere.

Kissinger: Singura problemă care există privește familiile unor cetățeni americani și cazurile de dublă cetățenie. Este o problemă care poate fi rezolvată ușor, pentru că nici nu cauzează multă agitație.

Nicolae Ceaușescu: Există asemenea cereri?

Barnes: Cam 175 de cazuri de dublă cetățenie și 3-400 de membri de familie.

Nicolae Ceaușescu: Să vedem ce trebuie făcut ca să rezolvăm. Practic, cu Statele Unite nu avem probleme. Cu emigrația română din SUA avem relații foarte bune. În fiecare an vin câțiva să se stabilească din nou în țară.

Kissinger: Nici nu cred că există vreo problemă, am menționat-o doar în treacăt.

Ambasadorul îmi spune că mai este o prevedere în proiectul de lege, potrivit căreia pentru acordarea clauzei este necesar și un acord comercial de natură tehnică, referitor la facilitățile acordate oamenilor de afaceri. Aș sugera să se înceapă imediat negocierile pentru a fi gata cu acordul atunci când se va adopta legea. Pentru noi nu este nici o dificultate, așa că ambasadorul ar putea începe tratativele imediat, pentru a termina luna viitoare. Noi vom accelera procedurile la Washington, deși nu reușim întotdeauna să facem totul în câteva săptămâni. Acest acord nu reprezintă ceva deosebit, este o procedură standard. De altfel, avem unul și cu Uniunea Sovietică.

Nicolae Ceaușescu: În decembrie, noi am propus la Washington să încheiem un acord economic pe termen lung. Noi suntem gata să începem tratativele. M-am gândit și eu să propun realizarea unui asemenea acord. Desigur, sunt de acord să încheiem și o înțelegere referitoare la facilitățile de ordin tehnic.

Dorim, însă, și un acord de colaborare economică și tehnico-științifică pe termen lung. Avem asemenea acorduri cu aproape toate statele din Europa Occidentală.

Kissinger: Mi-aș permite să sugerez următorul program: întâi să încheiem acordul comercial tehnic; apoi se acordă clauza; după aceasta să începem negocierea acordului pe termen lung pentru colaborare economică și acea parte a colaborării științifice care nu va fi acoperită de acordul cultural care se negociază acum.34

Nicolae Ceaușescu: De acord.

Kissinger: Dacă ne încadrăm în program, am putea începe negocierea acordului pe termen lung în primele luni ale anului viitor.

Nicolae Ceaușescu: Complet de acord.

În ce privește problema acelor cetățeni la care v-ați referit, cred că trebuie să vedem și să soluționăm toate problemele pentru a nu mai avea motive de discuții.

Kissinger: Ambasadorul va urmări această chestiune. De fapt, nici nu știam că există acest aspect înainte de a citi notele respective, în avion.

Nicolae Ceaușescu: Noi considerăm că acestea sunt lucruri curente. Din acest punct de vedere nu cred că între România și Statele Unite se pot ivi asemenea probleme.

Am menționat că s-a realizat o extindere a schimburilor; am dori, însă, ca guvernul SUA să încurajeze și în continuare, poate mai mult ca până acum, realizarea unor investiții în România. Poate va găsi și căile de a acorda unele credite de investiții în România, în colaborare cu firme americane, dar în condiții mai avantajoase, ținând seama de faptul că România este o țară în curs de dezvoltare.

Kissinger: Ce s-a făcut cu creditele Eximbank?
Barnes: S-au acordat în ultimii doi ani, însă dobânzile au sporit, ca peste tot.

Nicolae Ceaușescu: Avem în vedere realizarea unor acțiuni foarte mari în România: irigații, care necesită cheltuieli uriașe, regularizarea unor cursuri de apă, acțiuni care să permită punerea în valoare a unor suprafețe mari pentru creșterea producției agricole. Statele Unite ar putea contribui la aceasta. În afară de aceasta, este industria care reprezintă un domeniu foarte important.

Kissinger: Vom fi bucuroși să discutăm aceste probleme. L-am putea trimite pe ministrul Agriculturii. Privim cu simpatie dezvoltarea cooperării, atât în agricultură, cât și în industrie. Ca și în trecut, vom fi gata să folosim influența noastră, atât pe lângă băncile particulare, cât și în cadrul Eximbank, precum și în instituțiile financiare internaționale, cum este B.I.R.D.36

Cel mai bine este ca ambasadorul Dumneavoastră să discute concret aceste probleme cu colaboratorii noștri, la Washington, iar noi vom folosi influența noastră pe lângă instituțiile internaționale și cele din țară pentru a obține ce este posibil.

Nicolae Ceaușescu: Bine, de acord.

Kissinger: Atitudinea noastră fundamentală este pozitivă. Politica noastră este ca România să fie menținută în fruntea listei țărilor din Europa răsăriteană în privința colaborării cu Statele Unite. Este un lucru de care ne este uneori extraordinar de greu să convingem agențiile noastre economice.

Nicolae Ceaușescu: În orice caz, atât în domeniul agriculturii, cât și al industriei, inclusiv în exploatarea materiilor prime, putem colabora bine. Avem minereuri cu un conținut mai sărac, dar în cantități mari pentru exploatarea cărora putem coopera în condiții corespunzătoare.

Kissinger: În legătură cu problemele agriculturii, urmează să țin o cuvântare majoră pentru a prezenta punctul de vedere al Statelor Unite la Conferința mondială a alimentației de la Roma. Vom anunța o nouă poziție care reprezintă o cotitură, deoarece până acum căutam numai pe piața liberă. Este prima noastră încercare de a soluționa problema pe o bază guvernamentală. Cred că anumite aspecte vor interesa și România. După aceasta, dacă se vor discuta aceste lucruri la Washington, vă asigur că vom examina în modul cel mai serios demersurile României.

Nicolae Ceaușescu: De acord.

Kissinger: Față de problemele concrete, la bumbac vom putea face ceva, la cerealele furajere va trebui să mă mai interesez.

Nicolae Ceaușescu: Avem în programul pe acest cincinal prevăzut să punem în valoare un zăcământ de cupru cu conținut nu prea bogat, dar exploatabil în carieră, ceea ce îl face rentabil. Dacă SUA sunt interesate, ar putea participa cu credite avantajoase în ceea ce privește dobânda, iar restituirea s-ar putea face în minereu.

Kissinger: Aceasta cred că privește Eximbank. Ați avut deja contacte cu firme sau doriți să vă ajutăm noi?

Nicolae Ceaușescu: Avem contacte, dar ne interesează creditele cu o dobândă mai mică. Firmele ne sfătuiesc să insistăm pe lângă administrație.

Kissinger: În ceea ce privește firmele americane, comportamentul lor dovedește că Marx și Lenin nu au avut dreptate, spunând că oricând capitaliștii înțeleg interesele țării lor. În politică acești capitaliști americani sunt niște idioți. Ei nu pricep că acordarea de credite nu depinde de o anumită insistență, ci de bazele politice pe care se stabilesc relațiile.

Nicolae Ceaușescu: Tocmai de aceea cred că trebuie apreciat că acești capitaliști americani au înțeles aspectul politic. Îmbinarea aspectului politic cu cel economic îi face adevărați marxiști.

Kissinger: Adevărul este că sunt idioți. După decretarea embargoului petrolier arab, șeful unei firme petroliere americane din Arabia Saudită l-a felicitat pe regele Feysal, spunând că de mult trebuia făcut acest pas. Acum respectivul nu mai este în Arabia Saudită, vă asigur.

Nicolae Ceaușescu: Dar unde e libertatea?

Kissinger: Pot spune ce vor în Europa, dar nu în Arabia Saudită, unde au nevoie de protecția noastră. Dacă vor să aibă această protecție, trebuie să urmeze linia sau cel puțin să nu se împotrivească politicii guvernului.

Nicolae Ceaușescu: În ce privește România, mi se pare că judecata lor este foarte bună. Ei văd că Statele Unite dau anual credite avantajoase în valoare de câteva miliarde de dolari și alte câteva miliarde sub formă de ajutor și nu au nici un folos. Dacă România primește credite avantajoase, acestea ar înlesni punerea în valoare a unor materii prime, cu avantaje și pentru România și pentru Statele Unite. Aceasta corespunde intereselor și ale guvernelor și ale firmelor americane.

Kissinger: Cu aceasta sunt de acord. Calea de urmat este de a discuta proiectele cu companiile americane și de a le supune la Eximbank. Dacă proiectele sunt economicește fezabile, desigur că vom da acordul politic și chiar vom încuraja pe plan politic asemenea acțiuni.
Barnes: Am impresia că domnul președinte are în vedere altceva, domnule secretar. Este vorba despre creditele Agenției pentru Dezvoltare.

Nicolae Ceaușescu: Un credit politic, ca să folosesc termenii dumneavoastră.

Kissinger: Aceasta reclamă acțiune în Congres. În starea în care se află Congresul în momentul de față acest lucru este foarte dificil. Dacă privim în viitor, peste câțiva ani, când vom controla situația, cred că va fi posibil să ne gândim din nou la aceasta.

Nicolae Ceaușescu: În fine, când l-am trimis recent pe consilierul meu la Washington,37 care a avut convorbiri cu dumneavoastră și cu președintele Ford, am pus problema unei vizite a președintelui în România. Nu știu dacă am putea avea în vedere anul viitor pentru realizarea vizitei.

Kissinger: Este foarte generos din partea dumneavoastră să-l invitați pe președinte. De fapt, am discutat cu dânsul această chestiune. Atitudinea lui este favorabilă. La un moment dat, el va trebui să meargă în Europa Occidentală. O posibilitate care trebuie avută în vedere, de asemenea, este legată de Conferința securității europene. Dacă se ține la nivelul cel mai înalt, atunci este posibilă o vizită în Europa răsăriteană, de fapt numai în România. Aș spune să luăm ca bază anul 1975.

Nicolae Ceaușescu: De acord.

Kissinger: Îmi place mult casa de oaspeți, este foarte elegantă. Desigur, acesta nu este singurul motiv pentru care ar veni președintele. Oricum, este bine să ne propunem realizarea vizitei în 1975.

George Macovescu: Am putea trece aceasta în comunicat?

Kissinger: Există întotdeauna o doză de nesiguranță în privința programului președintelui. Când se fixează o dată, iar apoi nu se respectă, pot apărea dificultăți. Mai bine să menționăm doar inițiativa și acceptarea ei, fără a spune 100 la sută că va avea loc în 1975.

Nicolae Ceaușescu: Am putea spune în comunicat că am convenit să începem negocierile pentru încheierea acordului comercial și, ulterior, a acordului economic de lungă durată. Să facem și o referire de principiu la încurajarea schimburilor între cetățenii celor două părți.

Kissinger: Ar fi, cred, foarte bine. Nu insist, dar mă întreb dacă am putea spune ceva despre cazurile de dublă cetățenie.
Barnes: Există o formulare bună în comunicatul vizitei din decembrie, care ar putea fi preluată. Este și mai generală.

Nicolae Ceaușescu: De acord.

Mai avem și unele probleme cu biserica română din SUA, care funcționează sub egida bisericii ortodoxe din România. Dar nu doresc să discut acum această problemă.

Putem spune în comunicat că s-a manifestat dorința comună de a dezvolta colaborarea și în viitor.

Cred că putem trece la problemele internaționale. Sunt gata să vă ascult.

Kissinger: Poate doriți să alegeți dumneavoastră tema, iar eu îmi voi spune părerea.

Nicolae Ceaușescu: Ați călătorit mult, ați cules multe impresii. Poate că eu aș alege o temă mai puțin interesantă.

Kissinger: Nu am venit aici pentru a vorbi despre probleme care nu prezintă interes pentru dumneavoastră. Altfel aș începe să vorbesc despre America Latină.

Nicolae Ceaușescu: Este foarte interesant; noi ne ocupăm foarte mult de dezvoltarea relațiilor cu țările latino-americane. Până acum am încheiat două tratate de prietenie în America Latină.

Kissinger: Cu ce țări?

Nicolae Ceaușescu: Argentina și Costa Rica. Întreținem relații apropiate cu aproape toate țările din America latină.

Dar, poate, într-adevăr, este mai bine să începem cu situația din Europa. Aici avem o problemă concretă, a Conferinței de securitate europeană38 și o problemă mai generală legată de existența unor stări de lucruri care pot duce la situații grave, cum este cea din Cipru. Părerea noastră este că asupra câtorva lucruri se trece uneori fără a se acorda o prea mare atenție, sau se consideră că ar fi ușor de soluționat.

Kissinger: Probleme de acest fel nu am niciodată.

Nicolae Ceaușescu: Cu toate că s-a obținut o serie de rezultate în îmbunătățirea relațiilor dintre un șir de state, situația continuă să fie, după părerea noastră, destul de complicată. Să spun drept, este o situație care, în multe privințe, se aseamănă cu situația premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial.

Kissinger: În Europa?

Nicolae Ceaușescu: Și în Europa și în lume.

Kissinger: De ce în Europa?

Nicolae Ceaușescu: Trebuie să vedem lucrurile în strânsă legătură și cu criza energiei, a materiilor prime, cu criza financiară care, împreună, creează o situație destul de serioasă. Există, de asemenea, o puternică deplasare a mijloacelor financiare, care duce la o nouă situație economică și, până la urmă, și politică.

Kissinger: De acord, aceste fenomene sunt foarte serioase.

Nicolae Ceaușescu: În definitiv, este greu de prevăzut cum vor acționa unele state, mai ales din Europa, pentru a soluționa aceste probleme. În trecut ele au ales calea militară.

Pe urmă, sunt probleme încă nesoluționate în Europa, cu toți pașii care s-au făcut spre înțelegere și cu toate acordurile deja realizate. Situația din Cipru este foarte elocventă în această privință.

Kissinger: Ea demonstrează încă o dată că nu există leac pentru prostie. Împreună, militarii greci și turci au creat o porcărie de mari proporții.

Nicolae Ceaușescu: În altă ordine de idei, este vorba de concentrarea foarte mare de forțe militare în Europa, cea mai mare din lume, fără precedent în trecut. Cu toate că există diferite alte focare de încordare, Europa rămâne, după părerea noastră, problema numărul unu, care trebuie să ne preocupe în momentul de față.

Kissinger: De acord că este problema numărul unu.

Nicolae Ceaușescu: Se pune acum problema cum trebuie acționat în această situație foarte complicată. Ca să fiu în concordanță cu spiritul deschis al discuțiilor noastre din trecut, aș dori să spun unele gânduri în această privință.

Kissinger: De aceea v-am rugat să începeți Dumneavoastră. Eram convins că aveți ceva.

Nicolae Ceaușescu: Am impresia că, atât Statele Unite, cât și Uniunea Sovietică, consideră că problemele se pot soluționa numai printr-o înțelegere între ele. Aceasta nu ar face decât să repete situația dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Faptele demonstrează că asemenea soluții nu sunt stabile sau viabile.

Kissinger: Cred că așa gândește Uniunea Sovietică. Gândirea noastră este mult mai complicată.

Nicolae Ceaușescu: În orice caz, pentru a putea soluționa problemele din Europa și pentru a realiza o adevărată securitate pe continent, sunt necesare concepții și acțiuni noi.

Eu vă spun niște gânduri pe care le vom dezbate la Congres. Dar ați venit înainte și aș dori să vi le înfățișez.

Prima problemă este de a se ajunge la o reală dezangajare militară și la o reducere a concentrării de forțe. Ce se discută la Viena, să spun cinstit, noi apreciem că nu are nici o valoare.

Kissinger: De acord cu Dumneavoastră.

Nicolae Ceaușescu: Pentru informarea dumneavoastră, nu am luat încă o hotărâre, dar ne-am pus întrebarea dacă mai are rost să participăm, chiar în calitate de observatori.

Considerăm, deci, că realmente, este necesară o abordare într-o concepție nouă și într-un spirit de acțiune nou, a problemei privind concentrarea forțelor militare și armamentelor în Europa.

Este un lucru anormal și aproape neîntâlnit în istorie – în orice caz în istoria modernă – ca la 30 de ani după război să nu se încheie un tratat de pace și nici să nu se aibă în vedere acest lucru. În fond, Europa trăiește în stare de armistițiu, dacă ar fi să luăm documentele de la Postdam.

Deci, a doua problemă este de a pune cu fermitate problema lichidării acestui provizorat și de a se ajunge, realmente, la un acord de pace, cu toate consecințele ce decurg din aceasta privind lichidarea completă a oricăror urmări ale stării de război, ca și a oricăror drepturi asumate în virtutea acestui fapt. Aceasta presupune, de asemenea, retragerea trupelor străine de pe teritoriile altor state, precum și alte măsuri.

În acest spirit judecăm noi și problema Conferinței general-europene pe care o considerăm nu ca un moment de încheiere, cum gândesc unii, ci ca un început pentru a merge în continuare spre soluționarea definitivă a problemelor.

Kissinger: În privința atitudinii noastre față de Conferința europeană, noi nu am fost principalii promotori și nu noi suntem de vină că lucrurile merg destul de încet. Dorim să se ajungă la o încheiere rezonabilă și, personal, cred că Conferința se va putea încheia în primăvara anului viitor. Nu există încă un acord cu privire la nivelul fazei finale. Toată lumea spune că aceasta depinde de rezultatele Conferinței, dar acestea sunt deja perfect previzibile. Convingerea mea personală este că ultima fază va avea loc la nivelul cel mai înalt.

Înainte de a se ajunge, însă, la această concluzie, dulapurile ministerelor de Externe se vor umple de rapoarte asupra unor discuții grandioase pe această temă. Dar îmi dau seama că nu aceasta este grija Dumneavoastră principală.

Nicolae Ceaușescu: Într-adevăr, grija principală nu este nivelul, ci cu ce vom veni la Conferință.

Kissinger: După cât înțeleg, la primul coș a rămas problema modificării pașnice a frontierelor și cea a valabilității egale a principiilor sau a faptului că ele trebuie îndeplinite cu egală strictețe. Cred că problema este rezolvată, pentru că, oricum, nimeni nu înțelege despre ce este vorba.

Nu mă mai refer la celelalte aspecte, pentru că am sta toată noaptea. Mai multe probleme par a fi la coșurile III și IV. Cred că, la sfârșit, vom veni cu ceva rezonabil. Oricum, nu cred că documentul va marca un punct de cotitură în istorie.

Nicolae Ceaușescu: Și eu cred că problemele principale sunt rezolvate sau în curs de rezolvare, chiar și cele de la coșul III, cele umanitare. După părerea mea, problemele principale rămân cele de ordin militar, pentru prevenirea unor noi situații de încordare și cele referitoare la crearea unui organism cu caracter consultativ, într-o formă care să nu pună probleme, dar care să asigure continuarea discuțiilor asupra unui șir de aspecte care rămân de soluționat.

Kissinger: Am convenit cu domnul ministru de Externe ca ambasadorii noștri la Geneva să fie în contact asupra acestei probleme.

Foarte sincer, doresc să vă spun că părerea noastră este exact opusă preocupării Dumneavoastră. Dumneavoastră doriți să preveniți, printr-un sistem general, ca o superputere să se amestece în afacerile interne ale statelor din Europa răsăriteană și pentru aceasta mecanismul amintit este foarte util. Noi am dori să prevenim situația în care aceeași superputere să intervină în Europa occidentală, iar în această privință mecanismul prezintă anumite pericole.

Nicolae Ceaușescu: Depinde cum este organizat.

Kissinger: Aceasta am dori să discutăm la Geneva. Dorim realmente să examinăm ideile Dumneavoastră cu privire la mecanism înainte de a adopta o hotărâre.

Nicolae Ceaușescu: Noi înțelegem că Statele Unite, fiind prezente în Europa, participând la Conferință, semnând documentele Conferinței, își asumă anumite responsabilități și dorim ca aceasta să contribuie la realizarea unei politici noi, a securității în Europa.

Kissinger: Înțeleg sensul observației Dumneavoastră.

În ce privește problematica militară, și eu cred că discuțiile de la Viena nu duc în prezent la nimic util. Impresia noastră este că Uniunea Sovietică nu dorește să se facă progrese în această direcție în prezent.

Nicolae Ceaușescu: Noi considerăm că problemele din Europa sunt foarte complicate și ascund pericole mari. În orice moment s-ar putea ivi noi complicații, de genul celor din Cipru, cu implicații destul de largi și greu de prevăzut.

Kissinger: Noi dorim să acționăm pentru stabilizarea situației, pentru o mai mare securitate.

Nicolae Ceaușescu: Îmi dau seama că acum nu este timpul să discutăm, dar ridic această problemă, cu dorința de a se reflecta asupra ei și de a se gândi la soluții care, realmente, să creeze altă situație.

Kissinger: Ne interesează mult ideile Dumneavoastră cu privire la modalitățile concrete în care s-ar putea avansa spre o reglementare de pace și la conținutul acesteia.

Nicolae Ceaușescu: Ceea ce conțin toate tratatele de pace: lichidarea stărilor de lucruri determinate de război, cu toate consecințele ce decurg din aceasta.

De altfel, în însăși Carta Națiunilor Unite sunt anumite aspecte determinate de starea de război, în legătură cu care vor trebui găsite soluții corespunzătoare. Nu mă refer la dreptul de veto, nu este o problemă actuală.

Dar în Cartă sunt prevederi care mențin dreptul de intervenție în treburile altor state.

Kissinger: Doriți să preveniți posibilitatea aplicării acestora?

Nicolae Ceaușescu: Cred că toată lumea dorește aceasta.

Kissinger: Din punct de vedere tehnic-juridic, Dumneavoastră sunteți stat inamic pentru Uniunea Sovietică?

Nicolae Ceaușescu: Legal nu, avem tratat. Dar în legătură cu articolul 53 referitor la „fostele state inamice" se pot găsi oricând interpretări.

Kissinger: Înțeleg ce aveți în vedere.

Nicolae Ceaușescu: Să știți că nu este vorba numai de România. Este, în fond, o situație unică în istorie când, la mult timp după un război, anumite țări mențin dreptul de a interveni oricând consideră că este cazul.

Kissinger: Înțeleg foarte bine punctul Dumneavoastră de vedere.

Personal, cred că dacă ar fi vorba de un tratat de pace cu Germania, acesta ar fi foarte greu de negociat în acest moment. Pe de altă parte, nu văd încă ce ar da un tratat de pace altor țări.

Nicolae Ceaușescu: Noi avem un tratat de pace, semnat la Paris în 1947. Cu toate acestea nu dorim să repetăm povestea cu mielul și lupul.

Kissinger: Înțeleg ce aveți în vedere. Personal, cred că un tratat de pace cu Germania este acum foarte dificil, datorită condițiilor și mentalității din cele două părți ale Germaniei.

I-am spus lui Brejnev că cel mai mare pericol pentru pace este ca RDG să câștige campionatul mondial de fotbal. În mare măsură el a fost de acord. Încrederea lor în forțele proprii ar fi căpătat atunci proporții nemaipomenite și necontrolabile. Ei joacă fotbal după filozofia lui Kant, metodic.

Nicolae Ceaușescu: Îi cunoașteți mai bine pe germani.

Kissinger: Este adevărat. Vreau să spun că noi dorim să ajungem la slăbirea confruntării militare în Europa Centrală și în alte regiuni.

Nicolae Ceaușescu: Problemele acestea merită să fie discutate o dată mai în amănunt pentru că, oricum, Statele Unite, asumându-și o anumită răspundere în Europa, trebuie să țină seama mai mult de interesele tuturor statelor de pe continent.

Kissinger: Este un punct important, pe care cred că îl înțeleg acum foarte bine. Să spun cinstit, poate că până acum nu am privit lucrurile și sub acest aspect, pe care l-ați ridicat într-un mod atât de nuanțat.

Nicolae Ceaușescu: Aș relua o idee pe care am spus-o la început. Trebuie văzut, cred, că a merge pe ideea că problemele pot fi soluționate numai prin înțelegeri în doi este de natură să ducă la eșec. Noi apreciem rolul Uniunii Sovietice și al Statelor Unite. Am spus aceasta lui Brejnev și altor conducători sovietici. Dar apreciem, totodată, că, pornind de la acest rol, ele nu pot și nu vor putea niciodată să soluționeze totul în numele altora sau nesocotind pe alții.

Kissinger: Noi, în Statele Unite, nu mergem pe acest drum.

Nicolae Ceaușescu: Îmi reamintesc – iar dumneavoastră cunoașteți bine – ce s-a întâmplat în 1939. Stalin a preferat înțelegerea cu Hitler. S-a scris că este o înțelegere pentru o mie de ani, dar știm cât a durat și ce urmări a avut. Știm că Statele Unite nu pot fi asemuite cu Germania, dar pericolul unei înțelegeri în doi este văzut de toate țările din Europa chiar și de cei mai buni aliați ai dumneavoastră.

Kissinger: Nu le plac înțelegerile noastre, ca să le poată face ei.

Nicolae Ceaușescu: Poate sunt împinși la aceasta de felul cum acționează Statele Unite.

Kissinger: Credeți că politica franceză are ceva de-a face cu ce am făcut noi?

Nicolae Ceaușescu: Politica franceză poate nu, dar să știți că apreciez mai mult această politică, care este totuși, mai realistă ca a altora.

Kissinger: În Europa occidentală sau în Statele Unite?

Nicolae Ceaușescu: În Europa.

Kissinger: Cel puțin, francezii încearcă să ducă o politică națională. Tot ce vreau să spun este că nu noi suntem cei care îi provocăm să facă ceea ce fac.

Nicolae Ceaușescu: Dar pericolul nu este atât din partea Franței…

Kissinger: Ci …?

Nicolae Ceaușescu: Până la urmă, problema este că se poate ajunge la o accentuare a divizării Europei. Poate fără să vrea, Statele Unite contribuie la aceasta.

Kissinger: Cum?

Nicolae Ceaușescu: Vorbesc acum nu ca un președinte cu secretarul de Stat al Statelor Unite, ci ca un om politic cu un alt om politic care, indiferent de faptul că îndeplinește o răspundere sau alta, înțelege într-un mod mai general problemele momentului.

Kissinger: Sunt de acord că este necesar să pătrundem sensul istoriei, iar nu numai evenimentele zilei. Cred, de asemenea, că situația în Europa este mult mai complicată decât își dau seama cei mai mulți americani. Ce pași concreți pot fi întreprinși la un moment dat, aceasta este o întrebare mai dificilă.

Nicolae Ceaușescu: Cred că unii pași concreți sunt legați de Conferința europeană, unde o serie de acțiuni, cel puțin din punct de vedere politic, pot deschide căi de soluționare a problemelor în viitor. Nu sunt printre cei care își fac iluzii despre diferitele acorduri. Știu că ele stau în vigoare cât timp se bizuie pe un anumit raport de forțe, dar și ele pot juca un anumit rol. De aceea, consider că documentele securității europene trebuie să fie cât mai clare cu putință.

În convorbirea avută acum cinci43 ani, am vorbit de faptul că se vor produce mari schimbări. Acum putem vedea că schimbările sunt prea mari și s-au petrecut prea repede. Asupra unora nu toată lumea are înțelegerea corespunzătoare și este pregătită să le facă față.

Kissinger: Avem o serie de probleme pe care trebuie să încercăm să le abordăm, iar în Occident suntem singura țară care le poate rezolva. Trebuie să menținem dialogul constructiv în problema armelor nucleare, altfel pericolele vor deveni prea mari pentru ambele părți. Aceasta este evident.

Trebuie să încercăm să facem ceva cu problema energiei. Dacă nu ne așezăm în fruntea acestei acțiuni, se poate ajunge la o asemenea slăbire politică a Vestului, încât întreaga structură din perioada postbelică se poate dezintegra.

Istoria ne dă, desigur, o anumită perspectivă. Dar să nu credeți că apreciem că putem să rezolvăm toate aceste probleme numai cu Uniunea Sovietică.

În Europa avem nevoie de mai multă conștiință națională. Dacă SUA ar acționa singure în toată lumea, în toate problemele, ne-am epuiza repede substanța națională. De aceea, înțelegem că trebuie să contribuim ca Europa să dobândească o identitate mai puternică. Acest lucru este necesar și pentru propria noastră bunăstare.

Nicolae Ceaușescu: Eu am încredere în Europa. Dar sunt și probleme complicate care trebuie soluționate. Aici Uniunea Sovietică și Statele Unite pot aduce o contribuție importantă în măsura în care țin seama de tendințele existente și de năzuințele popoarelor europene.

Kissinger: Vreau să vă spun ceva, domnule Președinte, pentru a arăta că înțeleg preocuparea Dumneavoastră.

Cândva, când eram profesor, am studiat politica externă a lui Bismark.În acea perioadă situația din Germania era următoarea: era o țară oarecum agresivă – Prusia și o țară mai puțin agresivă – Austria, plus o seamă de state germane mai mici care priveau spre Austria, căutând protecția ei. În 1864, Bismark a convins Austria că țările mici nu fac decât greutăți, încurcă lucrurile și de aceea este mai bine ca problemele să fie rezolvate de Prusia și Austria direct, fără a ține seama de țările mai mici. Austria a acceptat. Toate statele germane mai mici au fost demoralizate. Doi ani mai târziu, Prusia ataca Austria, care ajunsese total izolată.

Uneori, putem învăța din istorie.

Nicolae Ceaușescu: Să sperăm.

Kissinger: Nu va exista un condominiu atâta timp cât eu sunt secretar de stat. Nu suntem copii, știm și noi ce este strategia. Și, la urma urmei, ce am făcut noi care ar putea sugera că ne îndreptăm spre un condominiu?

Nicolae Ceaușescu: Cred că am discutat destul despre Europa. În orice caz, aș dori să repet că noi am dori ca Statele Unite să adopte la Conferința europeană o poziție cât mai constructivă posibil și, în general, în îndeplinirea răspunderii pe care și-a asumat-o în Europa, să contribuie la rezolvarea problemelor complexe, în spiritul securității și păcii.

Kissinger: După discuțiile cu reprezentanții Dumneavoastră cred că vom deveni ceva mai activi la Conferință.

Pot spune în mod confidențial că, în general, intenționăm să fim mai activi și vom vorbi serios cu cancelarul vest-german, atunci când va veni la Washington, în decembrie.

Cred că înțeleg problema fundamentală pe care o aveți în vedere în legătură cu rolul Americii în Europa.

Ați menționat Ciprul și Orientul Mijlociu. Pe care doriți să le discutați?

Nicolae Ceaușescu: Despre Orientul Mijlociu cel mai mult puteți vorbi Dumneavoastră. Ați fost acolo de mai multe ori, acum mergeți din nou.

Kissinger: M-am cam supărat că nu am fost invitat la conferința arabă la nivel înalt. Am văzut în ultimul timp mai mulți arabi decât s-au văzut ei între ei.

Mi s-a spus că trebuie să mă însor pentru că m-am sărutat cu atât de mulți miniștri arabi încât nu o să mai pot face diferența.

Mie îmi plac liderii arabi. Sunt oameni cu personalitate puternică, cu un temperament romantic, cu o enormă complexitate de calcul, angajați permanent în încercarea de a obține un avantaj pe seama altuia. Ce se poate întâmpla când se adună împreună 19 prim-miniștri și președinți arabi este dincolo de capacitatea mea de imaginație. Problema de bază cu arabii este că nu poți spune unde se sfârșește realitatea și unde începe poezia epică. Cred că la Rabat au făcut mai multă poezie epică.

Părerea noastră despre Organizația palestiniană este destul de clară. Nu avem nimic împotriva OLP ca atare. Eram gata să începem contactele politice cu ei. Începusem deja, după cum știți, unele explorări secrete.

Problema imediată este însă cum să redăm cel puțin o parte din Cisiordania sub control arab. Pentru aceasta era necesar Hussein. Ideea mea era să aibă loc negocieri între Hussein și israelieni. Am obținut acordul Israelului pentru asemenea negocieri acum 6 săptămâni. Într-un termen de 6 luni am fi reușit cu siguranță să realizăm ceva. După acest acord ar fi venit momentul recunoașterii OLP.

Acum avem de a face cu o situație foarte complexă. Arabii au recunoscut OLP, cu care Israelul nu vrea să discute. Este adevărat că nimeni nu dispune de mijloace să-i determine pe israelieni să facă ceva, cu excepția noastră. Dar există limite și în privința capacității noastre, care țin mai mult de situația noastră internă. Totuși, acționând în secret, pas cu pas, se putea ajunge la înapoierea măcar a unei părți din Cisiordania către Iordania, cu alte cuvinte către arabi.

Știu ce se va întâmpla acum. Sadat și Feysal sunt conștienți că s-au încurcat lucrurile. Așa că acum îmi vor cere să fac o minune. Hussein a ieșit din joc. Assad a realizat ceea ce și-a dorit, adică să îngreuieze posibilitatea unor negocieri separate și să evite propria izolare. Mie îmi place în mod special Assad. Îl cunoașteți?

Nicolae Ceaușescu: Suntem prieteni.

Kissinger: Este un om cu un caracter puternic, de o mare integritate. Eu înțeleg bine politica lui, aproape că nici nu are de ales.

Acum mă duc în zonă să le spun că trebuie să rezolve încurcătura în care au intrat. Principalul este să menținem ritmul mișcării înainte spre pace. Aceasta trebuie, desigur, să includă și Siria și pe palestinieni, dar trebuie făcut într-un fel care să poată da rezultate.

Este greu de spus ce se va întâmpla în mod concret. Secretul acțiunii noastre de anul trecut și de anul acesta este că Statele Unite nu au anunțat niciodată un scop final, ci au avansat pas cu pas. Aceasta i-a împiedicat pe oponenții noștri din interior să se unifice. De asemenea, Israelului i-a fost mai greu să ne reziste. Acesta este acum singurul mod de a proceda care poate avea succes. Alternativa este înghețarea situației sau un nou război. Apreciez că un război ar fi acum fără rezultat: o victorie tactică pentru israelieni, dar un nou impas strategic.

Va trebui să vedem ce se poate pune la cale acum. Până la urmă, va trebui să mergem cu toții la Geneva. Am sperat sincer că se va putea realiza o oarecare retragere israeliană înainte de Geneva, pentru că, după redeschiderea conferinței va urma, normal, o lungă perioadă de stagnare.

Aceasta este o apreciere cinstită a situației. S-ar putea să-mi schimb părerea după ce mă văd cu toți prietenii mei, începând de marți seara.

Nicolae Ceaușescu: Situația este, desigur, complexă în Orientul Mijlociu.

Și eu m-am întâlnit practic, cu toți conducătorii arabi, în afară de regele Feysal.

Kissinger: Vă așteaptă o mare surpriză. Pentru a vă ilustra mentalitatea arabă, iată ce mi s-a întâmplat. După discuțiile avute cu primul ministru israelian le-am trimis câte o scrisoare miniștrilor de externe arabi. Când m-am întâlnit cu unul dintre ei, mi-a spus: „Acum știm că ai mințit pentru că am comparat toate scrisorile și am văzut că sunt identice!".

Nicolae Ceaușescu: Sigur, arabii au o civilizație veche, o veche experiență și pot fi și destul de romantici. În sine, nu este un lucru rău.

Kissinger: Mie, sincer, îmi plac, am o slăbiciune specială pentru sirieni. Pentru aceasta Dumnezeu mă va pedepsi într-o zi.

Nicolae Ceaușescu: Nu cred!

Pe lângă toate acestea, arabii au căpătat acum un atu puternic – petrolul și cele câteva zeci de miliarde de dolari care se concentrează în Orientul Mijlociu. Eu am, totuși, impresia că, dacă se constată că sunt înțeleși, cu arabii se poate ajunge la rezultate bune.

Kissinger: De acord cu Dumneavoastră!

Nicolae Ceaușescu: Acum cinci ani, când ați venit cu președintele Nixon, relațiile noastre cu țările arabe nu erau prea bune, iar după vizită, cu sprijinul prietenilor, aceste relații s-au înrăutățit și mai mult.

Actualmente, aș putea spune că dintre țările socialiste, poate cu excepția Iugoslaviei, avem, poate, cele mai bune relații cu țările arabe.

Kissinger: Probabil este adevărat. Este și impresia mea după discuțiile avute cu arabii.

Nicolae Ceaușescu: Avem relații bune și cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei. Cu Arafat am chiar relații prietenești, acum două săptămâni a fost în România.

În lumea arabă s-au produs schimbări radicale, în ultimii ani, în ceea ce privește felul de a judeca lucrurile. Astăzi este acceptat faptul că Israelul constituie o realitate și că trebuie să se ajungă la o înțelegere corespunzătoare cu el. Deci, fantezia și romantismul din trecut au dispărut în mare măsură în ce privește problemele legate de Israel. Mai toate țările arabe au înțeles că trebuie să se preocupe mai mult de dezvoltarea lor economică și socială, să-și asigure independența. Ei înțeleg acum bine că războiul și menținerea încordării în Orientul Mijlociu sunt în detrimentul lor din toate punctele de vedere, după cum sunt, de altfel, și pentru Israel.

Kissinger: Pentru Israel în orice caz.

Nicolae Ceaușescu: S-au produs deci schimbări mari. Acestea creează, după părerea mea, condițiile pentru o soluționare acceptabilă tuturor părților.

Recunoașterea O.L.P. era de așteptat și nu trebuie considerat ca ceva surprinzător.

Kissinger: Nu sunt surprins, dar cred că acum s-a făcut o greșeală tactică.

Nicolae Ceaușescu: Chiar și tactic nu este o greșeală. Israelul însuși are nevoie de anumite zguduiri pentru a înțelege realitatea. Ieri am discutat despre aceasta cu ministrul Economiei, Bar-Lev.

Kissinger: Sper că este mai priceput în economie decât în linii de apărare.

Nicolae Ceaușescu: Liniile de apărare nu mai au azi mare valabilitate.

Kissinger: Îl cunosc pe Bar-Lev, mi-a fost student. Este un om foarte inteligent.

Istoria războaielor în deșert arată că armata care se află la celălalt capăt al deșertului pierde. În cel de-al Doilea Război Mondial nici un comandant nu a câștigat două bătălii la rând, pentru că se îndepărta de bază.

Nicolae Ceaușescu: N-aș dori să intru în considerente strategico-militare.

Fapt este că Bar-Lev a spus că ei recunosc existența unei probleme palestiniene și că ea trebuie soluționată.

Kissinger: Fără îndoială. Și care era soluția lui?

Nicolae Ceaușecscu: Nu am discutat soluții cu el. Dar însuși faptul că și în Israel începe să se înțeleagă faptul că trebuie soluționată problema palestiniană este un element pozitiv.

Kissinger: De acord. Numai că acum va mai dura.

Nicolae Ceaușescu: Fără îndoială. Dar câte o dată anumite evenimente pot forța oamenii să înțeleagă, așa cum s-a întâmplat în Portugalia cu coloniile.

Kissinger: Cred că nu este rea comparația. Am crezut întotdeauna că în Israel, când se ajunge la pace, lucrurile se vor petrece ca în Portugalia, la început foarte încet, pentru un timp, apoi foarte repede.

Nicolae Ceaușescu: În fond, Arafat și cercurile conducătoare ale OLP au ajuns la concluzia că trebuie pornit de la realități, iar printre aceste realități se numără și existența Israelului.

Kissinger: De ce nu o spun public?

Nicolae Ceaușescu: Prima dată am discutat cu el acum doi ani și jumătate. Pe atunci nici nu vroia să audă. De fapt, suntem singurii care i-am pus problema că trebuie pornit de la recunoașterea realităților și de la necesitatea organizării unui stat pe un teritoriu al lor.

Kissinger: De acord că aceasta este singura platformă realistă.

Nicolae Ceaușescu: Acum ei acceptă această idee. Ultima dată am discutat cu ei cu harta în față. În fond, ei doresc să-și organizeze un stat independent în Cisiordania, pe teritoriul ocupat în 1967, și în Gaza, legând cele două părți printr-un coridor în genul celui de la Berlin.

De asemenea, ei sunt gata să accepte o anumită formă de colaborare cu Hussein și în perioada următoare, chiar după constituirea statului lor, într-o formă federală, sau așa cum ajung să se înțeleagă.

Kissinger: Preocuparea noastră, domnule Președinte, nu este Hussein ca atare, ci cum să ajungem la negocieri efective.

Nicolae Ceaușescu: Recent l-am trimis pe reprezentantul meu la regele Hussein, după vizita lui Arafat, tocmai pentru a discuta această problemă.

Am impresia acum că înțelegerea de la Rabat creează condiții pentru o abordare mai realistă, angajând și OLP pe un drum nou.

În mod confidențial, vreau să vă spun că Arafat este foarte preocupat ca în toate problemele să aibă garanții cât mai mari din partea ONU. Ar dori, de asemenea, ca teritoriul să-l primească cel puțin cu participarea ONU dacă nu prin ONU.

H.Kissinger: Foarte interesant.

Nicolae Ceaușescu: A învățat și el ceva în 20 de ani.

De aceea mi se pare că situația este acum mai favorabilă pentru a înainta spre o soluție.

Zilele acestea urmează să se discute la ONU problema palestiniană. Fără îndoială că ar fi util ca Statele Unite să adopte o poziție cât mai realistă, în orice caz nu o poziție de respingere a OLP.

Cu atât mai bine ar fi dacă însuși Israelul ar recunoaște necesitatea unei soluționări politice a problemei palestiniene, care să le asigure palestinienilor dreptul la o viață independentă. Aceasta ar crea o bază nouă pentru soluționarea problemelor în perspectivă. Israelul nu trebuie să-i ridice pe palestinieni împotriva sa, ci, dimpotrivă, să și-i aproprie.

Avem exemplul greșelii lui Makarios în Cipru, care nu a înțeles nevoia de a ține seama de turci, de a le asigura condiții egale și de a-i apropia.

Kissinger: Complet de acord.

Nicolae Ceaușescu: Palestinienii există acolo și vor exista. Oricum, israelienii vor trebui să trăiască în pace și colaborare cu ei. Trebuie, însă, să li se și ofere posibilitatea de a face aceasta.

Din discuțiile cu Arafat și cu alți conducători palestinieni, consider că este posibilă o soluție rezonabilă și acceptabilă în problema palestiniană.

Kissinger: Foarte interesant.

Nicolae Ceaușescu: Însăși dorința lor de a angaja ONU mai puternic este foarte pozitivă.

Kissinger: Vom stabili contacte cu ei în următoarele câteva luni, pentru informarea Dumneavoastră confidențială, probabil înainte de sfârșitul anului. Va trebui ținut în secret din motive interne.

Nicolae Ceaușescu: Este bine. Cred că veți ajunge la concluzii și înțelegeri realiste.

Ei doresc, la un anumit moment, să se întâlnească și cu conducătorii Israelului.

Kissinger: I-ați spus acest lucru lui Bar-Lev?

Nicolae Ceaușescu: I-am spus.

Kissinger: Și ce a spus el?

Nicolae Ceaușescu: A spus că va raporta.

Cred că aveți dreptate, ar fi bine dacă Israelul s-ar retrage din unele teritorii. Aceasta ar crea o atmosferă mai bună. În același timp, este util, după părerea mea, să se reia negocierile de la Geneva cât mai curând. Nu pentru că acolo s-ar soluționa problemele, ci pentru că optic, pentru opinia publică s-ar crea o atmosferă nouă. În același timp, se pot continua negocierile pe alte diferite căi.

Kissinger: Depinde, de fapt, cum se duc negocierile la Geneva. Dacă se duc într-un anumit spirit, atunci procesul va merge exact cum ați spus. Dar sunt țări care văd în aceasta o problemă de prestigiu, insistă ca nimic să nu se producă fără participarea lor. Aceasta complică lucrurile. Însă modelul prezentat de Dumneavoastră este exact ceea ce doresc și prefer și eu.

Nicolae Ceaușescu: În politică trebuie să se țină seama și de prestigiu. În cadrul Conferinței se poate foarte bine să se dea girul și aprobarea pentru cele realizate în tratativele duse pe alte căi care, oricum, nu pot fi excluse.

Kissinger: Cred că este o procedură foarte bună. Voi discuta aceasta în timpul vizitelor în Orientul Mijlociu.

Nicolae Ceaușescu: Cred că este în interesul reglementării, inclusiv interesul Statelor Unite, de a fi angajate în acest proces și alte state. Nu multe, dar un anumit număr de state care pot ajuta efectiv la rezolvarea problemelor.

Kissinger: De exemplu?

Nicolae Ceaușescu: Unele state din Europa occidentală, Iugoslavia, România chiar.

Kissinger: Mă interesează mai mult România decât Iugoslavia. Vorbesc foarte serios. Iugoslavia adoptă o poziție prea unilaterală.

Nicolae Ceaușescu: Câteva țări din grupul nealiniaților ar putea fi de mare ajutor. Au influență și în țările arabe și au și legături cu Israelul, în ciuda unor probleme.

Kissinger: Mă voi gândi foarte serios la aceasta. Cred că ar putea fi calea de urmat. Înțeleg că s-ar deschide Conferința de la Geneva, iar paralel s-ar desfășura discuții cu sprijinul unor țări nealiniate și europene.

Nicolae Ceaușescu: Pot fi constituite o serie de grupuri de lucru care să studieze diferite probleme. Între timp, ar continua discuțiile. Se asigură astfel și prestigiul, se înlătură susceptibilitățile, se creează o atmosferă optimă pentru soluționarea problemelor.

Chiar pentru relațiile Statelor Unite cu țările vest-europene este utilă participarea unor state din zonă. Vedeți, acum încep să apăr Statele Unite!

Kissinger: În Europa există o singură țară care creează probleme.

Nicolae Ceaușescu: Nu aș vrea să intru într-o discuție pe această temă.

Kissinger: Întrucât problemele reale nu se discută la Geneva, până la urmă este destul de indiferent cine va merge la Geneva. Singura problemă este cu Israelul.

Nicolae Ceaușescu: Și eu am convingerea că nu la Geneva se rezolvă lucrurile. Dar anumite forme nu trebuie excluse.

Kissinger: De acord.

Nicolae Ceaușescu: Oricum, o participare mai activă a ONU, cel puțin în faza finală, pentru girul politic și concretizarea definitivă a soluțiilor își are importanța sa.

Kissinger: Din nou sunt de acord.

Nicolae Ceaușescu: Aveam de gând să vă ofer o masă. Să nu ne acuzați că v-am invitat în România și nici măcar nu v-am dat de mâncare.

Poate să facem acum o pauză și să continuăm mai târziu.

(După dineu)

Nicolae Ceaușescu: Am să vă rog să transmiteți președintelui Ford salutul meu și cele mai bune urări. Aștept cu multă plăcere să-l reîntâlnesc în România.

Kissinger: Voi face aceasta negreșit.

Nicolae Ceaușescu: Vă rog, de asemenea, dacă aveți ocazia, să transmiteți domnului Nixon salutul meu și urări de sănătate. Știu că a avut o situație grea cu sănătatea și îi urez însănătoșire grabnică.

Kissinger: Va aprecia mult acest gest. Eu vorbesc adesea cu președintele Nixon la telefon. Și în mod sigur voi sta de vorbă cu el la revenirea în SUA. Îi voi transmite salutul Dumneavoastră.

Nicolae Ceaușescu: Noi păstrăm o amintire prietenească față de domnul și doamna Nixon, așa că vă rog să transmiteți din partea și a soției, urările noastre și pentru doamna Nixon. Sper că va fi posibil să ne reîntâlnim.

Kissinger: Voi face aceasta. Sunt sigur că va aprecia gestul pentru că, dintre liderii lumii, pe Dumneavoastră vă prețuia și vă respecta cel mai mult.

Nicolae Ceaușescu: Noi, și eu personal, suntem convinși că fostul președinte Nixon a făcut mult pentru destinderea internațională, pentru colaborarea dintre țările noastre.

Kissinger: Istoria îl va trata mai bine decât au făcut-o contemporanii săi.

Nicolae Ceaușescu: Din păcate, așa se întâmplă câteodată.

Mi se pare că rămăsesem la Cipru. Noi considerăm că este o situație deosebit de gravă, care poartă pericolul unor mari complicații în zonă. De aceea suntem convinși că trebuie făcut totul pentru o soluție cât mai grabnică. Nu are rost să intrăm în istoria acestei probleme, dar considerăm că menținerea independenței și integrității Ciprului este esențială pentru pacea în zonă.

Kissinger: La început, vecinii Dumneavoastră au vânturat ideea că Statele Unite au pus la cale lovitura de stat din Cipru. Aceasta este o prostie totală. Noi nu avem nimic împotriva lui Makarios. Singurul lui necaz era că talentul său era mai mare decât insula. Lucrul acesta li se întâmplă multor greci.

Evenimentele s-au petrecut acolo în ultimele două săptămâni ale președintelui Nixon și în prima săptămână a președintelui Ford.

În esență, noi suntem în favoarea unei soluții negociate care să asigure independența și integritatea Ciprului. Vineri, voi pleca la Ankara să văd dacă îi pot convinge pe turci să facă un gest care să le permită grecilor să vină la tratative.

Nicolae Ceaușescu: În fond, se pare că punctele de vedere sunt foarte apropiate.

Kissinger: În multe probleme.

Nicolae Ceaușescu: Și grecii din Cipru acceptă ideea federalizării, fără împărțirea insulei în două zone.

Kissinger: Cred că aceasta este soluția care se va accepta până la urmă.

Nicolae Ceaușescu: Împărțirea insulei în două zone ar fi și practic foarte grea. Stabilirea mai multor cantoane cu caracter autonom ar fi o soluție mai bună.

Kissinger: Statele Unite sunt gata să accepte ceea ce este acceptabil pentru cele două părți.

La 9 august, înainte de cea de-a două invazie turcă, le-am propus turcilor soluția cu cele șase cantoane. Atunci turcii au acceptat, dar grecii nu au dorit să discute.

Nicolae Ceaușescu: Se pare că acum această soluție este acceptabilă.

Kissinger: Se pare că toate persoanele care suferă de instabilitate emoțională trăiesc la 700 km de București – Orientul Mijlociu, Grecia, Turcia, Cipru.

Nicolae Ceaușescu: În orice caz, noi considerăm că trebuie depuse toate eforturile, iar Statele Unite pot face mult pentru a se ajunge la o soluție.

Kissinger: Vom face tot ce se poate, dar grecii ne-au rugat să nu fim prea activi până la 17 noiembrie, când au alegeri. Oricum, până atunci nici nu pot rezolva nimic.

Nicolae Ceaușescu: Situația este complicată și în Turcia din acest punct de vedere.

Kissinger: Este adevărat, au probleme interne. În Turcia nu este un guvern destul de puternic pentru a putea întreprinde acțiuni majore.

Nicolae Ceaușescu: După cât se pare, există guverne destul de puternice pentru a complica lucrurile, dar prea slabe pentru a le îndrepta.

Kissinger: Când se complică lucrurile este un semn că avem de-a face cu un guvern slab. Cred că junta din Grecia a dat lovitura în Cipru, pentru că era slabă, iar nu pentru că era puternică.

Nicolae Ceaușescu: Eu am spus tot ce am avut de spus.

Kissinger: La începutul acestei călătorii am fost în Uniunea Sovietică. Am avut discuții destul de bune cu Brejnev. Sper că vom putea face unele progrese privind limitarea înarmărilor strategice. La întâlnirea de la Vladivostok56 nu ne așteptăm la hotărâri majore. Nu doresc să revin, însă, la discuția de la început, pentru a nu se considera că Statele Unite vor să ajungă la înțelegeri cu Uniunea Sovietică, desconsiderând punctul de vedere al altor prieteni.

Vă informez că înainte de sfârșitul anului intenționez să vizitez Republica Populară Chineză.

Nicolae Ceaușescu: Noi considerăm că relațiile Dumneavoastră cu Uniunea Sovietică sunt necesare iar acordurile pentru limitarea armamentelor, în măsura în care se realizează, ar fi deosebit de bune. Ca și în trecut, noi nu putem decât să salutăm asemenea pași.

Doresc să vă spun și Dumneavoastră ce le-am spus sovieticilor. Din păcate, cheltuielile pentru înarmare și înarmarea propriu-zisă continuă, apar noi țări posesoare de arme nucleare, alte țări forțează ritmul înarmărilor. De aceea, orice înțelegere între SUA și URSS, până la urmă nu soluționează problemele de fond. Poate că în condițiile actuale două țări mari pot ajunge la unele soluții, dar în perspectivă problema armelor și mijloacelor lor de transport va deveni mult mai gravă.

O problemă tot mai importantă este cea a RP Chineze, care nu poate fi ținută la o parte sau neglijată în toate aceste tratative internaționale.

Kissinger: Sunt total de acord. Noi am anunțat Republica Populară Chineză că suntem gata să negociem cu ei tot ce negociem sau am negociat cu Uniunea Sovietică.

Nicolae Ceaușescu: În următorii ani RP Chineză va juca un rol tot mai important în viața internațională. Față de acum cinci ani, când am discutat despre aceasta, ea a devenit o forță tot mai puternică.

Kissinger: Parțial, cu ajutorul nostru, cel puțin diplomatic, pentru că am ajutat China să iasă din izolare. Nu este, însă, nici o îndoială că China devine tot mai importantă.

Nicolae Ceaușescu: Cred că unii își fac calcule greșite, în legătură cu unele probleme interne din China.

Kissinger: Noi nu facem asemenea calcule. Noi îi luăm pe chinezi foarte în serios.

Nicolae Ceaușescu: În perspectivă, și nu îndepărtată, ci apropiată, China și, probabil, și alte state și zone vor avea un cuvânt mult mai greu în problemele internaționale.

Kissinger: De acord. Noi nu avem vreun interes special să excludem alte națiuni.

Nicolae Ceaușescu: Și America Latină va deveni o forță puternică.

Kissinger: Dar fragmentată, nu unită. Vor fi mai multe centre de putere – Argentina, Mexic, Brazilia.

Nicolae Ceaușescu: Se pot uni.

Kissinger: Nu mă opun, dar mă îndoiesc. Îi cunosc bine.

Nicolae Ceaușescu: Prin deplasarea a zeci de miliarde de dolari în statele deținătoare de petrol se creează o situație cu totul nouă în situația economică, iar aceasta influențează puternic și situația politică.

Kissinger: Este adevărat. Nu reușesc să conving multă lume de acest adevăr în Statele Unite. De aceea am ținut discursul la ONU pe această temă.

Nicolae Ceaușescu: Este necesar să se acționeze în aceste condiții pentru stabilirea unor asemenea raporturi și a unor asemenea soluții care să excludă în viitor o confruntare. Dacă lucrurile nu încep să fie rezolvate acum, posibilitatea confruntării crește mult.

Kissinger: Inevitabil, pentru că este de neconceput ca 50 de milioane de oameni din țările cu petrol să modifice civilizația industrială a 800 milioane de oameni. Nu vor permite.

Noi vom face unele propuneri luna viitoare.

Nicolae Ceaușescu: Ne gândim și noi la unele propuneri. Vrem să ne așezăm în fruntea țărilor care luptă pentru o lume mai dreaptă și mai bună.

Kissinger: Ne includeți și pe noi?

Nicolae Ceaușescu: Mergem împreună.

În unele probleme am putea face unele schimburi de păreri utile.

La Roma, de exemplu, ne gândim să sugerăm necesitatea unui program elaborat de FAO57, pentru dezvoltarea producției agricole în țările în curs de dezvoltare.

Kissinger: Fac și eu aceeași propunere, numai că nu mă refeream la FAO.

Nicolae Ceaușescu: Sugestia este conținută în mesajul transmis Conferinței. Cred, de asemenea, că, fiind o organizație internațională, FAO este forul cel mai potrivit, care să patroneze programul, să ajute cu experți la realizarea lui mai rapidă.

Kissinger: Nu avem nimic împotriva FAO. Totul este să fie sprijinită ideea de bază. Din păcate, FAO nu dispune de cadre prea puternice.

Nicolae Ceaușescu: Poate fi ajutată. În orice caz, este neapărat necesară inițierea unui program vast de dezvoltare a agriculturii în țările în curs de dezvoltare, incluzând chimizarea, irigațiile, mecanizarea și pregătirea cadrelor.

Kissinger: Veți vedea că avem păreri foarte apropiate. Dacă nu se realizează progrese rapide în această direcție, vom avea un deficit mondial de 85 milioane tone. Aceasta este mai mult decât totalul rezervelor existente.

Nicolae Ceaușescu: În raporturile noastre bilaterale cu câteva țări din Africa, noi am început o colaborare largă în domeniul agriculturii. Acum discutăm câteva asemenea acțiuni în America de Sud.

Kissinger: Putem examina aceste lucruri în comisia mixtă.

Nicolae Ceaușescu: În general, punerea la punct a unor programe speciale pentru țările rămase în urmă va fi una din problemele cele mai importante ale viitorului.

Kissinger: În unele domenii. Dar trebuie să acționăm astfel ca țările respective să poată prelua efectiv îndrumarea acestor proiecte.

Nicolae Ceaușescu: Nici nu se poate altfel.

În fond, toate problemele legate de criza actuală nu pot fi soluționate, dacă nu se acționează unitar pentru clădirea colaborării pe o bază nouă. Până la urmă, aceste probleme sunt mai complicate decât cele din Orientul Mijlociu.

Kissinger: Cred că aveți un serviciu de informații foarte bun. M-am convins că ați văzut un exemplar al cuvântării pe care urmează să o rostesc la Roma. Aceasta este, de fapt, tema discursului.

Nicolae Ceaușescu: Nu prea apelăm la serviciile de informații, în special când este vorba de Statele Unite.

Kissinger: Singurul folos al serviciilor de informații este de a constata care din știrile publicate în presă este cea adevărată.

Nicolae Ceaușescu: Sunt multe probleme, dar esențialul este de a se găsi noi căi de colaborare. În acest sens, ONU poate juca un rol mai important în a ajuta ca toate statele să se angajeze în soluționarea problemelor existente.

Kissinger: Trebuie să simțim o răspundere globală din partea fiecărei națiuni.

Nicolae Ceaușescu: Cu cât unele țări sunt lăsate la o parte, cu atât sunt împinse să găsească soluții în afară, mărind pericolul unor confruntări. Este încă greu de vorbit că în situația internațională de azi ar exista o adevărată ordine democratică, care să permită participarea tuturor statelor la elaborarea și adoptarea soluțiilor.

Kissinger: Sunt de acord cu Dumneavoastră când vorbiți de o nouă ordine economică, de agricultură, de energie – toate statele trebuie să participe.

Nicolae Ceaușescu: Numai aici?

Kissinger: Sunt probleme ca armamentele nucleare strategice. Nu cred că alte țări știu destul pentru a lua decizii. La securitatea europeană, de pildă, toate țările trebuie să participe. Depinde de subiect.

Nicolae Ceaușescu: Este adevărat că problemele armelor nucleare strategice nu sunt cunoscute de toate statele. Dar, în fond, problemele dezarmării nucleare interesează deopotrivă toate statele. Sunt de acord că nu în toate problemele trebuie să participe neapărat toată lumea, dar sunt probleme reale care nu pot fi rezolvate decât cu participarea tuturor.

Kissinger: Am impresia că Dumneavoastră sunteți foarte preocupat de această problemă. Nu cred, însă, că suntem în divergență.

Vă rugăm ca, în orice problemă aveți păreri sau propuneri, să ne trimiteți emisari sau mesaje speciale.

Nicolae Ceaușescu: Nu este o preocupare specială a României și, din cât cunoaștem noi, este tot mai presantă.

Kissinger: Necazul este că la ONU orice discuție tinde să se transforme într-o confruntare între blocuri. De aceea, căutăm să formăm grupuri care să reunească părțile interesate.

Nicolae Ceaușescu: Sunt probleme care și noi considerăm că este bine să fie rezolvate între părțile interesate, dar sunt altele care nu pot fi soluționate viabil decât cu participarea tuturor statelor.

Dar e târziu și mă tem că v-am obosit prea mult.

Kissinger: Deloc. Este întotdeauna o plăcere să discut cu Dumneavoastră, domnule Președinte. Sunt puțini conducători în lume care să aibă o asemenea viziune globală.

Aș fi dorit să pot sta mai mult pentru a continua discuțiile și mâine.

Nicolae Ceaușescu: Sper să ne revedem.

Kissinger: Poate anul viitor, dacă reușim să aranjăm vizita președintelui Ford.

4 noiembrie 1974. Vezi aici documentul original din arhivele Departamentului de Stat privind intalnirea dintre Ceausescu si Kissinger

↧

Steve Bannon at Charlie Rose

September 10, 2017, 5:41 pm

≫ Next: Mugur Isărescu, ofiţer deplin conspirat. Reţeaua DIE de la Institutul de Economie Mondială

≪ Previous: DIALOGUL CEAUȘESCU-KISSINGER (București, 3 noiembrie 1974)

Former White House chief strategist Steve Bannon, during his brief tenure in the West Wing and his few months as CEO of President Trump's campaign, earned many nicknames among his admirers and his ever-expanding list of enemies. He was the "great manipulator,""Trump's Svengali,""the Grim Reaper,""Propagandist-in-chief."

Former White House chief strategist Steve Bannon speaks to Charlie Rose on 60 Minutes.
CBS News

He describes himself as a "streetfighter." And he proved it in this, his first-ever television interview. Bannon is back running Breitbart News -- the website where the alt-right and conspiracy theories meet conventional conservatives. The streetfighter, shiv-in-hand came ready to brawl, and not with liberals or Democrats.

"The Republican establishment is trying to nullify the 2016 election. That's a brutal fact we have to face."

STEVE BANNON: The Republican establishment is trying to nullify the 2016 election. That's a brutal fact we have to face.
CHARLIE ROSE: The Republican establishment?
STEVE BANNON: The Republican establishment is trying--
CHARLIE ROSE: Wants to nullify the 2016 election?
STEVE BANNON: Trying to nullify the 2016 election. Absolutely.

CHARLIE ROSE: Who?
STEVE BANNON: I think Mitch McConnell, and to a degree, Paul Ryan. They do not want Donald Trump's populist, economic nationalist agenda to be implemented. It's very obvious. It's obvious as-- it's obvious as the-- it's obvious as night follows day is what they're trying to do--
CHARLIE ROSE: Give me a story that illustrates that.

"In the 48 hours after we won, there's a fundamental decision that was made. You might call it the original sin of the administration. We embraced the establishment."

STEVE BANNON: Oh, Mitch McConnell when we first met him, I mean, he was-- he was-- he-- he said, I think in one of the first meetings-- in Trump Tower with the president-- as we're wrapping up, he basically says, "I don't wanna hear any more of this 'Drain the Swamp' talk." He says, "I can't-- I can't hire any smart people," because everybody's all over him for reporting requirements and-- and the pay, et cetera, and the scrutiny. You know, "You gotta back off that." The "Drain the Swamp" thing was-- is Mitch McConnell was Day One did not wanna-- did not wanna go there. Wanted us to back off.
CHARLIE ROSE: You are attacking on many fronts people who you need to help you to get things done.

STEVE BANNON: They're not gonna help you unless they're put on notice. They're gonna be held accountable if they do not support the president of the United States. Right now there's no accountability. They have totally-- they do not support the president's program. It's an open secret on Capitol Hill. Everybody in this city knows it.

"Let's talk about the swamp. The swamp is a business model. It's a successful business model."

CHARLIE ROSE: And so therefore, now that you're out of the White House, you're going to war with them?
STEVE BANNON: Absolutely.
CHARLIE ROSE: Have you cleaned the swamp?
STEVE BANNON: Well, first off-- OK, the swamp is 50 years in the making. Let's talk about the swamp. The swamp is a business model. It's a successful business model. It's a donor-consultant K Street lobbyist-politician-- seven of the nine biggest ca-- most-- wealthiest counties in America ring Washington, D.C.

CHARLIE ROSE: What are you talking about when you talk about the swamp. You're talking about the lobbyists and the people--
STEVE BANNON: The permanent political class, as represented by both parties. You're not gonna-- you're not gonna drain that in eight months. You're not gonna drain it in two terms. This is gonna take 10, 15, 20 years of relentlessly going after it.
CHARLIE ROSE: So you win the election. You go through a transition. Lot of people thought might join the cabinet didn't: Rudy, Newt, Christie.
STEVE BANNON: In the 48 hours after we won, there's a fundamental decision that was made. You might call it the original sin of the administration. We embraced the establishment. I mean, we totally embraced the establishment. I think in President Trump's mind, or President-elect Trump's mind, in Jared's mind, in the family's mind, I actually agreed with the decision. 'Cause ya had to staff a government. And to be brutally frank. You know, the campaign look, I'd never been on a campaign in my entire life, right? You know, I'm a former investment banker who's a media guy, running a little website. We were-- our whole campaign was a little bit the island of misfit toys. So he looks around and I'm wearing my combat jacket, I haven't shaved, I got, you know, my hair's down to here, and he says he's thinking. "Hey, I've gotta put together a government. I've gotta really staff up something. I need to embrace the establishment."

Steve Bannon at his home in Washington, which doubles as the headquarters of Breitbart News.
CBS News

CHARLIE ROSE: I need to govern.
STEVE BANNON: I need to govern.
CHARLIE ROSE: Let's go down the list of what things that Donald Trump wanted. He wanted to do away with Obamacare. Repeal and replace. It didn't happen.
STEVE BANNON: The very first meetings we had with the Republican establishment, here was the plan that was laid out. The plan was to do Obamacare because, remember, Paul Ryan and these guys come in and said, "We've done this for seven years. We've voted on this 50 times. We understand this issue better than anybody. We know how to repeal and we know how to replace, and this is ours. That's what we're gonna start with Day One, and we will have something on your desk by Easter. By the Easter break, we'll do repeal and replace. Come back from Easter, and all the way up to the August break, taxes. Come back from the summer break, on Labor Day, and we drive home to the end of the year on infrastructure. We accomplish all three big legislative goals in the first year." They would take--

"Economic nationalism is what this country was built on. The American system. Right? We go back to that. We look after our own."

CHARLIE ROSE: This is what the leadership in the House and Senate told you?
STEVE BANNON: And we agreed to. That was the deal.
CHARLIE ROSE: So you're now blaming them for all of this?
STEVE BANNON: I'm not blaming this-- I'm not blaming them for all this. What I'm-- what I'm saying is that, when left to even repeal it in June in the Senate, they put it up for a vote, they only had 41 votes. There is wide discrepancy in the Republican Party, as we know today, now that we're in it. But I will tell you, leadership didn't know it at the time. They didn't know it till the very end. And let me tell ya about Obamacare. There is something that's being worked on right now to fix Obamacare. And that came up--

CHARLIE ROSE: To fix Obamacare?
STEVE BANNON: It does totally re--
CHARLIE ROSE: To fix Obamacare?
STEVE BANNON: --it does not-- hang on. It does not--
CHARLIE ROSE: Well, hang on--
STEVE BANNON: --actually, it does not totally repeal Obamacare--
CHARLIE ROSE: Have we come to that, where the choice is simply to fix Obamacare?
STEVE BANNON: I think their choice is gonna be you're not gonna be able to totally repeal it.
CHARLIE ROSE: And you accept no responsibility for the failures of this administration?
STEVE BANNON: When you say failures, it's eight months in, gimme a failure. Obama didn't have Obamacare for the first 18 months. You're holding him to an unfair standard.
We interviewed Steve Bannon Wednesday at his home in Washington, which doubles as the headquarters of Breitbart News. The interview was a day after the Trump administration announced it would end DACA, the program that provides legal protections for undocumented immigrants who were brought to the United States as children. President Trump gave Congress six months to sort it out, but Bannon believes the program should be abolished.
STEVE BANNON: I'm worried about losing the House now because of this-- of-- because of DACA. And my fear is that with this six months down range, if we have another huge-- if this goes all the way down to its logical conclusion, in February and March it will be a civil war inside the Republican party that will be every bit as vitriolic as 2013. And to me, doing that in the springboard of primary season for 2018 is extremely unwise.

CHARLIE ROSE: President made the wrong decision?
STEVE BANNON: I think that the--
CHARLIE ROSE: The president made the wrong decision?
STEVE BANNON: --I-- I think--
CHARLIE ROSE: You wanted him to--
STEVE BANNON: I think--
CHARLIE ROSE: --go full bore.
STEVE BANNON: I think what we have to do is focus on the American citizens. I think we have to focus on American citizens--
CHARLIE ROSE: So what would you do to people who came here--
STEVE BANNON: I think that--
CHARLIE ROSE: --as children--
STEVE BANNON: --you saw the memo--
CHARLIE ROSE: It-- it--
STEVE BANNON: --you saw the memo.
CHARLIE ROSE: But just tell me what you would do, that's all I'm asking--
STEVE BANNON: I think-- I think as--
CHARLIE ROSE: What--
STEVE BANNON: --with the work permits-- as the work permits run out they self deport.
CHARLIE ROSE: They self deport?
STEVE BANNON: Yes. I am absolutely--
CHARLIE ROSE: But that-- the--
STEVE BANNON: I'm--
CHARLIE ROSE: --that's being deported.
STEVE BANNON: there's no path to citizenship, no path to a green card and no amnesty. Amnesty is non-negotiable.
CHARLIE ROSE: America was, in the eyes of so many people, and it's what people respect America for, it is people have been able to come here, find a place, contribute to the economy. That's what immigration has been in America. And you seem to want to turn it around and stop it.
STEVE BANNON: You couldn't be more dead wrong. America was built on her citizens.
CHARLIE ROSE: We're all immigrants.
STEVE BANNON: America was built on her--
CHARLIE ROSE: Except the Native Americans--
STEVE BANNON: --don't-- don't g-- don't-- don't--
CHARLIE ROSE: --who were here.
STEVE BANNON: --don't-- don't give me-- this is the thing of the leftists. Charlie, that's beneath you. America's built on our sys-- on our citizens. Look at the 19th century. What built America's called the American system, from Hamilton to Polk to Henry Clay to Lincoln to the Roosevelts. A system of protection of our manufacturing, financial system that lends to manufacturers, OK, and the control of our borders. Economic nationalism is what this country was built on. The American system. Right? We go back to that. We look after our own. We look after our citizen, we look after our manufacturing base, and guess what? This country's gonna be greater, more united, more powerful than it's ever been. And it's not-- this is not astrophysics. OK? And by the way, that's every nationality, every race, every religion, every sexual preference. As long as you're a citizen of our country. As long as you're an American citizen you're part of this populous economic nationalist movement.
CHARLIE ROSE: Can I remind you, a good Catholic, that Cardinal Dolan is opposed to what's happened with DACA. Cardinal Dolan.
STEVE BANNON: The Catholic Church has been terrible about this.
CHARLIE ROSE: OK.
STEVE BANNON: The bishops have been terrible about this. By the way, you know why? You know why? Because unable to really to come to grips with the problems in the church, they need illegal aliens, they need illegal aliens to fill the churches. It's obvious on the face of it. That's what-- the entire Catholic Bishops condemning. They have-- they have an economic interest. They have an economic interest in unlimited immigration, unlimited illegal immigration. And as much as--
CHARLIE ROSE: Boy, that's a tough thing to say about your church.
STEVE BANNON: As much as I respect Cardinal Dolan and the bishops on doctrine, this is not doctrine. This is not doctrine at all. I totally respect the pope and I totally respect the Catholic bishops and cardinals on doctrine. This is not about doctrine. This is about the sovereignty of a nation. And in that regard, they're just another guy with an opinion.
CHARLIE ROSE: So how do you want to be perceived, you today? Because you have a media image.
STEVE BANNON: The media image I think is pretty accurate. I'm a street fighter. That's what I am.
CHARLIE ROSE: You're more than that.
STEVE BANNON: Nah, I think I'm a street fighter. And by the way, I think that's why Donald Trump and I get along so well. Donald Trump's a fighter. Great counter puncher. Great counter puncher. He's a fighter. I'm going to be his wingman outside for the entire time, to protect--
CHARLIE ROSE: You will not be attacking Donald Trump?
STEVE BANNON: No, our purpose is to support Donald Trump. By the way--
CHARLIE ROSE: And destroy his enemies?
STEVE BANNON: To make sure his enemies know that there's no free shot on goal. By the way, after the Charlottesville situation, that's what I told General Kelly, I was the only guy that came out and tried to defend him. I was the only guy that said, "He's talking about something, taking it up to a higher level." Where does it all go? Where does this end? Does it end in taking down the Washington Monument? Does it end in taking down--
CHARLIE ROSE: I tell you where many people suggest it should have gone, it should have gone in terms of denouncing specifically from the very beginning Neo-Nazis and white supremacists and people of that political view. And it should have gone there because those were people that Americans in World War II went to fight against and should have instantly denounced them. And you didn't at first instinct. In fact, you seemed to be doubling down in terms of a moral equivalency.
STEVE BANNON: What he was trying to say is that people that support the monument staying there peacefully and people that oppose that, that's the normal course of First Amendment. When he's talking about the Neo-Nazis and Neo-Confederates and the Klan, who, by the way, are absolutely awful-- there's no room in American politics for that. There's no room in American society for that. My problem-- my problem, and I told General Kelly this, when you side with a man, you side with him. I was proud to come out and try to defend President Trump in the media that day.
CHARLIE ROSE: And no exceptions in terms of siding with someone?
STEVE BANNON: You can tell him, "Hey, maybe you can do it a better way." But if you're gonna break, then resign. If you're going to break with him, resign. The stuff that was leaked out that week by certain members of the White House I thought was unacceptable. If you find it unacceptable, you should resign.
CHARLIE ROSE: So who are you talking about?
STEVE BANNON: I'm talking about obviously, about Gary Cohn and some other people. That if you don't like what he's doing and you don't agree with it, you have an obligation to resign.
CHARLIE ROSE: Gary Cohn should have resigned?
STEVE BANNON: Absolutely.
CHARLIE ROSE: Were you upset about it?
STEVE BANNON: I was of the opinion that you should condemn both the racist and the Neo-Nazis because they're getting a free ride on--
CHARLIE ROSE: You said to me--
STEVE BANNON: Hang on, they're getting off a free ride off Donald Trump. They're getting a free ride. Because it's a small group, it's a vicious group. They add no value. And all they do is show up in the-- and the mainstream media and the left-wing media makes them up as some huge part of Donald Trump's coalition.
CHARLIE ROSE: David Duke--
STEVE BANNON: David Duke shows up for every media opportunity because you guys put the cameras--
CHARLIE ROSE: But you did say-- no-- no, well, but-- the media does not make David Duke say what he says. They applauded what the president did. That's what David Duke did.
STEVE BANNON: David Duke-- the president has condemned David Duke and what David Duke stands for.
CHARLIE ROSE: Everybody listening to you talks about one of the great issues in American life today, which is the plight of the middle class. But they also believe that there is on your part and the president's part not enough appreciation for some of the values also that made America great. And you don't appreciate that. You don't appreciate the diversity, you don't appreciate the respect for civil rights...
STEVE BANNON: I was raised in a desegregated neighborhood. It-- it-- the north side of Richmond is predominantly black, OK? I went to-- I went to an integrated school, a Catholic school. I served in the military. I don't need to be-- I don't need to be lectured by a bunch of-- by a bunch of limousine liberals, OK, from the Upper East Side of New York and from the Hamptons, OK, about any of this. My lived experience is that.
New York's Cardinal Timothy Dolan, citing both Hebrew scripture and the New Testament, called Steve Bannon's criticism of the church's support for immigrants "preposterous," and "so ridiculous that it doesn't merit a comment." Questions about Russian interference in the presidential election -- and why Steve Bannon calls prominent members of the Bush administration "idiots,"when we come back.
Steve Bannon's strategy, during his time as CEO of the Trump campaign helped turn conventional politics on its head. But before the administration even began, President Trump's upset victory faced investigations into whether it was won under a shadow of Russian interference in the 2016 election.
STEVE BANNON: There's nothing to the Russia investigation. It's a waste of time.
CHARLIE ROSE: What do you believe? You know what the National Security-- Institution believes. What do you believe--
STEVE BANNON: What do you mean, what they believe? We don't really. I mean, that there may have been-- I-- I think-- look, I was there--
CHARLIE ROSE: No, no, no, you were-- you--
STEVE BANNON: --it's a total and complete farce. Russian collusion is a farce.
CHARLIE ROSE: OK, I didn't say collusion. Did the Russians try to influence the election?
STEVE BANNON: If you consider maybe something they did that at the DNC-- who-- who--
CHARLIE ROSE: Maybe something they did--
STEVE BANNON: --maybe someone that did--
CHARLIE ROSE: That's not what the CIA believes. That's not what the FBI believes--
STEVE BANNON: --maybe-- maybe what they-- have you seen-- have you seen the intelligence reports?
CHARLIE ROSE: No.
STEVE BANNON: OK, fine. So you don't know--
CHARLIE ROSE: Have you seen intelligence reports--
STEVE BANNON: I have seen the intelligence reports--
CHARLIE ROSE: And are you saying to me those intelligence reports do not suggest that the Russians tried to influence the election--
STEVE BANNON: I don't-- I would never devolve classified information on this show. But let me tell you, I think it's far from conclusive that the Russians had any impact on this election.
CHARLIE ROSE: Well, that's not the question. Did they try to influence the American election? That's what the investigation is about.
STEVE BANNON: We'll have to wait till the investigation is finished.
CHARLIE ROSE: Why does the president find it so hard to criticize Russia?
STEVE BANNON: Charlie, let-- this is what stuns me. I don't think the president goes out of his way-- what his point is, why pick another fight? We've got enough problems around the world.
CHARLIE ROSE: So don't criticize the Russians because we don't need another fight--
STEVE BANNON: He criticizes the Russians all the time. He knows the Russians are not good guys. We should be focused on how we bring the Cold War to an end, so we don't have to-- and I think it was President Obama's program, $1 trillion to upgrade the nuclear arsenal. Is that what you wanna do? Is that where you wanna spend your money? Would you rather spend $1 trillion in Cleveland, in Baltimore, in the inner cities of this country where we need to spend it, in the heartland of this nation? And I think what he's trying to say, in a world of anarchy, do you need another enemy?
CHARLIE ROSE: I don't know of a higher priority for you than going to economic war with China.
STEVE BANNON: Donald Trump, for 30 years, has singled out China as the biggest single problem we have on the world stage. The elites in this country have got us in a situation, we're at not economic war with China, China is at economic war with us.
CHARLIE ROSE: You want a trade war with China?
STEVE BANNON: I want China to stop appropriating our technology. China is, through forced technology transfer and through stealing our technology, but really forced technology transfer, is cutting out the beating heart of American innovation.
We asked Steve Bannon how he responds to criticisms of President Trump on national security that have been made by members of his own party.
Steve Bannon: On the campaign, what did the mainstream media say all the time about Donald Trump and national security? "He's a madman. He's crazy." The Republican establishment came out, all the Bush guys came out in the-- all those ads, OK? "He's irresponsible. He should not be allowed around the nuclear trigger." In going after the establishment, just like in national security, he's done it in a prudent method. He's--
CHARLIE ROSE: It's not just those guys. It's the former national director of Intelligence--
STEVE BANNON: Absolutely.
CHARLIE ROSE: --James Clapper--
STEVE BANNON: Exactly.
CHARLIE ROSE: --said he might not be trusted.
STEVE BANNON: This is once again where the narrative is dead wrong. And by the way, the head-- all the stuff in The Wall Street Journal, the sign advertisements, from all the geniuses in the Bush administration that got us here. The geniuses in the Bush administration that let China in the W.T.O. and genius in the Bush administration told us, "Hey, they're gonna be a liberal democracy. They're going to be free-market capitalism, OK? The same geniuses that got us into Iraq, that's the geniuses of the Bush administration. I hold these people in contempt, total and complete contempt. I don't wanna hear it. I don't wanna hear it. They're-- they're-- they're-- it's-- it's-- it-- it gets all over me like-- like nothing else. And you know why? They're idiots, and they've gotten us in this situation, and they question a good man like Donald Trump.
CHARLIE ROSE: Who are we talking about?
STEVE BANNON: I won't name names.
CHARLIE ROSE: Well, you have to name names 'cause, I mean, you're painting with a broad brush and that's not fair.
STEVE BANNON: You know, the Condi Rice, the George W. Bush, his entire national security apparatus.
CHARLIE ROSE: Brent Scowcroft, Colin Powell--
STEVE BANNON: Yes.
CHARLIE ROSE: Condi Rice?
STEVE BANNON: Absolutely. All of 'em.
CHARLIE ROSE: Dick Cheney?
STEVE BANNON: All of it. All of it. By the way, the Obama crowd, almost the same. Clinton crowd, almost the same. It's three administrations.
President Trump made Bannon CEO of his campaign just three months before Election Day. The campaign's biggest crisis was an October surprise, when a 2005 video surfaced of Mr. Trump using vulgar language to describe his encounters with women. He made those remarks to TV host Billy Bush. The Trump family and senior advisers held emergency weekend meetings. Those meetings included New Jersey Governor Chris Christie and Republican Party Chairman Reince Priebus.
STEVE BANNON: And Trump went around the room and asked people the percentages he thought of still winning and what the recommendation. And Reince started off and Reince said, "You have-- you have two choices. You either drop out right now, or you lose by the biggest landslide in American political history." And Trump, with his humor goes, "That's a great way-- that's a great way to start our-- start our conversation." We went around the room. And you could tell-- I could tell from the incoming of politicians and I could tell from some of the politicians that were there is that the natural inclination of politicians are to be so overwhelmingly-- stunned and shocked by how the media comes on you. But Trump wasn't that. And I told him as he went around, I was the last guy to speak, and I said, "It's 100 percent. You have 100 percent probability of winning."
CHARLIE ROSE: But you seem to have done that at every point in the campaign. When he was in trouble, asking him to double down on his rhetoric, double down in terms of appealing to his base.
STEVE BANNON: Appealing to the American people and to the working class people in this country, absolutely. You know why? 'Cause ec-- it was a winner. That's why I told him, "Double down," every time. And on that day that's the first time and only time he ever got upset with me. He goes, "Come on, it's not 100 percent." I go, "It's absolutely 100 percent." And I told him why. "They don't care. They don't care about--"
CHARLIE ROSE: But they do care about respect for women. And it's not just locker room talk.
STEVE BANNON: They do, but that's just locker room talk.
CHARLIE ROSE: Did you lose confidence of anybody because they came to you at that point and said, look he ought to get out of the race, other than Reince Preibus. Did your attitude toward those people who said that you're just wrong?
STEVE BANNON: The Billy Bush Saturday to me is a litmus test. It's a litmus test. And I said it the other day to General Kelly during the Charlottesville thing, afterwards. It's a line I remember from the movie The Wild Bunch. William Holden uses it right before that huge gunfight at the end. "When you side with a man, you side with him," OK? The good and the bad. You can criticize him behind, but when you side with him, you have to side with him. And that's what Billy Bush weekend showed me.
CHARLIE ROSE: Boy, you took names on Billy Bush Sunday, didn't you?
STEVE BANNON: I did. O-- I gotta-- I gotta-- you know, I'm Irish. I gotta get my black book and I got 'em. I'll never-- you'll-- it-- that'll believe-- Christie, because of Billy Bush weekend-- and-- was-- was-- not looked at for a cabinet position.
CHARLIE ROSE: He wasn't there for you on Billy Bush weekend so therefore he doesn't get a cabinet position?
STEVE BANNON: I told him, "The plane leaves at 11:00 in the morning. If you're on the plane, you're on the team." Didn't make the plane.
CHARLIE ROSE: In all the conversations about you, there's this Saturday Night Live image.
CHARLIE ROSE: It basically shows you as some Svengali.
STEVE BANNON: Actually, the Grim Reaper.
CHARLIE ROSE: The Grim Reaper.
STEVE BANNON: I don't need the affirmation of the mainstream media. I don't care what they say. They can call me an anti-Semite. They can call me racist. They call me nativist. You can call me anything you want. OK? As long as we're driving this agenda for the working men and women of this country, I'm happy.
CHARLIE ROSE: To be this strong a defender, why aren't you there? Why, and would the president of the United States, who you applaud so loudly, have allowed you to leave if he didn't want you out?
STEVE BANNON: No, it's the exact opposite. I was the-- I was a st-- look, I'm not cut out to be a staffer.
CHARLIE ROSE: No, but you--
STEVE BANNON: And the Whi-- and the Whi-- and the White House-- and the Whi-- no, no--
CHARLIE ROSE: --your title was not "staffer."
STEVE BANNON: I was--
CHARLIE ROSE: Your title was "chief strategist"--
STEVE BANNON: You are a staffer. I was a federal government employee. There are certain things you can't do. I cannot take the fight to who we have to take the fight to when I'm an advisor to the president as a federal government employee. You can't do it.
CHARLIE ROSE: You know that this White House leaks like nobody's ever seen a White House leak. And that's where the reporters are getting the story. And they're getting the story about conflict between you and H.R. McMaster. They're getting stories about conflict between you and Jared Kushner, and you and Ivanka Trump. They're getting all these stories because people in the White House, including you, are leaking. You know that. And you have in fact said, "No administration in history has been so divided among itself about the direction about where it should go." So I wanna know from you, what's the divide?
STEVE BANNON: The divide is, first off, President Trump and the way President Trump has always run his organizations, he will always take diverging views, I think that's healthy. 'Cause I think for an idea, a Darwinian environment for idea is positive. Now, the one thing I disagree with is that, I think, there has been a divide in this administration from the beginning. It's quite obvious. There's one group of people that on the campaign, that said, "All you have to do is do what you said you were gonna do in these major areas. Let's punch out one thing after the other. You're gonna keep your coalition together, and we're gonna add to it over time as you're successful." There's another group that has said, "Let's compromise, and let's try to reach out to Democrats, and let's try to work on things that we can do together."
CHARLIE ROSE: Did General Kelly say to you, "You've gotta go"?
STEVE BANNON: Absolutely not. What General-- I went to General Kelly on August 7th saying, "My one-year anniversary's coming up." And in fact, when I went to him on the 7th and said, "Hey, I am-- I'm gonna put in my letter of resignation, and I'm gonna be outta here on the 14th. It'll be one year to the date."
CHARLIE ROSE: But by that time, and you know this, you were isolated inside the White House.
STEVE BANNON: That's not-- absolutely not true. I still-- I was still-- I had the same influence on the president I had on Day One.
CHARLIE ROSE: This is the first television interview you've done.
STEVE BANNON: Yes. Ever.
CHARLIE ROSE What I have received from you in this conversation is Donald Trump-- you believe is a historic figure. You believe that Donald Trump-- I mean, you-- has been without criticism, and I don't believe you're the kind of person that doesn't give him--
STEVE BANNON: It's not--
CHARLIE ROSE: --the same kind of criticism.
STEVE BANNON: --it's not without criticism. I think if there's one criticism or one observation is that the president in coming here, right, has still thought -- at least in the beginning of his administration -- that it's about personalities, and, "If I can change this personality," or, "If I can get this guy on my side, I can do that." And it's not what the institutional logic is. I think some of that was with the FBI and others in the State Department and how his foreign policy is playing out. But I believe you're gonna see over time he's gonna have a greater appreciation that this is a city of institutions, and you must engage them as institutions, not just as personalities.
CHARLIE ROSE: Does that mean he'll be more quote "presidential."
STEVE BANNON: I think-- by the way, I think-- when you say presidential I think he's very presidential.
CHARLIE ROSE: OK.
STEVE BANNON: OK-- OK, I think he's very presidential. This is one of the things he uses OK, he uses Twitter-- and not-- they used to call me, "Oh, you're the-- you're the enabler of the Twitter." I think what he does on Twitter is extraordinary. He disintermediates the media. He goes above their head and talks directly to the American people.
CHARLIE ROSE: It's not a question of going over the head of the American-- of-- over the head of the media, it's what he says.
STEVE BANNON: It's what he says. No, it's what he says that the mainstream media, the pearl-clutching mainstream media. The pearl-clutching mainstream media. What they deem is not correct, what they deem is not right.
CHARLIE ROSE: No, it's not a question--
STEVE BANNON: If you ask--
CHARLIE ROSE: --about right or not right.
STEVE BANNON: What you deem--
CHARLIE ROSE: It's not a question of appropriateness. It's--
STEVE BANNON: It's what you deem is--
CHARLIE ROSE: --it's a question of whether it's in his interest. That's the point. Not the appropriateness of it.
STEVE BANNON: OK, I don't think he needs-- the Washington Post, and the New York Times, and CBS News. And I don't believe he thinks that they're looking out what's in his best interest, OK? He's not gonna believe that, I don't believe that, and you don't believe that, OK? This is another just standard in judgment that you rain upon him in the effort to destroy Donald Trump. He knows he's speaking directly to the people who put him in office when he uses Twitter. And it sometimes is not in the custom and tradition of what the opposition party deems is appropriate. You're-- you're absolutely correct, it's not. And he's not gonna stop. And by the way, General Kelly, I have the most tremendous respect for and has put in very tight processes. He's not gonna be able to control it either because it's Donald Trump. It's Donald Trump talking directly to the American people. And to say something else, you're gonna get some good there. And every now and again you're gonna get some less good, OK? But you're just gonna have to live with it.

___________________

President Trump's chief strategist Steve Bannon left the White House on August 18 after a turbulent tenure of shaping the president's first seven months in office. In his first television interview, Bannon speaks with Charlie Rose this week about those first months of the Trump administration — including what, he says, might be the biggest mistake in modern political history.
While Bannon wouldn't admit outright that he disagreed with the president when it came to firing F.B.I Director James Comey in July, he did acknowledge that it was a big mistake.
In the interview, Rose tells Bannon that he heard him describe the firing as the "biggest mistake in political history."
"That probably would be too bombastic, even for me," Bannon responds, "but maybe modern political history."
The way Bannon sees it, he tells Rose, the FBI is an institution, and swapping out the head of that institution wouldn't change its approach to the Russian investigation. Moreover, Bannon acknowledges that, had Comey still been at the helm of the FBI, special prosecutor Robert Mueller would have never been put in charge of the investigation.
"I don't think there's any doubt that if James Comey had not been fired, we would not have a special counsel," Bannon says.
During Bannon's time in the Trump administration, he and the president embraced the nationalist philosophy they both shared. Hillary Clinton overlooked populism at her peril, Bannon says.
"Hillary Clinton's not very bright," he tells Rose. "Everybody says she's so smart, so much smarter than Donald Trump."
"She doesn't really have a grasp. She doesn't have a grasp on what's important and what's not."
So, when Clinton attacked Breitbart News — Bannon's workplace before and after his time in the administration — as supporting white supremacists, she was missing the point, Bannon says.
"First off, not only is it morally wrong, it's also totally irrelevant," he says.
What Bannon feels is relevant is "economic nationalism" wherein American citizens are prioritized above everyone else.
"The only question before us: Is it going to be a left-wing populism or a right-wing populism," Bannon says. "And that is the question that will be answered in 2020."
Because Bannon thinks a faction of Democrats agree with his notion of populism, he thinks the Democratic Party needs a reckoning of its own.
"Here's the problem of the Democratic Party…" he tells Rose. "There's no Breitbart. The problem in the Democratic Party? They haven't had a civil war."
Until the Democratic Party comes to terms with its own discord, Bannon says, "they'll never be competitive."
"They have the same problem with their establishment we have with ours."
Why is President Trump's approval rating so low? Rose asked Bannon.
"I think he's 36% or 38% because we haven't gotten the wall built," Bannon says, explaining that once President Trump is able to enact his legislative agenda, he'll be closer to 47% approval.
Bannon goes on to predict that Republicans will pick up "six or seven Senate seats" in the 2018 midterms, and by 2020, President Trump will win in a landslide.
When it comes to the recent saber rattling with North Korea, Bannon tells Rose that the solution to preventing nuclear war is through China.
"My suggestion and my recommendation is to solve the problem in Korea, you need to solve that problem with China," he says. "It's a client state of China."
Bannon says to solve its China problem, the U.S. should utilize the "tremendous leverage" it has, including sanctions, capital markets, and Chinese banks and financial institutions.
Why hasn't the U.S. used this leverage to this point?
"You don't use this lightly," Bannon says. "It would have, by the way, it would have an impact here in the United States. There's no doubt about it."
Now out of the Trump administration, Bannon has returned to his former position as executive chairman of Breitbart News. During his interview at Bannon's Washington D.C. home — which doubles as the Breitbart headquarters —Rose also spoke to the conservative news organization's editor in chief, Alex Marlow.
"We have the opinion that news is the single most influential driver of the culture that there is right now, as Hollywood sometimes is at times," Marlow tells Rose in the clip above. "But right now, the news cycle is really driving the culture in a remarkable way."
Marlow tells Rose that the influence of Breitbart comes from "custom choosing" stories that they feel will resonate with their audience.
"We admit that we have a worldview, which is populist, nationalist, grassroots conservative," Marlow says. "We think CNN has just as powerful of a worldview as we do, as does the New York Times. They just won't admit it."

↧

Mugur Isărescu, ofiţer deplin conspirat. Reţeaua DIE de la Institutul de Economie Mondială

September 14, 2017, 2:45 pm

≫ Next: Steve Bannon in extenso

≪ Previous: Steve Bannon at Charlie Rose

Surse din fosta Direcţie de Informaţii Externe (DIE) a Securităţii susţin că guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu (67 de ani), ar fi fost ofiţer acoperit în cadrul Institutului de Economie Mondială (IEM).

El ar fi fost recrutat ca ofiţer în 1971, când se pregătea să-şi finalizeze studiile de la Academia de Ştiinţe Economice, şi în acelaşi an a fost angajat la IEM.

Istoria acestui Institut a intrat în atenţia publică după ce ziarul România liberă a publicat documente din care reiese că, pe vremea când era angajat la IEM, Mugur Isărescu a semnat note informative sub numele de cod "Manole".

Surse din SRI ne-au declarat că, după apariţia articolelor din România liberă, în cadrul SRI s-a declanşat o anchetă pentru identificarea persoanei care s-a ocupat de inventarierea documentelor, pe motiv că aceasta nu ar fi "periat" suficient de bine dosarul Institutului de Economie Mondială înainte de a-l trimite la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), în anul 2008.

Documente aflate în arhiva CNSAS demonstrează că Institutul de Economie Mondială a funcţionat ca una dintre instituţiile deplin conspirate ale spionajului extern din perioada regimului Ceauşescu.

În cadrul IEM funcţiona şi o divizie specială, folosită pentru legendarea şi trimiterea în străinătate a unor ofiţeri acoperiţi, căreia i s-a dat numele de "Grupul Operativ Negoiu".

De-a lungul timpului, Departamentul Securităţii Statului a deschis cel puţin trei dosare care au vizat IEM, aşa cum reiese din documentele de la CNSAS.

Unul a fost Dosarul de obiectiv "Fundaţia", iar celelalte două au avut denumire identică – Dosarul de obiectiv "Institutul de Economie Mondială".

Două dintre dosare au fost deschise de UM 0544 (Centrul de Informaţii Externe) şi erau axate pe probleme de contrainformaţii, pe când cel de-al treilea a fost deschis de Direcţia a III-a de Contraspionaj a Securităţii.

Documentele arată că, din aproximativ 170 de angajaţi ai Institutului, mai mult de o treime – circa 60, în anul 1979 – erau ofiţeri acoperiţi ai UM 0544.

Dosarele de Securitate ale Institutului de Economie Mondială se găsesc la CNSAS, incluse în fondul documentar al Dosarului de obiectiv "Agerpres". La CNSAS nu se află însă şi un Dosar de personal al lui Mugur Isărescu.

Surse din SRI ne-au explicat că, procedural, dacă o persoană cu o anumită calitate în fosta Securitate a rămas în activitate şi după 1990, dosarul său de dinainte de 1989 nu se declasifică şi nici nu se predă la CNSAS.

Recrutarea lui Mugur Isărescu

1971 a fost primul an, potrivit surselor noastre, în care Securitatea a recrutat studenţi ce urmau să absolve Facultatea de Comerţ Exterior din cadrul ASE, cu scopul de a-i infiltra ca ofiţeri acoperiţi la Institutul de Economie Mondială.

La vremea respectivă, absolvenţii erau obligaţi să meargă în provincie pentru un stagiu de doi ani. La cererea DIE, primul-ministru al României, Ion Gheorghe Maurer, a semnat o derogare de la această regulă pentru patru studenţi de la Facultatea de Comerţ Exterior, astfel încât, după absolvire, aceştia să poată fi încadraţi direct la IEM.

Primul selectat şi inclus pe lista DIE a fost Eugen Dijmărescu, studentul cu cea mai mare medie din promoţia sa. După 1990, el avea să devină, printre altele, ministru de Finanţe şi viceguvernator al BNR.

Sursele noastre afirmă că Mugur Isărescu nu s-a aflat printre opţiunile iniţiale, însă pentru el a intervenit colonelul Victor Dorobanţu, comandantul Centrului de Cifru şi Comunicaţii Cifrate din DIE.

În anii '60, Dorobanţu fusese coleg la Ambasada României din Washington cu Mihai Croitoru, cumnatul lui Mugur Isărescu, între familiile lor legându-se o strânsă prietenie.

Aceleaşi surse susţin că Victor Dorobanţu a intervenit la ofiţerul DIE care se ocupa de selecţia viitorilor absolvenţi de ASE. Pentru a-i mări şansele, Dorobanţu l-a prezentat pe Mugur Isărescu ca fiind "nepotul său"şi a insistat să se numere printre cei patru studenţi aleşi.

Isărescu a fost a cincea persoană pe lista absolvenţilor Facultăţii de Comerţ Exterior care au fost selectaţi pentru a deveni ofiţeri acoperiţi ai spionajului extern la Institutul de Economie Mondială.

Premierul Maurer a aprobat, în final, lista cu cinci nume propuse de DIE, deşi acceptul său iniţial vizase doar patru persoane.

Aceleaşi surse susţin că, în martie 1990, Isărescu a fost trimis ca secretar II la Ambasada României din SUA la intervenţia aceluiaşi ofiţer DIE care îl selectase în 1971, deşi acesta nu era diplomat de carieră.

Numirea lui Isărescu, în 1990, în poziţia de guvernator al BNR a fost făcută la recomandarea aceluiaşi ofiţer DIE, însă purtătorul de mesaj a fost Paul Niculescu-Mizil, mai precizează sursele noastre.

Înalt demnitar în regimul Ceauşescu, fost viceprim-ministru şi membru al Comitetului Politic Executiv al PCR din 1965 până în 1989, Paul Niculescu-Mizil ar fi fost cel care l-a convins pe Ion Iliescu să îl numească guvernator pe Isărescu, pe atunci în vârstă de 40 de ani.

O altă propunere făcută de Niculescu-Mizil la recomandarea aceluiaşi ofiţer DIE, şi acceptată de Ion Iliescu, a fost numirea lui Eugen Dijmărescu ca ministru în guvernul Petre Roman.

Contactat pentru a-şi exprima punctul de vedere, Mugur Isărescu a transmis prin intermediul Biroului de Presă al BNR refuzul său de a face orice comentariu pe marginea acestui subiect.

Eugen Dijmărescu nu a putut fi contactat până la publicarea articolului.

Cine este Eugen Dijmărescu

Foto: foxcrawl.com

Eugen Dijmărescu s-a pensionat în decembrie 2016 din funcţia de director general al Fondului de Garantare a Depozitelor Bancare, pe care o deţinuse începând din 2009.

După Revoluție, în perioada ianuarie-martie 1990, a fost director la Institutul de Economie Mondială.

Apoi a fost de mai multe ori ministru: ministru însărcinat cu Orientarea Economică (1990), ministru al Economiei și Finanțelor (aprilie - septembrie 1991), ministru delegat pentru Comerţ (2003 - 2004). A fost deputat FSN (1990 - 1992) şi senator PD (1992 - 1994).

În 1994 s-a retras din politică după ce a fost numit ambasador al României în Japonia, poziţie ocupată până în 1999. Între 2004 şi 2009 a fost viceguvernator al Băncii Naționale a României.

Cumnatul Croitoru

Cumnatul lui Mugur Isărescu, Mihai Croitoru, fost ofiţer DIE, a deţinut în anii '60 diverse funcţii de conducere la Ambasada României din SUA.

În anii '70 a fost mutat la Ambasada din Marea Britanie, de unde, potrivit relatărilor presei, a fost retras în 1978, la cererea Foreign Office – Ministerul de Externe de la Londra –, care l-a suspectat de spionaj.

Mihai Croitoru a lucrat apoi în Ministerul Comerţului Exterior, ca şef de cabinet al ministrului, poziţie rezervată exclusiv cadrelor DIE/CIE, iar în ianuarie 1990 a fost retrimis la Ambasada de la Washington, unde a fost coleg cu cumnatul său, Mugur Isărescu, timp de şase luni.

Ulterior a fost numit ambasador în Norvegia, iar în mandatul de ministru de Externe al lui Mircea Geoană (2001 - 2004), a ajuns director general în Ministerul Afacerilor Externe (MAE).

În 1991, după ce Mugur Isărescu a devenit guvernator, la BNR a fost angajat fiul lui Mihai Croitoru (şi, deci, nepot al lui Isărescu), Cristian Croitoru. Acesta a fost mai întâi şef serviciu în Direcţia Informatică, fiind promovat ulterior director adjunct, poziţie ocupată până în 1995, când a părăsit BNR.

Pila Dorobanţu

La începutul anilor '60, Victor Dorobanţu a făcut parte din celebra reţea de spionaj "Caraman".

Creată şi dirijată de Mihai Caraman, reţeaua de spioni români a reuşit să penetreze NATO la sfârşitul anilor '50 şi în anii '60, dând o grea lovitură de securitate Alianţei Nord-Atlantice.

La mijlocul anilor '60, Victor Dorobanţu a lucrat la Ambasada României în SUA, în anii '80 a ocupat funcţia de director al Serviciului Paşapoarte, iar ulterior a fost şef Serviciu în cadrul Securităţii Municipiului Bucureşti.

În 2006, CNSAS a emis o decizie prin care a stabilit că Victor Dorobanţu a fost agent al poliţiei politice comuniste şi a adus atingere unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Fiul lui Victor Dorobanţu, Remus Dorobanţu, a lucrat şi el în Banca Naţională a României începând cu 1991, fiind angajat la scurt timp după numirea lui Mugur Isărescu în funcţia de guvernator.

Între 1991 şi 1995 a fost şef de departament, iar între 1995 şi 1997 a fost director în BNR, potrivit profilului său personal de pe LinkedIn.

Remus Dorobanţu a plecat din BNR pentru a ocupa poziţia de vicepreşedinte al Bancorex, fosta bancă de comerţ exterior comunistă, condusă la acel moment de Vlad Soare, la rândul său fost ofiţer DIE, potrivit relatărilor presei.

Obiectivul "Institutul de Economie Mondială"

Institutul de Economie Mondială a fost, în anii '70 şi '80, principala instituţie de acoperire a DIE/CIE, ramura Securităţii care se ocupa de spionajul extern, aşa cum reiese din documentele aflate la CNSAS.

Potrivit unor surse din fosta Securitate şi documentelor aflate în arhiva CNSAS, în Institutul de Economie Mondială existau în paralel:

ofiţeri deplin conspiraţi, a căror apartenenţă la Securitate era cunoscută de un singur cadru DIE, cel care îi avea în legătură;

o structură de acoperire pentru ofiţerii legendaţi care erau trimişi cu misiuni speciale în străinătate;

o reţea informativă a structurii de contrainformaţii din serviciul de spionaj extern, construită pentru a împiedica trădările şi defectările, reţea care se ocupa cu protecţia internă a cadrelor.

Dosarul "Fundaţia"

Departamentul Securităţii Statului a deschis, de-a lungul timpului, cel puţin trei dosare care au vizat Institutul de Economie Mondială.

Din documentele studiate la CNSAS reiese că primul dosar de Securitate care a vizat activitatea IEM a fost deschis pe 24 iunie 1974 şi era un dosar axat pe contrainformaţii.

La acel moment, se numea Institutul pentru Studierea Conjuncturii Economice Internaţionale (ISCEI), denumire care avea să se transforme în Institutul de Economie Mondială abia în 1976.

Dosarul, unul de obiectiv, a primit numele "Fundaţia".

Acest dosar a fost deschis, aşa cum reiese din documente, cu scopul de a preveni recrutarea angajaţilor Institutului de către spionii altor state, în special ai SUA şi ai Marii Britanii, şi pentru a contracara scurgerile de informaţii.

Contrainformaţiile

Cel de-al doilea dosar de obiectiv a fost deschis de Centrul de Informaţii Externe, prin UM 0195, cinci ani mai târziu, la data de 7 iunie 1979.

În acest dosar se găsesc documente din care se poate reconstitui activitatea Institutului din două perspective – cea a atribuţiilor de spionaj extern, dar şi cea de contrainformaţii, adică de protecţie internă.

UM 0195 avea denumirea oficială de Secţia Control şi Verificări Speciale pentru Centrul de Informaţii Externe (CIE), fiind o unitate de contrainformaţii.

Potrivit unor documente oficiale citate în cartea "Securitatea (1948 - 1989). Monografie", coordonată de Florin Banu şi Liviu Ţăranu şi apărută în 2016 sub egida CNSAS, UM 0195 era o unitate a CIE, înfiinţată pentru supravegherea şi controlul cadrelor aflate la conducerea CIE, dar şi a celor aflate în misiune în străinătate.

UM 0195 a fost creată la scurt timp după defectarea lui Ion Mihai Pacepa, în iulie 1978, prin ordinul ministrului de Interne nr. 1117/25.09.1978. Scopul său era de a preveni trădările din aparatul românesc de informaţii externe.

În cartea "A patra ipoteză", semnată de Liviu Tofan, se precizează că UM 0195 era urmaşa UM 0255/F, unitate de contrainformaţii externe, care a funcţionat sub acest indicativ până la defectarea lui Pacepa.

Cu alte cuvinte, UM 0195 se ocupa cu urmărirea operativă a ofiţerilor CIE, astfel încât să se descopere sau să se prevină o eventuală recrutare a acestora de către servicii străine de spionaj, acţionând ca o unitate de protecţie internă.

"Grupul Operativ Negoiu"

În Raportul cu propuneri pentru deschiderea Dosarului de obiectiv "Institutul de Economie Mondială", semnat de colonelul de Securitate Florin Ionescu, se menţiona că schema de organizare a Institutului prevedea 170 de salariaţi, la acel moment fiind ocupate efectiv 150 de posturi.

În raport este precizată importanţa Institutului în structura de spionaj extern: Institutul de Economie Mondială era principala instituţie de acoperire a Centrului de Informaţii Externe.

Documentul menţionează că Institutul era folosit în mod legal "pe linia muncii de informaţii externe", în baza articolului 4 din Anexa nr. 3 a Decretului 426/1976, în care se stipula că:

"În cadrul Institutului de Economie Mondială funcţionează Oficiul pentru Studierea Dezvoltării Economiei Mondiale (OSDEM), unitate bugetară condusă de un director adjunct".

Din documentele aflate în dosarul de obiectiv reiese că Oficiul pentru Studierea Dezvoltării Economiei Mondiale era folosit pentru acoperirea misiunilor de spionaj, denumirea legendată fiind "Grupul Operativ Negoiu".

Legendare înseamnă crearea unui scenariu, a unei situaţii fictive, cu scopul de a conspira misiuni sau persoane care acţionează sub acoperire.

În anii '80, şeful "Grupului Operativ Negoiu" era rezidentul "Neagu". Identitatea acestuia nu a putut fi încă stabilită din studierea documentelor disponibile la CNSAS.

Raportul mai precizează că "pentru coordonarea muncii specifice, în cadrul Institutului funcţionează un grup operativ, format din 4 ofiţeri aparţinând UM 0544".

Potrivit CNSAS, UM 0544 reprezintă indicativul numeric pentru Centrul de Informaţii Externe, fosta DIE, reorganizată după defectarea lui Ion Mihai Pacepa în 1978.

Dovada că Institutul de Economie Mondială a funcţionat ca unitate deplin conspirată a Securităţii reiese din acelaşi raport:

"În decursul anilor au fost introduşi la acoperire în acest Institut şi au plecat la post 53 de cadre. În prezent (n.r. – anul 1979) se află în pregătire 6 ofiţeri".

Ce este Dosarul de Obiectiv

Potrivit CNSAS, Dosarul de Obiectiv sau Dosarul de Problemă cuprindea materiale privind supravegherea informativă a unor instituţii sau grupuri mari de persoane, prin acţiuni operative de largă acoperire care erau orientate tematic ("artă-cultură", "învăţământ" sau "tineret studios", "culte-secte", "evazionişti" etc) sau în funcţie de profilul instituţiilor sau unităţilor economice de interes pentru Securitate.

Dosarele de Problemă se deschideau la propunerea unităţilor centrale de profil, cu aprobarea Ministrului de Interne, iar Dosarele de Obiectiv se deschideau la propunerea şefilor de unităţi, pentru instituţiile sau întreprinderile din aria de competenţă. Aceste dosare erau arhivate în Fondul Documentar.

Institutul care nu putea fi controlat

În 1969, prin Hotărârea nr. 2307 a Consiliului de Miniştri, semnată de Ion Gheorghe Maurer, s-a decis exceptarea Institutului de la controlul organelor de stat în privinţa planificării economice şi financiare, finanţării şi deservirii bancare, pentru a se evita ca activitatea Institutului, mai ales a OSDEM, să fie supusă controalelor de stat.

Totuşi, doi ani mai târziu, prin Decretul nr. 313 din septembrie 1971 se prevedea faptul că Ministerul Finanţelor exercită control "asupra activităţii economico-financiare a tuturor organelor administratiei de stat".

Aşa se face că, după un timp relativ scurt, la Institut a apărut o echipă desemnată să verifice activitatea economico-financiară a acestuia.

Acest fapt a fost raportat imediat "organului de informaţii externe", care a decis soluţionarea situaţiei cu ajutorul fostului general-maior Eugen Luchian– prieten al lui Ion Mihai Pacepa şi singurul personaj prezentat pozitiv în cartea "Orizonturi Roşii" –, la acea vreme şeful sectorului special din cadrul Secretariatului General al Consiliului de Miniştri şi consilier al lui Ion Gheorghe Maurer.

După această intervenţie, echipa de control a verificat doar activitatea Institutului, nu şi pe cea a OSDEM.

"Menţionăm că activitatea financiar-contabilă a OSDEM a fost verificată de fond numai de organul de control financiar intern din cadrul organului de informaţii externe."

Lucrătorul bun şi lucrătorul slab al Securităţii

Documentele aflate în dosar descriu indirect atmosfera din interiorul Institutului de Economie Mondială.

Chiar dacă nu toţi angajaţii erau ofiţeri acoperiţi ai CIE, exista o stare generalizată de suspiciune, toată lumea suspectând pe toată lumea de apartenenţă la Securitate.

Într-o Notă din 30 iunie 1979, dată de colaboratorul "Fulga"şi preluată de colonelul Florin Ionescu, au fost adunate o serie de informaţii cu privire la opinia angajaţilor despre existenţa în Institut a unor "lucrători ai Securităţii".

"Există printre lucrătorii mai vechi ai Institutului formată o opinie asupra prezenţei în Institut a unor lucrători care, în acelaşi timp, ar fi şi lucrători ai Securităţii.
Ei nu au dovezi palpabile, pornite, cum s-ar spune, de la nişte deconspirări evidente, ci opinia lor s-a format în timp, treptat, din frânturi de evenimente sau manifestări puse cap la cap, opinie care, odată formată asupra unei persoane, este greu să le fie infirmată printr-o comportare atentă a persoanei în cauză, ci mai degrabă se transformă într-o apreciere de genul: ăsta este lucrător bun al Securităţii sau ăsta este unul mai slab."

Colaboratorul "Fulga" afirmă în respectiva Notă că angajaţii făceau apropouri repetate despre colegi de-ai lor, care lăsau să se înţeleagă că unii erau "lucrători ai Securităţii".

"Aluziile lor se referă, pe de o parte, la dubla calitate (de lucrători ai Institutului şi în acelaşi timp de lucrători ai Securităţii) a unor persoane din conducerea Institutului, iar, pe de altă parte, a unor persoane din rândul cercetătorilor Institutului."

Deconspirarea din fişele autobiografice

Într-o Notă datată 3 noiembrie 1979 şi semnată de colonelul Florin Ionescu, se făcea analiza cauzelor care ar fi putut favoriza deconspirarea faptului că Institutul de Economie Mondială era folosit pentru acoperirea cadrelor care lucrau în UM 0544 şi erau legendate pe această instituţie.

De exemplu, unii ofiţeri ai CIE, pentru a le ascunde rudelor care lucrau în comerţul exterior faptul că erau ofiţeri acoperiţi, le-au spus acestora că erau angajaţi la Institutul de Economie Mondială.

Rudele, obligate să completeze fişe autobiografice la serviciu, au menţionat că au membri din familie care lucrează la Institutul de Economie Mondială, completând datele aşa cum le fuseseră prezentate.

Dacă se întâmpla ca rudele păcălite să plece în străinătate sau să fie promovate, organele de partid şi serviciile de cadre erau obligate să facă verificări directe la IEM, ajungând, astfel, la ofiţerii deplin conspiraţi.

Procedura implica verificarea dosarului de cadre al celui vizat (ofiţerul deplin conspirat), dar şi discuţii cu şeful acestuia, secretarul de partid şi preşedintele sindicatului.

În Notă se menţionează că, din această cauză, s-a ajuns ca aproximativ 30 de ofiţeri deplin conspiraţi să fie verificaţi de serviciile de cadre din diverse alte instituţii.

"Întrucât la serviciul de cadre al «Fundaţiei» şi la cele similare din unităţi nu există dosare legendă pentru ofiţerii acoperiţi, care să poată fi puse la dispoziţia celor interesaţi, se produc, în cele mai multe cazuri, situaţii nedorite şi chiar suspiciuni asupra apartenenţei reale a celor verificaţi."

Ca să se evite verificarea ofiţerilor acoperiţi, erau inventate diverse scuze, cum că şeful cadrelor de la IEM lipseşte sau este într-o şedinţă, că dosarul se află la un "organ superior"şi nu poate fi consultat sau că persoanele de la care ar trebui să se ceară informaţii sunt plecate.

Într-o însemnare olografă de pe acea notă se precizează că "s-au cerut verificări de acest gen pentru 21 cadre, din care: UM 0199 – 1; UM 0208 – 8; UM 0201 – 12".

UM 0199 era indicativul Secţiei I a CIE, care se ocupa de ţările capitaliste europene. UM 0208 era indicativul pentru Secţia a III-a a CIE, care se ocupa de principalele ţări nesocialiste din Asia şi Africa, iar UM 0201 era indicativul Secţiei a II-a a CIE, care se ocupa de principalele ţări capitaliste din America de Nord şi America de Sud.

Sursa "Manole"

În documentele oficiale ale Institutului de Economie Mondială aflate la CNSAS, Mugur Isărescu apare în calitate de sursă care furniza note informative pentru Securitate, cu numele conspirativ "Manole".

Este posibil ca un ofiţer deplin conspirat, aşa cum afirmă sursele noastre că era Mugur Isărescu, să fie în acelaşi timp şi sursă?

Este posibil, susţin mai mulţi istorici, cercetători şi foşti ofiţeri din DIE/CIE consultaţi în legătură cu procedurile şi modalitatea de operare folosite de diverse structuri ale Securităţii.

Prin "sursă", potrivit Dicţionarului de termeni elaborat de CNSAS, se înţelege o persoană inclusă într-o reţea informativă sau care furniza informaţii Securităţii.

Şi totuşi, cum ar fi fost posibil ca un ofiţer deplin conspirat, care avea misiuni speciale şi specifice, să ajungă sursă, să dea note informative despre colegi sau să facă rapoarte despre cetăţenii străini cu care interacţiona?

Un ofiţer acoperit se afla în legătura unui singur cadru de Securitate, calitatea sa reală şi misiunile pe care era împuternicit să le execute fiind cunoscute doar de către acesta din urmă.

În situaţia în care un alt ofiţer de Securitate, care se ocupa de o reţea informativă dintr-o anumită instituţie, îi propunea ofiţerului deplin conspirat să devină sursă, acesta nu putea refuza.

Surse din fostul DIE ne-au explicat că un eventual refuz al unui ofiţer acoperit ar fi atras atenţia asupra sa şi ar fi putut duce la o eventuală deconspirare.

Cum Institutul de Economie Mondială era principala instituţie de acoperire a Centrului de Informaţii Externe, activitatea angajaţilor presupunea contacte permanente cu diverşi cetăţeni străini, diplomaţi sau ziarişti, astfel încât Securitatea a creat o reţea de contrainformaţii în interiorul instituţiei.

Notele date de Mugur Isărescu sub numele de cod "Manole" figurează în dosarul deschis de UM 0195, unitate de contrainformaţii, care se ocupa cu prevenirea trădărilor din aparatul de spionaj extern.

În Dosarul de obiectiv "Institutul de Economie Mondială" nu se află, însă, un angajament de colaborare semnat de Mugur Isărescu şi nici un dosar personal care să îl vizeze.

După defectarea lui Ion Mihai Pacepa, adjunct al şefului DIE, Securitatea a început să creeze mai abitir reţele de contrainformaţii, adică de protecţie internă, pentru a preveni alte acte de trădare.

Reţelele contrainformative aveau scopul de a monitoriza unităţile militare sau instituţiile în care existau ofiţeri acoperiţi, astfel încât să fie ţinute sub observaţie în special interacţiunile acestora cu cetăţenii străini.

Reţeaua

Într-o Notă din 27 martie 1986, care analiza situaţia contrainformativă a IEM, se menţionează că reţeaua din interiorul Institutului avea 2 rezidenţi, 9 colaboratori, 21 de surse, 13 relaţii operative, o gazdă – casă de întâlniri şi o casă conspirativă, aflate în legătura locotenentului major Ioan Filip.

Potrivit documentelor din Dosarul de obiectiv "Institutul de Economie Mondială", reţeaua informativă trebuia să urmărească dacă cetăţenii străini erau primiţi în alte spaţii decât cele de protocol sau dacă angajaţii întreţineau relaţii neoficiale cu aceştia.

În dosarul IEM se află mai multe Dosare personale, însă niciunul al vreunei persoane cunoscute care a ocupat poziţii publice după 1989, precum Eugen Dijmărescu, Napoleon Pop sau Petru Rareş, cu toţii colegi, în diferite perioade, cu Mugur Isărescu la Banca Naţională.

Un alt amănunt interesant este faptul că la dosar nu se află nicio notă dată de vreun alt coleg care să îl vizeze pe Mugur Isărescu.

Spionarea diplomaţilor americani

În aceeaşi Notă din 27 martie 1986, care analiza situaţia contrainformativă a Institutului de Economie Mondială, se precizează că acesta era "instituţie de acoperire pentru cadrele CIE şi unele activităţi ale UM 0195".

În document se menţionează că existenţa şi activitatea Institutului de Economie Mondială, dar şi a "Grupului operativ Negoiu"îi erau cunoscute "trădătorului Vintilă"– numele de cod atribuit de Securitate lui Ion Mihai Pacepa după defectare.

Tot în document sunt trasate o serie de sarcini astfel ca munca informativ-operativă să se desfăşoare pentru "cunoaşterea, contracararea şi prevenirea acţiunilor ostile desfăşurate de serviciile de spionaj străine împotriva cadrelor ori a muncii speciale sau de natură să prejudicieze interesele politico-economice ale R.S. România".

Documentele mai arată că Mugur Isărescu – sursa "Manole", dar şi Eugen Dijmărescu – sursa "Dima" aveau misiuni clare de identificare a spionilor străini, în special cei care acţionau prin ambasadele SUA şi a Marii Britanii, şi de dezinformare a diplomaţilor străini.

Surse din fostul DIE ne-au explicat că una dintre liniile operative ale unităţilor de contrainformaţii, pe lângă împiedicarea trădării, era dezinformarea.

"Surse cu posibilităţi informative în rândul cetăţenilor străini şi al diplomaţilor diverselor ambasade din Bucureşti şi dirijarea lor pe lângă aceştia. Pentru început se va acţiona prin sursele «Manole» şi «Dima» pe lângă diplomaţi de la ambasada SUA şi Angliei, unde sunt cunoscuţi şi invitaţi frecvent."

În cadrul aceluiaşi document sunt făcute şi alte propuneri, care, sub justificarea apărării secretului de stat, urmăreau "dirijarea reţelei informative cu posibilităţi" pentru spionarea unor colegi de serviciu.

Astfel, sursa «Manole» este menţionată de mai multe ori în legătură cu obţinerea unor date despre "activitatea, comportarea, comentariile, relaţiile şi legăturile" mai multor colegi de serviciu, menţionaţi în acte tot cu nume de cod.

Din documentele consultate la CNSAS reiese că Mugur Isărescu a dat cel puţin 14 note informative despre colegii de la Institutul de Economie Mondială.

Numărul acestora este posibil să fie mai mare, ţinând cont de faptul că ziarul România liberă a descoperit şi alte documente (care pot fi citite aici şi aici).

Note date de sursa "Manole"
despre colegii de la Institutul de Economie Mondială

Bălţatu Laurenţiu – 29 februarie 1980

Ciobanu Cornel – 2 martie 1980

Radu Titircă – 25 septembrie 1981

Victor Babiuc – 4 februarie 1980

Victor Babiuc – 29 august 1987

Iulian Dănescu – 15 februarie 1983

Iulian Dănescu – 5 septembrie 1986

Irina Dumitriu – 9 septembrie 1985

Irina Dumitriu – 16 decembrie 1987

Eugen Dijmărescu – 25 ianuarie 1980

Eugen Dijmărescu – 8 martie 1988

Eugen Dijmărescu – 28 august 1986

Eugen Dijmărescu – 26 august 1987

Eugen Dijmărescu – 26 ianuarie 1989

"Vânătoarea" de agenţi CIA

Într-o Notă-raport din data de 19 aprilie 1982, înaintată ministrului de Interne Tudor Postelnicu, în subordinea căruia se afla şi Securitatea, era prezentată situaţia unor diplomaţi ai ambasadei SUA.

Aceştia erau suspectaţi a fi agenţi CIA interesaţi de angajaţii Institutului de Economie Mondială, care era din nou prezentat ca fiind "instituţie de acoperire a UM 0544".

Documentul indică faptul că mai mulţi angajaţi ai Institutului erau "cultivaţi intens" de diplomaţii americani, printre aceştia numărându-se Mugur Isărescu, Eugen Dijmărescu, Radu Titircă – cercetători, Aurel Ghibuţiu – şef sector, sau Iulian Dănescu – director adjunct.

"Interesul deosebit al diplomaţilor americani faţă de Institutul de Economie Mondială şi personalul lui se explică şi prin faptul că acesta a fost cunoscut ca instituţie de acoperire de către mai mulţi trădători, foste cadre de Securitate", se mai spune în Nota-raport.

Mai mulţi istorici şi cercetători ne-au declarat că Note precum aceasta arată faptul că dosarul este unul de contrainformaţii, mai ales prin natura măsurilor propuse:

"Intensificarea pregătirii contrainformative a personalului care intră în contact cu străini, îndeosebi americani, pentru a-şi spori vigilenţa şi a sesiza acţiunile întreprinse împotriva lor.

Dirijarea concretă a reţelei informative cu posibilităţi de interpunere pe lângă cadrele CIA care manifestă interes faţă de personalul institutului. Pregătirea temeinică a surselor care se află în atenţia diplomaţilor americani de a se lăsa recrutate cu scopul de a stabili astfel interesul concret urmărit de către aceştia. (Avem în vedere sursele «Manole» şi «Dragomir»).

În cooperare cu Direcţia a III-a se va acţiona prin combinaţii pentru documentarea activităţii de culegere de informaţii întreprinse de cadrele CIA. Concomitent se vor întreprinde acţiuni concrete de dezinformare".

"Garanţiile reciproce"

Într-un interviu apărut la finalul lunii februarie în Jurnalul Naţional, Mugur Isărescu afirmă că, atunci când a devenit prim-ministru (la sfârşitul lui 1999), a cerut analizarea activităţii Institutului de Economie Mondială. El mai spune că a scris "referinţe" despre colegi ca "garanţii reciproce":

"Este adevărat că statutul neconvențional al IEM impunea salariaților o anumită rigoare. Cu atât mai mult cu cât am avut multe întâlniri în acea perioadă cu cercetători, cu jurnalişti străini, cu diplomați, și am plecat de mai multe ori în străinătate. Desigur, cu acceptul, așa cum era atunci, al instituțiilor statului. Și cu referințe pe care angajații le scriau între ei ca garanții reciproce".

Dosarul de contraspionaj

Cel de-al treilea dosar de obiectiv a fost deschis de Direcţia a III-a cu câteva luni înainte de căderea regimului comunist, în 31 mai 1989, tot sub denumirea "Institutul de Economie Mondială".

Direcţia a III-a de Contraspionaj a Securităţii avea ca obiectiv "organizarea şi desfăşurarea muncii informativ-operative în scopul prevenirii, descoperirii şi lichidării acţiunilor de spionaj şi trădare îndreptate împotriva R.S. România".

Raportul de deschidere a dosarului a fost semnat de lt.-col. Gheorghe Manea, căpitan Dorel Ungureanu şi lt.-col. Emil Rădulescu şi aprobat de generalul-maior Aurelian Mortoiu. În document se precizează că, în acel moment, la IEM lucrau 170 de persoane.

Justificarea pentru deschiderea dosarului de obiectiv era dată de faptul că Institutul organiza acţiuni de informare a cetăţenilor străini, inclusiv diplomaţi, în chestiuni referitoare la relaţiile economice mondiale, dar şi de faptul că angajaţii Institutului se deplasau frecvent în străinătate pentru reuniuni internaţionale sau tratative comerciale.

"Din datele obţinute până în prezent rezultă interesul serviciilor de informaţii străine de a culege informaţii privind competenţa şi rolul Institutului în cadrul organismelor economice ale ţării noastre şi date de studiu despre cercetătorii români.

În vederea organizării unor măsuri complexe de prevenire a scurgerii de informaţii cu caracter secret, cât şi contracararea unor acţiuni ostile din partea serviciilor de spionaj străine, propunem a se deschide dosarul de obiectiv privind Institutul de Economie Mondială."

Deschiderea acestui dosar de contraspionaj cu doar câteva luni înainte de căderea regimului comunist are două posibile justificări: fie este un dosar care dublează un dosar deschis deja, fie este un dosar nou – situaţie puţin probabilă.

Istoria administrativă
a Institutului de Economie Mondială

Institutul de Economie Mondială (IEM) este urmaşul Institutului pentru Studierea Conjuncturii Economice Internaţionale (ISCEI), înfiinţat ca organ al Consiliului de Miniştri, în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 2839 din 26 decembrie 1968.

Printre atribuţiile ISCEI se număra elaborarea de studii cu caracter fundamental şi aplicativ în domeniul conjuncturii economice, dar şi întocmirea de "lucrări destinate organelor conducerii de partid şi de stat, Comitetului de Stat al Planificării şi Ministerului Comerţului Exterior".

ISCEI avea printre priorităţi studierea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), Piaţa Comună, Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Mondială, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) etc.

Institutul pentru Studierea Conjuncturii Economice Internaţionale era condus de un director general, numit de Consiliul de Miniştri.

ISCEI avea dreptul să-şi trimită reprezentanţi oficiali permanenţi pe lângă organizaţiile şi organismele internaţionale, oficiile diplomatice şi reprezentanţele comerciale, oficiile şi birourile ONT, NAVROM şi TAROM sau în calitate de corespondenţi Agerpres, cu scopul de a rezolva problemele specifice Institutului.

Un alt lucru prevăzut de Hotărârea de înfiinţare era faptul că Institutul putea trimite corespondenţi permanenţi în străinătate, în calitate de observatori pe lângă instituţii şi organisme internaţionale considerate mai importante, "respectând normele legale în vigoare care se aplică de regulă în sectorul presei".

La un an după înfiinţarea Institutului pentru Studierea Conjuncturii Economice Internaţionale, prin Hotărârea nr. 2306 a Consiliului de Miniştri din 18 decembrie 1969, semnată de preşedintele Consiliului, Ion Gheorghe Maurer, s-a decis reorganizarea ISCEI, astfel încât să funcţioneze ca o instituţie bugetară, cu personalitate juridică şi tutelară de plan, fiind scos de sub coordonarea Consiliului de Miniştri şi trecut în subordinea Ministerului Comerţului Exterior (MCE).

Atribuţiile Institutului urmau a fi stabilite de către Colegiul Ministerului Comerţului Exterior, iar numirea directorului general cădea în responsabilitatea ministrului Comerţului Exterior.

În noua structură, Institutul avea un Consiliu Ştiinţific, ai cărui membri erau numiţi tot de ministrul Comerţului Exterior. Din Consiliu făceau parte, pe lângă directorul general şi directorii generali adjuncţi, cadre de conducere din Ministerul Comerţului Exterior şi întreprinderile de comerţ exterior, cadre didactice din învăţământul superior, cercetători de la Institutul de Cercetări al Academiei RSR etc.

Prin aceeaşi Hotărâre s-a decis înfiinţarea, în cadrul Institutului, a unui Oficiu pentru Studierea Dezvoltării Economiei Mondiale (OSDEM), condus de unul dintre directorii generali adjuncţi ai Institutului.

În aceeaşi zi, preşedintele Consiliului, Ion Gheorghe Maurer, a semnat şi Hotărârea nr. 2307 prin care s-a decis exceptarea ISCEI de la controlul organelor de stat în privinţa planificării economice şi financiare, finanţării şi deservirii bancare.

Institutul de Economie Mondială a început să funcţioneze sub această denumire începând cu 1976.

Prin Decretul nr. 426 din 27 decembrie 1976 s-a decis reorganizarea Institutului pentru Studierea Conjuncturii Economice Internaţionale şi transformarea acestuia în Institutul de Economie Mondială.

Printre atribuţii acestuia se regăseau "cercetarea tendinţelor economice pe plan mondial şi realizarea unor studii zilnice privind evoluţia preţurilor la diverse produse pe pieţele internaţionale, destinate informării zilnice a conducerii superioare de partid şi de stat".

Conducerea operativă a IEM

Institutul de Economie Mondială a fost condus de savantul Costin Murgescu, economist cu reputaţie internaţională. Una dintre poziţiile de director adjunct a fost ocupată de un ofiţer de Securitate cu o rapidă ascensiune, Gheorghe Marcu.

Potrivit fişei de cadre aflate la CNSAS, Marcu a fost numit director adjunct încă de la înfiinţarea Institutului, în 1969, precum şi şeful diviziei operative din cadrul IEM.

La 41 de ani, în 1972, a fost avansat la gradul de general-maior şi ocupa funcţia de adjunct al şefului DIE, potrivit documentelor din arhiva CNSAS.

Gheorghe Marcu a îndeplinit misiuni în Egipt şi Israel, a fost şef de rezidenţă la Londra, iar de la începutul anilor '60 a fost unul dintre principalii negociatori din partea DIE în cadrul operaţiunilor speciale de vânzare a evreilor şi etnicilor germani derulate cu Israelul şi, respectiv, cu Germania Federală.

După defectarea lui Pacepa, Marcu a fost retras din aparatul DIE şi a fost numit comandantul Şcolii Militare pentru perfecţionarea ofiţerilor de Miliţie.

Potrivit unor relatări de presă, Marcu a fost profesor asociat la ASE şi deţine un doctorat în economie.

↧

Adults in the Room by Yanis Varoufakis review – one of the greatest political memoirs ever?

Tipuri de națiuni în Europa

O națiune antagonizată este ușor manipulabilă

Demnitatea de a fi român

Editorial Reviews

Book Description

About the Author

"Opoziția" lui Lucian Boia

Dacă te iei după presă, în ADN-ul românului este numai ceva foarte rău

Noi aplicăm acest gen de rasism nouă înşine – ne-am născut inferiori de la natură şi asta este. Este un fel de fatalism mioritic trecut în genetică, mai "modern".

"Țăranul a devenit icoana neamului"

"Vorbim despre o Românie despărțită în două lumi care nu se cunosc reciproc"

"Idealul a rămas cel francez, dar realitatea ne-a obligat să-l adaptăm"

Ori suntem 100% occidentali ori, când ne supărăm, suntem 100% balcanici"

"Statul face parte tot mai puțin dintre posibilii furnizori de miracole"

"Politica nu se face cu o ţară-aşa-cum-aş-dori-să-fie"

Cine este Vintilă Mihăilescu

Comments

În dialog cu speaker-ii de la Conferințele și Școala de vară de la Telciu, în județul Bistrița-Năsăud, acolo unde contracultura critică (de stânga) e la ea acasă

Manuela Boatcă: Dacă renunțăm la lumea rurală, renunțăm la un viitor pe o bază solidă proprie și importăm o formă fără fond

Valer Simion Cosma: Această conferință este necesară şi adaugă o gură de oxigen într-o mare neoliberală

Matei Costinescu: Este vorba de a crea un spațiu social și cultural pe alte valori, mai puțin ierarhice

Ovidiu Țichindeleanu: Capitalismul este e în faza asta în care, chipurile, își arată o față umană, dar de fapt e la momentul distructivității maxime

Norbert Petrovici: Sustenabilitatea în agricultură este un termen cheie, care balansează înspre așteptările de creștere economică, cele de mediu și justiție socială

Mioriţa (Vasile Alecsandri)

Despărțirea de Miorița. Viciul fatalismului și imperativul înnoirii de Mihail Neamțu

Mircea Platon: Mioriţa, Irozii şi Nerozii

Strict secret de importanță deosebită!

"The Republican establishment is trying to nullify the 2016 election. That's a brutal fact we have to face."

"In the 48 hours after we won, there's a fundamental decision that was made. You might call it the original sin of the administration. We embraced the establishment."

"Let's talk about the swamp. The swamp is a business model. It's a successful business model."

"Economic nationalism is what this country was built on. The American system. Right? We go back to that. We look after our own."

Recrutarea lui Mugur Isărescu

Cine este Eugen Dijmărescu

Cumnatul Croitoru

Pila Dorobanţu

Obiectivul "Institutul de Economie Mondială"

Dosarul "Fundaţia"

Contrainformaţiile

"Grupul Operativ Negoiu"

Ce este Dosarul de Obiectiv

Institutul care nu putea fi controlat

Lucrătorul bun şi lucrătorul slab al Securităţii

Deconspirarea din fişele autobiografice

Sursa "Manole"

Reţeaua

Spionarea diplomaţilor americani

Note date de sursa "Manole"despre colegii de la Institutul de Economie Mondială

"Vânătoarea" de agenţi CIA

"Garanţiile reciproce"

Dosarul de contraspionaj

Istoria administrativăa Institutului de Economie Mondială

Conducerea operativă a IEM

Note date de sursa "Manole"
despre colegii de la Institutul de Economie Mondială

Istoria administrativă
a Institutului de Economie Mondială